Anul V, 2009 - Zenovie Cârlugea

pag. 51
Urmare din pag. 52
mecanice, acţionate cu un sistem de roţi dinţate.
Apoi, o trompetă cu cheie, după aceea un instrument
pe care el îl numeşte „viola organista” (o mică orgă
acţionată de o manivelă, gen fl aşnetă, sau „viola da
orb”, cum se numeşte în italiană ), şi încă alte tipuri
de instrumente. Preocuparea lui era mai mult de
ordin mecanic decât muzical propriu-zis. Leonardo
căuta permanent să ajute practica instrumentistului,
să-l ajute găsindu-i soluţii mecanice de execuţie
muzicală. Şi cam la atâta se reduc tangenţele lui
Leonardo cu muzica.
E adevărat că în manuscrisele sale păstrate la
castelul din Windsor se găsesc notate, pe o pentagramă
modernă, şi două fraze muzicale, foarte scurte: una
de numai cinci note, cealaltă de opt note. Atât. La
aceasta se rezumă activitatea, gratuit menţionată
uneori, de „compozitor”, a lui Leonardo. Dacă
printre numeroasele sale preocupări ar fi înscris-o
şi pe cea de compozitor, fără îndoială că celebrul
editor fl orentin contemporan Ottaviano Petrucci –
care, începând din 1501, a editat importante culegeri
cuprinzând compoziţii ale nenumăraţilor autori
italieni ai timpului – l-ar fi inclus cu siguranţă şi pe
foarte cunoscutul pictor şi inginer militar al ducelui
Milanului.
Leonardo da Vinci, compozitor? Categoric, nu.
Totuşi nu arareori numele lui este confundat (chiar
de câte un muzicolog superfi cial!) cu Leonardo da
Vinci, compozitor napoletan care a trăit cu două sute
şi ceva de ani mai târziu – a murit în 1730, - autor a
14 comedii muzicale, a numeroase oratorii şi piese
de muzică instrumentală, precum şi a nu
mai puţin de 25 de melodrame, unele pe
librete scrise de ilustrul poet al timpului,
Metastasio.
Soarta manuscriselor lui
Leonardo
Care a fost soarta celor aproape
zece mii de pagini manuscrise ale lui
Leonardo da Vinci? Câte din acestea s-au
păstrat până azi? Şi de unde anume?
Istoria acestora începe în 1518,
când Leonardo, scriindu-şi testamentul
(cu un an înaintea morţii), îl desemnează
pe cel mai iubit dicipol al său, Francesco
Melzi, ca unic moştenitor al tuturor
manuscriselor, desenelor şi al foarte
preţioaselor sale cărţi; cărţi al căror
inventar complet, două liste alcătuite de
el, de 40 plus 116 titluri, este revelator
pentru cunoaşterea surselor livreşti ale
gândirii lui Leonardo şi pentru etapele
formaţiei sale culturale.
În 1519, când Leonardo se stinge
(fusese invitat în Franţa de regele
Francisc I) într-un foişor al castelului
din Amboise, Melzi se întoarce în
patrie aducând cu el şi această preţioasa
moştenire, pe care o păstrează cu o devoţiune timp de
peste cincizeci de ani în vila sa din Vaprio d’Adda,
lângă Milano. La moartea lui Melzi (în 1570), un
preot, pe nume Gavardi, preceptor al nepoţilor lui
Melzi, pune stăpânire pe cele 13 volume groase de
manuscrise şi le duce la Florenţa, să le vândă marelui
duce al Toscanei. Afacerea proiectată nu reuşeşte.
Un călugăr, Mazenta, îl convinge pe necinstitul preot
Gavardi să restituie manuscrisele furate; dar fi ul
pictorului Melzi, Horazio, reacţionează surprinzător
de ciudat: i le dăruieşte preotului!
Povestea ajunge la urechile sculptorului
Pompeo Leoni, care îl convinge pe Horazio Melzi să
revină, să revoce darul făcut preotului Gavardi. Dar
acesta, din cele 13 volume de manuscrise nu poate
restitui decât 7; căci 3 le dăruise ilustrului cardinal
Federico Borromeo, iar alte 3 trecuseră, nu se ştie de
ce şi cum, în proprietatea fraţilor cinstitului călugăr
Mazenta. Sculptorul Leoni – care a trăit mult timp în
Spania, în serviciul lui Filip al II-lea – cumpără cele
7 volume de manuscrise şi le ia cu el în Spania, unde
amestecă fi lele manuscriselor, le separă, le adună la
un loc în volume noi, în modul cel mai arbitrar (ca să
nu zicem haotic). Din această paginaţie dezastruoasă
au luat naştere celebrul codice afl at azi în Biblioteca
Ambrosiana din Milano (Codex Atlanticus), codicele
afl at în Biblioteca Regală din Windsor şi alte codice
(dintre care, două au fost descoperite în 1967 în
Biblioteca Naţionala din Madrid; descoperire care,
evident, a produs o justifi cată senzaţie).
După moartea sculptorului Leoni,
toate cele 7 codice sunt lăsate moştenire
unui pictor, care în 1622 le duce la Milano
şi le vinde marchizului Galeazzo Arconati.
Regele Angliei vrea să i le cumpere oferindu-i
o sumă fabuloasă, - dar marchizul refuză
şi, după cinci ani, le dăruieşte Bibliotecii
Ambrosiana. Din nefericire, în 1796, în
timpul ocupaţiei Milanului de către trupele
franceze, manuscrisele şi desenele lui
Leonardo sunt cosiderate de Napoleon pradă
de război şi duse la Paris: Codex Atlanticus
la Bibliothèque Nationale, celelalte codice la
Biblioteca Institutului Franţei. După Pacea
de la Viena din 1815, baronul Ottenfels,
delegatul austriac pentru recuperarea
operelor de artă luate ca pradă de război de
către francezi în Italia, găseşte la Paris numai
Codex Atlanticus, uitând de cele intrate în
Biblioteca Institutului Franţei.
Să trecem acum la o rapidă descriere a
celor zece (în total) codice de manuscrise şi
Portal-MĂIASTRA Anul V, nr. 4(21)/2009
Scriitorul Leonardo da Vinci
desene rămase de la Leonardo.
Primul şi cel mai celebru se numeşte
„atlanticus” pentru că are formatul (44cm pe 65cm)
obişnuit al atlaselor geografi ce („atlas” în italiană se
spune atlante). Este un volum legat în piele roşie,
conţine 804 pagini, în care sunt adunate circa 1750
de texte, schiţe şi desene privind cele mai diferite
domenii ale ştiinţei şi tehnicii. A fost restaurat recent,
dându-se materialului o organizare mai raţională.
(Profesorul Augusto Marinoni a terminat – în urmă
cu aproximativ 15 ani – o ediţie critică a codicelui,
cu totul excepţională, în 12 volume in-folio).
Codicele Trivulzian, conţinând 51 de fi le, se afl ă în
Biblioteca Trivulziana d la Castello Sforzesco din
Milano. Codicele Despre zborul păsărilor, păstrat în
Biblioteca Reale din Torino, are 16 fi le în total. Cele
de la Biblioteca Regala din Windsor – 132 de fi le,
cuprinzând desene de anatomie. Alte trei codice se
afl ă tot în Anglia, - dintre care cel păstrat la „Victoria
and Albert Museum” din Londra totalizează 300 de
fi le! La Biblioteca Laurenziana din Florenţa se afl a
aşa – numitul Tratat de arhitectură civilă şi militară;
iar în Biblioteca Vaticana, cel intitulat Tratatul
despre pictură, compilat de Francesco Melzi dintr-o
cantitate de manuscrise cu acest subiect, din care trei
sferturi au dispărut! Apoi, manuscrisele rămase în
Biblioteca Institutului Franţei adunate în 12 fascicole.
Se mai afl ă câte o singură fi lă în muzeele din Weimar,
München, Basel, Paris, Modena, Haga şi New York.
În sfârşit, cele două mari codice din Madrid, amintite
mai sus, cuprind aproape 700 de pagini de texte şi
desene; şi reprezintă – numai aceste două codice! –
cam 20 la sută din totalul manuscriselor cunoscute,
păstrate, ale lui Leonardo.
Povestea soartei pe care au avut-o manuscriselor
lui Leonardo da Vinci este o istorie tristă; cu atât mai
tristă cu cât studioşii operei lui Leonardo sunt de
părere că totalul manuscriselor (cuprinzând, evident,
şi schiţe, desene etc.) pe care le avem păstrate azi
– deci aproximativ 1750 de fi le – reprezintă abia
a cincea parte, cel mult a cincea parte din ceea ce
a lăsat acest om – „asemenea căruia Naturii îi este
cu neputinţă să mai creeze un altul”. Abia a cincea
parte! Restul – poate s-a pierdut pentru totdeauna;
sau, poate, a rămas ascuns…cine ştie unde? Şi, cine
ştie până când?