Anul V, 2009 - Zenovie Cârlugea

pag. 41
EROTIKON - restituiri
Editată de
Societatea Culturală
„Lucian Blaga”
din Cluj-Napoca
(Casa Cărţii
de Ştiinţă, 2008),
Domniţa nebănuitelor
trepte este o
dramatizare realizată
de scriitorul
Constantin Cubleşan,
folosindu-se
scrierile memorialistice
ale Domniţei
Gherghinescu-
Vania (Cărarea
pierdută, C.R.,
1970), precum şi
textul unor scrisori
din epistolarul
editat în 1995,
sub egida Muzeul Literaturii Române (Lucian Blaga
– Domniţa Gherghinescu-Vania. Domniţa nebănuitelor
trepte, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Simona Cioculescu),
în care sunt reproduse 157 de scrisori, cele mai
multe aparţinând poetului (98), dar şi Domniţei (56),
aducând în atenţia publică prietenia celebră a poetului
cu „prietena poeziei” din oraşul de la poalele Tâmpei,
din perioada 1941-1948.
Mai mult un montaj de însemnări şi fragmente
epistolare, piesa de teatru a dlui Cubleşan aduce în
scenă, încă de la început, „o femeie trecută binişor de
prima tinereţe”, care, nefi ind întruchiparea idealului de
frumuseţe, avea totuşi „în orice caz un farmec feminin
aparte”. Protagonista – căreia Blaga îi dedicase câteva
poezii în volumul din 1943, Nebănuitele trepte, apare
în „Prologul” piesei „obosită de viaţă, suferindă, copleşită
de tristeţi pe care le suportă însă cu discreţie, fără
tânguire”.
Conform unei didascalii care face trecerea către
conţinutul propriu-zis al piesei, femeia apare într-un
decor familial i de epocă „mult mai tânără, graţioasă,
de o gingăşie aparte, foarte voluntară, dar reţinută totuşi,
suportând tristeţea unei maladii ascunse despre
care vorbeşte cu atâta discretă disperare, uneori”.
În cealaltă parte a scenei, într-o odaie plină de
cărţi şi reviste, apare Lucian, citind cu un surâs complice
scrisorile Domniţei şi scriind, la rândul său, cu
o ferventă adoraţie, muzei braşovene. În acest fel, de
alternanţă fragmentară epistolară, se desfăşoară dramatizarea,
antrenând doar două personaje: Domniţa şi Lucian.
Sunt reproduse fragmente din scrisori, asamblate
într-o fi rească desfăşurare cronologică, din perioada 15
septembrie 1941 – 24 noiembrie 1943. Să precizăm că
poetul se afl a în aceşti ani la Sibiu – unde se afl a în
refugiu Universitatea clujeană, în urma Diktatului de
la Viena din august 1940), iar Domniţa afl ându-se când
la domiciliul familiei Gherghinescu din Braşov, când
la sanatoriul din Moroeni (unde va fi vizitată de poet
în 1942 şi 1945, înainte şi după grele operaţii de plămâni).
În fi nalul piesei, reapare femeia matură „binişor
trecută de prima tinereţe, ce-şi priveşte în urmă cu nostalgie
gingaşă trecutul” – sunt reluate în replica Domniţei
pasaje dintr-o ultimă scrisoare, piesa încheinduse
cu versuri dintr-o poezie blagiană plină de regretul
de a nu mai putea fi împreună: „Depărtarea/a pus între
noi carul cel mare pe cer,/apele-n văi, focul în noapte
pe dealuri,/şi pe pământ a pus anemone şi patimi/cărora
ziua nu le prieşte./ Ca o poveste s-a-nchis. Nici un
semn nu străbate/ vămile, vămile…”
Cine era de fapt Domniţa Gherghinescu-Vania?
Care a fost sensul prieteniei dintre ea şi poet, dincolo de
legenda care s-a tot rostogolit în anecdote, ajungând, ca
bulgărele de zăpadă, la dimensiuni incredibile! A dus
această prietenie la dezechilibrul vieţii conjugale a poetului
sau ea a rămas la limitele decenţei, neangajând
suspiciuni în familiile protagoniştilor? A fost această
reciprocă ardenţă benefi că pentru poet, dar şi de o
întremătoare susţinere pentru pacienta îndelungatelor
sejururi sanatoriale, începând din 1941 până în ultimii
ani de viaţă?
*
Muză în sensul deplin al cuvântului, ca „prietenă
a poeziei”, cum îi zicea poetul, este Domniţa, soţia
prim-procurorului din Braşov, Dumitru Gherghinescu-
Vania, el însuşi un condeier de talent. Soţii Gherghinescu
editau în oraşul de la poalele Tâmpei, în perioada
1941-1943, o frumoasă revistă de poezie – „Claviaturi”,
- redacţia fi gurând la domiciliul din strada Crişan nr. 16
(mai apoi, în 1957, revista „Luceafărul de ziuă”).
Animatoare plină de farmec şi dotată cu o inteligenţă
sclipitoare, Domniţa şi soţul ei Dumitru Gherghinescu
şi-a deschis casa scriitorilor, artiştilor, oamenilor
de ştiinţă, în general, tuturor celor ce gustau literatura
şi artele, care găseau aici un cald climat de distinsă
emulaţie, plăcut şi fermecător chiar prin prezenţa matroanei
care avea, desigur, vocaţia comunicării şi geniul
prieteniei. Prin acest salon de cultură şi spiritualitate
românească au trecut mulţi din scriitorii de seamă ai
vremii, Gherghineştii întreţinând relaţii de amiciţie din
cele mai devotate şi purtând totodată o bogată corespondenţă
cu mulţi din aceştia:
„Cei ce au trecut prin casa ei, din Braşov, strada
Crişan 16, păstrează imaginea de neuitat a amfi trioanei
– şi a trecut pe acolo o întreagă istorie a literaturii
româneşti, de la mai vârstnicii decât gazda Arghezi şi
Blaga, până la începătorii în ale scrisului.
Nu cenaclu, nu societate literară, în sensul tradiţional,
ci mai curând salon, deşi saloanele ţineau de
epoca anterioară primului război mondial. Domniţa asigura
acea intimitate în jurul cărţii, al foii de manuscris,
care era atmosfera trebuitoare lecturii, ştergea distanţe,
emoţii, tracuri, atenua încrederea prea mare în sine însuşi,
sau complexul de inferioritate. Poezia – cu sens de
vrajă prielnică lecturii, oricărei lecturi – se constituia
numaidecât, fără a fi însă ofi ciere, sacerdoţiu, ceremo-
nial, ca la cenaclul lui Macedonski, însă nici redacţie,
ca la Viaţa românească, unde, tot aşa, un mag asirian
săvârşea artă – Ibrăileanu. Domniţa umplea preajma cu
o prezenţă feminină, cu tot ce implica aceasta, de la
solicitarea ţinutei până la omagiu şi alint.
Urmau apoi fermecătoarele ei scrisori, în care ea
se cheltuia, sau mai curând, se realiza, dacă aceasta îi
era vocaţia. Primea şi trimitea scrisori.” (Dorli Blaga,
Tatăl meu, Lucian Blaga, Apostrof, Cluj-Napoca, 2004,
p. 74).
*
Mai agreată, desigur, decât Eugenia Mureşanu
(„antimuza”), Dorli Blaga poartă Domniţei o amintire
frumoasă: „Trebuie să spun că Domniţa era un tip de
inteligenţă sclipitoare, verbal. Totuşi, nu căuta să domine
societatea în care se afl a. Avea o delicateţe deosebită
faţă de familiile admiratorilor ei, nu supăra soţiile, de
exemplu. Boala gravă de care suferea a făcut-o să fi e
generoasă, nu-şi construia confortul psihic pe nefericirea
altora. Nu a căutat să se impună prin scris, ci prin
discreţie. Scrisorile ei, către admiratorii ei, sunt aluzive
şi ne-posesive […]. La câţiva ani după moartea Tatălui
meu mi-a spus că «nu a participat la înmormântarea Tatei,
la Lancrăm, pentru că măcar atunci Cornelia trebuia
să fi e singură cu Lucian»”. (Tatăl meu, Lucian Blaga,
Apostrof, 2004).
Legătura poetului Lucian Blaga cu familia Gherghinescu-Vania
se desfăşoară în perioada 1941-1948,
poetul apropiindu-se oarecum „incendiar” de Domniţa,
ceea ce a constituit un reviriment tonifi ant pentru acesta,
iar pentru „prietena poeziei” o susţinere permanentă
şi o solidarizare de mare afecţiune, de care aceasta avea
nevoie în lupta cu nemiloasa boală care a măcinat-o şi
Portal-MĂIASTRA Anul V, nr. 4(21)/2009
LUCIAN BLAGA ŞI DOMNIŢA GHERGHINESCU-VANIA
chinuit-o, supunând-o unor cumplite operaţii chirurgicale
şi tratamente îndelungate.
*
Un portret deosebit de sensibil i-l face Domniţei,
peste ani, fi ica lui Nichifor Crainic, Furtuna Cojan-Crainic
(deşi se cunosc antipatiile la adresa mentorului
gândirist din corespondenţa poetului cu muza
braşoveană): „Am fost bună prietenă cu Domniţa, eu
copilandră şi ea femeie. Desigur, era o diferenţă de vreo
zece ani între noi… Am fost foarte îndrăgostită de ea.
Avea un farmec, o spontaneitate de şampanie mereu în
efervescenţă. Nu ştiu câtă cultură avea, dar câtă avea o
exploata extraordinar şi o interpreta atât de personal şi
atât de atrăgător, încât era mereu scânteietoare şi mereu
atrăgătoare. Şi fi zic (că era picantă şi frumuşică)
şi, mai ales, intelectual, era omul în jurul căruia roiau
toţi. Şi mai ales bărbaţii erau atraşi şi farmecul combinaţiei
acesteia de picanterie fi zică cu această delicioasă
isteţime şi prospeţime şi originalitate intelectuală.
Şi am auzit de la alţii că a fost o dragoste între ei, că
Lucian mergea la ea la sanatoriu, fi indcă ea – suferind
de plămâni – nu dădea prea mulţi bani pe sănătatea ei,
pierdea nopţile, stătea în fum de ţigară, bea şampanie
rece şi mânca îngheţată, ca pe urmă să stea câteva luni
în sanatoriu, până o reparau iarăşi medicii. Şi iarăşi,
când ieşea, începea să facă abuzuri şi să-şi bată joc de
sănătatea ei. În timpul cât stătea la sanatoriu, am auzit
că Blaga mergea şi stătea câteva zile cu ea, bineînţeles
luându-şi cameră în altă parte, dar ore întregi stătea
cu ea şi-şi manifesta, sigur, dragostea…”( I. Oprişan,
Lucian Blaga printre contemporani, Dialoguri adnotate,
Ediţia a II-a, revizuită, augmentată, necenzurată,
Editurile Saeculum I.O. – Vestala, Bucureşti, 1995, pp.
235-236).
Într-o pertinentă cronică la Epistolarul Lucian
Blaga – Domniţa Gherghinescu-Vania, criticul literar
Gheorghe Grigurcu, văzând în tânăra femeie „o driadă
intelectualizată”, adică recunoscându-i „condeiul sensibil,
plin de tact”, aducea problematica acestei prietenii
într-o perspectivă corectă:
„Să începem cu o notă înaltă. O Beatrice, o Laura,
o Diotima? O Aspazie sau, vai, o Celimene? Cum
am putea caracteriza mai bine pe Domniţa Gherghinescu-Vania,
«domniţa acum trecută şi ea lângă cealaltă,
din slava evului mediu», Uta din Naumburg, alături
de care a situat-o ardentul ei admirator, Lucian Blaga?
Viaţa ei postumă ne îngăduia o anume libertate de interpretare
ce nu poate face abstracţie de imaginea sa
fantasmatică şi fascinatorie, încă de pe când trăia fi xată
în rezonante stihuri blagiene: «Fiindcă văpaia vă este la
fel. / Ca ea-ţi porţi şi tu prin tot locul / sângele, râsul, /
norocul şi focul.»[….]
Chamfort nota: «Dragostea place mai mult decât
căsătoria, pentru simplul motiv că romanele sunt mai
amuzante decât istoria». Or, în amintitul dialog epistolar
avem de a face cu un capitol de dragoste. O amitié
amoureuse, dacă vrem, deşi pentru alţi iluştri moralişti
galici dragostea şi prietenia sunt termeni incompatibili.
Oricum, lipsa căsătoriei, ondulaţiile gratuite, în timp şi
spaţiu, ale acestei relaţii marcate de distanţe geografi ce,
precum după un tipar al simbolului mioritic (deal-vale),
a cărei atmosferă se dizolvă în infi nit, fac ca ea să
vorbească inimii şi conştiinţei cititorilor actuali cu un
particular interes. Castitatea problematică nu poate alcătui
un izvor de speculaţii pentru moralist? Dragostea
eterată în nefi nalizarea ei nu-l poate incita? Ne afl ăm
în planul unor seducătoare indeterminări afective şi al
unui epos tulburător, fi indcă abia punctat. Altminteri
spus, mai mult în literatură decât în realitate. Într-un
mediu dematerializat, fi cţional, în pofi da împrejurării
că ni se oferă date din materia cotidianului, a biografi ilor,
a raporturilor literare şi a operaţiilor de laborator ce
i-au apropiat pe cei doi, pe coridoarele unei comunicări
intermitente, însă sufi cient de fl uide, extinse pe perioada
a opt ani (1941-1948)” (Gheorghe Grigurcu, Poetul
şi Muza, în „România literară”, nr. 34/ 1996).
*
Întregul dialog epistolar dintre Lucian Blaga şi
Domniţa Gherghinescu-Vania, purtat între anii 1941 şi
1948, a fost dat publicităţii în 1995 (Domniţa Nebănuitelor
Trepte, Muzeul Literaturii Române, Ediţie îngrijită,
prefaţă şi note de Simona Cioculescu), cu precizarea
că scrisorile poetului către Domniţa se afl ă la B.A.R.
(Fondul nr. 29/1967), iar cele ale Domniţei către poet
în Arhiva Muzeului Literaturii Române.
Domniţa moare în 1969, însă nu din cauza bolii
majore de care suferea, ci a diagnosticului pus în ultima
vreme de un cardiolog de la Bucureşti (unde este şi înmormântată):
„gravă insufi cienţă respiratorie; se merge
spre cord pulmonar…” „Dar să las asta, scria Domniţa.
Nu spre ce merg mă supără, ci că merg de prea mulţi ani