Anul V, 2009 - Zenovie Cârlugea

Portal-MĂIASTRA Anul V, nr. 4(21)/2009 pag. 42
şi nu mai ajung…” 1 . O parte din aceste 157 de scrisori,
câte conţine epistolarul (98 aparţinând poetului, 56 Domniţei,
2 lui Gherghinescu-Vania, iar una soţilor Gherghinescu),
fusese publicată
în „Manuscriptum”
(nr. 2/1989 –
nr.2-4/1991)
şi în „Astra”
(1966-1967)
de către poetul
şi publicistulDumitruGherghinescu-Vania
(n. 12 nov.
1900, la Cârceni-Mehedinţi
- decedat
la 5 octombrie
1971
Braşov - Blaga, Domniţa şi
Maria Ţenghea (studenta sibiană)
la Braşov).
Prietenia
cu
Domniţa nu a
trecut niciodată dincolo de limitele decenţei, oricât de
afectuos şi patetic ar fi fost angajat spiritul poetului. În
scrisoarea din 3 iunie 1944, trimisă din Săsciorii Căpâlnei,
Blaga mulţumeşte Domniţei pentru trimiterea
„Universului literar” cu articolul lui Chirnoagă, avertizând-o
expressis verbis: „să ştii că la întâlnire am să
te pup (întâia oară în viaţă!), ceea ce mă tentează, după
cum uşor îţi închipui de când te zării întâia oară întro
casă, care numai din acest singur motiv, mi-a rămas
simpatică!”
La avertismentul sentimental, Domniţa – neîntrecută
în a-i menţine poetului tonusul afectiv, - îi scrie
în data de 7 iunie 1944 din Braşov: „Iată cum îmi făcuşi
miercurea zi de dulce (Îţi spun asta în şoaptă, ca pe un
delict. Acum, s-au limitat la trei pe săptămână, zilele cu
carne şi sfânta Miercuri a fost întotdeauna vegetariană.
Nu căta că sub zodia ei se mai naşte câte un mânz cu
temperament focos…).”
*
Există în acest schimb epistolar câteva imagini şi
simboluri constante menite a întreţine şi a învăpăia comunicarea
– un fel de „coduri” ale afectivităţii intime…
Un laitmotiv al apropierii sufl eteşti între cei doi îl constituie
fi gura de basm a inorogului sau imaginea Utei
medievale, prinţesa burgundă a cărei siluetă aminteşte
de Doamna cu hermina („La Dama dall’Ermellino“ ) a
lui Leonardo da Vinci, întruchipând o tânără în vârstă
de 16 ani.
Expresivitatea sfi elnică şi frumuseţea candidă a
reginei burgunde Uta von Ballenstedt, afl ată în Domul
din Naumburg (sec XII) – devenită cu timpul o imagine
votivă a pangermanismului neoromantic, prototip de
frumuseţe în arta clasică - , semnalată aluziv poetului,
i-a reţinut imediat acestuia atenţia. „Nici pe Uta n-am
uitat-o. Vă veţi avea surpriza oarecum la braţ, amândouă”,
îi scrie poetul la 18 iunie 1941.
În toamna lui 1942, poetul îi scrie Domniţei la
Moroeni că i-a căutat, conform dorinţei, cărţi în limba
franceză „pentru singurătatea ta”: „Ţi-am găsit una, pe
care am luat-o numai aşa după titlu şi care titlu ţinea
loc de-o declaraţie. Dacă ai citi nemţeşte – câte n-aş
găsi!!! Dar aşa – zău Domniţă, e timpul suprem să te
iniţiezi în graiul pe care l-a vorbit suprema Uta! Zău
curat lui D-zeu!”
Domniţa realizase, desigur, subtilul joc al substituţiei
sentimentale, scriindu-i la 15 septembrie din
Braşov: „Uta mă întreabă, din nou, de tine şi poate
că ţi-ar face un semn nostalgic cu mâna, dacă n-ar urî
les mouvements qui deplacent les lignes.” (sentiment
primit cu groază de o femeie care constată pe faţa ei
primele riduri…). Toamna se internează la Moroeni,
unde în decembrie 1941 va suferi prima operaţie (rămâne
aici, cu scurte întreruperi, până în decembrie 1943).
Vara poetul îi trimite poezia Domniţele, considerat de
destinatară „cel mai frumos poem din lume”:
„Aşa am visat eu poezia cu Uta. Şi aş spune că
fi ecare cuvânt l-ai pus după gândul meu. E o corespondenţă
de vis atât de perfect, încât mă sperie puţin.
Turnuri, biserica neagră, slava evului mediu,
1 Cartea pierdută, p. 246
văile Rinului, tovarăşa umbrelor, castă, caldă, albă,
iubitul inel, Ţara burgundă, surele ganguri, arătările
inului, boltă rotundă…
Dragă Lucian, nici nu poţi bănui cât m-ai făcut
de fericită. E o bijuterie Domniţele - «cea mai frumoasă
poezie din lume»”
Poemul fusese publicat în „Preocupări literare”
(nr. 11/1942), împreună cu Răsărit magic, Veghe şi
Sfântul Gheorghe bătrân. Va fi inserat în volumul „Nebănuitele
trepte”, care apare în primăvara lui 1943.
Domniţa idealizase poemul, învăţându-l pe de
rost, continuând să schimbe cu poetul cuvinte din cele
mai tandre pe această temă. Ea se identifi case cu prinţesa
burgundă, al cărei tablou îl purta cu ea în desele
sejururi sanatoriale la Moroeni şi Bucegi. În scrisoarea
din 31 decembrie 1946, expediată din Braşov, îi aminteşte
poetului că „sunt douăzeci de luni de când nu neam
văzut” şi-i scria: „Tocmai în ziua când puneam în
valiză tabloul Utei, care mi-a păzit patul un an întreg
[la sanatoriul Bucegi din Predeal], a sosit scrisoarea ta,
foarte tristă.”
Poetul îi scria despre „tulburarea” de care fusese
cuprins în acel an plin de eşecuri – „anul cel mai rău din
toată viaţa mea” – promiţându-i Domniţei să-i explice
numai ei, între patru ochi, ce i se întâmplase… Somat
că nu a mai dat nici un semn de viaţă în ultimele luni,
poetul îi scrie abia la 20 mai 1947, sfârşindu-şi epistola,
de data aceasta, cu o aluzie la „inorogul” din poezia de
altădată (apărută în „Revista Fundaţiilor Regale” din 11
noiembrie 1942, sub titlu Îndemn de poveste, inclusă în
„Nebănuitele trepte”) – un simbol al gândului-dor care
cutreiera în urmă cu ani, fulgerător, cetatea Braşovului:
„Inorogul nu ţi-l pot trimite să te vadă, căci mi se pare
că a fost măcelărit de evenimente…” Simbolul va persista
până în poezia târzie (Ce aude unicornul)…
„Unicornul” adulmeca, după 1947, în contextul
noilor prefaceri, muzica altor sfere şi, împovărat de
scrumul unor devastatoare arderi lăuntrice, simţea cum
viaţa are „gust de cenuşă”, intuind desigur postura de
proscris în care îl va exila ideologia totalitară a noului
regim…
*
Deşi în „Luntrea lui Caron”, Blaga afi rmă că
„dulcea, scurta, amara poveste” cu „prietena poeziei”
de la Braşov se terminase în 1944, vom constata că ultimele
zvâcniri ale corespondenţei datează din 1948,
acoperind, aşadar, o perioadă în care se mai consumaseră
şi „episoadele” Coca Rădulescu şi Eugenia Mureşanu
(epoca Sibiu), ceea ce relativizează mărturisirea
lui Axente Creangă [alias Blaga] făcută la adresa soţiei
sale Dora:
„Înţelegerea ei faţă de cele câteva «pasiuni»,
ce m-au cuprins, pe rând şi niciodată concomitent, în
cursul anilor, nu era deloc echivalentă unor gelozii, pe
care ar fi fost nevoită să şi le învingă. «Înţelegerea»
ce-o arăta Dora era pur şi simplu o înţelegere înţeleaptă,
şi nu atât a «pasiunilor» mele, cât a «rodniciei»
lor.” ( Luntrea lui Caron, Humanitas, 1990, p. 12)
*
Dintre toate „muzele” poetului, Domniţa pare
cea mai iniţiată în tainele poeziei şi cea mai discretă
sub aspect scriitoricesc. „Nu pot pricepe – scrie ea – focul
cu care mi-am consumat viaţa pusă mereu în slujba
altora. Ce fel de sufl et am avut, Doamne!?”
Un autoportret de o bolnăvicioasă mizantropie
şi-l face Domniţa în următorul pasaj din Cartea pierdută,
dovadă de vie luciditate şi cumpănită exigenţă de
sine, deloc narcisiste: „Trebuie să ai o anumită fi zionomie,
pentru a ţi se da dreptate…
Dar eu cum să am dreptate, cu această bărbie
de un orgoliu jignitor, cu acest nas ireproşabil, cu gâtul
meu lung, pe care capul stă înfi pt drept, semeţ, ca la o
demonstraţie de capete!
Cunosc exact frumuseţea acestui cap. E aproape
enervantă. Chiar când sunt obosită şi urâţită de insomnii
şi de febră, cu ochii umfl aţi, cu pielea încreţită pe
obraz – liniile şi toată expresia feţei apără, salvează.”
Şi această însemnare sunând ca o profesiune de
credinţă: „Eu înţeleg odihna ca pe o tihnă cu bucurie;
altfel cum să intru în starea aceea de linişte care să te
ducă la activitatea spirituală? Fără asta odihna este un
stat în trândăvie, mai obositoare şi mai deprimantă decât
o muncă primitivă.”
Într-adevăr, foarte discretă în registrul editării
propriilor creaţii, Domniţa se dedica unor servicii puse
în slujba promovării altora, fi ind adeseori mustrată pentru
asemenea „comodităţi”, aşa după cum sună dedicaţia
pe care Arghezi i-o oferă pe volumul său de Scrieri:
„Doamnei Domniţa, cu mustrarea că nu ia pana poeziei
adevărate, aşteptată.” Motto pe care iniţial nu-l înţelege,
ea neavidă de glorie scriitoricească, dar al cărui tâlc
i-l dezvăluie soţul ei: „Abia după ce mi-ai explicat tu
ce înseamnă «mustrarea» aceea pe care nici n-o puteam
descifra, mi s-a luminat un pic inima.” Acest „puternic
temperament artistic, reprimat sau nelăsat să se întrupeze
plenar” (Simona Cioculescu), este surclasat de un
extraordinar simţ al percepţiei valorilor, de setea irepresibilă
de a gusta inefabilul poeziei şi al artei, în genere,
credinţa scriitoarei fi ind aceea că „mediocritatea
în creaţie nu dă niciodată ascendent asupra excelenţei
în receptare”. În câteva fraze publicate în „Convorbiri
literare” (iunie 1970), care vor prefaţa şi „Cartea pierdută”
a Domniţei din 1971, Şerban Cioculescu vedea
în autoarea puţinelor însemnări şi fragmente recuperate
din manuscrise şi scrisori „un mare talent literar”:
„N-am mai întâlnit în tot scrisul nostru o asemenea
putere de eliberare de sub gheara bolii şi a morţii,
care o pândea de multă vreme, o asemenea forţă spirituală,
tradusă prin toată gama ironiei transcendente.
Aceste pagini admirabile ne smulg regretul că ea n-a
fost stăruitor îndemnată de cei ce se desfătau ascultândo,
să-şi noteze însemnările zilnice. Deşi îndemnurile
la potrivită vreme au lipsit, aceste puţine însemnări şi
fragmente vor fi un rar exemplu de egală forţă a condeiului,
ca şi a cuvântului rostit la acest «om» de permanentă
trezie a gândului.” (Domniţa Gherghinescu-Vania,
Cartea pierdută, ediţia citată, pp. 9-10).
*
Receptând ea însăşi, cu excelenţă, creaţia altora,
a preferat „conclavul minţilor scânteietoare”, pentru
care casa soţilor Gherghinescu din Braşov era mereu
Uta von Ballenstedt,
afl ată în Domul din Naumburg (sec XII)