2 MB - Webs

Este într-adevăr posibil.
Cititorii au constatat poate că, pe lângă înclinaţia de a filozofa, am şi tendinţa
de a controla lucrurile şi practic.
Am făcut deci şi un astfel de experiment.
Noud van den Eerenbeemt mi-a povestit odată la un pahar de bere pe o terasă
din Anvers despre o doamnă din Gând care făcuse şi ea un astfel de experiment,
încercând să comunice cu nişte furnici care îi invadaseră magazinul de
brânzeturi. Şi, iată, că după două zile furnicile au lăsat-o în pace, invadând din
nefericire pe vecinul de alături.
În perioada în care lucram la firmă aveam foarte multe de făcut. în afara
serviciului, mă pregăteam pentru examenul de absolvire al unui curs, de şapte
ani, de homeopatie clasică. De aceea nu-mi pica deloc bine faptul că toată
noaptea eram chinuit şi înţepat de duzini de ţânţari.
Invazia ţânţarilor m-a făcut să-mi pierd somnul timp de aproape 6 săptămâni,
astfel că ajunsesem la capătul puterilor. Mi-am amintit atunci de ceea ce îmi
povestise van Noud şi într-o seară, punându-mi cel mai bun costum pe care-1
aveam, m-am adresat spiritului colectiv al ţânţarilor cu următoarele cuvinte:
„Mult stimate spirit colectiv al ţânţarilor, am cel mai mare respect pentru dvs. ca
fiinţă vie şi mă simt de aceea foarte legat de dvs. Nu aş putea spune acelaşi lucru
în ceea ce vă priveşte direct, căci prezenţa dvs. aici îmi răpeşte somnul,
aducându-mă în situaţia de a face azi, sau cel târziu mâine, un accident. Pentru
că trebuie să-mi hrănesc soţia şi copilul nu pot accepta această situaţie la
nesfârşit. De aceea vă rog din suflet, dar în acelaşi timp, cât se poate de ferm, să
mă lăsaţi de acum înainte în pace pentru că altfel mă văd obligat să iau măsuri
drastice împotriva dvs. Aveţi la dispoziţie 3 zile timp de gândire şi sper că veţi
înţelege punctul meu de vedere".
E de la sine înţeles că am aşteptat cu nerăbdare să văd ce avea să urmeze.
Bucuria mi-a fost poate mai mare decât mirarea când, noaptea următoare, nam
auzit decât zumzete sporadice şi nu am mai fost înţepat.
A doua noapte nu mai rămăsese nici urmă de ţânţar. Deşi au trecut trei ani
de atunci, nici până în ziua de astăzi n-am mai fost deranjaţi de ţânţari.
Presupun că rugămintea mea a fost transmisă ţânţarilor din generaţie în
generaţie.
Într-o superbă seară târzie de vară, în septembrie 1979, după o zi obositoare
şi călduroasă petrecută la expoziţie, m-am dus să beau ceva răcoritor în
compania unui client.
Singurul lucru neplăcut în seara aceea era un stol de viespi care agasa pe
toată lumea. Astfel s-au apropiat şi de masa la care ne aflam, atrase de gustul
dulce al limonadei noastre. Tovarăşul meu le izgonea sprinten de fiecare dată,
însă fără nici un rezultat, căci veneau mereu altele noi. I-am atras delicat atenţia
că ar putea omorî micile vietăţi şi că eventual am putea găsi o altă soluţie.
„Ce bine" mi-a răspuns acesta. „Dă-i drumul şi descurcă-te singur." Ceea ce
am încercat să fac a fost, cu siguranţă, destul de riscant, căci dacă aş fi dat greş,
m-aş fi făcut de râs. M-am concentrat intens asupra viespilor care stăteau pe
pahar şi le-am vorbit în gând, în acelaşi fel prietenos dar categoric cu care mă
adresasem ţânţarilor. După care, prima a zburat aproape imediat, în timp ce a
doua a ezitat puţin, cam aproximativ o jumătate de minut, apoi a plecat şi ea. Deabia
după un sfert de oră a apărut o altă intrusă care însă s-a retras destul de
19