Lohanul nr. 20, decembrie 2011 - New Page 1

asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle, era oare posibil ca, la
urma urmei, piesele să nu se potrivească?
Era vorba de un continent în care statele naţionale au fost convinse săşi
cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip de guvern
supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în ultimă
instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări?
Era vorba de o Europă în care naţiunile mai bogate din vest erau unite
cu ţările sărăcite din est, ţări care suferiseră decenii de-a rândul jugul
comunist. Dar, în practică se putea realiza efectiv acest lucru într-un
mod care să lase tuturor părţilor senzaţia că fuseseră tratate echitabil?
Se visase la o guvernare unică a cinci sute de milioane de locuitori de
naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiţii
istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o
asemenea guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai
mult, conta acest lucru?
Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi
economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca
acest sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele
lui? Cifrele arătau că perspectivele fericite efectiv nu există.
Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi planurile
tehnocraţilor
Când guvernele Europei s-au întrunit să discute constituţia destinată să
le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie întrebaţi, cel puţin
de ochii lumii, locuitorii statelor respective.
Primele concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină
tehnocraţii supranaţionali. În 2005 locuitorii Franţei şi Olandei au
respins în masă Constituţia europeană. În Marea Britanie trebuia sa să
se organizeze un astfel de referendum în primăvara lui 2006, dar s-a
renunţat la acest plan de teama unui rezultat similar. Constituţia a fost
ratificată doar de Parlament. La fel s-a procedat şi în celelate state
pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte. Opoziţia locuitorilor
Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul că tot ceea ce fac
ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră, s-au intensificat
campaniile de manipulare a opiniei publice.
Se repetă astfel povestea arhitectului franco-elveţian Le Corbusier, care
avusese ambiţia de a impune oamenilor să trăiască în oraşul viitorului.
Le Corbusier considera că multe dintre necazurile care asediau
omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe neplanificate. Se impune
ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de pe suprafaţa
pământului şi înlocuite cu „oraşele viitorului‖, planificate până în cele
mai mici detalii. După ce timp de două secole visul său a fost privit
doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a
fost creată după al doilea război mondial, când arhitecţi şi urbaniştii au
trebui să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele
blocuri comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au
reprezentat alternativa estică a oraşului viitorului.
Astfel că începând cu anii şaizeci s-au putut vedea apărând în multe
oraşe din Marea Britanie mai întâi terenuri vaste cu turnuri de beton şi
lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse de
artere urbane noi. Construcţii similare au început sa apară şi pe
continent, chiar şi astăzi moda clădirilor impersonale, standardizate de
sticlă şi beton, este dogmă în construcţii.
Dezbateri
Oamenii însă şi-au dat rapid seama că departe de a crea oraşele
lucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau naştere
unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi urâte,
care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane.
Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari,
spaţiile înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită.
Viziunea unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă
practica a dovedit clar că ea nu avea nici o legătură cu realitatea
omenească. Curând s-a dovedit clar că visul lucitor nu dusese decât la
un coşmar.
Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi a fost
aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa de a crea
guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se
mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei a
fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă
asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă
toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.
Pe listele nesfârşite de legi ce au hotărât Politica Agricolă Comună,
Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi toate celelalte, se
găsesc marile blocuri-turn ale „proiectului european‖. În cazul lui Le
Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când
în ele au trebuit să locuiacă oameni, oameni vii care au descoperit că
aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti. La fel au început să
stea lucrurile şi cu „blocurile-turn‖ create de tehnocraţii Uniunii
Europene. În faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier oamenii au
început să jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a
vechilor oraşe. Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat
libertatea şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure şi au început
să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi, ce le-a
fost luat fără ştirea lor.
Va veni o vreme când fantezia marelui „proiect european‖ se va
destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe
care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi
putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei
un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să
se trezească iar la viaţă.
Bibliografie:
R. Atkinson, Europe's Full Circle (Cercul complet al Europei), Newcastleupon-Tyne,
Compuprint, 1996
D. Brinkley şi Hackett, redactori, Jean Monnet: The Path to European Unity
(Jean Monnet: drumul spre unitatea europeană), New York, St Martin's Press,
1991
A. S. Milward, The Rise and Fall of a National Strategy (Ascensiunea şi
decăderea unei strategii naţionale), Londra, Frank Cass, 2002
Jean Monnet, Memoirs (Memorii), Londra, Collins, 1978
A. Salter, The United States of Europe (Statele Unite ale Europei), George
Allen & Unwin, 1931
P. Stirk, A History of European Integration Since 1914 (O istorie a integrării
europene începând din 1914), Londra, Pinter, 1996
Christopher Booker şi Richard North, The Great Deception - A Secret History
of the European Union (Marea Amăgire - Istoria secretă a Uniunii Europene),
2003
http://www.free-europe.org/blog/english.php
http://eureferendum.blogspot.com/2006/05/europe-day.html
p. 138 Lohanul nr. 20, decembrie 2011