Lohanul nr. 20, decembrie 2011 - New Page 1

Federaţia Rusă şi România îşi exprimă hotărârea de a depăşi
imoştenirea negativă‖ a trecutului. Păi, aceşti termeni înseamnă că
această moştenire negativă a trecutului este, funcţionează. Cum depşim
aceste aspecte negative, dacă nu privim adevărul în faţă? Ruşii ştiu cel
mai bine unde au greşit faţă de noi. Ar fi foarte curios să o faceţi, aşa,
pe detectivii şi să pătrundeţi în arhivele ruseşti de acum, unde
directivele descoperite sunt foarte clare, aşa cum au fost şi în trecut. Pe
aceste probleme ale Basarabiei, Bucovinei şi, în ansamblu, ale
României, vă asigur că ruşii, în arhivele lor, doar schimbă dosarele de
la un raft la altul, dar concepţia lor în ceea ce ne priveşte, nicidecum.
De aceea, sunt convins că ei, în sinea lor, sunt mulţumiţi, ne privesc cu
bucurie autosatisfacţia noastră, şi-i înţeleg, pot să spun că-i felicit,
pentru că evident este izbânda lor diplomatică, au inclus în Declaraţie
această prevedere. Da, din punctul lor de vedere, este un succes
diplomatic a sili România, după 60 de ani, nu s-şi ceară scuze, dar să
condamne un război drept şi popular, Războiul din Răsărit, purtat de
poporul român întreg.
La procesul său, din 1946, Ion Antonescu s-a exprimat în sensul că,
atunci când s-au făcut două plebiscite, nu spun referendum, pentru că
este prea aproape de noi, s-a găsit un grup de nebuni, de vreo 5 000 de
comunişti, care, atât şi nimic mai mult, au votat contra războiului. În
rest, a fost epopeea poporului român în secolul al XX-lea. A fost ca în
vremurile antice. Un nou Anabasis pentru noi. Marin Preda se gândea
că uneori e nevoie de aşa ceva pentru un popor. La urma-urmei, sunt
războaie care sunt echivalente cu marile revoluţii.
Din sală:
Teoria războiului…
Domnul Gheorghe Buzatu:
Nu este nici o teorie… Este teoria realităţii…
Este nevoie ca un popor să dea dovadă de acest spirit de luptă. Şi
românii l-au exersat de la 1941 la 1944. Voi reveni la această
problemă, dar …
Domnul Doru Ioan Tărăcilă:
Vă rog, uitaţi-vă, cu cât entuziasm au primit această veste colegii…
Domnul Gheorghe Buzatu:
Dar Declaraţia mai intră într-o chestiune, într-un domeniu care chiar că
ne doare pe toţi. Este Tezaurul românesc de la Moscova. Ce este acest
tezaur? Cum de ne îngăduim să renunţăm atât de uşor la el, să amânăm
rezolvarea situaţiei sale sine die, pentru că această Comisie care se va
forma, care trebuie să studieze arhivele etc., etc. nu va ajunge la nici un
rezultat. Asta o spun pentru stenogramă, ca să rămână scris, pentru
confruntarea cu rezultatele ce se vor constata peste 5 ani sau peste 10 şi
20 de ani!
Vasăzică, România a ajuns astăzi, când se află în situaţia de a avea
nevoie de dolari, să renunţe aşa, cu mare largheţe, la un fond de aur
care a fost bine constituit, a fost trimis la Moscova în 1917, cu o
destinaţie bine ştiută, am avut asigurări din partea Angliei şi a Franţei
că vor interveni pentru a se rezolva problema, iar, astăzi, noi admitem
că chestiunea tezaurului trebuie lăsată în seama unei comisii.
Doamnelor şi domnilor,
Încercaţi să mergeţi la Moscova. Eu m-am dus de unul singur. Am fost
trimis de Academia Română.
Domnul senator Prisăcaru ştie. Eram cercetător. Şoarece de arhivă,
cum se spune… Dar, revin, încercaţi să mergeţi la Moscova într-o
delegaţie oficială, şi prima întrebare care vi se va pune: ―Dumneata nu
vii după tezaur‖?! Nu, domnilor. Nu mă interesa tezaurul. Deşi am
găsit documente şi despre tezaur. Or, cine poate crede că în viitor ruşii
se vor ţine de cuvânt şi, atunci când va sosi la Moscova delegaţia
oamenilor de ştiinţă români, a politicienilor, economiştilor etc., etc., i
se pune totul la dispoziţie. Nicidecum!
Pot să precizez că ei cunosc cu precizie unde se află şi ce mai
reprezintă tezaurul nostru de acolo. Când a fost vorba, de la Kremlin sa
şi dat un semnal în 1935, după ce Titulescu a semnat cu Litvinov
restabilirea relaţiilor diplomatice în 1934, s-a dat un ucaz ca să ni se
dea ceva înapoi şi, imediat, s-a descoperit tezaurul.
Au ştiut unde-i era locul. Şi ni s-au dat atunci manuscrise ale
Academiei Române, cărţi vechi, ni s-au dat tablouri, Grigorescu etc.,
etc.
În 1956, când s-au primit la Moscova alte semnale, se păstrează aici la
Arhivele Statului din Bucureşti scrisoarea lui Hruşciov către
Gheorghiu-Dej, imediat au găsit o altă parte din tezaur (Cloşca cu puii
de aur etc., etc.) şi delegaţia română trimisă acolo, compusă din Tudor
Arghezi, George Oprescu, cunoscutul istoric al artei româneşti, şi alţii,
imediat au primit materiale … Ba, la întoarcere, ei au făcut un cărţoi
cuprinzând povestea tezaurului restituit parţial.
Şi apoi, periodic, informaţiile lor despre tezaur tot dispar.
Ele se pierd… Şi acuma, vasăzică, delegaţia română se prezintă la
Moscova şi i se promite că în viitor trebuie să vină alţi specialişti ca să
studieze tezaurul. Dar în alte cazuri cum au făcut?
Este cazul să privim şi alăturea ce atitudine au avut sovieticii faţă de
Tezaurul Republicii Spaniole luat în 1936? Cum au procedat Puterile
Occidentale cu Tezaurul statelor ocupate de Germania – ―ările Baltice,
Polonia, care au fost depuse în Occident? Sau cum a procedat România
cu o parte din Tezaurul polonez, pe care l-a restituit cu bunăvoinţă în
1947? Iar când e vorba să ne referim la regimul care ne este rezervat
nouă, totul devine o nebuloasă.
Ni se dau explicaţii, unele sunt fantastice, că în timpul N.E.P.-ului
Vladimir Ilici Lenin ar fi dictat folosirea tezaurului nostru, că în
vremea celui de-Al Doilea Război Mondial tezaurul ar fi fost luat de la
Kremlin şi trimis undeva pe Volga şi mai departe în interiorul
U.R.S.S.-ului.
Este fals, căci în 1965, în cursul primei vizite de stat pe care a făcut-o
Nicolae Ceauşescu la Moscova, la 3-9 septembrie 1965, Brejnev şi
ceilalţi au declarat că ştiau ce era cu tezaurul, deşi în primele zile ale
conversaţiilor tăgăduiseră acest lucru.
Deci, dacă se ştia la 1965, ce revoluţie, ce faptă măreaţă, ce răsturnare
s-a mai produs între timp la Moscova, ca să fi intervenit din nou
pierderea urmelor tezaurului, un tezaur precum cel al României.
Valoarea tezaurului nostru, la urma urmei, este simbolică – circa 1,1
miliarde de dolari, la preţul actual, reprezentând contravaloarea
stocului metalic necesar emisiunii Băncii Naţionale a României la 1914
sau la 1916 (314,5 milioane lei aur)… Dar sunt multe de corectat la
cifre, dacă luăm în calcul celelalte valori expediate în 1917 la Moscova
pentru a le salva în faţa ocupaţiei inamicilor de atunci – Germania şi
aliaţii ei…
Dar, zic, un asemenea tezaur reprezintă pentru cel care l-a cedat, pentru
România, şi pentru cel care l-a primit, o valoare simbolică şi una
materială, distincte.
Dacă tezaurul este întreg, este tezaurul nostru; dacă tezaurul nu mai
este aşa cum ne îngăduim să credem, el nu mai este tezaurul, şi putem
spune că, într-adevăr, bieţii de ruşi nu mai au ce să ne restituie pentru
că, şi pentru ei, numai integral fiind tezarul mai prezintă vreo
semnificaţie. Dacă o piesă de acolo lipseşte, pentru că noi avem pentru
toate piesele rămase acolo ori retrocedate la 1935 şi 1956, tabelele cu
inventarul complet pentru toate piesele, până la ultimul inel al Reginei
Maria, deci, dacă o piesă lipseşte de acolo, tezaurul nu mai este al
nostru, cel original, astfel că putem spune, aşa cum au făcut şi
semnatarii din 4 iulie 2003, că să lăsăm lucrurile în seama viitoarei
comisii.
Ce rost au aceste prevederi din Declaraţia comună în acest tratat care-şi
propune raporturi normale între două state, între o putere şi o ţară mai
mică, între două ţări care nici măcar nu mai sunt vecine, dar vedeţi
dumneavoastră, România rămâne în sfera de interese a Rusiei.
Cei mai de seamă savanţi au exprimat cândva în ce ar consta blestemul
poziţiei geopolitice a României de 300 de ani încoace. Care ar fi
acesta? Ei, românii, se spune ―sunt prea aproape de Rusia şi prea
departe de Dumnezeu‖.
În această situaţie – putem şi ofta… – dar ne putem gândi, dacă un
document, precum acesta, se poate semna oricând, decât atunci când
România a ajuns destul de puternică, când a ajuns ea însăşi şi când nu i
se sugerează de ici de colo că e cazul s-şi reglementeze raporturile cu
Rusia.
Cândva, la 1996-1997, circulau zvonuri că trebuia să ajungem la
înţelegere cu Ucraina, s-a semnat tratatul, tot istoric şi acela; acum cu
Rusia; problema este cine va urma?
Dacă urmăm în această cadenţă, şi asta o spun tot pentru stenogramă,
vom ajunge peste ani şi ani să ni se sugereze ca Bucureştii să semneze
p. 28 Lohanul nr. 20, decembrie 2011