Lohanul nr. 20, decembrie 2011 - New Page 1

intuitive: experienţa empirică a copiilor, materializarea realităţii
înconjurătoare, operaţii cu mulţimi concret de obiecte, limbajul grafic.
Astfel, se pot ilustra noţiunile de mulţimi, apartenenţă, incluziune,
intersecţie, reuniune etc., cu obiecte reale (caiete, cărţi, bănci) şi cu
obiecte cunoscute de elevi (păsări, copaci, flori).
Interesul elevilor de orice vârstă faţă de un anumit obiect de
învăţământ creşte evident dacă educatorul le poate arăta unele aplicaţii
practice ale informaţiilor pe care le predă. La matematică astfel de
aplicaţii practice pot consta în unele acţiuni precum:
anticiparea lungimii unor anumite obiecte „din ochi‖ şi
apoi verificarea exactităţii evaluării prin măsurători reale;
anticiparea capacităţii unui vas observându-i atent
volumul şi testarea şi testarea corectitudinii aprecierii prin
măsurători reale cu diferite lichide (spre exemplu, cu
apă);
anticiparea masei unui corp prin „cântărirea în mână‖ şi
verificarea prin cântăriri reale;
calcularea restului pe care trebuie să-l primească în urma
unor cumpărături;
construirea reală a unor obiecte prin aplicarea
cunoştinţelor referitoare la figuri şi corpuri geometrice
etc.
Una dintre cele mai importante forme de aplicare în
practică a cunoştinţelor matematice, mai ales la elevii mici, îl constituie
jocul didactic. Pedagogia modernă nu atribuie jocului doar o
semnificaţie funcţională, ca în trecut, de simplu exerciţiu pregătitor şi
util dezvoltării fizice, ci una de asimilare a realului la activitatea proprie
a copilului (de reflectare şi transformare a realităţii în plan imaginar),
motiv pentru care aceasta a devenit astăzi una din principalele metode
active, atractive, extrem de eficace în munca instructiv-educativă cu
preşcolarii şi şcolarii mici. Toate metodele active de educaţie ale
şcolarilor mici cer să li se furnizeze acestora un material corespunzător
pentru ca, jucându-se, ei să reuşească să asimileze realităţile
intelectuale care, fără aceasta, rămân exterioare inteligenţei copilului.
Jocul se poate, aşadar, înălţa până la nivelul seriozităţii, nu numai al
divertismentului, asumându-şi importante funcţii pedagogice atunci
când este raţional integrat în sistemul muncii instructiv-educative. Se
reţine această precizare întru cât utilizarea prea abundentă a jocurilor
care îmbină realul cu fictivul, cu imaginarul, prezintă riscul de a
transforma procesul de instrucţie în joc şi prin aceasta, de a da o notă
artificială şi ruptă de realitatea activităţii şcolare.
Aşa s-au dezvoltat diferitele tipuri de jocuri didactice sau jocuri
educative care asigură îmbinarea şi toate tranziţiile spontane posibile
între elementele distractive şi cele de muncă, de învăţare, în ideea că
treptat vor avea câştig de cauză cele din urmă, efortul de studiu realizat
cu seriozitate şi dus la bun sfârşit.
Prin urmare, studiul teoretic şi practic al aritmeticii bazat pe
rezolvarea unor probleme reale, din viaţă, care contribuie la abordarea
sau aplicarea unor noţiuni matematice, conduce la rezultate superioare
în însuşirea acestui obiect de învăţământ. Situaţiile problematice,
jocurile matematice, exersarea capacităţilor intelectuale atestă
deosebita valoare formativă a acestei discipline şcolare în structurarea
deprinderilor de activitate intelectuală, în dezvoltarea gândirii,
memoriei şi a imaginaţiei, în formarea unor trăsături de personalitate
(voinţa, perseverenţa, simţul ordinii, al disciplinei în muncă, etc.)
indispensabile integrării în ciclurile şcolare următoare, în viaţa activă,
în general.
Bibliografie:
1. Neacşu, I., Didactica matematicii în învăţământul
primar, Craiova, 2006;
2. Neagu, M., Mocanu, M., Metodica predării matematicii
în ciclul primar, Iaşi, 2007;
3. Frumos, F., Didactica - Fundamente şi dezvoltări
cognitiviste, Iaşi. 2008.
Pedagogie
Metode interactive de învăţare
Înv. Adrian Prodea - Huşi
Procesul de învăţământ funcţionează între furnizorul şi
receptorul actului educaţional – între cadru didactic şi elev – prin
intermediul metodelor de predare-învăţare. Calitatea muncii
depinde în mare măsură de aceste metode, ele constituie o sursă
importantă de creştere a eficacităţii şi eficienţei învăţării.
P
rovenit din grecescul „methodos‖(odos=cale, drum; metha=spre,
către), ceea ce înseamnă calea ce trebuie urmată în vederea
atingerii unui scop, metoda se defineşte drept un drum, un traseu
de urmat în vederea realizării unor obiective instructiv-educative
dinainte stabilite, precum cele de transmitere şi însuşire de cunoştinţe
sau de formare de priceperi şi deprinderi.
Privite în viziune sistemică, metodele de învăţământ sunt
indisolubil legate de celelalte componente ale procesului didactic.
Funcţionalitatea lor este determinată de modul în care ele sunt angajate
în întregul mecanism al acţiunii didactice, alături de celelalte
componente ale sistemului.
Metodele de învăţământ reprezintă componenta cea mai
dinamică, mai flexibilă a procesului de învăţământ şi sunt supuse unor
permanent proces de înnoire, nu atât în profunzimea structurii lor, ci
mai ales a modului de utilizare, pentru a le spori eficienţa.
Exigenţele sistemului de învăţământ contemporan nu numai
că respinge vehement uniformizarea sau şablonismul metodic,
înscrierea metodelor în tipare prestabilite, dar se declară deschis în
favoarea diversificării lor. Însăşi diversitatea situaţiilor de instruire
sugerează folosirea unei mari varietăţi de metode şi procedee.
Literatura de specialitate abundă în criterii de clasificare şi
clase de metode. Aceste clasificări sunt realizate în funcţie de ce a
considerat mai relevant unul sau altul dintre autori.
Clasificarea având ca punct de plecare tema propusă spre
discuţie este ce adată de gradul de angajare a elevilor în lecţie şi
presupune existenţa a două tipuri de metode: metode expozitive sau
pasive – bazate pe memoria reproductivă şi pe ascultarea pasivă şi
metode active centrate pe activitatea directă a elevului şi care
presupune provocarea acestuia în explorarea realităţii.
Din perspectivă cognitivistă, ţinând cont mai degrabă de
tendinţe, de predominanţele unui anumit factor (criteriu) decât de
exclusivitate, luând în considerare teoriile socioconstructiviste (teoria
conflictului socio-cognitiv şi teoria învăţării mediate sau a învăţării
asistate) putem ajunge la alte clasificări. Dacă luăm în calcul gradul de
interacţiune socială distingem metode de învăţare non-interactivă,
individuală şi metode propriu-zise interactive care presupun conflict
interactiv, coordonări şi modificări cognitive ale participanţilor.
Noile cerinţe ale demersului educaţional impun
restructurarea predării-învăţării în direcţia folosirii mai frecvente a
metodelor interactive de predare-învăţare. Ele schimbă rolul
profesorului în clasăm acesta devenind un moderator al unei dezbateri
de idei şi probleme, un susţinător al motivaţiei şi interesului elevului
pentru actul învăţării, un ghid abil şi serviabil al acestuia în procesul de
dobândire de noi cunoştinţe, competenţe şi deprinderi. Odată cu
deplasarea accentului de la profesor la elev, noile metode îi stimulează
pe elevi să înţeleagă mai bine logica noţiunilor prezentate, stimulează
formarea de opinii personale argumentate, încurajează munca
individuală, dar şi spiritul de echipă, contribuie la formarea de
deprinderi şi atitudini durabile.
p. 84 Lohanul nr. 20, decembrie 2011