VIRGIL VĂTĂŞIANU ŞI ŞCOALA ROMÂNĂ DIN ... - Institutul de Istorie

23 Virgil Vătăşianu şi Şcoala Română din Roma* [III] 371
în continuare reprezenta o pledoarie „pro domo” a devotamentului propriu nutrit
faţă de menirea şi viitorul Şcolii academice române din capitala Italiei, pentru că,
în pofida suitei de dificultăţi şi temporare neînţelegeri, cauzate deopotrivă de
motive obiective şi subiective, el considera că „Accademia di Romania” constituia
un institut ştiinţific de bună tradiţie, care avea nevoie de personal calificat, apt să
călăuzească evoluţia tinerilor membrii bursieri din cele trei secţii de studiu.
Aşezământul de la Berlin, în schimb, era situat în antiteză, ca instrument al
factorului politic, lipsit de credibilitate ştiinţifică, pentru că : „istoria se face astăzi
pe alte temeiuri, decât pe consideraţiuni platonice şi discursuri de amabilitate;
acum hotărăsc necesităţile inexplicabile şi numai acelea!”. Alternativa meditată şi
expusă faţă de ideea avansată de a deveni director de muzeu transilvan („situaţie
materială modestă şi anvergură ştiinţifică redusă”) se cadra, acum şi astfel, exclusiv
posibilităţii de a reveni la Sibiu, în cadrul Bibliotecii Universităţii, aflată în refugiu,
unde se simţea cu adevărat între ai săi, acasă, între prieteni 35 .
Misiunea asumată temporar şi, oarecum voluntar de V. Vătăşianu, în a dirigui
Şcoala în intervalul marcat de neclarităţi şi greutăţi, datorate instabilităţii directorilor
numiţi legal în funcţie, între toamna anului 1940 şi primăvara celui următor, fusese
înlesnită, pe de o parte, şi îngreunată, pe de alta, de noua lege emisă cu privire la
organizarea şi funcţionarea instituţiei. Modalitatea aparte de desemnare a
conducătorului ei, în cazul de faţă, prof. S. Lambrino, se îngemănase acum cu faptul
concret că nici unul dintre foştii directori nu mai avea latitudinea de a concura,
conform prevederilor intrate în vigoare cu data de 17 mai 1941, care abrogau decretul
anterior (31 octombrie 1920) şi regulamentul aferent(13 august 1921).
Stipulaţiile legii erau clare cu referire la direcţiile de studiu (arheologia şi
istoria), diseminate pe cele trei secţiuni deja cunoscute (arheologie, istorie şi istoria
artei, filologie clasică, romană şi literaturile respective, artele frumoase:
arhitectura, pictura, sculptura). Directorul, profesor universitar, ilustra una din
disciplinele enumerate şi era o personalitate de anvergură internă şi externă. Numit
pe patru ani de Ministerul Educaţiei Naţionale, la recomandarea Academiei
Române, el mai putea rămâne încă doi ani. Atribuţiile sale vizau conducerea
(îndrumare şi control) şi reprezentarea instituţiei. Avea latitudinea de a propune pe
cei numiţi ulterior în posturile de subdirector, secretar, bibliotecar, şi desemna
persoana consilierului ştiinţific (G. Lugli). Putea înlesni, totodată, prelungirea
bursei pe seama membrilor aflaţi în al doilea an de studiu. Funcţia nou ivită, cea de
subdirector, designa un cadru didactic universitar (profesor ori conferenţiar), numit
iniţial de ministru pentru doi ani, care se puteau dubla în timp. El beneficia de
suma necesară cheltuielilor de reprezentare, în tratament egal cu retribuţia unui
secretar de legaţia, cls. I-a, ca şi de toate cheltuielile de deplasare. Sarcina sa consta
în a supraveghea întreaga administraţie a Şcolii.
35 AFVV, dos. Roma, f.f.: scrisori datate: Roma, 4 noiembrie 1940, 7 decembrie 1940, 7
aprilie 1942.