VIRGIL VĂTĂŞIANU ŞI ŞCOALA ROMÂNĂ DIN ... - Institutul de Istorie

384
Stelian Mândruţ 36
contaminat probabil de evoluţia evenimentelor şi precaut la configurarea
eşichierului de forţe în aria politică continentală 49 .
Într-un orizont intim şi minim comunicat lumii exterioare, gândul nutrit de a
reveni la Cluj pentru a concura la ocuparea Catedrei de Istoria Artei de la
Universitate, insistent exersat lăuntric cu începere din vara anului 1944, revenea
acum obsesiv în conştiinţa sa atât datorită situaţiei trăită la faţa locului, a necesităţii
imperioase de a publica sinteza elaborată „şi în interesul acestei lucrări ar trebui să
vin acasă, deşi cred că acum nu poate fi vorba” (Roma, 5 februarie 1946), cât mai
ales din pricina semnalelor favorabile survenite continuu din ţară. V. Vătăşianu
reacţiona, ca atare, la una din sugestiile venite de la C. Daicoviciu, în decembrie
1945, fiind de acord să părăsească Şcoala, dar chestionând totuşi, dubitativ retoric,
despre condiţiile existente în ţară şi posibilitatea efectivă de reuşită într-un viitor
apropiat. În raport cu lipsa de reacţie a aceluiaşi C. Daicoviciu, înregistrată la
jumătatea lunii ianuarie 1946, candidatul la concurs supoziţiona că putea reveni
grabnic cu nava „Transilvania”, plecând din Neapole, dar numai în funcţie de
orarul exact al Companiei de transport, de aprobarea Ministerului şi conducerii
instituţiei, odată cu ferma asigurare că se putea reîntoarce oricând la Roma, fie în
caz de nereuşită, fie de amânare a susţinerii probei până în toamna anului 1946.
Ipoteza afirmată opţional într-o primă fază de acţiune, se contura decis în vara
anului respectiv, – influenţată probabil de vizita ministrului Ştefan Voitec în
capitala Italiei şi de discuţia purtată cu acesta –, condiţionată fiind de validarea
celor două motive frecvent invocate: a) confirmarea necesară din partea lui
C. Daicoviciu în legătură cu şansele la concursul preconizat şi necesara intervenţie
personală la Minister pentru îndeplinirea tuturor cerinţelor legale; b) stabilizarea
programului de deplasare a vaporului de pasageri menţionat, închiriat de guvernul
român pentru repatrierea propriilor cetăţeni.
Sentimentul dihotomic resimţit acum, în prag de încheiere a preparativelor de
plecare definitivă, după un respectabil număr de ani petrecuţi în mediul academic oferit
de instituţia Şcolii Române, apărea sensibil creionat de soţia sa Elena, în cele câteva
fraze adresate părinţilor de la Sibiu: „Sunt totuşi mulţumită că plecând, vom lăsa
amintiri plăcute şi poate chiar regrete? E straniu cum s-au ataşat de noi atâţia străini! În
realitate am avut şi o casă foarte drăguţă şi foarte primitoare” (Roma, 10 iunie 1946).
Soluţiile de rezolvare se succedau în avalanşă incontrolabilă în lunile iunie şi
iulie 1946, cu privire la demersurile tot mai oficializate, formulate conjugat atât de
V. Vătăşianu, la Roma, cât şi de C. Daicoviciu, la Cluj şi Bucureşti, referitoare la
postul solicitat la catedra de profil a Universităţii clujene. Mesajul punctual în
49 Idem, dos. Roma, f.f.: Roma, 5 februarie, 10 iunie, 21 iulie 1946, către părinţi; Bucureşti,
10 iulie 1946, adresa Ministerului Educaţiei Naţionale despre drepturile băneşti transferate telegrafic:
1/10- 31/12 1945: 1857, 13 franci elveţieni; 1/1-31/3 1946: 3159, 13 fr. e.; 1/4-30/6 1946 : 1685, 13
fr. e.; vezi şi în G. Lăzărescu, op. cit., 1996, p. 218-219.