VIRGIL VĂTĂŞIANU ŞI ŞCOALA ROMÂNĂ DIN ... - Institutul de Istorie

29 Virgil Vătăşianu şi Şcoala Română din Roma* [III] 377
Chiar dacă se exprimase critic şi negativ la adresa propunerii ivită odinioară,
în toamna anului 1940, prin bunăvoinţa prof. S. Puşcariu, de a activa în cadrul
Institutului Român din capitala Germaniei, V. Vătăşianu acceptase oferta actuală
din varii motive, între care figurau, cu siguranţă, atât un necesar sentiment de
corecţie morală şi întremare materială, cât şi faptul de a fi util, ca specialist, în
cadrul Legaţiei, mai cu seamă în domeniul presei, acceptată drept un important
element al resortului propagandei culturale şi ştiinţifice în Italia. Îndeosebi în
competiţia dezvoltată gradat între diplomaţia maghiară şi română după august 1940,
şi desfăşurată pe toate palierele administraţiei romane, cu finalitate în sprijinul,
eficient politic, în rezolvarea perspectivică a chestiunilor litigioase teritoriale. Putea
să fi acţionat acum şi un lăuntric imbold psihic, care să fi determinat nevoia unor
mai intense relaţii sociale, mult mai publice decât cele valorizate la Şcoală,
dezvoltate într-un orizont mental de aşteptare, deosebit prin ineditul captivant, dar
şi dificil de surmontat, prin istovirea continuă, care anihila treptat faza plăcerii
divagaţiei tacite, specifică diplomatului de carieră. Să nu omitem, din ecuaţie,
impactul contextului intern şi extern pentru 1942, situaţia grea şi deprimantă
datorată războiului, împrejurare în care, existenţa şi acţiunea pe un atare tărâm
aparte, ofereau un soi de relativă imunitate din multe puncte de vedere.
În tot mai rare rânduri trimise părinţilor săi în legătură cu acest nou loc de
muncă, V. Vătăşianu încerca mereu să rezume, lucid, dar ludic, calitatea propriu
asumată şi cerinţele funcţiei deţinute, respectiv de a elabora dări de seamă
eclectice, fapt ce presupunea un îndelungat efort de lectură cotidiană, situat în
defavoarea trudei sale specifice la definitivarea cărţii despre „Arta feudală în
România”. Menţiona în continuare faptul că, ades, conducea sau suplinea, în egală
măsură, colegii din compartimentul cultural şi de presă, fiind vădit stânjenit de
„stilul de a comunica mereu informaţii inexacte dar plăcute guvernului, falsificând
astfel realitatea”; ba mai mult, era obligat să preia, în parte şi neregulat, unele din
obligaţiile revenite ataşatului militar şi consilierului economic. În adiacenţa
retribuţiei meritate (de minim 1500 lire), emitentul mărturisea şansa de a se întâlni
şi discuta cu anumite personalităţi româneşti aflate în vizită la Roma (Al. Borza,
Al. Marcu, L. Rebreanu), de a participa la conferinţa criticilor de artă antică de la
Veneţia (16 iulie 1942), de a comenta un film documentar despre Bucovina şi
monumentele ei (Milano), de a rosti conferinţe la Radio şi a ţine prelegeri
referitoare la domeniul artei feudale româneşti la reuniuni ştiinţifice organizate de
institute de cercetare, universităţi, academii şi diferite Şcoli străine din capitala
Italiei. Un fapt inedit este dezvăluit de conţinutul sumar al „Scrisorii de curier”
(Roma, 21 octombrie 1942), anume că V. Vătăşianu, „secretar cultural” pe lângă
Legaţia Regală a României, era purtător de corespondenţă oficială şi se deplasa în
interiorul şi exteriorul Peninsulei în calitate de „curier diplomatic”. Ştampilele şi
vizele (italiană, elveţiană, germană, maghiară, română) din paşaportul de serviciu,
valabil pentru călătorii în întreaga Europă, confirmau nenumărate deplasări, pe rute