Nr. 11-12/2007 - Politia de Frontiera

s-au întrunit deputaåii care au proclamat
prin proprie voinåã liberã unirea cu
România. Imediat s-a format un comitet
executiv cu rost de guvern provizoriu. În
fruntea lui era Iancu Flodor.
A fost a doua etapã în marele proces
desfãæurat în anul 1918. În Transilvania
aveau loc evenimente paralele cu cele
ale românilor din Bucovina. În absenåa
autoritãåilor imperiale, dispãrute în
neant, s-au format consilii naåionale
româneæti care conduceau toate
autoritãåile. Era firesc. Statisticile oficiale
maghiare aratã cã în Transilvania erau
5.114.124 de locuitori, din
care 2.930.120 români,
1.305.753 unguri, 539.418
germani etc. Evident, era o
superioritate a românilor care
justifica preluarea conducerii
Transilvaniei. Era absolut
normal deoarece pentru
unirea cu o regiune trebuie
îndeplinite douã condiåii: 1.
superioritatea demograficã
din punct de vedere etnic; 2.
argumentaåia istorico-juridicã
pentru stãpânirea regiunii respective.
În Transilvania românii îndeplineau
ambele condiåii. Ca urmare, voinåa
lor era un act de drept în faåa întregii
omeniri. Pentru exprimarea æi dovedirea
acestei voinåe, Consiliul Central Naåional
Român a convocat la 1 decembrie 1918,
la Alba Iulia, Marea Întrunire a celor
1.228 de Delegaåi ai tuturor etniilor din
Transilvania. Deæi era ger, un început
de iarnã friguroasã, oamenii au început
sã vinã la Alba Iulia încã din ziua de
27 noiembrie 1918. Voiau sã asiste la
întrunirea deputaåilor, mai ales cã în
timpul rãzboiului pentru unire fiecare
familie de români jertfise cel puåin un
membru al ei. Au sosit în preajma sãlii
Cazinoului Ofiåerilor din Alba, locul
desfãæurãrii lucrãrilor adunãrii deputaåilor,
peste 100.000 de oameni.
8
În dimineaåa zilei de 1 Decembrie
1918, o zi luminoasã, cu un cer albastru
de cristal, au început lucrãrile adunãrii
sub preæedinåia lui Gheorghe Pop de
Bãseæti æi a episcopilor Ioan I. Papp æi
Demetriu Radu.
În unanimitate s-a votat unirea cu
România.
S-a decis, la 2 decembrie 1918,
ca, pânã la preluarea puterii de cãtre
Regatul Român, sã fie format Marele
Sfat æi Consiliul Dirigent, cu rol de
guvern. În fruntea lui a fost ales avocatul
transilvãnean Iuliu Maniu. Toate
minoritãåile conlocuitoare au aprobat
actul de la 1 decembrie 1918. Astfel,
la 8 ianuarie 1919, la Mediaæ, Consiliul
Central al Saæilor æi Consiliul Naåional al
Saæilor au salutat Unirea. La 10 august
1919, la Timiæoara, Adunarea Ævabilor s-a
declarat întru totul de acord cu Unirea.
În aprilie 1919 maghiarii, prin ziarul “Uj
Villág”, apãrut la Sibiu, au susåinut “vrem
sã ne încadrãm în noua formã de stat”.
În fine, la 27 septembrie 1919, åiganii
întruniåi la Târnãveni, într-un manifest
scris într-o frumoasã limbã româneascã,
au declarat cã atât ei cât æi urmaæii lor
vor fi cei mai credincioæi cetãåeni ai
României Mari.
O delegaåie specialã formatã din
Miron Cristea, Iuliu Hossu, Al. Vaida-
Voievod æi Vasile Goldiæ a prezentat æi
comunicat actul unirii regelui Ferdinand,
la 12 – 13 decembrie 1918, la Bucureæti.
Regele a rãspuns: “În numele românilor
din Vechiul Regat, din Basarabia æi
Bucovina, astãzi uniåi, cu profundã
recunoætinåã primesc hotãrârea fraåilor
noætri de peste Carpaåi de a sãvâræi
unitatea naåionalã a tuturor românilor”.
Practic, rãzboiul fusese o revoluåie
naåionalã a întregului popor român.
Crease o åarã cu o suprafaåã de 316.132
km², cu o populaåie de 17.343.549 de
oameni, ce cuprindea între hotarele sale
æi România antebelicã, având numai
137.908 km² æi 7.904.404 locuitori.
Cifrele reprezintã
o rãsturnare a
situaåiei anterioare:
prin destrãmarea
imperiilor-închisori
ale naåiunilor,
apãruse cel mai
mare, mai populat
æi mai bogat stat din
sud estul Europei.
Conferinåa de
pace care a format
sistemul Versailles
– Washington a permis æi impus o
singurã concluzie: marile puteri au
fost obligate sã se supunã voinåei
popoarelor, sã recunoascã noile hãråi
ale mapamondului.
Prin actul de la 1 decembrie, al treilea
din anul 1918, se încheie æi ultima etapã
în formarea statului naåional România
Mare. Acea zi a marcat astfel o luptã
îndelungatã a cãrturarilor, patrioåilor æi a
oamenilor simpli care simåeau româneæte.
În concluzie, pot rãspunde la întrebarea
pusã la începutul acestor rânduri. Pentru
orice român, acea zi memorabilã de
la Alba Iulia constituie o sãrbãtoare
care va fi perenã, reamintind tuturor
limitele spaåiului pentru care au luptat
strãbunii noætri æi pentru care se cuvine
ca generaåia actualã æi cele viitoare sã nu
înceteze a se strãdui sã-l refacã.
û