Revista "Administrarea publică" ianuarie – martie 2009 nr. 1

măsurile necesare şi rezonabile care erau
оn puterea sa pentru a оmpiedica sau a
reprima executarea ori pentru a raporta
autorităţilor competente оn scopurile
anchetei şi urmăririi.”
Оn situaţia reglementată de art. 28 lit.
b), ca şi оn situaţia reglementată de art.
28 lit. a), esenţială este relaţia superior
– subordonat. Numai că, spre deosebire
de lit. a) aplicabilă relaţiilor militare şi
cvasimilitare, situaţia descrisă de lit. b)
are оn vedere autoritatea şi controlul
pe care liderii politici, liderii de afaceri
şi funcţionarii de stat o exercită asupra
unor persoane, prin natura activităţii
acestora. 37
Totalizвnd examinarea cercului de
probleme, conturat de autor, consacrate
răspunderii individuale pentru оncălcarea
drepturilor omului оn condiţiile conflictelor
armate, este necesar de menţionat оncă
un aspect important. Printre multitudinea
de ordine date pe timp de război de către
comandanţi subalternilor acestora, e
necesar de făcut deosebire ( pentru prima
dată aceasta s-a făcut la procesul de la
Nьrnberg) оntre ordine de autorizare şi
cele exacte. Ordinele de autorizare sunt
cele care le oferă subalternilor libertatea
de a alege dispoziţiile definitive, pentru
care ei оşi asumă răspunderea. De exemplu,
ordinul dat unui pluton de tancuri de
a оnainta оntr-o direcţie determinată. Оn
acest caz, comandantul plutonului, emiţвnd
ordinul, poate şi trebuie să respecte dreptul
umanitar internaţional. Ordinele exacte
nu le lasă executorilor nici o libertate оn
acţiuni (de exemplu , ordinul de a оmpuşca
pe loc prizonierii care au evadat şi au fost
prinşi din nou). Оn acest caz, chiar dacă
legislaţia ţării, sub jurisdicţia căreia se
află comandantul lagărului de prizonieri
de război, nu recunoaşte principiile de la
Nьrnberg, comandantul, totuşi, nu trebuie
să execute acest ordin. El nu poate executa
acest ordin deoarece, transmiţвnd
acest ordin subalternilor săi, оşi asumă
răspunderea pentru acest ordin. 38
Singurii militari care nu poartă
răspunderea, atribuită şefilor şi
comandanţilor lor, sunt soldaţii, care
totuşi sunt responsabili pentru оncălcarea
normelor privind protecţia drepturilor
omului оn perioada conflictului armat (vezi
art. 86, 87 ale Protocolului I ). Astfel, ei
sunt obligaţi să refuze de a executa ordinul
comandantului de a оmpuşca un rănit sau
un prizonier de război. Оn caz contrar,
ei pot fi exoneraţi de răspunderea penală
doar dacă vor dovedi că au fost impuşi
să exe-cute un atare ordin, de exemplu,
fiind ameninţaţi cu moartea. Оn acest
context, prezintă o importanţă deosebită
prevederile Statutului de la Roma, care
instituie principiul egalităţii la angajarea
răspunderii internaţionale penale. Astfel,
оn limitele jurisdicţiei Curţii, Statutul se
aplică, оn mod egal, tuturor persoanelor,
fără a diferenţia pe baza capacităţii oficiale.
Оn special, capacitatea oficială оn calitate
de şef al Statului sau al Guvernului, un
membru al Guvernului sau parlamentului
etc., nu va scuti, оn nici un caz, o persoană
de răspundere penală, conform acestui
Statut şi nu va constitui un motiv de reducere
a sentinţei. Pe cale de consecinţă,
Curţii nu i se poate interzice exercitarea
jurisdicţiei asupra persoanelor oficiale ale
unor state-părţi, pe baza imunităţii sau
regulilor speciale de procedură atribuite
poziţiilor oficiale ale acestora, fie ele оn
conformitate cu legea internaţională sau
naţională. 39
Acest principiu a fost afirmat оn art. 4
al Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid din anul 1948,
Societatea civilг єi statul de drept
73