Bucovina_lit._ian-feb - Liviu Ioan Stoiciu

portret în cărbune
răsăritean - un duşman; Dumnezeu a murit în
Occident şi „a fost executat politic“ în Răsărit. Pe
aceste note tari, de simetrii antagonice, joacă
nuanţele, urmărite cu scrupul dialectic, atît în
perimetrul "crizei organice" din Occident, cît şi în
cel al crizei venite prin atentat şi agresiune politică
din Orient. Crizele au premise, cauze şi manifestări
cu totul diferite în cele două spaţii, iar istoria
acestor diferenţe face unul din cele mai pasionante
(ca dramă de contraste) capitole ale volumului.
Diferenţele tipologice dintre cele două „crize” sînt
agravate şi de condiţia culturală diferită: pe cînd
scriitorii români şi ruşi abia se împărtăşesc dintr-o
conştiinţă „aurorală” şi mesianică, vesticii sînt deja
obosiţi şi surmenaţi culturaliceşte. Cultura crizei
moderne occidentale, respinsă prompt de tinerele
culturi răsăritene, se întinde, zice Cordoş, şi peste
postmodernism, pe care, fără a se aventura în
detalii, pare a-l alătura, ca pe o coadă veselă
(„
epilog euforic“), modernităţii. Cu diferenţa,
remarcabilă pînă la definitoriu, că în vreme ce
pentru un modernist „a fi în criză înseamnă /.../ a fi
în plină dramă“, pentru un postmodernist „criza de
identitate“, „asumată ca modus vivendi“
, e prilej de
soluţii „eficiente ori confortabile“. Verva cu care-şi
exploatează cultura occidentală starea de criză,
problematizînd-o şi tematizînd-o, răspunde
simetric în triumfalismul răsăritean care, lovind
literatura pe cale instituţională şi suprimîndu-i
calea spre adevăr, interzice însăşi tema crizei,
obligînd literatura să-şi refuleze conştiinţa acesteia.
Traumatizarea ideologică a literaturii e urmărită în
liniile sale esenţiale, cu un scurt roman al instalării
dogmei realist-socialiste ca unică ideologie
literară. Un moment spasmatic, admirabil
reconstruit, pe acest drum triumfal al ideologiei îl
constituie dosarul „ crizismului“
românesc,
întocmit pe baza probelor originale. Aşa cum curge
demonstraţia despre sistemul literar al crizelor,
Cordoş dă impresia că va apela la literatură ca orice
multiculturalist, folosind-o ca document în care se
răsfrîng jocuri le ideologice. Diferenţa dintre ea şi
multiculturalişti e însă netă şi constă tocmai în
neinstrumentalizarea esteticului, în convingerea (şi
acţiunea pe baza ei) că „operele literare nu pot fi
discutate decît în baza criteriilor estetice“. În baza
acestora se face turul de forţă analitic final, în
cadrul căruia, înlăuntrul unui criteriu tematic de
ordonare, funcţionează cel axiologic. Morfologia
crizei e urmărită aici în cîteva romane emblematice
pentru cele două literaturi. Analizele, oricît de
armate conceptual, scot la lumină şi o dimensiune
empatică a criticii practicate de Cordoş – o critică
mereu cu inimă.
Monografia dedicată lui Alexandru Ivasiuc e,
într-un fel, un model de lectură de reexaminare.
Cordoş începe printr-o schiţă de portret biografic,
relevînd fascinaţia orală exercitată de scriitor
asupra contemporanilor, dar şi contradicţiile dintre
operă şi biografie. Ivasiuc e unul dintre scriitorii
care au făcut închisoare în anii '50, dar, pe de altă
parte, e şi unul dintre scriitorii care au luat în serios
marxismul şi viziunea asupra istoriei propusă de
acesta. Asta l-a dus la o serie de romane ale puterii
în care autorul nu pare să ia partea victimelor, ci
tocmai pe a torţionarilor (ideologici, dar nu numai).
Bănuiala autoarei e că Ivasiuc s-a străduit „să-şi
contruiască o viaţă în acord cu doctrina utopică a
regimului comunist”, iar „aderarea la marxism a
unui ins care s-a numărat printre victimele sale”
lasă în urmă destulă stupoare. Suspiciunile prind
consistenţă şi Cordoş nu e departe de a acuza
deschis o anume duplicitate a scriitorului, pe
modelul lui Petru Dumitriu. Ivasiuc nu e creditat în
marxist nici ca publicist, nici ca scriitor. În primul
caz el nu enunţă decît platitudini, în al doilea – îşi
compromite opera prin „dimensiunea apăsat
propagandistică”. Doctrina cauzează aici
iremediabil operei, ducîndu-l pe Ivasiuc pînă la
neînţelegerea de sine: „a dorit să treacă drept un
filosof şi un prozator de idei, în vreme ce unele din
cele mai frumoase pagini ale sale sînt cele de
analitică a senzaţiei” . Interesant ca personaj,
mizînd greşit ca autor, Ivasiuc rezultă un scriitor
mai degrabă datat.
Inima caldă a Sandei Cordoş, poate singurul
critic român care chiar iubeşte literatura, nu doar o
citeşte, bate deschis în pledoaria Ce rost are să mai
citim literatură. Pledoaria sa nu e deloc emfatică.
Cordoş alege să vorbească, pur şi simplu,
convingător, invocînd
argumentele într-o suită care
urcă de la pragmatismul imediat la pura bucurie de
artă. Cordoş evidenţiază toate foloasele pe care le
poate aduce cuiva cititul de literatură; toate
foloasele şi toate plăcerile, căci nici acestea nu-s de
lepădat într-o pledoarie. O pledoarie sistematică, în
care sînt aduse în prealabil cîteva „ argumente
despre rolurile majore”
pe care şi le poate asuma
literatura. Ca să-l învăluie de tot pe cititor,
Cordoş
invocă şi “specificul civilizaţiei actuale”, una „ de
tip artistic, guvernată de stilişti” , specific ce
pretinde comportament artistic de la toată lumea,
33