Bucovina_lit._ian-feb - Liviu Ioan Stoiciu

invitatul revistei
Socialiste, periculoasă pentru destinul literelor române –
evident că se temea de astfel de cărţi „tari”. Nu vrea nici
s-o semneze şi s-o dea la tipar, ci doar o amâna mereu,
tactică sigură de-a o anihila prin recurgerea la uitare.
Mircea a forţat nota şi a impus o soluţie care să scoată din
impas cartea: adăugarea unui poem “patriotic”. Aşa se
face că am pus la final un pastel melancolic cu brazi, ploi
de toamnă , intitulat Baladă. Cinci versuri vehiculau mai
puţin sumbru şi ceţos decât în restul volumului simbolul
pietrei: şi fi-va poate-acesta semnul/ că-s una cu acest
pământ/ şi moartea fost-a doar o piatră/ pe care am
zvârlit-o într-o zi/ să-ncerc puterea râului. Asta se
petrecea în anul de graţie 1968, anul miraculos al poeziei
tinere, cel în care au debutat majoritatea poeţilor veniţi
după grupul Nichita Stănescu, an în care hăţurile cenzurii
s-au mai slăbit. O viaţă de-atunci...
A. O. V. - Cum aţi cataloga acea perioadă
C.A. – Contradictorie, ca şi cea de azi.Atunci pentru
că deasupra noastră plana cenzura politică, interdicţiile
de tot felul şi spaima de securitate. Acum pentru că
cenzura economică e şi ea destul de dură, difuzarea
literaturii aproape că nu mai există, iar interdicţiile de
tot felul şi nesiguranţa zilei de mâine sunt o cucerire
recentă a celor ce luptând împotriva comunismului n-au
reuşit decât paradoxul de-a asupri toate clasele socioprofesionale
din ţară.
A. O. V. - Cum se vede astăzi generaţia literară din
sânul căreia faceţi parte
C. A. - Mulţi au murit şi-au fost uitaţi. Chiar şi acela
care a fost editorul providenţial al generaţiei:
suspomenitul Mircea Ciobanu. De GeorgeAlmosnino şi
Vasile Petre Fati, doi dintre marii poeţi români, ce să mai
vorbim... Cei câţiva care mai supravieţuim suntem
cumva toleraţi. Generaţiile tinere nutresc iluzia
aculturală că totul începe cu ei. De douăzeci de ani
încoace cei câţiva critici tineri ce-au scris despre cărţile
mele se constituie în excepţii (la loc de frunte Bogdan
Alexandru Stănescu). Cred că ocolesc orice carte a
înaintaşilor, evident, fără s-o citească, pentru a “ nu se
contamina”. Oricum, pe mine nu mă pot înlătura fiindcă
sunt foarte activ (traduceri, antologii, cel puţin un volum
personal anual, apariţii în străinătate cu poeme, proze,
chiar şi cu teatru, şi acum iată şi un premiu), dar decum
voi muri nu mă îndoiesc de tratament. Nu ştim să ne
preţuim nici contemporanii, nici înaintaşii. Suntem un
popor slab, fără memorie, fără spaima unităţii
primordiale de care să tremurăm şi la care să
ne-nchinăm. Probabil că într-un timp oarecare vom pieri
ca naţiune ( poate zeci de ani, poate sute), devenind o
simplă populaţie pestriţă, rătăcitoare. M-aş ruga
Domnului să nu se-ntâmple aşa, dar sunt prea ocupat.
Prea ocupat să mă rog, în felul lui Eugène Ionesco:
„ Fă-mă, Doamne, să cred în existenţa Ta!”
A. O. V. - Când aţi început să scrieţi Când aţi
conştientizat că sunteţi un scriitor profesionist
C. A. – În 1968, odată cu volumul Piatra, pe care l-am
scris în transă, în vreo zece zile, cu temperatură
intermitentă de 38 de grade. Ba chiar în anii de dinainte,
când făceam nenumărate dicteuri suprarealiste la
serviciu, la o veche maşină de scris Olympia cu car
mare, atunci când dactilografa o folosea pe cea
obişnuită. Îmi aduc şi azi aminte voioşia cu care
asvârleam dintr-o mişcare a braţului carul în extrema
stângă, pocnetul sec al metalului şi libertatea noului
rând care mi se oferea ca sondă a subconştientului ce
izbucnea fără nici o cenzură logică sau de altă natură.
Unele din poemele mai lungi scrise atunci ( Reţeta
fericirii, Missa computerensis, Alertă) au intrat în
volumul Alertă care mi-a fost respins de cenzură în
1966. O selecţie din volumul din '66, împreună cu noi
poeme suprarealiste, a apărut abia în 2005 în volumul
Statuia care vomită, editura Vinea.
Mai importantă încă decât conştiinţa profesionalismului
îmi apare acum data la care am conştientizat locul meu
unic în literatura română (nu zic în istoriile literaturii
române căci acestea, în libertatea fără graniţi de azi, sunt
şi ele libere de orice supunere la obiect). Şi această dată
este anul 1997 în care am publicat concomitent în
română şi în franceză volumul Drumul furnicilor / La
route des fourmis.
Minimalismul meu a constituit de
atunci încoace modelul multor tineri poeţi, indiferent că
ei ştiu sau nu acest lucru. Chiar dacă s-au ferit să-mi
citească volumul, spiritul lui s-a răspândit şi pluteşte
undeva în jurul nostru, al creatorilor, indiferent de
vârstă. În ce mă priveşte pot mărturisi cum congeneri ori
poeţi mai tineri m-au inspirat, şi mi-au adăugat în
athanor ceva din inefabilul descoperit iniţial de ei.Astfel
Petre Vasile Fati, Aurelian Titu Dumitrescu, precum şi
alţi câţiva mult mai tineri, al căror nume nu-l pronunţ
pentru a nu da apă la moară bârfelor unor critici
neînstare să-nţeleagă relaţia de interdependenţă a
textelor odată încredinţate spaţiului public, subtila şi
perpetua ierarhizare a subconştientelor care se simt
afine.
A. O. V. Cum aţi caracteriza fenomenul cultural
actual Încotro se îndreaptă cultura română şi,
implicit, literatura de la noi
C. A. – Am văzut tineri extrem de talentaţi. Am
văzut oportunişti.Am văzut mediocri. Mulţi intelectuali
vor să scrie poezie. De ce şi unde va duce asta nu vom şti
mult timp. Ori vom afla brusc poimâine, la un colţ de
stradă, atunci când revistele, editurile, teatrele vor
dispărea în aplauzele troglodiţilor. Neaşezarea societăţii
şi a artei e vizibilă cu ochiul liber. Scapă cine poate. Cine
e tare. Cine are resurse să trăiască. Cine rezistă tentaţiei
corupţiei, tentaţiei gloriei (întotdeauna înşelătoare ca o
Fata Morgana).
5