Bucovina_lit._ian-feb - Liviu Ioan Stoiciu

afirmă: „ Dintotdeauna există o bucurie şi o emoţie
când distingi semnalul unui talent, când vezi că
apare în faţa ta un autentic scriitor […] Calitatea-i
evidentă, această realitate misterioasă este chiar
darul zămislit din suflet şi stil, din gândire şi formă.
Deci o bucurie.”
2. Atunci când s-a apropiat momentul când
scriitorului urma să-i fie decernat premiul
Goncourt, brusc apele au fost tulburate punându-se
în discuţie opţiunile politice ale acestuia,
„colaborarea” lui cu mişcarea legionară, ideile
exprimate în diferite articole din tinereţe,
interpretate după bunul plac al celor interesaţi să-l
defăimeze pe cel ce îndrăznea să iasă din serie.
Campania de presă împotriva lui Vintilă Horia
începuse după ce scriitorul, aflat pe atunci în pragul
unei promiţătoare cariere diplomatice, hotărâse să
nu se întoarcă în ţara aflată în prag de sovietizare.
A trecut aproape un deceniu de când un lucru
deosebit pentru reabilitarea imaginii scriitorului l-a
făcut un redactor curajos al Televiziunii Române
realizând un film documentar şi o carte incitantă:
Marilena Rotaru, cu Întoarcerea lui Vintilă Horia,
Bucureşti, Ideea, 2002. Între altele, întâlnim aici
limpede şi ferm exprimat punctul de vedere al
autorului însuşi care dovedeşte absurditatea
învinuirii de a fi fost legionar,
probând că, dimpotrivă, el a avut de
suferit în perioada când legionarii
au guvernat ţara, fiind în acea
vreme revocat de către Garda de
Fier, din funcţia de ataşat de presă la
Roma. Tot din această carte rezultă
că în câteva rânduri scriitorul s-a
gândit să-şi revadă patria îndeosebi
după decembrie 1989, dar de
fiecare dată erau repuse în discuţie
aceleaşi mai vechi imputări, încât
hotărârea lui sfârşea prin a rămâne
pe mai departe doar un vis frumos.
Am putea afirma că „întoarcerea
lui Vintilă Horia” în ţară s-a produs,
în cele din urmă, doar prin opera lui.
Am avut prilejul să ne bucurăm şi,
în acelaşi timp, să ne întristăm, când editura cu
numele sonor „Europa” din Craiova a publicat în
anul 1991, cu un an înainte de moartea scriitorului,
romanul Dumnezeu s-a născut în exil şi, în acelaşi
an, romanul Cavalerul resemnării, pentru ca, la
aceeaşi editură, în 1993, să apară postum volumul
ultim al trilogiei sub titlul Salvarea de ostrogoţi,
corespunzător titlului original Persécutez Boèce.
Dacă a fost vorba şi de întristare, ea este pricinuită
de aspectul grafic al cărţilor la care m-am referit,
editate în România noastră cea ori prea delăsătoare,
ori prea grăbită. Stingheresc atât calitatea
deplorabilă a hârtiei, cât şi, mai bine spus
îndeosebi, greşelile de tipar copleşitor de
numeroase. Am putea crede din nou că scriitorul a
fost urmărit de neşansa de a se întâlni cum se cuvine
cu propria lui ţară.
Şiragul surprizelor supărătoare legate de
destinul „mioritic” al lui Vintilă Horia mai are însă
un adaos recent: în Istoria critică a literaturii
române, Nicolae Manolescu pomeneşte numele
său doar de două ori şi în treacăt. Realizând
aprecieri la adresa unei lucrări a criticului literar
bănăţean Cornel Ungureanu, Nicolae Manolescu
afirmă: „Originală este ideea că exilaţii sunt în fond
perdanţii războiului. În subtext apare deja şi ideea
principală din celălalt mare capitol şi anume că
înfrângerea lor n-are legătură cu legionarismul de
dinainte (nici la Eliade, nici la Cioran, nici la Vintilă
Horia, nici la C. V. Gheorghiu), ci cu mâna lungă a
securităţii, de fapt, e vorba de Comintern 1.” (p.
2284)
Motto-ul capitolului Contemporanii din Istoria
critică a literaturii
române sună ca o ironie:
„ Posteritatea nu se înşală
niciodată în omisiunile ei,
dar nu consacră niciodată
f a l s e v a l o r i . ” ( A l .
Paleologu)
Or fi rezervele faţă de
Vintilă Horia generate de
atitudinile şi ideile
exprimate în perioada de
deplină maturitate a vieţii
şi creaţiei sale, atât în
lucrările teoretice, dar mai
cu seamă în cele literare
La toate acestea e mereu
prezentă în prim-plan
a f i r m a r e a u n e i
perspective româneşti asupra istoriei. Când Vintilă
Horia se preocupă de aspecte ce privesc evoluţia
culturii române şi a filosofiei româneşti raportate la
„marile curente ale gândirii contemporane”, atrag
atenţia unele aprecieri care ar putea fi considerate
prea subiective, de pildă atunci când se face elogiul
fostei etape interbelice „când poporul român şi-a
Vintila Horia în camera de lucru
eseu
69