Bucovina_lit._ian-feb - Liviu Ioan Stoiciu

eminesciana
prezentate de Eminescu ca un eveniment rar întâlnit
în viaţa noastră muzicală.
Poetul anunţă programul concertului din 15
februarie 1882 şi-l însoţeşte cu aprecieri privind arta
lui Sarasate, pe care îl caracterizează ca unul din cei
„ mai mari violonişti din lume”.
În darea de seamă la
acest concert, Pablo de Sarasate, publicată în
Timpul în 18 februarie 1882, insistă asupra
impresiei profunde produsă de „geniul individual”
al violonistului spaniol. Eminescu deplânge faptul
că sala nu era „ îndestul de plină”
şi în cel de-al
doilea articol, publicat în Timpul, în care anunţă
concertul din 19 februarie 1882, defineşte specificul
artei muzicale. „De pe chipurile marmorelor antice -
scrie Eminescu - putem avea copii în ipsos, de pe
tablourile lui Rafael fotografii ş i gravuri, operele
maiştrilor compozitori le putem avea şi ne putem
împrieteni cu ei mai bine decât cu cunoscuţii şi cu
rudele, dar aceşti artişti al căror geniu consistă în
priceperea adâncă şi în execuţiunea măiastră a
creaţiunilor muzicale, aceştia ridică înainte-ne o
lume proprie numai lor şi, după ce ne-au îngînat un
ceas în acea lume, ei o duc cu sine”. Eminescu nu
prezintă în Timpul şi cel de-al doilea concert al lui
Pablo de Sarasate din 19 februarie 1882, însă îi scrie
Veronicăi Micle, în 21 februarie 1882, că fusese
„ admirabil, ca şi cel dintâi”.
Dacă Eminescu nu se ocupă în epoca gazetăriei
bucureştene de viaţa artistică, cum procedează în
foaia ieşeană, ne întâlnim cu numele marilor artişti
în articolele sale. Poetul face constatarea în
evocarea Paştele, publicată în 16 aprilie 1878, că
diplomaţii şi cei care îmbrăţişau cariera armelor se
bucurau de mai mare trecere între contemporani
decât creatorii de artă şi oamenii de ştiinţă. Aceştia
„vor însemna mai mult în vremea lor - scrie
Eminescu -, vor fi mai mult vieţuind decât pictorul
Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul
Newton”.
Eminescu trăieşte şi în epoca gazetăriei
bucureştene sub impresia muzicii lui Palestrina, la
care se referă, cum am văzut, şi în Geniu pustiu,
romanul său din perioada preuniversitară. Poetul
comentează în editorialul / Avînd a da seamă..."/
publicat în Timpul în 1 mai 1882, cuvântările din
Senat, aduce laude lui Lascăr Catargiu şi Teodor
Rosetti pentru frumoasa limbă românească prin
care înviau "energia veche" a poporului
nostru şi
"influenţau asupra spiritului" opiniei publice. Cine
ascultă muzica lui Palestrina, scrie Eminescu, va fi
pătruns de ea până „în adâncul sufletului” , cum
52
trebuie să fie pătruns şi de „ limba strămoşească ”, şi
ea „ o muzică” ce „ ne atmosferizează” în care „ unul
s-au făcut poporul şi una limba”.
Când Eminescu prezintă concertele lui Pablo
de Sarasate, în februarie 1882, invocă numele
violonistului şi compozitorului spaniol şi în
editorialul /„Citit-a vreodată...”/ în care îl
învinuieşte pe C . A. Rosetti că se folosea de sofisme
şi evită să răspundă la importanţa modului cum se
punea în discuţie chestiunea ţărănească. „ Cântă pe
violină Don Pablo de Sarasate - scrie Eminescu - şi
cântă, pardon de expresie, şi onor. Costinescu. Cum
cântă unul şi cum cântă altul, asta e chestiunea”.
Emil Costinescu, la care se referă Eminescu şi în
alte articole, era redactor la Românul şi urmase
patru clase primare şi un curs de violoncel.
Compozitorul cel mai nedreptăţit este, cum se
desprinde şi din însemnările din manuscrise,
Offenba ch, suspectat, ca şi acolo, de
superficialitate şi chiar frivolitate.
Poetul scrie ironic în editorialul /„În ajunul
acordului...”/ , publicat în Timpul în 20 octombrie
1879, că membrii importanţi ai Partidului liberal
puteau să organizeze „pe motivul ariilor din
Briganzii de Offenbach” ramuri „de industrie
naţionale-liberale cu perspectiva celui mai frumos
viitor pe înfloritele maluri ale Dunării“. Eminescu
manifestă multă simpatie pentru lupta poporului
egiptean împotriva imperialismului englez şi
francez şi în editorialul /„ Alexandria,
odinioară... ”/, publicat în Timpul în 2 iulie 1882,
deplânge faptul că această ţară devenise „ terenul de
colonizare şi de imigraţie a tuturor popoarelor” .
Poetul îşi reafirmă teza potrivit căreia un popor nu
se poate dezvolta şi afirma decât prin valorificarea
propriilor resurse materiale şi potenţe spirituale.
„ A trăi în iluzia - scrie Eminescu -, că introducând
în Egipt muzică de Offenbach şi farse de Meilhac şi
Halevy, ţara se civilizează, conduce la rezultatul la
care Egipetul a ajuns”.
Eminescu cunoştea muzica lui Offenbach,
indiferent de opţiunile sale, mai bine decât
contemporanii săi. Ziarul Românul comentează în
editorialul Bucureşti, 18/3 Florar 1883, publicat
în 19 mai 1883, retragerea deputaţilor şi senatorilor
opoziţiei din corpurile legiuitoare şi arată că ea
amintea „pe cuirasiarii din Marea ducesă de
Gerolstein care - foarte viteji în cuvinte - la luptă
n-ajungeau niciodată la timp”.
Oficiosul liberal
făcea confuzie între opereta lui Jacques Offenbach,
La grande Duchesse de Gerolstein şi Les