Bucovina_lit._ian-feb - Liviu Ioan Stoiciu

eminesciana
50
Muzica şi artele
plastice în manuscrise
eminesciene,
opera literară
şi proza politică
Dimitrie
VATAMANIUC
Cultura artistică a lui Eminescu este prezentată
de cercetători cu precădere pe baza relatărilor
contemporanilor şi a scrierilor literare şi în mai
mică măsură a manuscriselor şi a publicisticii sale.
T.V. Stefanelli ne informează asupra „Cântecelor
sale de predilecţie”, iar I. Slavici insistă asupra
prieteniei cu Epaminonda Bucevschi, pictorul
bucovinean, cu care frecventează în anii studiilor la
Viena „galeriile de tablouri” , expoziţiunile şi
colecţiunile de tot felul". Din mărturiile altor colegi
ai săi aflăm că asistă la concertele de la
Musikverein şi la spectacolele de la Opera
imperială cu Fidelio de Beethoven, pentru care
avea o mare admiraţie.
Preocupările lui Eminescu în legătură cu
muzica sunt însă anterioare epocii studiilor
universitare. Poetul însoţeşte înainte de 1869
trupele teatrale şi asistă la spectacolele muzicale
atât în Bucureşti,
cât şi în alte oraşe. Familiarizarea
cu muzica de scenă explică de ce introduce în
Geniu pustiu, roman scris în perioada
preuniversitară, un personaj, cântăreţ la violoncel
în orchestra unui teatru, aminteşte de spectacolele
de la Opera italiană cu Hughenoţii de G.
Meyerbeer şi de uvertura din Norma de V. Bellini.
Să mai reţinem şi caracterizarea lui G. P. Palestrina,
„maestro divin” al unor „cântece superbe”. Poetul
recunoaşte, cum se desprinde dintr-o însemnare de
mai târziu, că se îndepărtase de modul de-a privi
spectacolele cu opere ca Somnambula de V.
Bellini, pe care le frecventează în epoca
preuniversitară.
„Când vedeam în Somnambula - notează el în
manuscrisul 2258, 173v - pe amant /ilizibil/ şi pe
amanta sa în genunchi departe de el, deşi se ruga cu
lacrimi, mă miram cum un om poate să refuze
rugăciunile sau e-n stare să nu creadă asigurările
unei femei atât de frumoase. Eu în locu-i aş fi căzut
în braţe-i ş-aş fi uitat tot. Atunci. Azi nu mă mai
mir".
Contemporană cu Geniu pustiu ca elaborare
este şi Contrapagină,
destinată, după părerea
noastră, să servească drept prefaţă romanului.
Eminescu îl trece aici, alături de L. Burghardt „poet
de geniu” şi pe Torquatto Tasso, „epic de geniu” , şi
pe L. Schubert „compozitor de geniu” . Din familia
de compozitori germani, Eminescu se opreşte la cel
mai puţin cunoscut. Nu este o întâmplare. Louis
Schubert (1828-1884) petrece o vreme la
Petersburg şi Konigsberg, înainte de a se stabili
definitiv în Germania. Dintre operele lui Schubert,
Aus Sibirien (Konigsberg, 1856), Das
Rosenmadchen (Konigsberg, 1860), Die
Wahrsagerin (Dresda, 1864), Wer ist der Ebe
(Dresda, 1865), poetului îi reţine atenţia cea dintâi
întrucât îşi prezintă şi el unul din eroi „ în gheţurile
siberiene”.
Eminescu face o comparaţie, la care ne-am mai
referit, între geniile ce se nasc în ştiinţă şi cele ce se
nasc în literatură şi arte. Un Newton, un Galilei ori
un Darwi n, notează Eminescu în manuscrisul 2255,
256 se ivesc pe pământ o dată la o mie de ani; un
Homer însă, un Shakespeare ori un Rafael, o dată la
trei, patru mii de ani. Interesantă este şi observaţia
sa din Manuscrisul 2290, 7, în care se referă la
bogăţia spirituală a marilor creatori. Poetul
observă, nu fără părere de rău, că şi aceştia nu
transmit prin operele lor decât o mică parte din
această bogăţie spirituală. „Ce respect trebuie să
avem - scrie Eminescu - aşa dar înaintea bogăţiei
spirituale a lui Michelangelo, Goethe, Beethoven
ş.a., când ne gândim cât de însemnate sunt deja cele
ce ei au dat la lumină, cari nu reprezintă decât
necomplet totalitatea spirituală a acelor oameni.”
Compozitorul preferat al lui Eminescu este
Beethoven, în a cărui muzică vede întruchipat
destinul dramatic al omului în lupta pentru
depăşirea mărginirii fiinţei sale şi crearea de valori
spirituale. La cealaltă extremitate se situează
Offenbach, expresie - pentru poet - a ignorării
dramelor vieţii şi a superficialităţii în materie
de
creaţie artistică.
„Cele câteva sonate ale lui Beethoven - se
întreabă Eminescu în manuscrisul 2255, 394 – nu
dau ele mai mult decât toate operetele lui
Offenbach la un loc //. Cărbune şi unul e cărbune
şi altul. Dar unul x multiplicat în timpul de
formaţiune şi cu energia pasiunii, diamant, cellalt
cărbune de mesteacăn”.
Eminescu exprimă opinii defavorabile
compozitorului francez şi într-o altă însemnare din