Bucovina_lit._ian-feb - Liviu Ioan Stoiciu

eseu
Un negustor de
mascarale
Ion
PECIE
(Phallusiada - Cântul III)
Ne-am mai ocupat de Povestea poveştilor a
lui Creangă şi o vom mai face până când
năzdrăvana poveste îşi va arăta adevărata faţă sub
multiplele ei măşti. Pentru că este un text proteic şi
extrem de alunecos la lectură, motiv pentru care
i-am dat acest titlu general cu certă rezonanţă
epopeică: Falusiada.
După Nică a lui Ştefan a Petrei, precocele
vânzător de pupeze în iarmaroc, anonimul din
Povestea poveştilor este cel mai bizar negustor din
istoria negoţului românesc. Una a semănat şi alta,
altele au ieşit din brazda binecuvântată, şi acum
priveşte holbat la tarlaua necomestibilă, incapabil
de reacţie interpretativă în faţa ogorului intens
textualizat. Îl aşteaptă mizeria, spaimele de tot felul
într-o lume secătuită fizic şi moral unde pândeşte
Foamea, figurată ca un monstru vorace. Afişând
stupefacţia, elaborează un potop de înjurături. Şi
deodată primeşte semn. Prin ţarină trece de astă
dată un potâng de babă, care se arată mai întâi
indignată de limbajul necuviincios al „nepotului”;
apoi uimită, scuturată de nostalgii, îşi pune mâinile
în cap de ce vede...”pule şi iar pule, belite şi
răzbelite în toate părţile”. După vestea cea rea a
călătorilor Iisus şi Petre, vine vestea cea bună: „Ia
las', nepoate, zise baba uitându-se cu jale la
pule...De unde ştii c-aista nu-i un noroc de la
Dumnezeu pentru dumneata”. Graţia divină ia
forme capricioase. Bătrâna omniscientă şi
omnipăţită, specializată în tălmăciri de hierofanii, îi
schimbă statutul social făcând dintr-un agricultor
ajuns la ananghie un târgoveţ călare pe nevoie –
expresie a salvării în plan social pentru eroii lui
Creangă. Era la fel de disperat şi în criză de idei
precum crăişorul din Povestea lui Harap-Alb
căruia sfânta travestită în cerşetoare îi arată calea
norocirii. Şi aici în Povestea poveştilor bătrâna e
plătită ca orice magistru care, în actul iniţierii, îl
învaţă pe novice să prefacă nenorocul în noroc.
Ceea ce era să-l piardă – recolta nebună de
mătărângi – îi va aduce salvarea. Umila lui condiţie
de mojic păgubos se schimbă la iarmaroc, topos al
întâmplărilor spectaculoase, de unde ori pleci falit,
precum Dănilă Prepeleac, ori bogat, cum se va
întâmpla cu ţăranul, ori ruşinat, cum va păţi
înaintemergătorul său, Nică, vânzătorul de pupeze.
Sancţionat odată pentru cuvântul rostit de faţă cu
sfinţii pelerini, ţăranul nu se mai sperie de cuvântul
rodit.
Sosit în iarmaroc, îşi strigă produsele fără
înconjur: „Şi cum ajunge la târg, nici tu una, nici tu
două, odată începe a striga, cât îl lua gura: - Hai la
pule, hai la pule! Pule zdravene şi tari pentru
jupânese mari...”.
Scandalizată de reclama făcută neverosimilului
produs, o cucoană văduvă îl cheamă la ordine.
Scena dialogului dintre ofertant şi clienta lui de lux,
trăitoare în buricul iarmarocului, este magistrală în
jocul deschis, ambiguu, pişicher dintre două
registre ale vorbirii: pe uliţa mare şi pe uliţa mică,
tehnică pe care Creangă o stăpâneşte ca nimeni
altul: „- Dar bine, măi ţărane, ce porcării spui pe
lângă cerdacul meu, că te mănâncă mama dracului!
Acuşi te pun la scară şi-ţi trag o bătae, de te-or duce
cu cerga acasă... înţeles-ai”. Când cuvintele
porceşti ameninţă cu profanarea cerdacului,
negustorul aduce dovada. Scenă autentică de
business acum un veac şi jumătate: „Măi ţărane,
eşti nebun, ori cum eşti, de vorbeşti pleve de faţă cu
mine – Ba ferească Dumnezeu, cinstită cucoană,
vorbesc vorbe sănătoase, săracul de mine! Iacă să
vă aduc una ca s-o vedeţi, dacă nu mă credeţi... 'Tui-aş
praznicul cui le-a plămădit că m-a făcut să intru
în dihonii cu lumea din pricina lor. Încaltea dacă ar
fi de partea femeească, le-aş ţine pentru mine, dar
aşa (...) Şi odată se duce la car şi alege un ştiulete de
puloiu, care era mai mare, şi cu dânsa de-a-dreptul
în casă la cucoană. - Iaca, cucoană, şagă-ţi pare
dumitale asta Vezi acum pe ce s-a dus munculiţa
mea de toată vara Ş-apoi dumneata mă mai înghii
şi cu bătae, că pesemne nu-s eu destul de bătut de
Dumnezeu! 'Tu-i-aş patruzecile cui ştiu eu să-i fut,
că au început a mă lua lumea de nebun...Cucoana
vedea acum că ţăranul are dreptate, şi se face a se
uita într-o parte, dat tot trăgea cu coada ochiului şi
la cinstita pulă din când în când...”. Stăpân pe
71