Bucovina_lit._ian-feb - Liviu Ioan Stoiciu

eflux
Ioan Petru Culianu,
la 61 de ani
de la naştere
Alexandru Ovidiu
VINTILĂ
Ori de câte ori se va ivi prilejul unei evocări
Ioan Petru Culianu (5 ianuarie 1950 – 21 mai 1991) ,
fie că este vorba de împlinirea, ca în cazul de faţă, a
unui anumit număr de ani de la naştere, fie că ne
aflăm în postura de a comemora moartea sa,
1
„violentă, fulgerătoare, incomprehensibilă ”, nu
vom continua să nu ne punem întrebarea, lansată
public de un alt mare dispărut, prea devreme şi
intempestiv, Matei Călinescu, în cursul dialogului
radiofonic cu Monica Lovinescu, la o săptămână de
la asasinat (27 mai 1991): „De ce Culianu”.
Iată o interogaţie care rămâne, cel puţin la două
decenii de la lansarea ei, fără un răspuns clar. S-au
lansat tot felul de supoziţii, însă enigma asupra
morţii lui Ioan Petru Culianu rămâne intactă. Ideea
unei crime perfecte prinde contur. De fapt, o
aserţiune de acest gen este tot mai veridică, semnele
acesteia fiind evidente la puţin timp de la comiterea
abominabilului asasinat. O crimă săvârşită în plină
zi de 27 mai 1991, la orele 13, în campusul
Universităţii din Chicago. Un homicid indisolubil
legat de politic, conform unor voci avizate, dar care
nu îşi asumă caracterul peremptoriu al evidenţei.
Cum era de părereAndrei Oişteanu, dacă lui Mircea
Eliade politicul i-a marcat viaţa, lui Ioan Petru
Culianu politicul i-a marcat moartea. Mircea
Eliade, un maestru celebru. Ioan Petru Culianu, un
discipolul cu focul sacru. Doi istorici ai religiilor de
o notorietate colosală. Două destine inseparabile.
Dincolo de toate acestea, nu putem omite
faptul că evenimentul,
absolut şocant, la momentul
înregistrării lui şi nu numai, aşa cum sugera
Umberto Eco, într-un articol din The New York
Review of Books (aprilie 1997), proiectează figura
lui Ioan Petru Culianu în legendă şi mit. „În centrul
acestui mit e personalitatea excepţională a unui
tânăr savant (42 de ani neîmpliniţi) care se îndrepta
spre o înţelegere originală a fenomenelor
religioase, văzute drept manifestări ale unui sistem
autonom, ireductibil al minţii omeneşti. Acest
sistem ar funcţiona după principiile unei logici
computaţionale şi intertextuale. Cu alte cuvinte,
Culianu respingea atât fenomenologia religiei (în
marginile căreia îşi construise opera teoretică
Mircea Eliade), cât şi, mai direct, explicaţiile socioeconomice
(marxiste sau istoriste), îmbrăţişând o
viziune în care religiosul însuşi ar determina
culturalul şi, în ultimă instanţă, economicul, pe
linia unui Max Weber (care deriva spiritul
capitalismului din etica protestantă), dar un Max
Weber revizuit în contextul ştiinţei cognitive
contemporane”, ne spune Matei Călinescu,
profesorul care l-a cunoscut destul de bine pe
tânărul savant român, şi care
precizează că asasinii
au ucis pe „cel mai important şi original discipol al
lui Eliade şi, simbolic, ceea ce era mai viu, mai
dramatic, mai neaşteptat în marea şi complicata
moştenire intelectuală lăsată de maestru” .
Néné, aşa cum îi spuneau o serie de apropiaţi,
era de-a dreptul fenomenal, de o rigurozitate ieşită
din comun, având o capacitate de muncă fantastică.
Încă de pe vremea studenţiei, Andrei Pleşu, unul
dintre prietenii săi,
îşi aminteşte că: „Mi-a fost
limpede, de la bun început, că mai tânărul meu amic
era mai matur decât mine, cu o formaţie mai solidă,
cu o disciplină interioară incoruptibilă şi cu o
vocaţie deja cristalizată. Pe de altă parte, părea
timid, aproape retractil. Ceea ce ne lega erau câteva
întrebări absolute (adică rostite ultimativ, à la
russe) despreAbsolut. Bâjbâiam, cum s-ar spune, în
acelaşi mister. În ce mă
priveşte, eram epatat de
lecturile şi înzestrările lui, acestea din urmă având
în mod vădit însemnele fenomenalului. Lucra rapid
şi intens, cu o putere de concentrare care putea
acoperi, fără fisură, zile şi nopţi întregi”. Despre
plecarea din ţară a lui Ioan Petru Culianu, pe 4 iulie
1972, Andrei Pleşu afirmă că, deşi a fost afectat, nu
l-a surprins. Simţise întotdeauna că aparţinea altui
context, că trebuia să se manifeste pe o scenă mai
largă. Urmările acestei hotărâri de a părăsi
România aveau să fie dintre cele mai dure:
considerat transfug, i se intentează un proces politic
nedrept, fiind condamnat în contumacie la nu mai
puţin de şase ani de închisoare.Avea doar 22 de ani.
„Pentru mulţi dintre cei care-i fusese apropiaţi,
relatează sora sa, Tereza Culianu-Petrescu, după
plecarea lui lumea şi-a estompat contururile”. A
plecat din ţara în care se născuse şi poate deoarece:
„În România n-am aflat nimic despre România”,
78