Steaua 7-8_2010.s

24
latina medievalã. Cuvântul
clausura a rãmas pânã astãzi în
limba spaniolã cu sensul de
„închidere”. Dar, aºa cum arãta
Márki S., nici clusa ºi clausura din
latina medievalã nu se utilizau între
1211 ºi 1252 în Transilvania,
documentele folosind termenul
latin de indagines (ung. „gyepü”,
rom. „prisãci”). Evident cã odatã cu
trecerea secolelor ºi a modificãrilor
politice ºi social-religioase ºi
înþelesul iniþial din secolele IV-V a
evoluat. Între secolele X-XII,
perioada care ne intereseazã în
acest context, în special în zona
de contact dintre romanicã ºi
germanicã, se constatã o
importantã îmbogãþire a sensului
termenului. Astfel, în Tirolul de Sud
(provincia Bolzano) existã orãºelul
Klausen, sau Chiusa în italianã. El
este dominat pe un pisc din
apropiere de o veche mãnãstire
fortificatã, mãnãstirea Säben
(Sabiona în antichitatea târzie). O
diplomã a împãratului Konrad II din
1027 se referã la: „Clusa sub
Sabione sita” (Monumentorum
Boicorum, Bayerische Akademie
der Wissenschaften. Kommission
für Bayerische Landesgeschichte,
1831, vol. 29, p. 20, CCCXXVIII).
Sabiona era sediu episcopal din
secolul VI, o fortãreaþã pe o
stâncã, unde se instalase apoi o
mãnãstire benedictinã de
cãlugãriþe (care fiinþeazã ºi astãzi
cu hramul Sfintei Fecioare) care
trãiau dupã regulile Sf Benedict de
Nursia. Cercetãrile arheologice au
descoperit o necropolã ºi o
bisericã ale populaþiei romanice
care dureazã din prima jumãtate a
secolului V pânã în a doua
jumãtate a secolului VII, când ajung
sub dominaþia rãzboinicilor
bavarezi (H. Dopsch, Zum Anteil
der Romanen und ihre Kultur an
der Stammesbildung der
Bajuwaren, în Die Bajuwaren. Von
Severin bis Tassilo 488-788, 1988,
p. 52 ( 47-54)). Aºezarea de la
poalele mãnãstirii se numea în
1027 Clusa. De aici provine
numele dat de locuitorii de limbã
germanicã, deveniþi stãpânitorii
regiunii, de Klausen, câtã vreme
vorbitorii de romanicã o
transformaserã în Chiusa.
Aceeaºi regulã foneticã a
funcþionat ºi în Toscana, unde
anticul Clusium a devenit actualul
Chiusi. Aºa cum observase ºi N.
Drãganu, aceasta este dovada cã
numele Cluj n-a evoluat în limba
românã, transformându-se odatã
cu limba, dintr-un latinesc antic
local clusa, deoarece grupul cl- ar
fi dat chi-, adicã Chiusa, la fel ca în
limba italianã (sau che- dupã
modelul transformãrii unui cuvânt
din aceeaºi familie, lat. clavis >
rom. „cheie”; ital. „chiave”, sau “a
închide” ºi “chiudere” ). Aºadar,
limba românã era deja formatã
atunci când a luat contact cu acest
nume latin. La noi în zona montanã,
locurile înguste de trecere se
numesc „chei”. „Klausen” este un
plural în germanã, având mai multe
sensuri ca: „pustnici”, sau „schit”,
„prãpastie”, sau „trecãtoare în
munþi”, dar ºi „chiliile unei
mãnãstiri”. De aici, în latina
medievalã clusa a primit ºi
sensul de „chilii de mãnãstire”,
sau, prin extensie, de „mãnãstire”,
claustrum. Începând cu secolul X
termenul claustrum se impune
pentru a denumi construcþia cu
patru laturi închise în jurul unei
curþi. În Vita Eigilis a lui Candidus,
din jurul anului 8oo se spune :
claustrum monasterii ex novo
construere ºi edificatio claustri
(B. Brenk, Zum Problem der
Vierflügelanlage (claustrum) in
frühcristlich-frühmittelalterlichen
Klöstern, în B. Brenk, Die
Christianisierung der spätrömischen
Welt, Wiesbaden,
2003, p. 161-169). Ambiguitatea
între sensul topografic iniþial ºi cel
religios ulterior s-a nãscut,
probabil, ºi datoritã amplasãrii
mãnãstirilor în asemenea locuri
muntoase, greu accesibile. Dacã
ne gândim la cele mai cunoscute
mãnãstiri întemeiate de însuºi
San Benedetto în Italia încã din
secolul VI, cea de la Subiaco ºi
cea de la Monte Cassino, ele se
aflã în poziþii strategice perfecte
(B. Brenk, Benedikt und das
Problem des Klosterbaukunst
vor den Jahre 1000, în B. Brenk,
Die Christianisierung der
spätrömischen Welt, Wiesbaden,
2003, p. 150-160). Un alt exemplu
edificator este Sacra di San
Michele, o mãnãstire benedictinã
din Piemont. Despre ea ºtim dintro
cronicã de la sfârºitul secolului
XI pãstratã în Biblioteca Vaticana,
Chronicon Coenobii Sancti
Michaelis de Clusa, scrisã de un
cãlugãr Gulielm, cã mãnãstirea
benedictinã a fost întemeiatã în
966, sau între 999 ºi 1003 (C.
Lauranson-Rosaz, L’Auvergne et
ses marges (Velay, Gevandan) du
VIIIe au XI e siècle. La fin du monde
antique , Le Puy-en Velay, 1987,
cap. 3). Locul se numea, cum se
vede, Clusa, iar astãzi satul se
numeºte Chiusa di San Michele.
În fine, pentru a putea ajunge la
explicaþia promisã la începutul
acestor rânduri, trebuie sã vedem
dacã aceastã situaþie s-a rãspândit
ºi dincolo de regiunea din nordul
Italiei la care ne-am referit. Un
exemplu edificator existã în
orãºelul Bad Gandersheim din
Saxonia Inferioarã. Aici, într-un sat
din apropiere, este atestatã o
mãnãstire benedictinã încã din
secolul IX. Apoi, în 1127, Agnes,
abatesa de Gandersheim, nepoata
împãratului Henric IV, întemeiazã
o mãnãstire benedictinã de
cãlugãriþe ºi începe construirea
unei basilici cu trei nave, terminatã
în 1159. Din 1134, mãnãstirea
devine una de cãlugãri benedictini.
Dar cel mai semnificativ element
legat de acest episod este faptul
cã aceastã mãnãstire benedictinã
se numea Clus (H. Goetting,
Germania Sacra. Die Bistümer der
Kirchenprovinz Mainz. Das
Bistum Hildesheim, Berlin-New
York, 1974, p. 167-301). Primul
document care atestã noua
mãnãstire situatã la circa 2 km
nord-vest de Gandersheim, datat
în 17 iunie 1127, relateazã despre
„novum monasterium [in] loco cui
antiquitas „Clusa” vocabulum
indidit” (H. Goetting, Germania
Sacra. Die Bistümer der
Kirchenprovinz Mainz. Das
Bistum Hildesheim, Berlin-New
York, 1974, p. 189). Aºadar, Clusa
era un toponim local mai vechi, de
la care mãnãstirea s-a numit
Clusa, începând cu documentul
datat în 1129 (monasterium de
Clusa). Spre deosebire însã de
zona Alpilor, unde latina târzie era
limba populaþiei locale, în Saxonia,
situatã în afara Imperiului Roman,
latina nu se vorbise niciodatã,
pentru ca un toponim sã poatã
avea un asemenea nume.