Steaua 7-8_2010.s

42
Hexagon, aºa cum de altfel se
întîmplã ºi în operele majore. Pe
lîngã Balzac, Poe, Mallarmé,
Rimbaud, Eluard, Jean Paulhan
sau pictorul Marc Chagall, dãm ºi
peste nume mai puþin sonore, ca
Simon Segal, Henri de Waroquier,
Eduardo Chillida, José Corti
(editorul, în calitate de plastician),
Louis Marcoussis, Albert Flocon,
uitatul poet simbolist Victor-Emile
Michelet ori Jacques Brosse. O
anumitã indiferenþã faþã de
problema valorii apare în repetate
locuri la Bachelard, deºi cînd vine
vorba de reverie (ºi vine mereu!),
el accentueazã în mod explicit cã
nu are în vedere reveria obiºnuitã,
pe care o poate exersa oricine, ci
numai reveria poeticã. Pe de altã
parte, avem uneori impresia cã în
anumite contexte nici nu mai e în
discuþie atît reveria poeziei, cît mai
ales poezia reveriei. În tot cazul, e
în afara oricãrei îndoieli cã, la visele
sau reveriile pe care cititorul
Bachelard (cum ar vrea el sã fie
mai curînd recunoscut) le extrage
din poezie sau din altã sursã cu
caracter artistic, se adaugã propriile
lui imagini, oferind astfel „una dintre
cele mai mari plãceri ale lecturii”
(p. 170), probã de maximã
disponibilitate creatoare.
Ce este aºadar acest cititor
Bachelard ºi ce înseamnã pentru
el lectura Autoportretul e deosebit
de elocvent: „un visãtor de
cuvinte”(p. 23), pentru cã ideea
mai nouã a gînditorului, deºi cu
rãdãcini îndepãrtate, este aceea
de ontologizare a imaginii prin
limbaj, cãci „nu e nimic de copiat.
Totul trebuie creat” (p. 29), apoi un
filosof, cãruia nu-i place decît ceea
ce îl farmecã (p. 40), un solitar, un
„visãtor izolat” (p. 77), ale cãrui
reacþii strict subiective nu obligã pe
nimeni („nu forþez pe nimeni sã
viseze asemenea mie...” – p. 52),
un om care se abandoneazã cu
voluptate reveriei ºi „meditaþiei
creatoare” (p. 208), solitudinii care
le însoþeºet ºi care „este
revelatorul fundamental al valorii
metafizice a oricãrei sensibilitãþi
umane” (p. 214). Bachelard este
în fond un om care cugetã visînd
ºi viseazã cugetînd, sau
practicînd, cum spune singur, „o
imaginaþie care gîndeºte” (p. 117),
ºi chiar dacã admite cã, în reverie,
cogitoul visãtorului e mai nesigur
decît în gîndirea filosofului,
prezenþa unor elemente de
conºtiinþã în reverie este
incontestabilã. Lectura constituie
prin urmare un generator al visãrii,
sau cel puþin un declanºator, dar
în acelaºi timp ºi un pretext al ei
de purã creativitate, cãci trebuie
subliniat în acest sens, înainte de
orice, cã însuºirea care face forþa
de fascinaþie a paginilor lui
Bachelard este o extraordinarã
inventivitate intelectualã. Dialectica
gîndirii lui este realmente
cuceritoare. Un singur exemplu
dintr-o sumedenie. Comentînd o
imagine din Mallarmé, a cãrui
poezie nu o socoteºte obscurã,
filosoful scrie: „Cu cîtã dezinvolturã
ne debaraseazã poetul de
mimetismul grosolan al izvorului!
Poate cã un izvor mallarméan nu
trebuie doar sã iasã din pãmînt, cu
prospeþimea ºi naivitatea unei ape
ce se oferã Narcisului sãu; trebuie
sã aibã imediat nostalgia straturilor
subterane; trebuie sã se teamã, de
la prima miºcare, de capriciile
pîrîului; de la prima razã de luminã,
de la prima impresie aerianã,
trebuie sã simtã oboseala, plictisul,
greutatea azurului reflectat. Sã
brutalizãm imaginea pînã la a da o
definiþie: a izvorî înseamnã a ºovãi
sã iasã. Iatã ritmanalizatã, în lumina
poeticii mallarméene, imaginaþia
izvorului.” (pp. 143-144) etc.
Este oare aceasta critica
literarã Pe lîngã cã Bachelard nu
revendicã un atare statut pentru
scrierile sale, rãspunsul depinde
înainte de toate de felul de a
înþelege critica. Dacã, în ce ne
priveºte, vedem aici o sclipitoare
demonstraþie hermeneuticã, o
proliferare foarte personalã de idei
neaºteptate, cu o puternicã
încãrcãturã subiectivã, alþii vor
descoperi ºi vor exalta pretutindeni
funcþia creatoare a criticii înseºi.
Investigarea ºi productivitatea
reveriilor artistice s-au ºi dovedit a
fi principalele stimulente ale lecþiei
bachelardiene pentru „noua criticã”
francezã care i-a urmat. În volumul
de care ne ocupãm sînt douã-trei
referiri incidentale la criticã, dar ºi
un întreg articol despre celebra
carte a lui Jean Paulhan, Les
Fleurs de Tarbes, bun prilej pentru
o clarificare. Dar, în afarã de
adeziunea la procesul criticii
intentat de Paulhan ºi la pledoaria
sa pentru autonomia ºi libertatea
spiritului creator, nu reþinem o
definiþie sistematicã ºi pozitivã a
profesiunii critice. Existã însã o
propoziþie cu aer de concluzie
imperativã: „Datoria criticului este
sã fie un incitator” (p. 164).
Or, rãmînînd în primul rînd, pe
deasupra nenumãratelor sale
calitãþi, o admirabilã fiinþã visãtoare
ºi nu un critic în sensul cel mai
propriu al noþiunii, acesta a ºi fost
Gaston Bachelard: un strãlucit ºi
foarte influent incitator. De unde ºi
prodigioasa, prestigioasa ºi spectaculoasa
lui posteritate, al cãrei
destin nu pare încã sã se fi sfîrºit,
în pofida tuturor diversificãrilor
intelectuale din epoca postmodernitãþii,
dar mai cu seamã în
pofida faptului cã orice mare model
spiritual îºi conservã irevocabil
secretul ºi se dovedeºte pe cît de
dificil de definit, pe atît de inimitabil
ºi de neatins. El nu poate fi niciodatã
întrecut, ci – doar –, uneori,
depãºit. Gaston Bachelard nu face
nici el excepþie.
ªi atunci de unde vine durabilitatea
operei sale, dacã nu din
energia ºi substanþa personalitãþii
lui excepþionale Cînd e autenticã
ºi originalã, creaþia nu-ºi istoveºte
niciodatã efectele ºi nici nu moare
cu adevãrat, oricît de mult s-ar
învechi ºi s-ar banaliza. Pentru cã
acesta e chiar destinul marilor
opere: sã devinã banale, adicã
indis-pensabile, necesare, unanim
cunoscute ºi de neînlocuit. E
monopolul lor de nobleþe, într-o
lume în care singura permanenþã
pare sã fie schimbarea. Dincolo de
ea, vorba poetului, „peste mode ºi
timp / Olimp”.