august - Steaua

arbore./eu voiam sã scriu poezie.// totul pânã când a
apãrut ea./ mai întâi a fãcut dragoste cu perdeaua/
apoi cu fereastra/ apoi cu lumina care intra pe
fereastrã./ nu-ºi dorea copii/ nu o interesa ziua de
mâine/ nici ce va face în viaþã./ scria poeme atât de
frumoase!”. Mai mult decât în volumul precedent,
personajul central din La douã zile distanþã se
ipostaziazã în acelaºi timp într-un trubadur care
sãrbãtoreºte aproape imnic tipologia în sine a femeii,
ºi într-un Don Juan, sensibil la avatarurile ei
individuale. De aici portretizarea, în aceeaºi gamã
complexã ce merge de la fervoare pânã la ironie, a
femeii iubite/dorite, a „curvei bãtrâne” sau a celor „douã
femei ale casei”. Cu menþiunea cã toate aceste
portrete, oricât de diverse, construiesc în efigie poza
„adoratorului”, triplu ipostaziat ºi el ca bãrbat-poetîndrãgostit.
Interesant de constatat e doar cã, în cazul
lui Marin Mãlaicu-Hondrari, atât în poezie cât ºi în
prozã, conºtiinþa artificiului nu merge în contra
autenticitãþii, ci la pas cu ea. Spre deosebire de mulþi
scriitori de azi, autorul Zborului femeii deasupra
bãrbatului ºtie cã esenþa sentimentelor, la fel ca esenþa
poeziei, stã în joc ºi experiment.
Ca în Apropierea, volumul de prozã de anul
trecut, câteva dintre poemele recente ale lui Mãlaicu-
Hondrari se hrãnesc din gustul pentru exotic ºi
pitoresc. Þinuturile Spaniei devin, mai mult decât un
cadru geografic strict, modalitate de expresie ºi de
potenþare a unei sensibilitãþi retro, neoromantice,
expansive ºi calde. Chiar în metropole precum
Madridul, poetul cautã – în linia lui Whitman-Robert
Frost, cu aceeaºi directeþe în acelaºi timp retoricã,
dar lipsitã de gesturi strident metaforizante, susþinutã
de o subtilã criticã a progresului orb – pãrþile neatinse
încã de civilizaþie. Nu mã pot abþine sã nu citez un
fragment din Immigrant Song, cel mai consistent poem
al volumului: „strãzi refãcând memoria Cordobei,/
strãzi înguste ca o privire pieziºã,/ memorie împãiatã
la repezealã./ priviri pe jumãtate ascunse în dosul
evantaielor parfumate./ tango ºi flamenco strecurând
nostalgie în ochi ºi auz îmbãtrânite/ ºi toate în numele
timpului – aceastã obsesie a trupului.// am vãzut un
om gata sã vorbeascã singur,/ femei cu buzele calde
precum sângele taurului/ ºi cu privirile la fel de
abãtute.// în acest patio plin de turiºti conformi Uniunii/
ºi obedienþei ghidului,/ mã aºez sã ascult povestea
fântânii./ pare cã a biruit discursul didactic, declicul
aparatelor foto,/ bâzâitul aparatelor de filmat, obsesia
telefonului mobil./ inventatorul agendei ºi-a trimis pânã
aici reprezentanþii./ fumez./ când nu mai ºtiu ce sã
fac, fumez./ susurul fântânii s-a ridicat la ceruri./ stau
cu genunchii la gurã./ e 9 ºi 20. deci e 10 ºi 20./ (dupã
mai bine de 400 de zile petrecute printre strãini/ el s-a
întors acasã fãrã maºinã ºi cu bani puþini)/ cineva a
scãpat un mãnunchi de chei pe pietrele romane./ aici,
unde este atâta frumuseþe/ încape ºi suferinþã multã”.
Din pãcate, însã, puþine fragmente se ridicã la
coerenþa vizionarã de mai sus. În majoritatea pieselor
din La douã zile distanþã – titlul însuºi e cât se poate
de inexpresiv, abandonat într-o ambiguitate deloc
productivã –, imagini ºi expresii fericite nu reuºesc
46 sã închege un întreg semnificativ. În afara câtorva
poeme tranzitive în care relaþia eros-poezie e de tot
evidentã, problema absenþei construcþiei ºi a
concentrãrii – vizibilã din volumul de debut – a rãmas,
încã, nerezolvatã. Mãlaicu-Hondrari colecþioneazã
imagini reuºite în sine, fãrã preocuparea de a le mai
unifica în vreun fel (Tot reflex al manierei hedonistromantice,
în fond). Alunecând tot timpul în aglutinãri
ºi asocieri de expresivitãþi remarcabile, poemele par
simptome ale unui discurs lipsit de memorie. Sigur
cã dacã lãsãm pe seama interpretãrilor inifinite totul,
se pot gãsi raþiuni suficiente pentru asocierea
„gheruþelor de sub piele” cu „trandafirul de pe masã”
ºi cu „trecerea la mânecã scurtã” la finalul iernii: „am
întâlnit-o de câteva ori:/ numai la ea acasã/
întotdeauna pe înserat./ o femeie scundã, cu pãr slab,
lipsitã de grabã.// la rãstimpuri ºi pe alocuri/ distanþa
dintre noi se fãcea/cât gheruþele care îi umflau pielea./
niºte gheruþe/ un os moale/ un fel de zgãrci/ niºte
oscioare/ miºunau pe sub pielea gata sã plesneascã./
/ ºi pentru cã/ într-o canã mare de lut era un trandafir
pe masã/ ea începea sã alunece.// sã se îndepãrteze./
/ balansa de câteva ori deasupra patului/ ca ºicum
aº fi privit-o de la mare distanþã./ revenea cu mâinile
reci ca palma bãrbierului/ lepãda gheruþe dure ca
genunchiul caprei.// ºi în sfârºit/ când zãpada se va fi
dus de pe colinã/ vom trece la mânecã scurtã”
(Alunecarea). Dacã acceptãm, însã, cã ambiguitãþile
nu sunt cu totul nelimitate, un astfel de poem frizeazã
categoria arbitrarului, când nu a rizibilului.
Deocamdatã, amnezia de ansamblu a poeziei
lui Marin Mãlaicu-Hondrari îi umbreºte chiar ºi reuºitele
parþiale.
Abstract: The literary review is preoccupied with
analysing and evaluating Marin Mãlaicu Hondrari¼ s – a
contemporary novelist an poet – last book. „La douã zile
distanþã” is his second poetry volume and, although a
progress can be noted in the poet¼s means of
expression, there are still certain flaws concerning
poetical construction.
Cuvinte-cheie: poezie contemporanã, omogenitate
tematicã, stil trubaduresc, tranzitivitate, construcþie
poeticã;
Keywords: contemporary poetry, thematical
homogeneity, troubadour style, transitivity, poetical
construction;
Zodia
Varsatorului
)
)
The Aquarius Sign
Victor Cubleºan
Deºi apãrut de mai mult timp, romanul lui Sergiu
Vâlcu, Evanghelia dupã maghizi, a trecut
neobservat, prelingîndu-se discret într-un con de
umbrã rezervat implacabil producþiilor literare
scoase la edituri mai mici, fãrã distribuþie sau fãrã
promovare. În librãriile româneºti este mult mai uºor
sã gãseºti autori strãini decît autohtoni. ªi totuºi,