Vatra veche 3. 2011

„În Eminescu se poate visa.
De trăit, se poate trăi
în Caragiale,
dar nu-i obligatoriu”
Ştefan Cazimir (n. 10 noiembrie
1932, la Iaşi) – spiritul cel mai ludic
al culturii şi al politicii româneşti
contemporane. Critic şi istoric
literar, profesor (până în 2002) al
Universităţii bucureştene, membru al
Uniunii Scriitorilor, este unul dintre
cei mai de seamă exegeţi ai operei lui
I.L. Caragiale, căruia i-a consacrat
patru cărţi: Caragiale – universul
comic, I.L. Caragiale faţă cu kitschul,
De ce, nene Iancule? şi Caragiale e
cu noi!, reunite, în 2002, în volumul
intitulat Caragiale redivivus!.
A mai publicat: Tensiunea
lirică – 1971, Stelele cardinale –
1975, Pygmanolion – 1982, Nu
numai Caragiale – 1984, Alfabetul de
tranziţie – 1986, ediţia a doua,
revăzută – 2006, Pentru contra –
1991, Râsete în Parlament –
1993, Honeste scribere –
2000, Potcoave de purici – 2002.
Cunoscut drept fondator al
Partidul Liber-Schimbist (lansat, de
fapt, de Octavian Andronic, prin
publicarea manifestului de la 6
februarie 1990, la care Ştefan Cazimir
a aderat prin telefon a doua zi, fiind
ulterior ales preşedinte al insolitei
formaţiuni politice), a fost deputat în
Parlamentul României timp de trei
legislaturi.
Rep: Stimate domnule profesor, în
primul rând, permiteţi-mi să vă
mulţumesc pentru că aţi acceptat
acest dialog. Cum nu-mi plac
întrebările lungi, vă propun un fel de
ping-pong, cu întrebări scurte şi
răspunsuri pe măsură. Dacă ne-om
mai lungi pe alocuri, sper să avem
înţelegerea cititorilor! Aşadar:
Caragiale mai e cu noi?
Şt.C.: Mai mult decât ar fi fost de
dorit!
Rep: Din păcate!
Şt.C.: Cineva spunea: „Bietul
Caragiale, e alcătuit numai din
citate!” În sensul că îl invocăm atât de
des încât s-ar părea că opera întreagă
s-a dizolvat în această multitudine de
citate, pe care împrejurările cotidiene
le solicită şi ni le aduc mereu pe
buze!
Rep: Mai e norocul prea puţin şi
lumea prea multă?
Şt.C.: Asta e o cugetare a lui
Caragiale…
Rep: … iar dvs. pledaţi spre a fi
înscrisă pe piatra funerară a
scriitorului…
Şt.C.: …înlocuind o frază care…
Rep: Fraţilor, să luminăm poporul…
Şt.C.: …căci un pom fără rădăcini nu
poate trăi! …o frază care i se atribuie
de către cineva, dar să treci pe
mormântul unui clasic o frază după
ureche este o impietate.
Rep: Dar este în pur stil caragialian
această frază!
Şt.C.: Nu ştiu!
Rep: E clar că nu are ce căuta pe
piatra funerară.
Şt.C.: Păi dacă e în pur stil
înseamnă...
Rep: Nu, nu... Parcă ar fi ruptă
dintr-o schiţă...
Şt.C.: Dvs. o citiţi în cheie ironică?
Rep: Da!
Şt.C.: Nu m-am gândit, dar poate că
aveţi dreptate! În orice caz, reporterul
care a consemnat-o, ardeleanul Horia
Petra Petrescu, care i-a luat un
interviu la Berlin, iar, la 10 ani de la
moartea lui Caragiale, a scris un
articol de amintiri despre scriitor în
care a inclus şi această frază, nu a dato
în sens ironic, ci cu toată
seriozitatea. Că dvs. o citiţi în cheie
ironică e un lucru a cărui răspundere
vă aparţine.
Rep: Mai trebuie să ne judece
Eminescu?
10
Şt.C.: Eu nu cred că Eminescu ne-a
judecat vreodată. Asta este o
metaforă. Se zice că trăim în
Caragiale, şi cineva a întrebat ,,de ce
nu trăim în Eminescu”. Nu se poate
trăi în Eminescu. În Eminescu se
poate visa. De trăit, se poate trăi în
Caragiale, dar nu-i obligatoriu.
Rep: Dar dreptul nostru de a-l
judeca pe Eminescu...
Şt.C.: Aici nu-i vorba de a judeca, ci
e vorba de a ne raporta la o operă de
dimensiuni monumentale şi fiecare
generaţie o face în felul său propriu.
Şi zicând, fiecare generaţie, mă abat
de fapt de la adevăr, căci nu există o
unitate de vederi în cadrul unei
generaţii. Chiar în aceste limite există
diverse atitudini.
Rep: Însă atitudinea asta de negare a
valorilor, care a fost foarte
vehementă la un moment dat...
Şt.C.: Da, vehementă, condamnabilă,
dar şi explicabilă, pentru că venea
după o perioadă de exaltare
necondiţionată şi de instrumentalizare
a unei „admiraţii” care nu era, de fapt,
o formă de apreciere lucidă. Noica a
luat atitudine împotriva acestui gen
de idolatrizare a operei: Când zicem
Eminescu închidem ochii, ar fi bine
să-i deschidem. Iar eu aş adăuga: şi,
mai ales, să nu-i dăm peste cap!
Rep: Vom judeca opera, iar nu
persoana?
Şt.C.: Este un punct de vedere pe
care unii îl împărtăşesc şi alţii nu; mă
refer, desigur, la cei din tagma
criticilor, a celor competenţi în
domeniu. Pentru că sunt unele situaţii
în care interferenţa dintre operă şi
biografie nu spune nimic, şi altele în
care spune foarte mult, deci lucrurile
trebuie judecate diferenţiat.
„Întotdeauna am fost pentru contra
şi aş încerca să fiu în continuare”
Rep: În ianuarie şi în iunie ne
amintim de Eminescu, şi, de obicei, îl
uităm pe Caragiale. Pe scurt despre
cei doi poli ai literaturii române.
Caragiale o mai simţi enorm şi-o mai
vedea monstruos? Eminescu o fi
învăţat să moară?
Şt.C.: Şerban Cioculescu, unul dintre
cei mai avizaţi comentatori ai lui
Caragiale, a atras atenţia asupra unui
lucru elementar: că această formulă
nu poate să servească drept passepartout,
drept cheie a întregii opere,
pentru simplul motiv că fraza este
rostită într-o anumită împrejurare, în