Vatra veche 3. 2011

sfera sacrului, sub misterul Logosului întrupat în istorie,
mitizează totul.
Dezgustul, însingurarea, negaţia, spiritul de frondă,
infatuarea, dramatismul întunecat sunt înlocuite, acum, cu
bucuria sfioasă şi intensă, cu jubilaţia şi datoria evocării,
cu convingerea indubitabilă că nimic din ce e bun, eroic şi
sfânt nu trebuie să se piardă, ci să intre în „corabia”
salvatoare a imnului, precum odinioară vieţuitoarele,
perechi-perechi, în arca dreptului Noe, cu afirmarea
sentimentelor pozitive şi transcenderea lor, cu o ploaie
de lumină care îmbracă întreaga creaţie, pe toate
dimensiunile temporale, sub spectrul învierii christice.
„Lumină lină lini lumini / răsar din codri mari de crini /
Lumină lină cuib de ceară / Scorburi de miere milenară /
De dincolo de lumi venind /Şi niciodată poposind / Un
răsărit ce nu se mai termină / Lină lumină din lumină
lină”.
Fireşte, poezia: Lumină lină, care deschide Imnele
Bucuriei, poate fi considerată o artă poetică, una diferită
însă de blagiana: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
din Poemele luminii (1919), deşi pentru ambii poeţi
lumina este un motiv liric important. În vreme ce Blaga
cultivă misterul, individualizându-şi radical atitudinea în
faţa cunoaşterii, preferând de fapt taina, în locul luminii
raţionale:”Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns / în adâncimi de
întuneric, / dar eu, / eu cu
lumina mea sporesc a lumii
taină”, Ioan Alexandru
venerează lumina, care este
mai curând lumina necreată a
veşnicului şi atotputernicului
Dumnezeu: „Lumină lină leac
divin / Încununându-l pe străin
/ Deasupra stinsului pământ /
Lumină lină logos sfânt”. O
suită de aliteraţii incantatorii
ale ritmului iambic de optnouă
silabe (Lumină lină lini
lumini), surprinzătoare
sintagme metaforic-simbolice (Lumină lină cuib de ceară
/ Scorburi de miere milenară; codri mari de crini etc.), o
cantabilitate ascendentă şi cuceritoare, venită parcă din
textele liturgice, din cântarea de vecernie 6. , fac din
această poemă un text de referinţă în lirica secolui XX.
Nu lipsesc aluziile cu caracter mesianic, dar într-un alt
context istoric decât cel din poezia „cântăreţului pătimirii
noastre”: „Că într-o zi lumină lină / vei răsări la noi
deplină / Cine primeşte să te creadă / Trei oameni vor
veni să-l vadă” (desigur, se sugerează prezenţa Sfintei
Treimi, pentru cel care crede, chiar şi într-o ambianţă
socială ostilă sacrului). Poetul cântă lumina ca simbol al
Sfintei Treimi Dumnezeieşti. Lumina e „leac” divin şi îşi
face lucrarea prin nuntire. Cine o aşteaptă iubeşte şi
iubind nădăjduieşte. Nu-i mai puţin adevărat că o lumină -
crepusculară şi plină de mister - îi este aproape, familiară,
însuşi lui Eminescu, în elegia,
Mai am un singur dor: ”Mai
am un singur dor / În liniştea
serii / Să mă lăsaţi să mor / la
marginea mării (...) // Luceferi,
ce răsar, / Din umbră de
cetini, / Fiindu-mi preteni / O
să-mi zâmbească iar”.
La o simplă trecere în
revistă a cuprinsului acestui
volum, se poate constata cu
uşurinţă o accentuată
schimbare tematică şi de
registru liric. Iată numai câteva titluri: Candela, Lumina
neapropiată, Nebunul blând, Imnul sacru, Logos, Foc
ceresc, Extaz, Miserere nobis, Pustia umblătoare, Pascal,
Misterium tremendum, Imnul luminii, Poetul şi candela
etc.
Convingerea poetului este că marea spiritualitate
umanistă, în care - ipso facto - se presupune a se încadra
şi pe sine, s-a ridicat pe temeiul iubirii, al jertfei de sine,
al muncii, al cinstirii familiei şi patriei 7.. , pe acest temei
s-au putut naşte un Dante sau Michelangelo, un Bach sau
Rembrand, un Grigorescu sau Eminescu, mărturisind toţi
acelaşi Logos. A scrie imne înseamnă a te încadra într-o
asemenea tradiţie pe nedrept
ignorată, cu atât mai mult, cu cât
– mărturiseşte el – spiritul este
veşnic. Imnul este poezia care are
în centrul ei iubirea, care ea
însăşi este veşnică. Iubirea
implică mai multe trepte: iubirea
faţă de prunci, soţie, patrie,
prieteni, eternitate – evident
aceasta din urmă trimite, prioritar
şi mai presus de toate, spre Cel
care este însuşi Izvorul infinit al
iubirii: Veşnicul Dumnezeu. În
aceste trepte transpare tot
Cosmosul. Fiece om, plantele
toate şi animalele, toate, se adună în iubire. Iubirea le
acoperă pe toate. Imnul se leagă de iubire – spune el –
precum Noe de corabie, pentru a străbate istoria, pentru a
nu cunoaşte cufundarea, pentru a scăpa de pieire. Iubirea
– accentuează el, apelând la limbajul figurat – e pânza,
vântul, nava care salvează de la vremelnicie. Toate
cărţile mele sunt imne ale iubirii (...) Despre trandafir aş
putea scrie în fiecare zi un imn. Treapta superioară de
evoluţie a poeziei sale este imnul, adică este celebrare,
bucurie, împăcare în lumina Logosului întrupat în istorie.
De la Ioan Casianul şi până la Vasile Voiculescu, până
astăzi, transpare această idee.
Pr. prof. drd. AUREL HANCU
_______________
Foto: Ansamblul sculptural “In memoriam – Oarba
de Mureş”,
6. Cf. Cântare către Preasfânta Treime: „Isuse Christoase, Lumină lină a
sfintei măriri a Tatălui Ceresc Celui fără de moarte, a Celui Sfânt şi
fericit: ajungând la apusul soarelui, văzând lumina cea de seara, lăudăm
pe Tatăl, pe Fiul şi pe Spiritul Sfânt Dumnezeu. Cade-se, în toate
timpurile, să fii lăudat de glasuri cuvioase, Fiule al lui Dumnezeu, Cel ce
dai viaţă, pentru aceasta lumea te preamăreşte” (Orologhion, Blaj, 1934,
p.181).
7.
Cf. Băciuţ, Nicolae, O istorie a literaturii române contemporane în
interviuri, vol. I, Alba-Iulia, Ed. Reîntregirea, 2005, p. 18-25.
8. Cf. Miclea, Ioan, Ioan Alexandru – Imnele Bucuriei – poezia luminii
şi lumina poeziei, în „Cultura creştină”, serie nouă, Blaj, 2002, anul V,
nr. 1-2, p. 215- 233.
22