Vatra veche 3. 2011

„E atât de tainic tărâmul lacrimilor...”,
spunea Antoine de Saint-Exupéry.
O „ţară” misterioasă, ai cărei
exploratori, cartografi şi cercetători sunt
psihologi, pedagogi, teologi.
Valorificarea subtilă, profundă şi
complexă a afectivităţii, a plânsului şi a
întristării, a suferinţei şi a lacrimilor
prefăcute în izvor de nădejde, bucurie,
seninătate şi sănătate interioară, puterea
de stâncă plină de pace a sufletului, toate
acestea devin trăsături specifice,
distinctive ale unei spiritualităţi înalte, ale
unui umanism teandric (Paul
Evdokimov), ale unei atitudini şi orientări
înţelepte, ale unui caracter bine clădit, ale
unei ars vivendi obţinute printr-o autoeducaţie
permanentă, printr-o continuă şi
neobosită auto-perfecţionare şi autodesăvârşire.
Doar în acest fel ne putem
ghida corect şi concret în peisajul auster şi
incandescent al cotidianului, în ţinutul
mântuitor dar şi riscant, lin şi accidentat al
lacrimilor, care este de fapt tărâmul luptei
duhovniceşti, al împlinirii sinelui spre
Sine şi al izbânzii spirituale a omului
asupra ego-ului alterat şi alterant.
Există cărţi care ne vorbesc despre
acest adevăr paradoxal: lacrima, roua
fericirii...
Printre ele, se numără şi: „Cântecul
lacrimilor”, de Olivier Clément;
„Fericita întristare”, de O. Clément, É.
Behr-Sigel, B. Bobrinskoy, M. Lot-
Borodine; „Teologia lacrimilor. Plânsul
şi străpungerea inimii la Părinţii
răsăriteni, cu o antologie de texte
patristice”, de Irénée Hausherr; „Bucuria.
Faţa lui Dumnezeu în om”, de Alphonse
Goettmann şi altele. Urmând această
direcţie de gândire şi de simţire, Matei
Popovici, preot de o densă trăire şi de o
înaltă ţinută intelectuală, continuă cu vii
exemplificări şi cu ardentă argumentare
tematica mai sus-amintită, explicitând
această atitudine teandrică în cartea sa,
„Bucuria Lacrimii”, apărută la Editura
Renaşterea, din Cluj-Napoca, 2010.
Venind la o distanţă de câţiva ani după
o altă carte, pe care o publicase în anul
2001, şi anume „Sărbătorile Eterne.
Cuvinte de zidire sufletească” (Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca), în volumul
actual, „Bucuria Lacrimii”, autorul
găseşte puterea de a publica o serie de
„Cuvântări funebre”, cum sunt, spre
exemplu: „Cuvântare la înmormântarea
unui copil”, „Cuvântare la înmormântarea
unui tânăr”, „Cuvântare la
înmormântarea unei mirese”, „Cuvântare
la înmormântarea unei mame”,
„Cuvântare la înmormântarea unui tată”,
„Cuvântare la înmormântarea unei
bunici”, „Cuvântare la înmormântarea
unui om în vârstă”, „Cuvântare la
înmormântarea unei preotese”,
„Cuvântare la înmormântarea unui
preot”, „Cuvântare la înmormântarea
unui bărbat mult încercat”, „Cuvântare
la înmormântarea unui sinucigaş”,
„Cuvântare la înmormântarea unui
iubitor de veşnicie”...
În prefaţa cărţii, profesorul universitar
dr. Mircea Muthu scrie: „Unitatea
discursului rezidă, în chip firesc, în
circumscrierea atitudinii creştin-ortodoxe
faţă de moarte şi, implicit, a situaţiei
tragice a omului care ar consta, cum
afirmă Jean Danielou, în faptul că acesta
aparţine unei lumi care nu mai este, dar
şi unei lumi care încă nu este. (...) Rostit
cu ocazia unui eveniment memorabil
(înmormântarea) fiecare discurs
rememorează, dar şi proiectează, în
acelaşi timp, drumul de la dispariţia
(negaţia) fizică, la pozitivarea celestă.
Prefacerea lacrimii Suferinţei în lacrima
Bucuriei ritmează, din interior,
emoţionantele şi pilduitoarele cuvântări
semnate de învăţatul preot Matei
Popovici.”
În completarea celor scrise anterior,
prof. univ. Mircea Muthu aminteşte
despre ştiinţa oratoriei „pe liniamentul
Aristotel – Cicero – Quintilian ş.a.”,
constituită într-un legatum, implicând trei
genuri cu valoare paradigmatică: genul
laudativ sau panegiric, genul deliberativ
sau juridic şi genul funebru. În continuare,
dr. Mircea Muthu ne reaminteşte cum, „în
exegeza românească modernă există trei
orientări, ilustrate de prelaţi şi laici
deopotrivă. Prima dintre acestea susţine –
prin Nichifor Crainic sau Mircea
Vulcănescu, existenţa unui tragic creştin
absolut legat de conştiinţa pierderii
Paradisului. O altă direcţie,
contemporană, pledează pentru ideea
anulării tragicului în creştinism, prin
relativizarea limitei absolute şi prin
momentul învierii, aşa cum susţin printre
alţii, Constantin Galeriu sau Ileana
Mălăncioiu. În sfârşit, a treia orientare
52
reprezentată de Nicolae Steinhardt,
apelează pentru acceptarea tragicului
stenic redevabil, în cea mai mare măsură
textului sacru (Fericiţi cei ce plâng, că
aceia se vor mângâia, Matei 5, 4) şi la
care se raliază, integral, discursurile
funebre ale lui Matei Popovici: Pentru
prima dată, omul descoperă cărarea
nebănuită care duce la bucurie,
paradoxal, prin plânsul cauzat de
suferinţă. Argumentarea, existentă în
acelaşi text de început, sugestiv intitulat
Bucuria lacrimii, trimite la mormântul
Domnului, care este punctul de contact
fizic şi suprafizic în acelaşi timp între
lumea materială şi cea spirituală, iar
trupul înviat al Domnului devine breşa
prin care lumina dumnezeiască pătrunde
în bezna rece a lumii materiale...”
Durere, dezamăgiri, deprimare...
Tristeţe, nostalgii, eşecuri... Dor, regrete,
deznădejde... Iată, tot atâtea situaţii
conjuncturale în care lacrimile vin ca un
izvor al tămăduirii, să ne mângâie faţa, să
ne aline sufletul, să ne spele ochii de
tăcerea mistuitoare a vântului de nisip al
suferinţei.
„Aducerea aminte de moarte” se
transformă în „aducerea aminte de
Dumnezeu”... şi atunci izvorăsc
lacrimile... Iar lacrimile devin ceea ce
Ioan Scărarul numea „haina de nuntă” a
sufletului omenesc: „Cel ce a îmbrăcat
plânsul fericit şi plin de har ca pe o haină
de nuntă, acela a cunoscut bucuria
duhovnicească a sufletului...”
În mod paradoxal, lacrimile devin
oglinda surâsului luminii, iar cuvintele se
deschid spre tăcerea de dinlăuntrul inimii.
Macarie cel Mare spunea: „Cei care s-
au învrednicit să devină fii ai lui
Dumnezeu şi să se nască de sus, de la
Duhul Sfânt... se roagă cu lacrimi pentru
Adam şi toţi cei dintr-însul... Uneori,
duhul lor se aprinde de o asemenea