Vatra veche 3. 2011

ori vocile ce alcătuiau în epocă cercul extrem de exigent
al receptării critice.
(I)
Vasile Voiculescu n-a fost, cu siguranţă, unul dintre
închinătorii la frumuseţile neroditoare 1 . Într-o vârstă a
umanităţii în care imaginarul înregistrase toate seismele
care se pot trăi la scara unei umanităţi
când dezbinate, când resolidarizate,
sau la scara individului singur, opera
voiculesciană va fi în specificul acestei
epoci o atitudine faţă de frumos
străbătută din plin de convulsiile „de
aşezare a culturii într-un Ardeal ce
fusese pentru toţi românii un pământ
al făgăduinţei de atâtea secole“ 2 .
Încadrare în perspectiva sincronică
Departe de echilibrul formulărilor
sintetice, căutările lirice ale poetului
Voiculescu vor parcurge acelaşi drum,
simbolic măsurate prin chiar titlurile
volumelor antume. Metafora
rezumativă a felului în care textul
voiculescian cristalizează treptat
apropierea faţă de frumuseţea absolută
a poeziei rămâne, însă, imaginea recurentă, cu multiple
semnificaţii şi straturi semantice la nivelul textului liric
integral, folosită de autor ca titlu pentru un volum de
cumpănă: Întrezăriri (1939).
Cezar Petrescu, intelectual extrem de popular în
epocă, definea situaţia generaţiei interbelice ca o lume
completă ce a realizat simultan „rezistenţa şi înnoirea
culturală“, noutatea, dar şi responsabilitatea faţă de actul
creator: „Aveam toţi sub treizeci de ani şi eram rupţi cu
un veac de cei dinaintea noastră” 3 . Aşadar, o tinereţe
funciară a fost starea de spirit ce a adunat oameni care, în
majoritatea lor, tindeau înspre un ideal estetic încă de pe
atunci descriptibil prin trăsături ale curentului
tradiţionalist. Şi toţi au confirmat în timp prin opera lor o
teză reluată şi de poetul Voiculescu, într-o proză de astă –
dată: „Cine zace pe comori nefolosite nu rodeşte
niciodată (...) Că e un păcat tot ce e adaos“ 4 şi nu
creştere organică.
Deşi Vasile Voiculescu s-a împotrivit, teoretic
vorbind, ideii de a lucra structurat, conform unui program,
istoria literară a reţinut mai multe texte confesive, unele
surprinzător de timpurii (dacă avem în vedere debutul său
relativ târziu). Texte revăzute de autorul însuşi sau
reproduse din manuscrise şi însemnări rămase în îngrijirea
familiei, ele alcătuiesc o parte distinctă a creaţiei
voiculesciene, clasificabile unitar în secţiunea
Autobiografice. Desluşim în ele o maturitate extrem de
bogată în nuanţe a scriitorului, o sensibilitate deseori
dureroasă, dar mai cu seamă o luciditate extrem de
meritorie atât faţă de propria operă, cât şi faţă de public
1
V. Voiculescu, Mântuirea smochinului, în vol. Toiagul
minunilor, Bucureşti, 1991, p. 27.
2 Cronică măruntă, în „Gândirea“, I, 1/1 martie 1921, Cluj.
3 Cezar Petrescu, art. cit.
4 V. Voiculescu, op. cit., p. 30.
Program estetic
Unul dintre aceste texte debutează eseistic, anunţând
transparenţa prozelor publicate postum: „Întrebarea
neaşteptată dacă am scris cândva despre poezia mea m-a
surprins nepregătit... Nu m-am gândit
niciodată la asta şi acum trăiesc
păreri de rău. Dacă aş fi meditat însă
măcar de câteva ori în cursul carierei,
aş fi avut prilej să mă contrazic de
fiecare dată şi, deci, să mă
completez” 5
Într-un moment de discontinuitate
a raportului dintre creator şi propria
operă, după primele cinci volume de
versuri, Vasile Voiculescu nota
autocritic: „Poetul, din vina lui, are
soarta liliacului – nici cu literaţii, nici
cu medicii. Înjurat de «Viaţa
Românească», batjocorit de
«Adevărul» şi dispreţuit de mulţi
pentru diferite pricini, abia şi-a găsit
un adăpost în cercul «Gândirii», care
se străduieşte să-l facă cunoscut unui
public refractar poeziei” 6 .
Dar cum adevărat e gândul voiculescian că „vorba nu
traduce gândurile la fel“, considerate contextual, tot aşa
nici textele scrise în această notă nu pot fi interpretate
decât ca semn al unei mişcări lăuntrice greu traductibile şi
posibil de aproximat într-un alt gând conclusiv:
„necontenit viaţa mea şi poezia au curs strâns împletite,
mlădiindu-se una după conturul celeilalte. (Şi asta,
cititorule, ar mai fi o cheie pe care ţi-o pun în mână)“ 7 .
Atitudinea oricărui poet, în viziunea lui Voiculescu,
ar trebui să însumeze ipostaze definitorii pentru „poeta
faber“ şi pentru „poeta vates“. Evoluând aparent
împotriva multor curente înnoitoare din epocă,
Voiculescu îşi va afirma deseori credinţa că arta are un
statut aparte în raport cu celelalte creaţii umane, fără să
fie totuşi constituită în afara lor. Implicând realitatea, dar
nelimitându-se la ea, artistul sporeşte prin actul său
creator un capitol de cultură, dar, cântându-şi poporul, nu
îşi ignoră propria voce şi nu renunţă să vorbească în
numele său („Mulţimea, norodul ia partea cea mai mare
din bucuriile culturii şi artei, el, care nu are multe alte
bucurii reale pe lume. Masa cea mai mare şi însetată a
mulţimii le absoarbe în adâncu-i ca pe o ploaie mănoasă.
Şi artistul, poetul, creatorul care nu o uită şi nu o înlătură
sporeşte cu opera sa, ori de unde ar fi luat materialul
brut, sufletul etnic amplifică geniul naţional, înviorează
izvorul autohton de inspiraţie“ – Exemplul piersicului, în
revista „Lamura“ 8 .
Reticenţa faţă de o definire clară a raportului poet–
poezie dispare însă cu totul la nivelul textului liric. Poetul
5 V. Voiculescu, [Autobiografice], în Gânduri albe, Bucureşti, 1986, p.
441.
6 Ibidem, p. 440.
7 Ibidem, p. 440.
8 E. R. Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Bucureşti,
1970, p. 239.
18