Vatra veche 3. 2011

Celor fericiţi să se fi născut credincioşi nu le sunt
necesari „algoritmi mistici sau religioşi ca să-l afle pe
Dumnezeu“, fiindcă Dumnezeu e simplu „pentru cine-l
prinde dintr-odată“ 1 . Textul continuă cu o întrebare ce
rezumă toate zbaterile critice şi ideologice câte s-au iscat
în jurul caracterului religios al poeziei sale: „Aţi văzut ce
socoteli lungi şi încurcate trebuie să faci ca să explici
unor persoane o taină pe care alţii o intuiesc
numaidecât?“. Socoteli lungi şi încurcate se fac însă
mereu acolo unde un univers e deschis cu unelte
nepotrivite.
Textul are în plus meritul de a preciza diferenţa
specifică a credinţei voiculesciene în raport cu felul în
care rezolvă aceeaşi problemă poeţii contemporani.
Adevăruri personale, selectate din orizontul copilăriei şi
învăluite în sonorităţi umbrite de spovedanie, întăresc
afirmaţiile teoretice cu dovezi de devoţiune de tipul:
„amintirea rândunicilor înmormântate în pamântul
copilăriei mele înalţă şi azi aripi în sufletul meu“ 2 .
Voiculescu nu cunoaşte îndoiala, nu se numără printre cei
rătăcitori şi răscumparaţi pentru credinţă („Caut în tot
trecutul meu şi nu găsesc nicio întâmplare care să mă
ducă zilnic la credinţă. Dacă am încetat uneori de a crede
am facut-o liniştit... spre a reîncepe numaidecât fără
ştirea mea. Nicio luptă patetică, cu lumea ori cu mine
însumi, nu mi-a încercat credinţa“ 3 ). Tocmai în acest
mod particular de raportare la
credinţă se află fundamentala
diferenţă a mesajului voiculescian
rostit într-o epocă în care totul e
zbatere şi interogaţie. Egale şi
clare, imaginile poetului studiat
izvorăsc nu dintr-o stare duală, ci
dintr-o împăcată citire a semnelor
lumii. În contextul civilizaţiei, însă,
educaţia modernă (cf. Vasile
Voiculescu: „faustiană“) ne
smulge din starea de credinţă în
care ne naştem în chip normal,
abătându-ne înspre alt mod de
înţelegere a lumii. A-ţi cultiva
orgoliul că fericirea ţi se dă doar
când deasupra ţi-e boltit propriul
cer înseamnă a te exclude din
definirea ontologică a unei stări
antinomice, numită de Voiculescu
„starea de orizont“. Stările de
criză doar prin sinteza acestor
atitudini pot fi depăşite, simţul orientării de natură
religioasă devenind un semn al puterii omului de a se
depăşi pe sine. Pentru Vasile Voiculescu viaţa a fost o
necurmată „aşteptare mistică“ ce a refuzat vinovata
descompunere a întregului (cunoaştere divină) în părţi
(cunoaştere individuală). Preţul a fost înseninarea finală
pe care semenii i-au descoperit-o în adevărata lumină
dincolo de propria lui moarte. Textul se închide
conclusiv: „Mărturisesc m-a interesat această
preumblare – prin lecturi fundamentale diferite de
creştinism – şi m-am complăcut, aşa cum mi-ar plăcea să
1 Ibidem, p. 452
2 Ibidem, p. 452 ; 456.
3 Ibidem, p. 452.
mă plimb printr-o galerie închisă cu vitralii colorate.
Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de
roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia de violet mistic.
Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea
adevărată, şi am ieşit afară după ea, cu ochii la cer.
Culorile acelea erau numai calităţi ale lui, nu era lumina
esenţială“ 4 .
Etapele creaţiei – poezia antumă
Urmărind prozele confesive din capitolul
Autobiografice, se poate pune în evidenţă o foarte
interesantă schemă temporală având drept criteriu funcţia
pe care poezia a exercitat-o în existenţa sa de până atunci.
Cu un precis simţ al delimitării, remarcabil într-un text de
natură eseistică, V. Voiculescu rezolvă analiza, folosind
cu siguranţă şi expresivitate, un instrument lingvistic
definit în epocă de T. Vianu prin sintagma „verb
rezumativ“. Întâlnirea cu poezia începe în cazul poetului
studiat „ca sacerdoţiu în slujba adevărului – cum am
crezut-o eu întâi“ 5 , după mărturisirea lui. Acest prim
contur funcţional se transformă, devenind într-o a doua
etapă o „zugrăvire a misterelor“. Frecventând, prin
lectură şi context istoric, un orizont poetic diversificat şi
extrem de rafinat, dublat de studii
ştiinţifice şi comparative, etapa a
treia devine o necesară corectare a
acestei atitudini extaziate,
specifice, în general, perioadelor
de început ale oricărui traseu liric.
E etapa în care imaginea e
absolutizată, poezia identificânduse
cu alegoria şi cu cele mai
importante soluţii de obiectivizare,
de transpunere a sentimentului în
linie, culoare, materialitate.
Lirismul voiculescian traversează
acum o vârstă pe care Călinescu o
numea: „tărâm îmbătat de
metaforă“ 6 . Evoluţia înspre o
etapă următoare începe cu un gest
de delimitare ce intervine înnoitor,
Voiculescu considerându-şi poezia
o „forţa penetrantă“. Această nouă mişcare lăuntrică va
spori obiectivitatea unui lirism ce fusese şi până acum
profesat din convingerea că doar aşa „putem face
transparentă carnea lumii ca să vedem dincolo“ 7 .
COSETTE HERŢA
______________
Foto: Ansamblul sculptural “In memoriam –
Oarba de Mureş”,
4 Ibidem, p. 457-458
5 Ibidem, [Autobiografice], Gânduri albe, op. cit., p. 442.
6 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Bucureşti, 1941, p. 797-800.
7 V. Voiculescu, op. cit., p. 442.
20