3630 - Oglinda literara

IN MEMORIAMICOANĂ FULGERATĂ DE UNHOHOT DE VIAŢĂUna din cele mai dragi cărţi alepuţin frumoasei mele copilării se intitula :„A murit Luchi” şi era semnată de distinsascriitoare Otilia Cazimir, cea care, şi anulacesta, ca de fiecare dată, ne anunţă cuaceeaşi candoare că „Baba iarna intră-nsat”. Era un fel de nostalgie durută foarte,după copilăria, vai, sfârşită înainte de aîncepe, în graba nesăbuită de a devenitineri, şi apoi, îngrozitori de maturi şi, însfârşit, bătrâni înţelepţi sau mai puţinînţelepţi, de vreme ce lăsăm să ni se prefireprintre degete, inefabilul fiecăreivârste.Astfel că, la incredibila veste, datăCezarina Adamescu de o împătimită a teatrului că „A muritLuchi Temelie”, mi s-a prăbuşit pestecreştet, un întreg univers clădit cu iubiremigăloasă şi devotată, timp de peste 35 de ani, încă de pe când îieram elevă la Secţia Actorie a Şcolii de Artă, între anii 1972-1974,iar apoi, în cei peste 20 de ani în care am evoluat pe scenă subregia acestui reputat actor şi regizor de talie universală, bun purtătorde fluid poetic, cu un dramatism al vocii demn de marele GeorgeVraca, făcând poezie din tot ce rostea şi din tot ce era. În câteva oremi s-au perindat prin faţă mii şi milioane de clipe în care, alături detrupa intitulată frumos „Teatrul nostru”, împărţeam frăţeşte bucurii şinecazuri, senzaţii şi stări suprapuse peste frânturi de replici din celepeste 200 de spectacole în care jucasem pe scenele ţării şi în urbeanatală. Martore stau, îngălbenite, fanate, unele jerpelite, afişe, programede sală, tăieturi din ziare şi reviste de profil, imagini înregistratepe peliculă şi vrafuri de fotografii de scenă şi instantanee carene-au legat sufleteşte mai mult decât iţele de sânge. Toate sub auraacestui blând şi temut „magician al replicilor şi al mişcărilor” careştia să dea viaţă reală personajelor, atât în rolurile proprii cât şi aleactorilor care jucau sub „bagheta” lui fermecată.Să-l evoc în clipa de faţă, ca şi când nu mai este, îmi e dejaimposibil. Pentru că el există şi va exista încă, un noian de ani, îninimile celor pe care i-a format şi cărora le-a dedicat orele, zilele şiuneori, hălci întregi de nopţi pentru edificarea câte unui spectacol,până îl ducea la desăvârşire. Cărora le-a dat pe deasupra deasuprelor,fibre, celule, monade, din inima sa, vai, obosită, sfârtecată,cusută, peticită de mai multe ori, ţintuită-n hăţuri de plastic ori altmaterial compatibil (material compatibil cu fibrele inimii?). Neverosimil.Despre Luchi Temelie nu mi-ar ajunge să scriu un tom respectabil,filele căruia să le lipesc cu sarea lacrimilor sufleteşti. Eracu adevărat un magician. Un mag cu ochii fascinanţi care te vrăjeaîntr-atât încât priveai hipnotizat şi ascultai orbeşte indicaţiile regizorale,uneori chiar jucând alături de dânsul, căci se implica şi înviaţa diferitelor personaje, cum au fost : Sir Richard, din „Tragedialui Sir Richard”, ori Corado din melodrama „Moartea civilă” de GeacomoGiacometti.Nu-mi amintesc să fi fost vreo fată care să nu-i poarte opreţuire deosebită. Unii dintre membrii trupei au ajuns actori profesionişticum au fost : Mariana Vasile, Cristian Cornea, Victoria Cociaşşi astăzi joacă pe marile scene ale ţării.Nu putea să nu te frapeze vocea puternic vibrantă, ochii profunzi,lucind straniu (nu degeaba numele său era Lucian), statura luidreaptă, ţinuta impecabilă, manierele desăvârşite. Avea acea puterede a-i ţine uniţi pe cei din colectivul de teatru pe care l-a condusşi căruia i-a adus lauri, medalii de aur şi argint, multe flori şi maiales, aplauze şi o preţuire ca pentru un teatru profesionist. Cu unînalt profesionalism şi cu fermitate, când era vorba de teatru, dearta actorului cu sine însuşi, de arta actorului cu ceilalţi, cu regizorulşi cu publicul.Scriu cu paradoxală timiditate despre cel care m-a învăţatsă-mi înving timiditatea. Căci din această pricină am urmat teatrul.Ca să exorcizez sfiala şi teama, să învăţ a-mi impune ferm punctulde vedere. Că n-am învăţat perfect nici acum, e vădit lucru.A-ţi face publice icoanele lăuntrice, iată ce presupune teatrul.A prinde cu degetele coama inefabilului, ori pletele ninsorii, oriiţele ploii piezişe. Icoanele revelaţiei actoriceşti se numesc roluri şia-ţi dezveli pe de-a-ntregul tainele lor, înseamnă măiestrie. Miracoluldescifrării acestor taine este înfăptuit de Măria Sa Regizorul,care, cu o copleşitoare atenţie şi dibăcie, dirijează orice mişcare,orice sentiment, orice stare. Precum maestrul dirijor, turmele denote muzicale de pe zecile de partituri care alcătuiesc fiecare instrumental impunătoarei orchestre. Viziunile lui ţin de ale prorocilor.Ei „văd” şi „ştiu” dinainte ce o să se întâmple, cum o să se închegedin mii de cioburi de cuvinte şi gesturi, vitraliul strălucitor şi intenscolorat al spectacolului.Iată de ce, pierderea e cu atât mai copleşitoare. Cu cinepoate fi înlocuit? Cu nimeni. Doar cu propriul spirit care va dăinui,sperăm, în timp şi peste timpuri.Mi-a murit Luchi. Mi-a murit copilăria, abia zvântata de lacrimitinereţe, o bună parte din maturitate, şi, tare mă tem, şi tare mătem, că şi senectutea, de curând instalată, ciuntită, mutilată de atâteamorţi, vai, scumpe! nu se va mai putea bucura niciodată de atâtde râvnita pace şi serenitate!Asta-mi aminteşte (dar oare mai era nevoie?) – cât de fragilisuntem, cât de îngrozitor de vulnerabili în singurătăţile noastre,şi mai ales, cât de lipsiţi de apărare în faţa Marelui Mister care neaşteaptă la colţ, rând pe rând, pe fiecare.Dumnezeu să-i lumineze calea cu o lumânare sfinţită pânăcând va afla pacea veşnică!Şi voi rosti, la fel de îndurerată ca acum 30 de ani, la dispariţiamarelui Botta pentru care Luchi Temelie nutrea o mare prietenieşi iubire şi pe care-l cultiva cu evlavie, transmisă şi nouă,discipolilor săi : „Comedianţule, ce tragedie!”Ori cu versurile pe care ni le declama trist, cam în aceeaşiperioadă, în timpul călătoriei pe fluviu, la vale, spre revărsarea înmare, pe coverta unei nave de pasageri, spre Tulcea unde ne duceamsă jucăm, atenţie : „Moartea civilă” : „La vie c’est breve/ Unpeu de rêve/ Un peu d’espoir/ et puis : Bon soir!”.Cu reverenţa cuvenită, la fel ca Radu Stanca, un alt mareom de teatru, Luchi Temelie s-a retras discret, aşa cum extrem dediscret şi-a rupt clipele din veşnicie, şi-a trăit boala, bătrâneţea, cuamintirile, cu memoriile sale, cu fotografiile şi afişele din ce în cemai îngălbenite şi zdrenţuite, cu o bună parte din istoria teatrului românesc,dar şi cu regretele celor pe care i-a îndrumat artistic întrupa de teatru semiprofesionist numit „Teatrul nostru”, iar mai apoiîn trupa profesionistă „Trianon”: „Fac reverenţa cuvenită/ Şi mă retragdin adunare./ O altă umbră îmi ia locul./ Stimate umbre, salutare!”(Radu Stanca)Şi-l întreb acum, revendicând un răspuns imediat, aşacum poate s-a întrebat Toma Caragiu, un alt mare prieten, cu puţinînainte de a pleca dintre noi : „Care sunt criteriile/pentru careomule/vrei să mori?/ Mai întâi/ pentru că eşti gol/ gol de tot/ şi n-arerost/ simţi că încurci/ că dai lumea înapoi/ că eşti un factor/ de întârziere/apoi că îţi ţâşneşte din gură/ prea multă miere/ exact cândnu trebuie/ şi nu ai ce face cu ea/ adică nu foloseşte nimănui,/(…)adică se pierde/ pe urmă/ nu găseşti pe nimeni/ care să te dezmierde/pe gratis/ şi poate mai precis/ trebuie să plăteşti/ şi eşti indecis/(…)pe urmă pentru că/ ţi s-au furat visurile/ de către amici/mai mari/ mai mici/ angajaţi/ sau neangajaţi/deci fraţi/ poate pentrucă eşti/ prea scund/ sau prea înalt/ pocit/ sau neinstruit/ sau poatepentru că/ ai iubit” (Toma Caragiu, Poeme şi alte confesiuni,Ediţie îngrijită, prefaţă, note, comentarii de Ion Cocora, EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1979).Lucian Temelie îmi apare acum ca o icoană fulgerată deun hohot de viaţă. Iar eu am nevoie imperioasă de a nu uita. „Adumiaminte să nu te uit” – spunea poeta Nina Cassian. „L-aş tipări pefrunze şi pe fluturi” – ar fi spus şi prietenul Gheorghe Tomozei.Şi dacă, din nefericire, mai curând sau mai târziu, voi fisusceptibilă de o oarecare amnezie, cei 35 de ani în care l-am cunoscut,i-am stat în preajmă, l-am admirat fără rezerve, m-am bucuratde căldura şi îmbrăţişarea inimii sale, îşi vor revendica dreptulla amintire, celui atât de drag încât am simţit că îmbătrânesc brusccu stingerea lui şi îmi lipesc obrazul de numele lui, care e aidomastrăLucitoarei lumini care ne susţine şi ne are.L-am revăzut cu o lună în urmă, prin centrul burgului, înalt,slab, imperial, impozant, cu superba sa alură de fildeş ce parcă voiasă treacă deja firava graniţă ce-l va apropia de ţara legendelor.Păşea neauzit, precaut, cu temere, îi era o imensă milă de pământulpe care curând avea să-l înnobileze cu mădularele sale, devenite– vorba lui Nichita – verighetă.Aparţinea deja mitologiei teatrului românesc, culturii şi arteiîndeobşte, pe care le slujise vreme de mai bine de jumătate deveac, cu toate fibrele fiinţei sale telurice şi siderale în aceeaşimăsură. Un cavaler al himerelor ca şi Emil Botta, ca şi RaduStanca, precum Stelaru Dimitrie, precum Toma şi nenumăraţi alţimagicieni ai scândurii lustruite cu paşii lor, pe care îi auzim din ceîn ce mai îndepărtat, ca un ecou, ca o părere.Semăna izbitor cu personajul, altădată întruchipat, cu acelCavaler al tristei figuri, domnul nostru din La Mancha.Şi voi spune şi eu la fel cu Gheorghe Tomozei, un alt dragdispărut : „Parcă e tot mai friabilă făptura de carne a aleşilor, şi totmai supusă frângerii (…) Sigur, arta lor e, dacă nu nemuritoare, cel3644www.oglindaliterara.ro