3630 - Oglinda literara

JURNALTridentşi şansele postrevoluţionare ale filmului(Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului cele trei volume-jurnal intitulate “Despre regi, saltimbancişi maimuţe”. Primul volum se ocupa de trecerea mea prin teatru, al doilea, de ratareaunor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de devenirea unor universuri insulare. Volumul al patrulea,din care fac parte aceste pagini se opreşte în lumea filmului. Cartea e în curs de apariţiela Editura Palimpsest.)(urmare din numărul anterior)E drept că a auzit foarte târziu, atunci când nu mai eranimic de făcut.Primii bărbaţi care au poposit la Hollywood nu erau cunimic deosebiţi de crescătorii de vite, de căutătorii de aur sau denegustorii de sclavi. Gloria şi celebritatea vor veni mai târziu; deocamdatăvor să supravieţuiască, pe urmă să se îmbogăţească –nici ei nu prea ştiau cum. Dar voiau. Nu glorie, sau nu voiau încăglorie. Primele actriţe pofteau să rămână anonime. Numai curveleapar cu poze prin vitrine, pe pereţi, numai târfele iau bani pe fotografiilelor. Şi ce fată de familie bună ar fi fericită să-şi ştie poza înportofelul unui killer? A unui vagabond? Pe peretele unei cârciumi?A unui bordel?Istoria adevărată, plină, demnă de a fi studiată în toateşcolile, chiar în cursurile elementare, începe cu Naşterea unei naţiuni.Hollywoodul scrie adevărata istorie a Americii, America recunoaştecinematograful ca singurul şi adevăratul ei purtător decuvânt. Naşterea unei naţiuni este prima biografie a Americii – aAmericii văzută din America, în stil american (hollywoodian!). Cărţiledespre America erau scrise cu semne de import, după formulede import. Multe erau memorabile, dar nu erau americane. Naştereaunei naţiuni e o biografie sută la sută americană. Cu ea începeistoria Holywoodului, dar şi adevărata istorie a Americii.La trei martie 1915, când filmul se proiectează la LibertyTheatre din New York, New York-ul putea înţelege că adevăratacapitală, capitala spirituală a Americii şi a lumii s-a mutat la Hollywood.II. De la logodnicele Americii la Marilyn. Calea pierzaniei(fragmente)(J J Fitzcarraldo/C. Ionescu) This is a wrong way, aceaste o cale greşită, a fost replica lui Jean Negulescu după ce a văzutGâtlej adânc. Aceasta este o cale greşită, a spus David Wark Griffithdupă ce a văzut Cântăreţul de jazz. A wrong way, mi-a repetatîn decembrie 1947, când trimis de Jo Schenk, l-am vizitat pentru arelansa o actriţă teribilă: Lillian Gish. Jo voia o nouă logodnică aAmericii, dar ca să lansezi o nouă logodnică a Americii, trebuie săiarăţi Americii una de odinioară, una care a rămas credincioasăunei singure iubiri. Schenk era într-una din pauzele sale păguboaseşi îşi imagina că o nouă vedetă, o adevărată vedetă, arputea purifica lumea.Dar ca să lansezi o nouă vedetă, trebuie să ademeneştipublicul cu una de odinioară. Eram mesagerul lui, ultimul. Miza pefaptul că eu…eu l-aş putea hipnotiza. Că aş adăuga forţei mele deconvingere o dispoziţie mentală specială. Dacă l-am făcut peBogey să se lase de băut (două zile, era totuşi…o performanţă!) dece nu l-aş convinge pe David să se apuce de treabă..,.Nici o şansă, mormăia Griffith, toate sunt aşezate pe căile pierzaniei.El avea în faţă un morman de stridii şi mă îmbia şi pemine. Îi ştiam filmele, erau geniale, dar aparţineau lumii celeilalte.Jo îmi povestise istoria cu Calea pierzaniei: ar fi vrut să-l ia pe Jolsonîntr-un film, făcuse un proiect pentru cast – după ce Al a apărutîn Cântăreţul de jazz n-a mai putut să-l suporte. El îl voia întăcere, înconjurat de o tăcere care vorbeşte. Nu el trebuia să cânte.Tăcerea, imaginea trebuia să devină muzicale. Filmul trebuie săfie imagine, emblemă, stilizare, sugestie, relaţie sufletească, acordîntre sensibilităţile asemănătoare. Dacă un Capgros îţi vorbeşte,tu îl asculţi pe el, nu te mai interesează ce e dincolo de imagine, numai vrei să ajungi la sens. Ţi se oferă omasă copioasă, un chef, te ghiftuieşti, nu Cornel Ungureanupui corpul pe linia de plutire. Cum să vorbeştiîntr-un film? E ca şi cum ai dirija unconcert în pielea goală. Nimeni nu te mai ascultă, se uită cum îţipendulează sexul când mişti bagheta.Da, repeta David, răul se va întinde. Toate ideile păguboasefac pui. În curând nu va mai exista film adevărat.Dar nu numai Griffith credea că apariţia filmului vorbitorînseamnă sfârşitul artei cinematografice. Toţi cei mari ai filmuluimut vedeau în filmul vorbitor apocalipsa artei cinematografice. Ascultausunetele ca pe o trădare. De ce trebuiau ei, de la care începuseo lume, abandonaţi. Fiindcă toate ţaţele, mamiţele, fălcoşiişi fălcoasele de pretutindeni la filmul vorbitor vor merge, nu la comediamută. Şi ar fi putut dragii noştri analfabeţi să descoperesensul ascuns al cuvintelor, al subtitrării? Cântăreţul de jazz aanunţat cea de a doua decapitareFilmul nu mai era. Naşterea unei naţiuni, Intoleranţă, CrucişătorulPotiomkin coborau în preistorie. Prin 1922, după ce avăzut Intoleranţă, Lenin a vrut să-l pună pe Griffith comisar şef alcinematografiei sovietice. David l-a refuzat cu un zâmbet ironic: eleste aristocrat, el se trage din neam regal, ce să caute el acolo,chiar dacă ar fi să-l pună în fruntea revoluţiei mondiale? Fiindcă, defapt, asta era propunerea lui Lenin: să fie el în fruntea revoluţieimondiale. Pentru DWG noua lume era America, nu Rusia.După cel de al doilea război mondial, s-a vorbit despre filmelelui cu Griffith cu destulă prudenţă. Cu oarecare întârziere seputea observa că regizorul e un aristocrat pur sânge. Şi fiindcă nuera un supus care se adaptează chemărilor tribului, l-au acuzat defascism , rasism, propagandist al ku-klux-klanului.În Naşterea unei naţiuni, film care întemeiase Americaspiritului, kukluxklanul era făcut din oameni teferi la minte care seapără. Ca să scrie Pe aripile vântului, Margaret Mitchell a văzut filmulde vreo zece ori. Ticăloşi nu erau învinşii, ticăloşi erau învingătorii.Cum să defilezi, după 1945, cu un regizor care spune căînvingătorii sunt nişte ticăloşi? Mie mi-au plăcut întotdeauna cei cemerg împotriva curentului, perdanţii de profesie. Griffith era un pierzătorde profesie. Geniul lui, ca şi al lui Stroheim, era de a pierdeca un adevărat aristocrat. În 1947 era sigur că Intoleranţă va deveniun film tabu.El mânca stridii şi îmi spunea că din 1927 filmul a luat-ope o cale greşită. Nu neapărat din cauza sonorului, fiindcă dacănu se inventa sonorul s-ar fi inventat altceva. Era un lucru prea frumospentru omenire. Un asemenea miracol nu durează. Nu-i aşa?Să vorbeşti prin imagine, să te asculte ochiul şi nu urechea. Domnule,îmi explica, de data aceasta nu filmul, ci lumea a luat-o pe ocale greşită. Ruşii au câştigat războiul, comuniştii se vor lăţi pesteEuropa, curând vor ocupa şi Asia şi Africa. În curând comuniştii vorfi stăpâni peste lume. Şi îşi vor instala capitala mondială la Hollywood.Dacă se va întâmpla invers? Dacă America va deveni stăpânalumii?Dacă se va întâmpla invers, e acelaşi lucru. Lumea a apucat-ope o cale greşită. Dacă te duci la cinematograf, îi vezi cum sesărută, cum spun atâtea lucruri nepermise. Toţi fac filme despreplebe, despre mizerabilii pământului. Care mai au şi dreptul săspună cu voce tare ce gândesc ei, mizerabilii. Nu doar filmul aluat-o pe o cale greşită, lumea a luat-o rău.Până să se limpezească toate, la 23 iulie 1948, mai era un pic devreme. Nu multă, dar mai era.(continuare în nr. viitor)3632www.oglindaliterara.ro