3630 - Oglinda literara

PROZATalismanul(fragment)Puterea universală a celţilor pătrundeaadânc în carnea fetei şi simţurilerăscolite ale tăcerii o cuprindeau în durere.Noaptea preschimbată în ore decoşmar revărsa teamă şi lipsa de aer îirăsucea trupul avid de dragoste, dorit deiubire, singura dovadă a sentimentelor luifiind talismanul de argint pe care’l purtasepână atunci între sânii ei mici caLiviu Pendefundadouă mere.Cu câteva zile în urmă el o vizitase pentru a o sărbători.Împlinise douăzeci şi cinci de ani, o vârstă superbă încununată cuacea relaţie stranie dar plină de bucurii pe care o avea de patruani cu Bogdan, iar rodul ei fusese Alexandru, o zgâtie ce umpleazilele bietei fete aflate în aceste luni singură. El, căsătorit de altfel,plecase pentru câţiva ani în Irlanda de Nord, în lumea magică aCelţilor.Îi scrisese atunci cu evlavie şi dorinţă, plin de remuşcareaimposibilităţii de a’i mai fi alături în puţinele clipe pe care şi le puteaupermite, că el se considera cu sufletul curat faţă de ea: “Măvoi întoarce ca cel mai frumos răspuns ce’l poate aştepta femeiacare mă iubeşte şi care, Doamne, de câte ori să’ţi spun, merită maimult decât i-ar putea da un bărbat, oricare ar fi el. Să ţii minte dela mine, eşti specială, cum se spune pe aici, şi valoarea ta e unică,fără egal. De ce nu te-am întâlnit acum 20 de ani ? Alta ar fi fostviaţa noastră în acest timp, pe care nu spun că l-am pierdut, dar mădoare sufletul gândindu-mă cum l-am fi câştigat. Spui să te iau bărbăteşteşi să’ţi spun: trezeşte-te ! Îţi spun acum: nu cred ca a fostcineva mai cinstit cu tine decât sunt eu. Poate sunt lucruri pe carenu pot să le spun, n-am voie, dar nu sunt minciuni, ci omisiuni. Înrest nu ştiu cum să fac să fie mai bine şi pentru mine şi pentru tine,pentru noi, inspăimântat şi eu de perspectiva unui sfârşit. Mi-e dorde tine, de ochii aceia frumoşi ca ai mamei mele, de culoarea vântuluiturbat, pe care acum, doar în mintea mea mă mai străpung şide lumina ce mă străfulgeră în întunericul vieţii atunci când mă doreştişi mă laşi să plutesc în nefiinţă”.Spun evlavie pentru că sufletul lui se închina permanentîn faţa ei ca la o icoană. Astfel o simţea şi de câte ori o revedea îiaducea ofrandă trandafiri ca unei zeiţe. Ea îi amintea ades că rămânândsingură cu ei medita: “...privind la trandafirii tăi, încercândsă vorbesc cu ei şi dorind să-mi spună despre tine... intru în visulpe care’l trăiesc şi-aş fi fericită să ştiu că nu se termină...”Bogdan se întorsese şi aşteptarea le dăduse imbold săfie cât mai aproape, dar temerile strecurate în timp îi îndepărtaseprea mult. Ea îi scria ca o apărare în faţa dragostei care părea totmai aproape de imposibil şi care o măcina zi de zi: “....nu maivreau... nu mai pot, nu mai vreau să pot doar numai când avem oclipă de evadare... şi să trebuiască mereu să uit până a doua zi detoate aceste clipe furate, trăite împreună. Ţi-am spus că nu mă pricepfoarte bine s’o spun în cuvinte, cu voce tare, să le găsesc pecele mai potrivite şi poate cele mai concludente ca argumente, camotivarea unei decizii de final; nu pot, asta e, şi e lesne de înţelesde ce... Ţi’am promis de la început că’mi voi asuma totul, şi iubirea,şi dorinţa, şi dorul, şi eventuala durere a despărţirii, că nu’ţi voi reproşaniciodată nimic (nu aş avea voie şi nici dreptul) şi că poatedacă se va întâmpla ca unele lucruri sau întrebări să pară aşa... nu,nu vor fi fost reproşuri, ci doar gândurile mele. N’am înţeles multelucruri, şi bănuiesc ca nici tu; au rămas adeseori intrebări fără răspunsuriîntre noi şi-am preferat să le las aşa. Chiar şi în cazul unorconfirmări, mereu exista ceva neînţeles, lucruri care nu aveau suport,o argumenţie realistă, deloc confortabilă, încurajatoare darplăcută. Îmi asum responsabilitatea şi dacă vrei pot recunoaşte şivoi recunoaşte întotdeauna că îmi aparţine în exclusivitate putereade a alege şi puterea deciziei. Între neînţeles şi reproş, alegneînţelesul, ceea ce înseamnă că o iubire plină de reproşuri în limbajulmeu are multe compromisuri şi la un moment dat se identificăcu povara acelei iubiri, numai că fără iubire, doar povara... O iubireneînţeleasă rămâne totuşi iubire, e vie încă, a existat şi este.Tocmai pentru a veni în sprijinul a ceea ce am spus, chiar dacă voiaccepta în timp ideea ca eu nu am avut capacitatea şi maturitateade a te putea înţelege, ascultă-mă, poate ascultându-mă vei gândică sunt un paradox, că mă contrazic, dar nu e aşa, ai în glasul meutot ce mi’aş dori să’ţi pot spune mereu. Şi dacă între noi va putearămâne sentimentul unei curate prietenii, pentru asta e nevoie devreme pentru a mi te putea scoate din minte şi suflet în felul în careeşti acum, cu dorinţă şi simţire ....de mult timp. Voi încerca mereusă găsesc singură acea Poiană cu Irişi şi... poate că într’o zi, chiaro voi găsi.. Îmi doresc şi îţi doresc multă putere... Acolo e poarta detrecere prin care Profetul a spus că e singura prin care’l putemurma. Te aştept până când vei veni.” Erau vorbele ei străbătând îndisperare meleaguri de ape şi munţi, erau întrebările şi răspunsurilepe care singură şi le dădea în dorinţa de a fi cu el sau măcarde a’i sorbi încă o dată dragostea.L-a aşteptat să sosească de la aeroport. Carnea înfriguratăle tremurase ca la copii în emoţia unei noi clipe. Şi nu mai ştiauce să facă unul cu celălalt atingându-se. Aşa şi-au petrecut aniversarea,încercând să uite că Bogdan era aşteptat şi el, călătorprin spaţii şi mai ales timp, îndepărtând grija unei familii, chiar numeroasă,nerăbdătoare în speranţa revederii. Şi totuşi el venise directîn apartamentul acela închiriat pe strada Viselor pentru a osimţi nu numai cu gândul ci şi cu trupul dorit de dor şi de alint. Îi dăruisede ziua ei doi trandafiri albi care să’i amintească de deceniileinocenţei şi cinci purpurii ai anilor pătrunşi de focul iubirii. O zbaterepe care doar Dumnezeu mai poate să fi fost martor cândva. Era regăsirealumii pierdute. Şi-apoi din nou discuţii. Mai aspre, puţin maireci şi talismanul.Ea ajunsese mai târziu acasă şi n’a mai rezistat. Trebuiasă spună ce simţise. Trecuse de un prag şi se întorsese conştientăîn lumea pe care cu câteva ore înainte o părăsise pentru a’şi întâmpinaiubitul venit de departe, pentru ziua ei. La telefon încercasă’i spună că tot, abolut tot ce se întâmplase în seara, respectivdupă-amiaza aceea cu el... “presupun şi vreau să cred că a fostadevărat (despre mine, nu există nici o indoială, am recunoscutpoate şi ce nu trebuia): discuţii mai mult sau mai puţin asemănătoarecu ce aveam noi până acum, pline de tandreţe, dor, dorinţăşi foarte mult respect (foarte important !), dar.... la un anume moment,un anume lucru... ceva mi’a zdruncinat totul, toate cele menţionateadineauri (de ce ?, nu mă întreba, că nu ştiu să-ţi spun). Lamulte întrebări sau fapte ce ţin de tine şi viaţa ta în afara mea, sentimentelece-ar putea exista sau nu pentru altele, doar tu mi le-aiputea lămuri. Singură aş fi pur subiectivă. Ceea ce ştiu eu este insuficientpentru o concluzie elocventă şi reală, dar sincer, acum nudespre asta vreau să vorbesc. Nu mă interesează asta... mult timpam spus că nu mă interesează. Dar dacă chiar vreau să văd în depărtareatimpului, e foarte greu, aproape imposibil de văzut şi acceptato realitate care se ascunde când e vorba de persoana ta...Ceea ce sunt eu... asta pot şti. Şi sunt aşa cu sacrificii şi eforturipoate supralumeşti... Dar ceea ce pot să fiu e numai pentru tine”.El asculta şi simţea ceea ce înţelesese dintotdeauna, nucă nu iubea suficient sau vârsta îl împingea să fie mai raţional, sădozeze ceea ce divinul îi mai dăruia pentru a recupera din lumeacare o pierduse, ci faptul că ea fiind întru totul a lui, dorea aceeaşidăruire, acelaşi drum la care nu îndrăznise să’i mărturisească căvisa.“Poate ai realizat ca la un moment dat modul meu de comunicarea devenit unul puţin agresiv mai ales interogativ şi ţi’amspus că’ţi voi argumenta la final de ce pun întrebările în modulacela... puţin alert. Ei bine, îţi spun acum, folosind o întrebare pânăla urmă retorică: care este diferenţa şi care e limita fundamentală,dacă vrei şi de bun simţ, între vulgaritate şi senzualitate, între dorinţă,fantezie, imaginaţie şi grotesc sau promiscuitate?”Cuvintele fetei erau din ce în ce mai puţin inteligibile pentruomul de rând şi Bogdan nu avea cum să bănuiască: el îi dăruisefemeii iubite puterea unui talisman, toată puterea de careuniversul era în stare să se strecoare în sufletele curate ale celorcare meritau lumina. Acesta era argumentul intrebărilor şi dilemeicare se releva mai mult decât cel mai cumplit coşmar în viaţa ei, imagineacare i-ar fi putut fi atribuită era mai mult decât spaima: “....şiacumvin şi te întreb, iubite: aş putea fi percepută, văzută sau cumvrei tu să’i spui in limbaj uzual, de tine ca o prostituată, femeieuşoară, una dornică de noi experienţe şi fantezii... sau un suport pecare tu, de comun acord cu mine, să’ţi construieşti imaginaţia fantezistăsau chiar reală... asta sunt eu ?”. Şi Bogdan nu mai era înstare să discearnă între vis şi realitate, simţind cum minunata luidragoste se pierde, alunecă într’o zonă fragilă, gingaşă. Nu înţelegeaexact ce i se întîmpla, o transformare sub jugul unor forţe, pecare nu avea cum să le controleze, aducea pe clipă ce trecea onouă faţetă a existenţei, determinând-o să se comporte diferit deceea ce fusese ea până în clipa... în clipa când îi aşezase lanţul cumodelul acela floral şi totuşi în stilizarea lui ...3668www.oglindaliterara.ro