3630 - Oglinda literara

LECTORCine nu se teme de trilogii ?(urmare din numărul anterior)Şi Cărtărescu are probleme cu înregistrarea realităţii. Organelede percepţie ale naratorului său sunt incandescente ca filamentulunui bec aprins: „Nu mai trăiesc nimic cu adevărat, deşitrăiesc cu o intensitate de care simplele senzaţii n-ar putea să deaseama”. Sinteza senzorială nu conduce la suprapunerea simţurilor,la sinestezii simboliste, dar nici nu lasă nealterate obiectele percepute:„Sunt un singur mare organ de simţ, deschis asemeni crinilorde mare, filtrând prin carnea albă a nervilor mei turbioaneleacestei unice vieţi”. Simţurile, forme ale intuiţiei după Kant, nu suntdereglate după metoda lui Rimbaud, ci intensificate sau diminuate.O mărturisire de genul: „nu mai ştiam de ce parte a pleoapelor melemă aflu” confirmă deplasarea către irealitatea imediată, visată maiîntâi de Blecher.Apăsarea butoanelor de zoom in şi zoom out afectează şiperceperea timpului şi a spaţiului. Făcând uz de un concept bahtian,cronotopul din Amfitrion implică vizionarea istoriei „la scară”,asemenea unei hărţi. Putem creşte sau scădea scara pentru a cuprindeîntregul, respectiv pentru a studia detaliul infim. Utilizareaprezentului istoric dispune întâmplările în ordine paradigmatică, leexamineză moral în acelaşi timp. Dar se poate surprinde şi momentul,trăgând brusc frîna de mână a naraţiunii: „avea, în clipacând i-am ridicat de jos pardesiul, nici treizeci de ani sau depăşisecu foarte puţin”. Perspectiva eleată, statică, se suprapune celei heraclitice,fluidă, şi viceversa. Folosindu-se de percepţii şi senzaţii,Breban pare să aplice un procedeu al formaliştilor ruşi, anume defamiliarizarea(„ostranenie”), resuscitarea uimirii prin urcarea saucoborârea punctului de fugă al perspectivei tabloului. Motivaţia,ceea ce aceiaşi formalişti numeau punctul de contact cu realitatea,nu este niciodată pulverizată, aşa cum se întâmplă la celălalt trilogistluat în discuţie.S-ar putea crede că pentru Cărtărescu frecventarea memorieiafective ar echivala cu o căutare a timpului pierdut. Dar vremeacopilăriei-adolescenţei nu este considerată „pierdută” – eatrebuie doar valorificată ca durată, cum ar spune Bergson. Căci:„nu descrii trecutul scriind despre lucruri vechi, ci aerul ceţos dintretine şi el”. Faptul trăit trebuie reinterpretat şi recodat în ordineezoterică. „Continuum-ul realitate-halucinaţie-vis” permite glisareaîntre regnuri, erezii, amintiri de-a valma, înghesuindu-le în regatulfabulos-grotescului. Dacă „trecutul este totul” şi „viitorul este nimic”,regresul intrauterin este calea către marea revelaţie. Timpul galopândspre neant este un armăsar lovit de streche care trebuie oprit:„Spaţiul e paradisul, timpul este infernul”. În sensul acesta memoriaeste o luare a timpului în răspar: „Există o memorie universală,cuprinzând, stocând şi distrugând ideea de timp”. Încetinire şi umplerecu (supra)sens. Dar caută Cărtărescu piatra filosofală cu adevărat?Sau mai degrabă pe cea poeticală? Oare nu proclamă el:„Ar trebui să ne amintim cu testiculele şi să iubim cu creierul”? Raţionalizareainstinctului şi împătimirea cerebralităţii – condiţie necesarăşi suficientă pentru a redispune timpul paradigmatic.Zbaterea între spectaculosul oniric/coşmaresc (gen Lautreamont)şi banalitatea îndârjirii cotidiene are efect de duş scoţian. Cititoruleste când ridicat la ceruri, când izbit de pământ. Autorul nu se hotărăştece să fie: prozator sau poet barochist.Câtă trilogie, atâta roman?Breban respectă mai îndeaproape condiţia de existenţăa romanescului. Nici Amfitrion nu abundă în evenimente dar, chiarşi aşa, există un suspans în stare pură, creat aproape din nimic,care împinge lectorul înainte. Răsucirea frazei şi analizele extinsevădesc o ambiţie în a-l urma pe Thomas Mann, doar că autorul trilogieiIosif şi fraţii săi chiar relata fapte si obiceiuri, recrea istoria mi-www.oglindaliterara.rotică, atunci când îi lipseau datele. Pecând la scriitorul român dăm doar peste o„bârfă pe dos”, adică o „confesiune” curol catalizator. Confesiunile acestea sunt,totuşi, de cele mai multe ori albe, în sensuldescărcării de concret faptic. Brebania oglinda lui Stendhal şi o plimbă de-alungul unui drum capilar, dacă pot ziceFelix Nicolauaşa. În Amfitrion se discută şi se dezbateenorm, plecând de la situatii arhetipale:un incest, castitatea în care ar trebui să se odihnească din când încând femeile, o sinucidere etc. Sunt doar pretexte pentru dezbaterisubtile, fără studiu de caz. La drept vorbind, lectura ambelor trilogiipoate începe de oriunde, fără mare preocupare pentru cronologiesau derulare logică. Ceea ce importă este secvenţa. La rândulei, puterea este mai mult teoretizată decât văzută în acţiune. Securiştiilui Breban sunt nişte filosofi peripatetici, fără nicio legăturăcu adevărul istoric. În discuţia dintre studentul Larghilescu, infiltratîn Universitate şi contaminat, şi naşul său, generalul Valentin, estecitat mereu Chiţu, un lider de opinie boem. Astfel, proclamă Chiţu:„Puterea trebuie să rămână discretă, intimă, individuală, secretă!Puterea trebuie să se ignore pe sine, dacă vrea să fie eficientă!”.Am văzut că această camuflare face ca, ulterior, ascunşii să sesimtă intruşi în mediile „obişnuite”. La fel, Larghilescu exclamă: „Nuputerea mă interesează, naşule, ci ideea de putere!”. Roman ideologic,mai curând, decât unul critic la adresa puterii comuniste. Otrecere în revistă a disimulărilor de tot felul: „adevărul se îmbrăcăîn hainele pudice ale minciunii”. Şi într-adevăr, pudoarea brebanianăsare în ochi – orice banală drăcuire implică prezentarea descuze în paranteză, pentru că scriitorul este captivat de aristocraţisau de membrii straturilor sociale bine delimitate. Aşa sunt mahalagiiajunşi ofiţeri în Securitate, un soi de „elită pe dos”, o camorrădâmboviţeană. Ei teoretizează, în mod paradoxal, necesitatea fapteiîn defavoarea teoriei. O viziune concentrică a clanurilor similarăcelei din Bietul Ioanide al lui Călinescu. În fapt, toată lumea vorbeşteteribil de mult, ca într-un bâlci al deşertăciunilor. Până şi boemulChiţu este un urmaş al aristocraţilor macedoneni din MunţiiPindului, care elogiază eticheta: „dacă tot suntem blestemaţi sătrăim la periferia istoriei, măcar să încercăm să salvăm aparenţele”.Decadentism à la Oscar Wilde, suflat peste fondul balcaniccu identitate hibridă, deci neautentică. Ceea ce se cere este „oanume aristocratică eleganţă în arta de a primi, în ”.Exact ce face şi scriitorul cu cititorul lui: îl invită într-unroman salonard şi-l momeşte cu delicatese, dar exclusiv cu delicatese!În cazul lui Cărtărescu romanescul este pur şi simplu sfidat.Cititorul se poate delecta cu scurt-metraje, indiferent dacă oniricesau mizerabiliste, însă nu se poate vorbi despre o intrigă. Ceeace impietează mai cu seamă asupra degustării trilogiei este excesulde frumuseţe imagistică sau stilistică. Culmea este că în poezieCărtărescu a ştiut să se ţină aproape de cerinţa lui Pound de ascrie poezie la fel de bine ca proza, de a diminua poeticitatea, pecând în proză nu se poate abţine de la arabescuri năucitoare. Orbitoreste frumos, însă epatează şi oboseşte prin reluări obsesive.Faptul că el a constituit un succes de piaţă şi la noi, dar şi în Occident,mi se pare că are explicaţii diferite. În România ne hrănimîncă din snobismul fanariot, cel care îi făcea pe boierii din Ciocoiivechi şi noi să comande zugrăvirea de biblioteci pe pereţii sălilor derecepţie. Să nu uităm că un eseist elitist cum este H. R. Patapievicia fost, la un moment dat cel mai bine vândut autor român! Înstrăinătate, cred că Orbitor este perceput ca un monument literarsurprinzător, dat fiind că provine dintr-o ţară cu o economie tristă.Insă impresia de sforţare în vederea depăşirii complexului culturii3637