NOTE DE LECTURĂDOAME (<strong>„BU</strong><strong>E“</strong> <strong>ŞI</strong> „REL<strong>E“</strong>) <strong>ALE</strong> <strong>LITERA</strong>-TURII ROMÂE <strong>ŞI</strong> UIVERS<strong>ALE</strong>PETRU «FESTIVALUL ITERAŢIOAL DUILIU ZAMFIRESCU –EDIŢIA IULIE 2007»:(urmare din numărul anterior)VIII) Claudine Bertrand decorticând paradoxurile Fiinţei.Cea mai importantă / puternică şi autentică voce lirică,din 1981 încoace, în spaţiul spiritual francofon, americanoafro-european,este a poetei Claudine Bertrand (n. 4 iulie1948, Montréal-Canada), absolventă a Facultăţii de Literede la Universitatea din Montréal-Quebec, creatoarea uneiopere poetice impresionante, a cărei corolă se alcătuieştedin volumele: Idole errante / Idol rătăcitor (1983), La Dernièrefemme / Ultima femeie (1991), Une main contre le délire/ O mână contra delirului (1995), Chercheuse d'images/ Căutătoarea de imagini (1995), Liturgie du corps / Liturghiatrupului (1998), Tomber du jour / Căderea zilei (1999),Homme de silence / Bărbat de linişte (2000), La recluse /Temniţa (2001), Ce que les mots ne peuvent dire / Ce nupot grăi cuvintele (2001), Poèmes en fleurs / Poeme în floare(2001), Jardin des vertiges / Grădina vertijurilor (2002), Àciel ouvert / La cerul deschis (2002), Chute de voyelles /Căderea vocalelor (2005) etc., întemeietoarea / fondatoarearevistei de cultură, Arcade (din 1981), revistă dirijată şiimpusă – în mai puţin de un deceniu – între cele mai valoroasereviste din Canada, încât, în 1996, la sărbătorirea unuideceniu şi jumătate (de la apariţia revistei Arcade), devine„finalistă“ a Grand Prix de la Festivalul Internaţional de Poezie,organizat de Consiliul Artelor Comunităţii Orăşeneşti dinMontréal, iar în 1998, pentru merite deosebite în perimetrulculturii, decernându-i-se Médaille d'Or de către RenaissanceFrançaise; mai obţine: în 1997, Premiul Societăţii ScriitorilorCanadieni – pentru volumele-i de versuri, L'amoureuse intérieure(Amantă de interior) şi La montagne sacrée (Sfântulmunte), în anul 2001, Premiul Tristan Tzara, pentruvolumul de versuri (din care sunt traduse şi poemele de maijos), Le corps en tête / Corpul din ţeastă, şi, în anul 2002,Premiul Internaţional Saint-Denys-Garneau. Din 2006, fondeazăşi conduce prestigioasa revistă internaţională virtualăde cultură, Mouvances („Dependenţe“), care are sacra „misiunede a rezista fenomenului de anemiere a literaturii, dea produce o breşă în câmpia ruginită a imaginarului“.Noutatea poeziei din volumele publicate de ClaudineBertrand constă în arta de a intra / ieşi din paradox spre asurprinde fisura / „fanta“ dintre jumătăţile fiinţei lirice, fiinţă cepare a fi anterioară, totuşi, Androginului, ca să se re-elansezeîn „holo-poem“, prin extraordinara capacitate a descoperirii/ alegerii şi rostuirii liremelor în spaţiile inefabile aleLogosului, pentru ca apoi, la „momentul-eclat“ al textului, sărotească labirintul vocalelor şi „să rostească“ simbolul, ori(mai rar) starea absolutei libertăţi a eului, a acelui eu, „nuviolat“ (cum se crede la lectura neatentă), ci a unui eu neîncorsetatîn vreun chip, „decorticat“ de reguli / norme, întrucât,în ultimă instanţă şi mai la vale de „limbajul“ corpurilor,epidermelor, suprafeţelor, «cel ce iubeşte n-are decât o dorinţă:/ să violeze regulile eului» («Celui qui aime n'a qu'undésir: / violer les règles du je» –infra), în anotimpul de hibernare aneuronilor de aur, sau de argint. Astfel,a înaintat printre principiile noiiestetici, veritabila estetică a paradoxismului,însă fără a ajunge la necuvânt,poate, pentru că nu seIon PachiaTatomirescuiveşte dinspre reacţiile moderniste la „stalinismul cultural“(„reşedinţa“, mai mult ca sigur, a Fant-Omului, a Omului-Fantă), ca reprezentanţii generaţiei Stănescu-Sorescu, cipentru că vine dinspre Tristan Tzara (cf. Cl. Bertrand, SurTristan Tzara – în Caietele / Les Cahiers / Note Books TristanTzara, vol. III – IV / no. 5 – 12, 2005, p. 122 sq.), luândatitudine / distanţă faţă de «câmpia ruginită», faţă de „anemierea“literaturii (potrivit şi articolului-program al revisteiMouvances, revista fondată de Claudine Bertrand foarte recent– supra), ceea ce reverberează de fapt un alt soi deşabloane / anchiloze înrudite cu cele de tip proletcultist:«Langue assassine / qui ébranle les certitudes // Languagevide de mots / Langue châtiement // Langue traces d'encre/ Langue sur papier...» («Limbă-criminal / care zgâlţâie certitudinile// Limbaj gol de cuvinte / Limbă-crucificatoare /Limbă-dâre-de-cerneală / Limbă-pe-hârtie...» – în Caietele /Les Cahiers / Note Books Tristan Tzara, vol. III – IV / no. 5– 12, 2005, p. 276).FILIALA BACĂU A UNIUNII SCRIITORILORDIN ROMÂNIAPREMIILE – 2007Juriul alcătuit din Alexandru Dobrescu (preşedinte),Constantin Călin, Gheorghe Drăgan, Constantin Dram,Marius Manta (membri), analizând apariţiile editorialesemnate de scriitorii Filialei, a stabilit pentru anul 2007,PREMIILE:1. Proză: DAN PERŞA, CU OU <strong>ŞI</strong> CU OŢET2. Poezie: EMILIAN MARCU, MORMÂT ÎMETAFORĂDAN SANDU, HERALD Î TALIBAIANICOLAE GÂLMEANU, CĂMAŞA LUI LOT3. Traduceri: ELENA BULAI, MARGUERITEZOUCEAR. Convorbiri cu Mathieu Galey.4. Distincţie pentru „OPERA OMNIA”, LAANIVERSARĂ... 80: RADU CÂRNECIPreşedinte,Calistrat COSTIN3522www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
Noaptea de sânzieneIstoria ca teroare a spirituluiA imagina posibilitatea apariţieiunui roman precum Noaptea deSânziene în spaţiul cultural românescdin anii ‘50 este o utopie. Cenzuranu ar fi dat niciodată aprobareapentru un roman axat atât de multpe discutarea unor teme precum istoria,timpul, evadarea din acesteunităţi – teme obsesive în opera luiEliade. Deşi roman-frescă, cuprinzândconturarea unei generaţii de laSilvia Dumitrache sfârşit de interbelic, până în primiiani de după al doilea război mondial,Noaptea de Sânziene este şi un roman de idei, aşa cum sugeraşi Dumitru Micu. Discuţiile abstracte, precum şi personajele– eternii visători ai lui Eliade, rătăciţi pe cine ştie ce culoaral timpului, nu ar mai fi încăput în spaţiul cultural procustizantal epocii comuniste. În plus, ar fi fost considerat un roman subversiv,prin afirmaţii de genul: “nimic nu se alege din acestcontact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nudescoperim nimic care să merite într-adevăr să fie descoperit”.Axarea pe istorie, pe construirea cât mai statornică a unei istoriicare să fie cea mai bună, vine în contradicţie flagrantă soluţiapropusă de Eliade. De asemenea, ideea că salvarea, mântuireanu se pot realiza decât individual, se opunea clar programuluide împlinire colectivă, impus de comunişti: “omul nu semai poate mântui decât pe el singur; nu mai poate ajuta pe altulsă se mântuiască; nu mai are timp”, spunea Eliade, pe când înţară, în 1960, Crohmălniceanu afirma în Pentru realismul socialistcă “liber cu adevărat va fi cel care va înţelege necesitateaobiectivă în viaţa socială şi va opune literaturii făţarniclibere, o literatură cu adevărat liberă, legată de proletariat”.Universul de intelectuali – spirite devorate de probleme,aşa cum îi numea Mircea Handoca, nu ar mai fi fost recognoscibilîntr-o lume care îşi proiecta configuraţia după tiparepreluate din mundan, din concret. Eroi aflaţi la crepusculul uneiepoci de idealism, cum a fost interbelicul, ei încearcă disperaţisă nu fie anihilaţi de evenimente, să nu fie înghiţiţi de “pânteculbalenei”, care este Istoria. Este ceva ce încerca să facă şi Moromete,aflat într-o perioadă în care toate se sfărâmau iar timpulnu mai avea răbdare.Dacă personajele lui Eliade încearcă să se sustragădin timpul istoric, ele sunt, de asemenea, plasate într-un spaţiuaproape mitic – se ştie cât de mult a idealizat Eliade Bucureştiul,în care credea că se află elemente sacre ce trebuie descoperite.Capitala este locul unde tefan Viziru, personajulprincipal, prin închirierea unei camere la hotel, încearcă să-şicreeze un fel de capsulă temporală şi spaţială, în care să seretragă şi să nu mai fie atins de Istorie. Numai că Istoria serăzbună pe el, aşa cum s-a răzbunat în realitate pe intelectualiirămaşi în ţară. Speriat că ar putea fi anihilat de evenimente,tefan se retrage adesea în camera sa de hotel, pentru că, aşacum spune despre el un alt personaj, Biriş: “ar vrea ca toate lucrurilesă rămână pe loc, aşa cum i se păreau lui că erau în paradisulcopilăriei. i atunci istoria se răzbună; îl înfundă de câteori poate”. Se va vedea că, într-adevăr istoria se va răzbuna peel, răpindu-i soţia şi fiul dar, aşa cum lucid şi dureros îi arată şiBiriş, este exact împlinirea dorinţei sale, de a ieşi din timp: evenimenteleistorice i-au luat orice urmă de contact cu lumeaconcretă, istorică.Retragerea lui tefan la acel hotel îl face să vadăunele întâmplări într-o aură mitică. Astfel, auzind la recepţie numeleZissu crede iniţial că este vorba despre acea doamnăZissu de care amintea mereu Vădastra, cel care avea cameraalăturată. Este o confuzie, însă tefan vede doar aspectul mitologic,o consideră pe Zissu o întruchipare a lui Calypso sau aCircei iar el un Ulisse, o variantă a lui Ulisse, care repetă o odi-www.oglinda<strong>literara</strong>.roNOTE DE LECTURĂsee. Atunci când se va întoarce în ţara din misiunea oficială,tefan va simţi că se întoarce în Ithaca. Iar în această Ithaca,tefan încă mai poate vorbi de anihilarea civilizaţiei prezenteşi reapariţia umanităţii de tip anistoric (este exact traseul contrarcelui trasat de comunişti).În toiul războiului, Stefan încă încearcă să se sustragăIstoriei, să găsească momente în care să nu mai fie sclavul timpului,vrea să refuze a fi confiscat şi terorizat de destin, aşacum s-a întâmplat în lumea culturală românească de după aldoilea război mondial. Cei rămaşi în ţară nu au putut, asemenealui tefan, să se smulgă realităţii istorice şi să regăseascăo realitate mai esenţială: poezia, mistica, filosofia. În camera luide hotel, tefan reuşeşte să îşi satisfacă şi una dintre cele maiobsedante dorinţe – aceea de a picta, acţiune care reuşeşte săîi abolească trecutul şi îl face să vieţuiască asemenea sfinţilor,într-un prezent etern. Iată din nou obsesia specifică lui Eliadede abolire a curgerii timpului şi un indiciu al dorinţei sale depăstrare a unui timp pe care l-am putea numi sacru, nealteratde intervenţia istoriei.Putem vedea în încercările lui tefan de a se sustrageTimpului, o nostalgie a lui Eliade după un timp în care idealismulnu era respins şi în care creatorii şi visătorii îşi aveau locullor. Acel timp este conjugat cu un spaţiu sacru – Bucureştiul,încărcat de mistere, pe care doar trebuie să ştii să le vezi (asemeneaperspectivă se întâlneşte adesea în nuvelele sale, depildă în Douăsprezece mii de capete de vite, În curte la Dionis).În cazul lui tefan, un astfel de spaţiu este o cameră din copilăriasa, în care a intrat când se afla în vacanţă. În cameraaceea, numită de el Sambo, simţea că îl aşteaptă Dumnezeu şiîl va lua în braţe (aspectul religios ar fi fost, de asemenea, unmotiv al cenzurii în ţară). Atunci a înţeles că există aici, pepământ, inaccesibil neiniţiaţilor, un spaţiu privilegiat, paradisiac,pe care dacă îl vezi, nu îl mai poţi uita. Această idee se întâlneşteobsesiv în majoritatea nuvelelor sale unde, de asemenea,sacralitatea se află camuflată în acest oraş mitic care eBucureştiul.Hotelul unde are tefan închiriată acea cameră esteun spaţiu atemporal, nu numai pentru el. Vecinul său de cameră– Vădastra, trăieşte într-o lume ireală, visând cum va devenibogat atunci când Ford îi va da fonduri pentru înfiinţareaunei asociaţii care să controleze opinia publică mondială şi îşiimaginează importanţa sa, succesul pe care îl va obţine.Problema timpului care se îndepărta tot mai mult de oepocă idilică, de aur, nu este obsedantă numai pentru tefan.Bibicescu, actor şi regizor este şi el pasionat de această problemă.Vorbind înfrigurat despre Timp, Bibicescu crede că Destinuleste doar un aspect dramatic al Timpului, e “porţiunea deTimp pe care ne-o îngăduie Istoria”. Refugiul propus de el esteîn Spectacol, care exorcizează Timpul şi, rămânând un spectator,reuşeşti să ieşi din Timp (aşa cum se întâmplă şi înNouăsprezece trandafiri sau în Adio!). Vorbind despre spectacol,regăsim o importantă temă eliadescă: “spectacolul estemarea beatitudine supratemporală care ne este îngăduită”.i Biriş este prins în această zguduire ale contururilorIstoriei, şi el simte uneori cum timpul şi spaţiul reprezintă cevamai misterios, mai ascuns, ca de pildă atunci când o vede peIleana şi simte că îşi aminteşte de “o anumită viaţă pe care opierduse demult”. Toate personajele din carte prezintă o inapetenţăpentru real, pentru concret, fiecare fiind bântuit de o ideeobsesivă. Chiar şi Gheorghe Vasilescu, tatăl lui Vădastra, în atmosferabulversantă pricinuită de război, este preocupat destrângerea tuturor cărţilor din BPT, având scopul de a iniţia oserie de proiecte culturale la sate.Înseşi evenimentele cele mai concrete, cum estemoartea, sunt proiectate într-o aură mistică. tefan crede cămoartea are o latură pozitivă, că prin ea va afla ceva. Dar experienţaeste dezamăgitoare, pe front moartea i se pare absurdă– este ceea ce i se întâmplă lui Apostol Bologa dinPădurea spânzuraţilor, dar şi lui Gheorghidiu din Ultima noaptede dragoste, întâia noapte de război.Presiunea Istoriei va face din tefan mai mult decâtdin ceilalţi, un alienat. Pierzând totul în urma războiului, simtecă la un moment dat în viaţă s-a rătăcit, că de atunci a trăit oviaţă străină, a altcuiva. Îl putem recunoaşte uşor în aceste(continuare în pag. 3524)3523