SCRIITORI ÎN AGORAUn nou chip de a comenta istoriaAndrei Cornea, în articolulÎntre realism şi idealism politic,publicat pe prima pagină a "Revistei22", 26 febr. - 3 martie 2008,analizează recenta declaraţie deindependenţă a regiunii Kosovo, înspecial sub raportul implicaţiilorinternaţionale.O primă observaţie pe care oface A.C.:"Există popoare care audrepturi, precum kosovarii saupalestinienii, recunoscute de marileputeri sau măcar de unele, şi altepopoare, precum tibetanii, kurzii, tamili- care nu au.""Petrolul arab, puterea Chinei,în fine, importanţa Turciei în dispozitivulde apărare al Occidentului, pe de oparte, şi insignifianţa strategică aSerbiei, pe de altă parte", ne spuneA.C.Palestinienii sunt menţionaţi înmod abuziv în contextul de mai sus: einu se află acolo prin "graţia unordrepturi" acordate de marile puteri, eisunt pe pământul lor, de cândfuncţionează Memoria Istoriei, fără sălfi părăsit vreodată, definitiv, pentru ase constitui într-o "diaspora", ca altepopulaţii din zonă.Israelul ca stat, în schimb, esteo creaţie recentă (1949-1949) aOccidentului, via ONU, - rezultat prinîmpărţirea vechii Palestine, (vezi LePetit Larousse. Compact, 1992,s.v.Israel), ceea ce a permis unei bunepărţi din "diaspora" populaţieirespective să revină, începând cu anul1949, cum era normal, pe pământulabandonat, în condiţiile ştiute cu secoleîn urmă. Revenirea s-a făcut dupăsecole de "errance", voir Jeand'Ormesson, Historie du Juif errant,Gallimard.Cazul României e "perfectlămuritor", ne spune Andrei Cornea:"deşi a pierdut războiul din 1916-1918, România a câştigat pacea, încondiţiile greu de anticipat înainte derăzboi, ale prăbuşirii deopotrivă aImperiului Rus şi a Imperiului Austro-Ungar. Pur şi simplu, România a avutnoroc - pe care ce-i drept - a ştiut să-lexploateze abil, în vreme ce Ungariaa avut ghinion".Să balansezi destinul celordouă ţări, România şi Ungaria, dupăprimul război mondial, între noroc şi3492ghinion, e ca şi cum ai juca şotron încurtea şcolii în timp ce elevii (cuminţi!)învaţă în clasă cu învăţătorii lor citirea,scrierea, calculele matematice!Două remarci se impun:Andrei Cornea "rezumă", à lacarte", pagina atât de complicată şi degravă, de altfel, a primului războimondial, sărind etape, care nu-linteresează sau le ignoră, anume: deşiRomânia a pierdut războiul din 1916-1918 şi a câştigat pacea în 1919-1920. Ce s-a întâmplat în anii tragici,dramatici între cele două momentemenţionate de A.C. (pierderearăzboiului din 1916-1918 şicâştigarea păcii, 1919-1920), adică înanii 1918-1919, pe Andrei Cornea nu-linteresează, se pare.Ori pierderea războiului din1916-1918 ( cu, momente de ezitări şide erori diplomatice şi militare certe,dar şi cu momente dramatice, eroice,ca de exemplu trecerea Carpaţilorpână la Topliţa şi Sibiu, luptele de laTîrgu-Jiu, cele de pe Dunăre şi dinDobrogea (Mackensen va declarageneralului Averescu, în 1918: "tiidumneata că dacă continuai, erampierdut?") a fost urmată de dramaticaretragere a autorităţilor la Iaşi, cândIorga a pronunţat, cu prestigiul săuimens, celebra frază (reluată de laPetru Rareş): "Vom fi ce-am fost şi maimult decât atât", şi de luptele de laOituz, Mărăşti şi Mărăşeşti (1917:iulie-august: "bătălia Moldovei"),acţiuni memorabile ale armateiromâne, însufleţită de deviza: "Pe aicinu se trece"Pacea de la Bucureşti (27aprilie - 7 mai 1918), semnată laPalatul Cotroceni, stipula condiţiidrastice pentru România.Apoi, în 28 octombrie / 10noiembrie 1918, armata română trecedin nou Carpaţii, până la izvoareleMureşului, unde s-a oprit pentru a lăsaca Marea Adunare de la Alba-Iulie săse desfăşoare liber, fără nici opresiune.i au urmat declaraţiilesolemne de "Unire", exprimatedemocratic de populaţiile provinciilorrespective:- 27 martie / 10 aprilie 1918:proclamarea unirii Basarabiei cuRomânia.- 15 / 28 noiembrie 1918:www.oglinda<strong>literara</strong>.rou n i r e aBucovinei- 1 decembrie1918: unireaTransilvanieiAcestedeclaraţii solemne,istorice,Valeriu Rusuvor fi confirmate,omologate - recunoaştereadiplomatică a unor fapte realizatedeja, îndeplinite în cadrul Conferinţeide pace de la Paris, deTratatele care au urmat în cursulanilor 1919 şi 1920:- Tratatul de pace cuGermania, Versailles, 28 iunie 1919- Tratatul de pace cu Austria,Saint-Germain en Laye, 27 nov. 1919- Tratatul de pace cu Bulgaria,Neuilly, 27 nov. 1919- Tratatul de pace cu Ungaria,Trianon, 4 iunie 1920.A urma nu se poate confundacu a preceda, cel puţin în domeniulistoriei!Această recunoaşterediplomatică a Marii Unirii (în anii1919-1920) de către Conferinţa depace de la Paris, şi tratatele de pacemenţionate, nu înseamnă nicidecumcă România (Mare) ar fi o creaţie aOccidentului, cum afirmă AndreiCornea.În fine, o ultimă remarcă: săprezinţi acţiunea (pozitivă, în general)lui Brătianu la Conferinţa de pace de laParis pentru recunoaşterea diplomaticăa unei realităţi înfăptuite în aniprecedenţi, prin jertfele a sute şisute de mii de ostaşi români şi aneclintitei voinţe naţionale populare,exprimată democratic prin actele deunire din anul 1918, drept "cinică şirealistă" (aşa ar fi trebuit să procedezeşi Miloşovici, precizează A.C:, dacă arfi vrut ca astăzi Serbia să fie membră aNATO!), este pură fabulaţie (ca să nuspun "creaţie") a sistemului de valori pecare Andrei Cornea îşi clădeşte"construcţia istorică", în jurulindependenţei regiunii Kosovo.O viziune istoricăanacronică (!), lipsită şi de realism şide idealism politic". ioricărei raţiuni politice.în afara12 martie 2008
NOTE DE LECTURĂFlorin Paraschiv – stil şi hermeneutică *I.D. DenciuPrimul lucru care pare a trebuiconsemnat în legătură cu FlorinParaschiv este acela că e o marefigură a mediului nostru cultural, adicăun personaj inconfundabil ce îşi joacăviaţa între pitoresc, încruntareîncrâncenare,fapte – mai alesintelectuale – riscante şi un soi deînţelepciune socratic-orientală. Oadâncă tristeţe se străvede totuşi desub măştile sale, sentiment care pe deo parte are de-a face cu tragismulnostru cotidian şi comun, al neîmpliniriiîn absolut şi împotmolirii în dilemelecomunicării, iar pe de alta cu impresianerealizării sale personale ca scriitor.Fiindcă, în ciuda paşilor foarteimportanţi parcurşi după aşa-zisarevoluţie, el a rămas cu „senzaţia” că nu s-a exprimat îndeajuns(într-un interviu acordat unei televiziuni locale s-a dedat chiar la uncalcul procentual) sau, în orice caz, n-a fost auzit, citit, cunoscut,recunoscut suficient. Dacă nu se înşeală şi e adevărat, să-i deaDomnul tăria de a continua până la a atinge ceea ce va consideraoptimul său şi nouă să ni se ofere flerul, inspiraţia de a-l receptaadecvat.Apoi este evident că omul în discuţie e o personalitateintelectuală de anvergură. Dotat cu o memorie fenomenală şi ungeniu oral demn de invidiat, şi-a adjudecat o cultură vastă, dininteriorul căreia îşi traduce sensibilitatea nu atât prin etalareacunoştinţelor, cât prin rafinarea şi diseminarea lor în admirabilepagini de scriitură arborscentă, asociativă, ţinând de genul eseistic.Deseori, nu mai e vorba de o simplă transmitere distilată, ci de overitabilă aventură de redescoperire a unor tărâmuri uitate de lumesau înecate tocmai de imensa bibliografie acumulată în jurul lor:graal-ul, extazul, dublul, androginul, eutanasia ş. a. Alteori, desensuri, direcţii, mode, capcane, primejdii tratează. i până la urmăînţelegem că Florin Paraschiv, ca orice autor care se implicăprofund în creaţie, încearcă să surprindă însăşi viaţa, cu proza şipoezia ei, pe când se împleteşte şi se destramă căutând să devinăspirit şi să învingă moartea. De la Trei Europe... în rosturi şirostire (1998) – cartea sa de debut – la Euthanasia (2007) –ultima de până acum –, trecând fireşte prin Eseuri anabasice(2003), Sacru, miracole, pericole (2005) şi alte etape mai mici,suntem mereu invitaţi să ţinem cont de radarul său. Pe minepersonal m-a convins.Am lăsat mai înainte să se grupeze în categoria teme„abuzate” şi eutanasia, în ciuda caracterului modern pe careaceasta l-a căpătat prin irupţia noţiunii în medicină, etică, drept,sociologie, politică. Asta spre a releva şi faptul că Fl. Paraschiv areo puternică intuiţie a actualităţii... perene a unor asemeneasubiecte, de unde porneşte pentru a răscoli istoria lor. Este posibilca dosarul adunat de el să devină de neocolit în abordărileulterioare ale problemei, pe măsură ce se va impune şi la noinecesitatea unor soluţii.Dar ceea ce mă interesează în mod deosebit nu e aspectulideologic-moral care desfăşoară firul cărţii, nici pasiunea (patima!)socio-istoristă a autorului, ce înfruntă riscul de a se contamina desuflul macabru al călăilor, torţionarilor, psihopaţilor sau a se scăldaîn detaliile morbidităţii, ci calitatea stilistică a discursului, care facedin Fl. Paraschiv un scriitor. Stilul său se formează din constelareacâtorva elemente reperabile cu relativă uşurinţă. Ar fi vorba maiîntâi, în domeniul vocabularului, de pendularea între lexemepopulare (a se iţi, damf, a miji, a cerca, molâu, uşure, cată, juruială,scăfârlie, ţidulă, mintenaş, morţiu, başca etc.) şi invenţiineologistice (rebelie, matriarhă, medioevul, anduranţă,fascinatorie, civilizatorie, absolutorie, rabiaţi, aportează, vantează,ancombrante, tifici, fesabili / fezabili, jemanfişist, langajul,euthanasiut etc.) şi de câteva combinaţii între cele două matrici(ex. conţopistică, chichiţial), baza fiind un limbaj moderat standard.Apoi, folosirea insistentă a citatelor în limba germană (cu traducereîn paranteză), a unor termeni-cheie în aceeaşi sau în engleză, caşi a titlurilor, denumirilor de stabilimente, procedeu ce ar frizasnobismul dacă n-ar dori să semnaleze sursa formativă aintelectualităţii în cauză şi totodată pariul pe vectorul atlantist alcivilizaţiei. (Undeva se aduce un înfiorat elogiu Constituţiei SUA.)La niveluri frastice şi para-frastice – fiindcă adesea citărilesunt evitate prin parafrază – se remarcă folosirea persoanei a II-asingular, mergând de la dialogal (adresarea către un „tu” efectiv,opus „eu”-lui) la ceva de felul cuprinderii globalizante ca înpolisemanticul pronume francez on. Să luăm un exemplu: „i maiobişnuiesc catharii să mântuie sufletele agonizanţilor, mai întâi prin«consolationem», după care urmează necruţătoarea «endura»,postul suicidar, cu chiar chinurile foamei şi ale setei în cazul celormai rezistenţi. Unii, catolici indecişi dar nu tocmai cathari, refuză:numai şi numai Domnul Dumnezeu poate hotărî când voi muri, nueu. Nu-mi mai vorbi din astea, că te dau pe mâna Inchiziţiei! Numai vrei să mănânci şi mori după două zile... Dar oricât eşti deslăbit de endura, îl repezi pe preotul catolic ca pe un diavol, cucuvinte de ocară. Când trăieşti în starea de endura, se cheamă cănu mai ai trebuinţă de nimic, uneori nici măcar de lacrimile şigemetele ritualice ale celor dragi şi apropiaţi...” (p. 20, subl. m.).Registrul este foarte serios aici, tragic-empatic, deoarece eulşi tu-ul se înfruntă în interiorul aceluiaşi genotip, fenotipul vacilândpotrivit credinţei religioase, ce se insinuează precum o cvasimolimăîn sănătatea purităţii absolute. Însă vine rândul maliţiei,ironiei în care Fl. Paraschiv mânuieşte – ca nimeni altul – tehnicaadvocatus diaboli: „Ca SS-ist, nu poţi decât să constaţi că deţinuţiipolitici germani (comunişti, desigur) sunt «neobrăzaţi», eşti sâcâitde abilităţile lor şi le arăţi că le cunoşti jocurile... Îi faci «şolticaribătrâni» şi-ţi răspund «Jawohl», le sugerezi că «oamenii detreabă» mor pe front la datorie, iar ei s-au aciuiat ca laşii în lagăr,mă rog măcar la una ca asta roşesc şi-ţi aduc aminte cu pampon,ţie SS-istului, că ei au luptat ca voluntari în Spania şi nu pentrulaşitate i-a stigmatizat Reichsführerul SS cu triunghiul roşu!” (p.66).Un al treilea ingredient al stilului său s-a strecurat deja subpeana comentatorului în care m-am improvizat, odată cutranscrierea mai sus a adverbului de afirmaţie nemţesc. Pentru acolora / localiza / caracteriza succint unele personaje, eseistulrecurge la automatisme idiomatice „naţionale”. Celebra AgathaChristie se întreabă retoric dacă există în om „un masochism al«morţii dulci», dublat of corse (subl. m.) de o conştiinţă vinovată” aiminentei victime. Cutare medic – bine că nu i se dă numele, ca sărămână literalmente anonim, deşi era curantul „alienatului” AntoninArthaud – este francez: apărându-se de a fi administratelectroşocuri pacientului, va fi ricanat în sine (nu în faţa instanţelor)cu mais non şi hein, cum presupune Paraschiv, sintetizându-i şiîntregul discurs – interior şi exterior – cu sintagma populară etpatati et patata. „Suavul, angelicul yankeu” Hemingway, care ascris o carte de propagandă antinazistă, ar fi sugerat „sterilizarea”(yes, sterilisation – pică mucalita precizare paifiană) unor germanidupă înfrângerea puterii lor în Primul război mondial. „Creştinulchichiţial” Eugène Ionesco atacă dur medicina franceză cu ocaziaunui colocviu internaţional din 1974, ţinut la Sorbona, fiindcăprobabil i se păruse ceva louche în expunerile de acolo „subgeneroasa flamă” «Les progrès de la biologie et le devenir del’homme»; drept care se învredniceşte de o punere la punct dinpartea prof. Jean Minjoz, fost ministru al Sănătăţii, prezident înfuncţie al „Federaţiei hospitaliceşti franceze”, replică rezumată decondeiul lui Fl. Paraschiv astfel: „de ce să ne mirăm, monsieurIonesco ne-a prea obişnuit cu excesele sale de langaj literar şiteatral, dar acum e de-a dreptul prăpăstios în subiect şi prea de totinsultător (...)” (subl. m.). Un avocat din Hexagon este neapărat«Maître» şi «emite galice jerbe patetice & multicolore panglicăriichichiţiale». „În Roma şi alte 50 de oraşe italiene pateticul popormanifestă deschis SI sau NO, mai ales SI euthanasiei legale”, înciuda sensibilităţii Vaticanului.Aş defini pe scurt arta lui Florin Paraschiv ca un caz dehermeneutică-stilistică a unor teme mari, ascunse şi recurente den ori în faptul cel mai divers. În general, însă, cărţile lui – şi aceastamai mult decât altele – dau impresia de prea-plin greu de ordonatşi turnat, filtrat, pentru ceilalţi, în special persoanele cu propensiunimai apolinice. Câteva motive pot fi bănuite şi invocate, pe lângăprodigioasa aglomeraţie de elemente şi fenomene captate cu o„foame / sete” spirituală enormă. Prima ar fi adoptarea sau chiarpreexistenţa în forul intim al operatorului a unei concepţiideconstructiviste „postmoderne”, excesiv deschise, împreună culimbajul ei caracteristic, prolific-ambiguu. A doua – lipsa dedetaşare, ce permite desigur o trăire adâncă a lecturii şi eventualo racordare la nuanţele realităţii, dar nu favorizează decantareaunei filozofii de uz personal, care ar asigura şi o grilă „calmă” de(continuare în pag. 3508)www.oglinda<strong>literara</strong>.ro3493
Change language