iunie 2008 - Dacia.org

nr. 53, iunie 2008DACIA magazin(taur). Vechimea cuvântului «TARE», cu accepþiunea de ‘tãrie, cetate’, se gãseºte corupt ºi în Iliada sub numele mãreþei cetãþi «TROIA».De altfel, târziu, în heraldica medievalã europeanã reprezentarea «capului de taur» (bour sau zimbru) a fost prezentã în stemele unor þãrisau provincii, în armele de familie ale unor nobili ori pe unele steme ale cetãþilor: Glowa Bawola ‘cap de bou’ (pol. glowa ‘cap’ ºi bawol‘bivol, bou’, din lat. bubalus ‘bour, bivol’); Wienawa – lat. vena ‘vânã, putere, vigoare’ ce caracterizeazã TAURUL, în Polonia; armelefamiliei nobiliare Oxenstierna (sued. oxen ‘bou’, germ. Stier ‘taur, bou’), în Suedia; Stema cantonului Uri (lat. urus ‘zimbru’) din Elveþia;armele de familie ale nobilului maghiar de origine românã Balássa (baláss [citit bolaº], ar putea fi considerat boulaº ‘bou mic’); StemaSIGHETULUI care apoi a devenit ºi a Mureºului; Stema Moldovei reprezenta un TAUR (bour sau zimbru), parte a statului geto-dac.2Harta lui Peutinger, col. 542-545, VII, 4 ºi col. 546-551, VII, 4.3Prof. Ionel Cionchin, Cetatea daco-getã Caput Bubalis, în «Orizont», Timiºoara, 1986, nr. 41 (1025), p. 6.4Zurobara fiind în zona metropolitanã a cetãþii Tibisco/Tibiscum/Timiºoara, cercetãtorii adeseori au localizat Zurobara la Timiºoara(45°47’ latitudine N ºi 21°17 longitudine E), cu coordonate geografice apropiate. În acelaºi mod toponimul Zambâr aflat la Sân Andrei,în apropierea oraºului, a fost considerat Timiºoara, fãcându-se egalizarea între Zurobara ºi Zambara.5Adjectivul zurliu ‘cap mic’, ‘care ºi-a pierdut facultatea de a judeca normal, smintit, þicnit’, considerat din tc. zorlu. Este posibil caîn turcã sã fi pãtruns dintr-o limbã euro-indianã.6Cu alternanþa foneticã b/p radicalul este prezent în tracicul para ‘cetate’ (considerat eronat a însemna ‘apã’, probabil datoritãasemãnãrii cu pârâu), în toponimele Agatapara, Acupara, Bazopara, Bendipara, Bepara, Bessapara, Belaidipara, Beripara, Bospara,Breierophara (?), Brentopara, Briparo, Briparon, Byaipara, Bysipara, Chezdupara, Gelupara, Dardapara, Dryzipara, Dodopara, Impara,Isgipera, Keirpara, Keripara, Krasalopara, Longinopara, Mutzipara, Priscupera, Sautipara, Scaptopara, Skaripara, Skascopara, Spinopara,Stratopara, Subsupara, Tranupara, Zapara, Ymaypara. Toponimele terminate în -para sunt caracteristice þinuturilor locuite de traco-bessiºi traco-denthelaþi (Thracia propria – câmpia intramontanã a Hebrului, platourile cursurilor superioare ale râurilor Oescus, Strymon ºiNestos), în regiunea administrativã Aquis (Mutzipara, Skaripara), în Astica – Europe (Drusipara), în Rhodope (Impara), în Macedonia(Tranupara), în Macedonia (Tranupara), în Moesia (Longinipara). Acelaºi radical îl apropiem de lat. paries, parietis ‘1. zid, perete’ ºi ‘2.gard de nuiele’, conservat în aproape toate limbile romanice: român. perete, sursilvan. pareit, engadinez. parait, ladina dolomaticã parei,friulanã paret, toate cu înþelesul de ‘perete, zid’, span. parede ‘1. perete’ ºi ‘2. îngrãditurã’, span. paraedao ‘zid gros’, port. parede‘perede, zid’, port. paredso ‘zid gros, etc. Nu toate formele respectã trecerea de la latinã în limbile respective ºi e posibil ca radicalul sãfie preromanic. În persanã pairidaeza are accepþiunea de ‘îngrãditurã, fortãreaþã’ (provine din zend. pairi ‘împrejur’ ºi daeza ‘a zidi’).Toate formele sus-menþionate au accepþiunea de ‘zid, zid gros’, ‘îngrãditurã’, echivalentul tracicului para ‘zid, zid gros, cetate’.A constituit statul dac o ameninþarepentru Roma sau pentru Imperiul Romei?Marin Mihail GIURESCUC. C. Giurescu ºi Dinu C. Giurescu, în ISTORIA ROMÂNILOR DIN CELE MAI VECHI TIMPURI PÂNÃASTÃZI, publicatã la Ed. Albatros, în 1971, la pag.53, referindu-se la faza premergãtoare cotropirii Daciei, menþioneazã:“Dintre toate popoarele de la Dunãrea de Jos, romanii vãzuserã ºi mai ales simþiserã cã cei mai primejdioºi, prinnumãrul lor, prin organizare, prin civilizaþia lor ºi îndeosebi prin sufletul lor, netemãtori de moarte, erau dacii”.În locul termenului general “romanii” din citatul menþionat (“romanii vãzuserã ºi mai ales simþiserã”), mai corectºi mai precis ar fi fost “conducerea Imperiului roman”, care era reprezentatã prin acel for numit Senat, rãspunzãtorde tendinþele expansioniste.Conducerea Romei (Senatul) nu vedea cu ochi buni ridicarea vreunui stat în apropierea Imperiului ºi de aceeareacþiona de câte ori se crea o astfel de situaþie.Sloganul cu ameninþarea, pericolul sau primejdia, a fost o tactica a Senatului de la Roma, pe care o folosea atuncicând îºi puneau în gând sã cotropeascã o cetate sau o þarã cu care deveneau vecini, în expansiunea lor. Astfel îºijustificau acþiunea de cotropire, ca sã parã cã au fost nevoiþi sã recurgã la anihilarea adversarului, care chipurileconstituia o primejdie pentru Imperiu, ca o mãsurã de legitimã apãrare.Pe bunã dreptate, Roma a fost consideratã – radix omnia malorum – (rãdãcina tuturor relelor), deoarece acestimperiu al rãului, chiar de la începutul lui, s-a ridicat pe cadavre.Legenda spune cã la început, pe când încã nu era Roma ºi latinii locuiau pe colina Palatinum, iar sabinii pe colineleCapitoliu ºi Quirinal, prima agresiune a latinilor a început cu rãpirea sabinelor, care a declanºat conflictul dintre latini ºisabini, ce s-a terminat cu supunerea sabinilor. Când ºi celelalte patru coline care au alcãtuit Roma au fost populate,comunitãþile de pe cele ºapte coline s-au unit sub denumirea de “septimontium”, formând o cetate care în anul 753a aluat denumirea de Roma. De atunci locuitorii ei, formaþi din latini ºi sabini, au devenit “cetãþenii Romei”, denumire caremai târziu, când Roma a ajuns Imperiu, s-a transformat în “cetãþeni romani”, adicã cetãþeni ai Imperiului roman.23