Dragoş Lucian Gorgan - Editura Bioflux

diploide induse la crap şi ţipar şi au obţinut primele date referitoare la proprietăţile
descendenţelor ginogenetice. În prezent, ginogeneza meiotică indusă este realizată la
multe specii de peşti, dar procentul cel mai mare îl constituie cea indusă la specii
aparţinând Familiei Cyprinidae.
Din punct de vedere teoretic, extinderea studiilor privind în principal, ginogeneza
şi hibridarea, consangvinizarea şi heterozisul, a permis înţelegerea mai profundă a
eredităţii organismelor, a modalităţilor de transmitere a caracterelor ereditare de-a
lungul generaţiilor. S-a putut da astfel explicaţia ştiinţifică a importanţei hibridării
combinate cu sporirea numărului de cromosomi, în procesul natural de apariţie a
noilor specii.
De asemenea, hibridarea a dus la descoperirea celor mai eficiente modalităţi de
modificare a eredităţii în sensul dorit de om. Astfel, în ultimii ani s-a acordat o atenţie
deosebită studiului mecanismului genetic al heterozisului şi s-au elaborat metode noi
de obţinere a organismelor ce manifestă heterozis pe bază de linii consangvinizate.
Ameliorarea peştilor, înţeleasă ca proces de modificare a potenţialului productiv, a
caracterelor ereditare, a genofondului populaţiilor în direcţia dorită de om, este o
preocupare mai recentă. Selecţia şi creşterea formelor de peşti ameliorate în scopul
producerii de puiet şi a loturilor de reproducători cu calităţi superioare, reprezintă una
dintre problemele majore ale cercetării şi producţiei piscicole.
Baza ereditară a individului, totalitatea genelor diseminate în nucleele tuturor
celulelor din corpul său şi care îi controlează morfogeneza şi funcţionarea
organismului pe tot parcursul vieţii este, deocamdată, imposibil de a fi dirijată după
formarea zigotului. Singura soluţie practică de a crea o bază ereditară dorită este
aceea de a interveni în procesul formării zigotului, al reproducerii; o modificare în
acest moment se referă însă la populaţie, nu la individ, se modifică generaţia
următoare şi nu cea actuală. Cu fiecare generaţie nouă sunt posibile schimbări
genetice şi este bine ca acestea să fie dirijate şi nu lăsate în voia hazardului.
În ultimele decenii cercetarea legată de creşterea animalelor a fost confruntată cu
o multitudine de solicitări exprese impuse de necesitatea adaptării tehnologiilor de
creştere şi ameliorare la nevoia de a produce mai mult, mai bun şi mai ieftin (Granciu
et al., 1973). Ritmul dezvoltării şi industrializării creşterii animalelor reclamă
introducerea în practică a unor metode moderne de investigaţie a potenţialului
productiv, reproductiv şi a stării de sănătate a efectivelor existente şi ameliorarea
acestora într-un timp scurt.
Selecţia practicată după schema clasică începe să fie depăşită atât sub raportul
mijloacelor de investigaţie folosite, cât şi în raport cu factorul timp. Metodele clasice de
apreciere a valorii de ameliorare a unui reproducător necesită timp îndelungat, de la
naştere şi până când intră în producţie primii săi descendenţi. Practica ameliorării cere
o metodă rapidă de selecţie, aşadar cât mai economică, pentru a permite o
preselecţie a animalelor la o vârstă tânără, urmând ca ulterior să fie folosite şi alte
criterii de selecţie.
Dezvoltarea metodelor de investigaţie biochimică şi progresele realizate de
genetică au determinat orientarea cercetării ştiinţifice în direcţia descifrării intimităţilor
procesului metabolic, în special al sistemelor biochimice care îl compun (Cazacu,
1971). Acumularea datelor din acest domeniu ştiinţific a condus totodată şi la naşterea
uneia dintre cele mai noi discipline biologice – genetica biochimică – disciplină de
graniţă care înmănunchează tehnici de investigaţie şi concepte operaţionale din
domeniul biochimiei, geneticii, biofizicii, fiziologiei.
Progresele înregistrate au contribuit la conturarea unor noi concepţii şi puncte de
vedere în abordarea şi investigarea proceselor biologice. În acest context,
8