salon literar nr.67.pdf - culitaioanusurelu.ro

________________________ 16 ________________________
pentru exerciții lucide era, de departe, mult mai oportună şi ferită de consecințe. La
fel de interesată în scoaterea din scenă şi de sub reflectoare a lui Eminescu era şi
mişcarea masonică din România acelui timp. Dacă documentarea lui Theodor
Codreanu este exactă (şi n‐am nici un motiv de îndoială), în 1880 activau în România
„nu mai puțin de 32 de loji masonice practicând diverse rituri cu centre de iradiere în
Franța, Anglia, Germania etc”. Or, una din ideile‐forță ale masoneriei era
mondialismul, adică discreditarea conştiinței naționale, a fibrei etnice şi a
naționalismului, exact ideile din care se deconta toată publicistica lui Eminescu. Poate
n‐a fost chiar pionierul, dar a fost, oricum, unul dintre cei care au fundamentat
naționalismul românesc. Din atitudinea lui se revendică toate mişcările naționaliste
ulterioare, chiar şi cele pe care e greu de crezut că Eminescu le‐ar fi creditat.
Cum a acționat masoneria românească pentru vulnerabilizarea imaginii
publice – intelectuale şi civice a poetului? N‐a fost greu dacă avem în vedere că
masoneria penetrase bine elita politică şi intelectuală din România. Majoritatea
politicienilor care guvernau țara făceau parte din diferite loji masonice. Dincolo de
toate disputele dintre rituri, masonii se înțelegeau bine când era vorba de însăşi
temeiurile care‐au stat la aderarea lor în mişcarea masonică. Hotărârea lui P. P. Carp,
Maiorescu şi a altor fruntaşi junimişti de a răspunde ofertei <strong>literar</strong>e şi de a participa la
actul de guvernare, fireşte, cu prețul unei breşe în interiorul partidului conservator,
imprima vieții politice de la noi o altă cheie decât cea pentru care militase poetul în
redacția ziarului “Timpul”.
Poate‐ar trebui să insistăm mai mult asupra implicatului politic în presupusa dublă
asasinare a lui Eminescu, dar nu ştia în ce măsură mai este necesar, câtă vreme
politicul pare mai degrabă un substitut al apartenenței magice. Oamenii importanți
din acea vreme – dacă nu toți, cel puțin în majoritate – care‐au fost, într‐un fel sau
altul, antrenați în drama bolii lui Eminescu în cei cinci ani de zbucium şi de internări
successive, aparțineau diferitelor loji musonice şi e greu de stabilit cât de mult conta
doctrina politică desfăşurată la lumina zilei, în pandant cu activitatea lor umbroasă,
tectonică şi subterană. Ar mai fi de lămurit două aspecte: Oare Maiorescu s‐a purtat
ca un adevărat protector sincer şi statornic al poetului în acele zile de luptă grea cu
tenebrele întunericului? A făcut Maiorescu tot ce se putea face pentru a‐i alina
suferințele şi pentru a‐i prelungi cât mai mult starea de sănătate şi de travaliu
intelectual? Dacă observăm bine, majoritatea celor ce s‐au aplecat asupra acestui
subiect delicat (amintesc printre altele cartea lui Călin I. Cernăianu, “Conjurația anti‐
Eminescu”) nu numai că nu crede în loialitatea pontifului junimist față de poetul aflat
în suferință, dar îl culpabilizează ca principal vinovat în scurtarea drumului spre
morgă. Că Maiorescu ar fi făcut acest joc fariseie din calitatea lui de mason, nu mai
era decât consecința directă a prejudecății aşezată la cheia portativului exegetic. Şi
mai e un aspect; au fost medicii de la sanatoriul doctoratului Suțu nişte complici ai
cazuisticii pusă la cale de a cabală interesată de moartea civilă a lui Eminescu înaintea
celei biologice, sau a fost vorba numai de o imcompetență cronică a celor din
sanatoriu? Astfel spus, a fost asasinat cu voie vegheată sau din ignoranță? Nu pun în
Salonul <strong>literar</strong> 67/2009