Luminita Munteanu_Dervisi sub zodia Semilunei - SECŢIA DE ...

Într-un manuscris din secolul al XIV-lea – Menâkıbnâme-i
Baba Ilyâs-ı Horasânî –, conservat în biblioteca Muzeului
Mevlânâ din Konya, care cuprinde un poem hagiografic compus
de ‘Aşıkpaşa Elvân Çelebi, nepotul lui Baba Ilyâs şi bunicul
istoricului ‘Âşıkpaşazâde, se afirmă, pe de altă parte,
că în anturajul lui Hâcı Bektaş se aflau Şeyh Edebalî,
socrul lui Osmân, fondatorul viitoarei dinastii otomane,
şi Nûre Sûfî, fondatorul dinastiei karamanide 40 . Cu alte
cuvinte, ideea unei legături între Bektaş şi otomani este
avansată de surse relativ timpurii şi se bucura de notorietate
într-o epocă care mai păstra, fără îndoială, amintirea
confruntărilor eroice din prima fază de expansiune a noii
structuri statale, ceea ce ne îndreptăŃeşte să afirmăm că ea nu
era întru totul lipsită de temei.
Chiar dacă informaŃii precum cele de mai sus sunt
imposibil de verificat şi nu-şi găsesc confirmarea în alte
surse 41 , considerăm că Hâcı Bektaş şi adepŃii săi se bucurau,
într-adevăr, de simpatia, protecŃia şi sprijinul material al
primilor sultani otomani – privilegiu menŃinut până în vremea
lui Bâyezît II (1481-1512) în timpul căruia donaŃiile imperiale
destinate lăcaşului lui Hâcı Bektaş au fost sistate, pentru a fi
reluate abia în secolul al XVIII-lea. Pe de altă parte, fiul lui
Bâyezît II, Selîm I (1512-1520), avea să dispună închiderea
lăcaşului central al ordinului, ca urmare a infiltrării tot mai
profunde a ereziei Kızılbaş în doctrina şi practicile sale rituale 42 .
Pericolul de dezmembrare teritorială generat de abila propagandă
religioasă safavidă şi, probabil, opŃiunea fermă a dinastiei
iraniene pentru un stat teocratic guvernat de rigorile şiismului
duodeciman au grăbit, poate chiar au forŃat, o serie de evoluŃii
la nivelul statului otoman, ale cărui autorităŃi au devenit mai
dure, mai intransigente şi mai rigide în raporturile cu confreriile
heterodoxe. Lăcaşul principal al Bektaşî-ilor urma să redevină
funcŃional în 1551, în vremea sultanului Soliman Magnificul,
dar relaŃia ordinului cu autorităŃile otomane era, de-acum,
iremediabil compromisă şi avea să se arate din ce în ce mai
26