Onisifor GHIBU, Ordinul Canonic - Biblioteca Metropolitana Bucuresti

Prefaţa
Convins de marea importanţă pe care o au în ţara noastră problemele de politică
religioasă şi dându-şi tot mai bine seama despre modul profund greşit în care ele au fost
legiferate până acum, în anul trecut am iniţiat, pe propria mea răspundere, colecţia de Studii şi
documente privitoare la politica religioasă a României întregite, în care m-am hotărât să public
o serie de lucrări menite a oferi atât opiniei publice, cât şi cârmuitorilor şi legiuitorilor ţării şi
justiţiei acesteia posibilitatea de a se orienta în mod cât mai documentat în vastul câmp al acestor
probleme şi de a le rezolva în chip cât mai binefăcător pentru Statul nostru.
Primul volum din această colecţie a pus problema Concordatului încheiat între România
şi Sf. Scaun, în 1928, ajungând la concluzia că acest Concordat, de drept, e nul şi că el trebuie
denunţat, rămânând ca conducătorii ţării să ia măsurile generale în vederea încheierii eventuale a
unui nou Concordat, care să garanteze pe deplin toate interesele Statului român, profund
prejudiciate prin cel actualmente în vigoare.
Lucrarea mea a servit ca bază pentru o vastă comunicare pe care dl. Stelian Popescu, fost
Ministru de justiţie şi Preşedinte al Ligii Antirevizioniste Române, a făcut-o la Congresul
naţional-bisericesc din toamna anului 1935, – comunicare prin care s-a declarat întru toate de
acord cu încheierile mele, cerând imediata denunţare a Concordatului. Comunicarea dlui Stelian
Popescu a fost predată unei comisii speciale a Congresului, care apoi, în numele acestuia, a
acceptat în unanimitate punctul de vedere al propunătorului, înaintând chestiunea Consiliului
central bisericesc, pentru ca acesta, la rândul său, să facă demersurile necesare la guvern. După
cât am putut afla, Consiliul central bisericesc a înaintat hotărârea aceasta Congresului naţionalbisericesc,
Ministerului de Culte, cerând în baza motivelor invocate, denunţarea Concordatului.
Atârnă acum de patriotismul, de înţelepciunea şi de curajul Ministerului Cultelor şi al
Guvernului luarea acestei măsuri, pe care o reclamă imperios mari interese de stat.
În tot cazul, obiectivul silinţelor mele de lungi ani de luptă a fost atins: toate organele
componente ale vieţii noastre de stat şi ale vieţii noastre religioase şi-au spus cuvântul în chestia
Concordatului, în sensul stabilit de mine.
Evanghelia Sfântului Ioan spune că „la început a fost cuvântul” şi că „cuvântul trup s’a
făcut”.
Sunt încredinţat că şi în ce priveşte Concordatul României cu Sfântul Scaun, cuvântul
trup se va face, mai curând decât cred cei ce beneficiază de pe urma Concordatului, spre paguba
Statului şi Neamului românesc.
În lucrarea prezentă înfăţişez acelora care mai poartă la inimă marile şi sfintele cauze ale
Neamului nostru problema unuia dintre Ordinele călugăreşti catolice din România, urmată de
concluziile necesare, ce trebuie îmbrăţişate de conducătorii destinelor ţării.
Această lucrare se întemeiază pe un material documentar pe cât de puţin obişnuit, pe atât
de concludent. Ea utilizează în afară de o mulţime de acte din arhivele autorităţilor noastre de
Stat, şi corespondenţa conducătorilor Ordinului premonstratens, – corespondenţă care a fost
ridicată, în vara anului trecut, cu prilejul unei descinderi făcute la sediul din Oradea al Ordinului
amintit, de către organele noastre de Stat. Această corespondenţă cu Budapesta şi cu, Roma, a
conducătorilor din România ai Ordinului premonstratens, – la traducerea în româneşte a căreia
am fost ajutat de dl. dr. Ioan Moga, asistat la Institutul de Istorie naţională de pe lângă
Universitatea din Cluj, căruia îi aduc pe această cale viile mele mulţumiri – ne-a pus, pentru
întâia oară de 18 ani încoace, în situaţia de a putea aprecia în mod documentat şi obiectiv
caracterul Ordinelor călugăreşti maghiare din Transilvania, dovedite prin aceste documente, ca
simple instrumente ale revizionismului maghiar îndreptat în contra tratatului de pace de la
Trianon.
Opinia publică a ţării datorează o infinită recunoştinţă acelor organe de Stat care, sătule
de indolenţa vinovată a guvernanţilor îngrijoraţi doar de menajarea intereselor lor şi ale
1

partizanilor lor politici, au procedat în mod curajos la tăierea nodului gordian, intrând singure în
luptă deschisă împotriva celor mai primejdioşi duşmani de la graniţele ţării, – împotriva ostaşilor
lui Horthy îmbrăcaţi în sutana sfântului Norbert şi a sfântului Francisc. Din parte-mi aduc viile
mele mulţumiri Inspectoratului general al jandarmeriei, dl. general Barbu Pârăianu, – Legiunilor
de jandarmi, Parchetelor, Chesturilor de poliţie şi Direcţiilor de Siguranţă din Oradea, Arad şi
Satu-Mare, care, străbătute de un patriotism ce din nenorocire se întâlneşte tot mai rar la noi, nu
s-au sfiit ca, pe răspunderea lor, să facă descinderi la sediile Ordinelor călugăreşti maghiare –
premonstratens, minorit şi franciscan – din acele oraşe şi să confişte un material documentar
imens, pe baza căruia se vor putea lua, – în sfârşit – măsurile necesare împotriva celor ce, cu
ajutorul celor mai rafinate mijloace, lucrează la dărâmarea Statului nostru românesc întregit cu
atâtea jertfe.
În numerele viitoare ale colecţiei prezente voi publica materialul documentar privitor la
Ordinul minorităţilor şi la Ordinul franciscanilor, – material de un caracter ce întrece şi ceea ce
cea mai îndrăzneaţă fantezie ar fi în stare să plăsmuiască. Se va vedea din acele volume, printre
altele şi rolul Romei catolice în acţiunea revizionistă maghiară, făcând să amuţească pentru
totdeauna glasurile naivilor care cred că Sfântul Scaun de la Roma este pur şi simplu
reprezentantul lui Christos şi nu şi susţinătorul idealurilor vechii Monarhii austro-ungare.
În volumul prezent public mai întâi o adresă şi un memoriu al meu înmânat la 20 Mai a.c.
dlui Ministru de Instrucţie, dr. C. Angelescu, în chestia preluării pe seama Statului român, a
localului liceului zis „premonstratens” din Oradea.
Din motive, pe care nu este locul să le precizez aici, toate intervenţiile mele la dl.
Ministru dr. Angelescu au rămas fără nici un fel de urmare, după cum tot fără nici un fel de
urmare a rămas şi intervenţia făcută de Inspectorul general al jandarmeriei către dl. Ministru de
Culte Alexandru Lapedatu, prin adresa No. 877/1935, înregistrată la Ministerul Instrucţiei şi
Cultelor sub No. 129350/935, – adresă care se publică în volumul prezent sub No. 111.
Văzând această atitudine, care celor puţini iniţiaţi în tainele politicii religioase a
României, le poate părea inexplicabilă, m-am pus în legătură cu Justiţia ţării, cerându-i ei să-şi
spună cuvântul în chestiune.
Chemat mai întâi ca informator cu privire la situaţia Premonstratensilor, în faţa
judecătorului de instrucţie al Consiliului de război al Corpului VI de armată din Cluj, am depus
în mâinile anchetatorului memoriul meu înmânat mai înainte, fără rezultat, dlui. Ministru de
Instrucţie. Cercetările la justiţia militară sunt în curs şi sper că ele se vor termina în curând cu
luarea măsurilor penale necesare împotriva călugărilor dovediţi simpli ostaşi ai unei puteri
străine, duşmane fiinţei Statului nostru şi care, după cum s-a constatat prin cercetările făcute de
justiţia civilă din Oradea, au ajuns în mod fraudulos în posesia imobilelor pe care le deţin şi din
interiorul cărora, mână în mână cu Partidul maghiar, conduc lupta pentru desfiinţarea hotarelor
actuale ale României.
Nu cred că se va găsi în ţara aceasta, blândă până la inconştienţă, vreun avocat român,
care să îndrăznească să ia, în faţa Consiliului de război, apărarea acestor duşmani declaraţi ai
Neamului şi ai Statului român.
Sunt nespus de mângâiat că justiţia din Oradea a găsit întemeiat punctul meu de vedere
cu privire la imobilul deţinut acolo de Premonstratensi, – punct de vedere pe care l-am
comunicat încă din Aprilie 1920 autorităţilor de stat şi pe care l-am expus pe larg, în 1924, în
lucrarea mea Catolicismul unguresc în Transilvania şi Politica religioasă a României întregite
(pag. 208 şi urm.) şi l-am repetat, fără întrerupere prin memorii adresate Ministerului de
Instrucţiune, până în luna Mai a.c., când, în sfârşit, m-am adresat singur, Justiţiei.
Opinia publică românească va aprecia după cuviinţă, cred, actul de dreptate făcut de
judecătoria urbană din Oradea, prin Încheierea ei No. 7818/1936, c. f. din 22 August a.c., prin
care, după atâţia ani de zvârcoliri, a confirmat în mod legal punctul de vedere de stat, pe care i lam
înfăţişat (Partea V şi VI din lucrarea prezentă).
2

Rămâne acum, după ce odată chestiunea de drept a fost hotărâtă prin organele justiţiei, ca
organele administrative de stat să preia imediat localul în cauză, înfiinţând în cuprinsul lui o
puternică instituţie românească, menită să întărească graniţa de Vest a ţării aşa, încât
revizionismul maghiar, înfloritor până azi înlăuntrul zidurilor lui, să fie lovit de-a dreptul în
inimă. Ar fi nimerit, poate, ca el să fie luat în stăpânire de către Ministerul de Război, pentru un
liceu militar, după cum, pentru un asemenea scop ar trebui preluat şi liceul „piarist” din
Timişoara, intabulat încă de acum doi ani pe numele Municipiului şi oferit de acesta, în calitatea
lui de proprietar, Ministerului de Instrucţie, care însă n-a răspuns nimic la această ofertă.
Dar ceea ce de asemenea nu mai poate suferi amânare, este măsura ce trebuie luată de
Ordinul premonstratens ca atare, – măsură preconizată în concluziile memoriului meu publicat
aici. Ea trebuia luată încă din Ianuarie 1923, când Ministerul de Instrucţie a închis liceul
„premonstratens” din Oradea. Cum acest Ordin fusese restituit, în 1802 de către Regele Ungariei,
exclusiv în vederea însărcinării pe care i-o dăduse, de a provedea învăţământul în liceul din
Oradea şi cum această unică însărcinare a încetat, Ordinul trebuia, în mod automat, desfiinţat în
însuşi momentul în care i-a încetat însărcinarea care constituia unica-i raţiune de a fi.
Desfiinţarea lui astăzi este cu atât mai imperios necesară, cu cât Ordinul este dovedit a fi în
serviciul unor acţiuni potrivnice Statului.
Guvernul are cuvântul.
Dacă acest cuvânt nu va fi spus în timpul cel mai scurt şi în modul cel mai energic,
cuvântul îi revine Ligii Antirevizioniste Române, care este datoare să găsească ea mijloacele
pentru înfrângerea fără milă a duşmanilor interni ai ţării.
Şi ea le va găsi!
Stana, jud. Cluj, în ziua celei de a douăzecea aniversare a intrării României în războiul
pentru întregirea Neamului.
ONISIFOR GHIBU
Vicepreşedintele Comitetului regional pentru Transilvania al Ligii Antirevizioniste
Române
3

Domnule Ministru,
I.
Raport înaintat Ministerului de Instrucţie
În chestiunea Ordinului premonstratens
Din România
În anul 1924 am avut onoarea a vă înmâna cartea mea intitulată „Catolicismul unguresc
în Transilvania şi Politica religioasă a Statului român” apărută atunci, în care, la pag. 187 – 189
dovedeam că imobilul aşa zisului „liceu premonstratens” din Oradea este, de drept, al Fondului
de studii, care este un fond public de care dispune Statul şi că, în consecinţă, el este pe nedrept
deţinut de Ordinul premonstratens, care-l întrebuinţează pentru scopuri personale inavuabile,
direct dăunătoare binelui public şi intereselor Statului român.
Cercetările mele v-au determinat ca, prin organele judeţene, D-voastră să preluaţi de la
deţinătorii precari, imobilul amintit, pe seama Statului român. Dar, la scurtă vreme după
preluare, în urma intervenţiei unor factori oculţi, pe care eu nu m-am sfiit de a-i face cunoscuţi
prin presă, D-voastră v-aţi văzut îndemnat a reveni asupra măsurii luate şi a lăsa imensul imobil
mai departe în posesia Premonstratensilor, care au făcut din el, apoi, obiect de speculă,
închiriindu-l la particulari şi dând o parte a lui pentru Secţia tineretului Partidului maghiar.
În scopul dovedirii indiscutabile a tezei că imobilul în cauză revine de fapt şi de drept
Statului român, eu am intensificat cercetările mele istorice pe baze tot mai largi, ajungând la
concluzia că rezolvarea chestiunii acesteia trebuie să se urmărească prin Justiţie, căreia urmează
să i se ceară pur şi simplu rectificarea situaţiei imobilului în Cartea funduară, prin transcrierea lui
pe numele Statului român.
Prin raportul meu din 21 Iunie 1934, anexat aici, în copie, mi-am permis a Vă ruga să
binevoiţi a-mi da însărcinarea necesară de a interveni pe lângă forurile judiciare respective în
scopul efectuării intabulării, ceea ce D-voastră aţi şi aprobat, punând pe hârtia mea înregistrată
sub Nr. 103582 din 1934, rezoluţia: „Se vor face toate formalităţile de Contencios”. Înainte de ce
mi-aţi fi remis însărcinarea aceasta, D-voastră aţi aflat de bine, ca în scopul cât mai temeinicei
documentări cu privire la această problemă, să mă însărcinaţi, sub Nr. 103581 din 23 Iunie 1934,
∗ ) să cercetez
∗ ) Iată aici ordinul în cauză
Ministerul Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor,
Nr. 103581 din 23 Iunie 1934
Domnule Profesor,
Răspunzând la adresele D-voastră din 21 şi 22 Iunie a.c., înreg. la Nr. 103581, 103582,
103584 şi 104024 din 1934, avem onoarea a vă pune în vedere, că Ministerul Instrucţiunii vă
autorizează şi vă însărcinează să cercetaţi în arhiva Ordinului Piariştilor din Timişoara, respectiv
a Provinciei acestui Ordin, cu reşedinţa în Cluj, precum şi în arhiva Ordinului Premonstratens
din Oradea, a Ordinului Minorit din Arad şi a Ordinului Surorilor de Caritate din Oradea,
chestiunea şcolilor susţinute de aceste ordine, – şcoli cu privire la care Statul Român are interese
ce trebuie afirmate în conformitate cu toate drepturile lui legale.
Despre această însărcinare, pe care v-o dăm prin prezenta adresă, au fost înştiinţate
autorităţile superioare ale Ordinelor sus amintite.
Vă rugăm să ne comunicaţi rezultatele la care veţi ajunge.
Ministru,
4

(ss) Dr. ANGELESCU
DUMITRESCU
Dlui Profesor Universitar Onisifor Ghibu, Cluj
5
Consilier,
(ss) IOAN
în arhiva diferitelor Ordine călugăreşti din Transilvania chestiunea tuturor şcolilor
susţinute de acestea, pentru ca astfel toate interesele pe care le are Statul faţă de aceste şcoli să
poată fi afirmate în conformitate cu drepturile pe care le are faţă de ele. Conformându-mă
însărcinării date de D-voastră, am şi luat contact cu mai multe din aceste Ordine călugăreşti,
angajând studii foarte vaste cu privire la ansamblul problemei acestora. În baza cercetărilor
făcute la 14 Iulie 1934 mi-am permis să Vă prezint o nouă adresă cu privire la liceul din Oradea,
– adresă înregistrată sub Nr. 117928/1934, pe care D-Voastră aţi pus rezoluţia: „Se aprobă. Dl
Ghibu să facă demersurile pentru întabularea liceului pe numele Statului român”. Dar, nici de
astă dată D-Voastră nu mi-aţi remis însărcinarea stabilită prin această aprobare şi n-aţi trimis nici
autorităţilor judiciare din Oradea adresa oficială necesară, care se găseşte şi azi la dosar,
împreună cu adresa destinată mie. Şi de data aceasta D-Voastră aţi socotit că este mai bine să
intensificăm şi mai mult cercetările, aşa încât nimic să nu mai poată clinti din loc soluţia pe care
o va da justiţia şi care va urma, apoi, să fie şi realizată definitiv.
Următor dorinţei D-Voastră m-am apucat din nou de studierea problemei, de astă dată pe
bazele cele mai largi şi mai îndrăzneţe cu putinţă. După doi ani de investigaţii nespus de riscante
şi de primejdioase, am reuşit să obţin, pe diferite căi, un mare număr de documente secrete de ale
Premonstratensilor, din care mi-am putut întări punctele de vedere de până aici mai presus de
orice discuţie. Fotografiile şi copiile documentelor vi le înaintez în Albumul alăturat.
În temeiul lor, nu numai că problema liceului din Oradea a ajuns să fie pusă în mod
definitiv la punct, putând Justiţia să procedeze fără nici o zăbavă la încheierea cerută de
Ministerul Instrucţiunii, dar însăşi problema existenţei Ordinului premonstratens în România a
ajuns să poată fi pusă în forma cea mai limpede şi categorică. Această din urmă problemă
aflându-se în faţa autorităţilor competente, întrucât ea nu ţine direct sau nu ţine numai de
Ministerul Instrucţiunii, nu vreau să mă opresc asupra ei, cât priveşte problema intabulării
localului liceului pe numele Statului român, însă, cu onoare vă rog să binevoiţi a da acum curs
hârtiei mele înregistrate la Nr. 117928 din 1934, în sensul rezoluţiei puse pe ea, autorizându-mă
şi însărcinându-mă să vă reprezint pe lângă forurile judiciare din Oradea, obligându-mă din
parte-mi să execut această însărcinare cu aceeaşi promptitudine şi cu acelaşi rezultat, ca şi în
însărcinările în baza cărora am reuşit să intabulez pe numele Statului român liceul „Moise
Nicoară” din Arad, localul liceului „Simeon Bărnuţiu” şi localul cel vechi al liceului din Şimleul
Silvaniei, precum şi liceul zis „piarist” din Timişoara, – acesta din urmă pe numele municipiului
Timişoara.
Anexez la adresa prezentă şi Memoriul meu de 83 pagini cu privire la situaţia Ordinului
Premonstratens din România, aşa cum rezultă din materialul documentar descoperit de mine.
În aşteptarea măsurilor necesare şi urgente pe care vă rog să le luaţi, semnez cu deosebită
stimă.
ONISIFOR GHIBU,
Profesor Universitar
Cluj, 20 Mai 1936

Memoriu despre situaţia de drept şi despre activitatea antiromânească
a Ordinului Premonstratens, înaintat Ministerului de Instrucţie şi
Consiliului de Război al Corpului VI
de Armată Cluj
Ordinul Premonstratens în vechea Ungarie, până în anul 1919
1. Originea Ordinului canonic al premonstratensilor
„Ordinul canonic al Premonstratensilor” face parte din aşa numitele „Ordine canonice
regulare” ale Bisericii catolice de rit. latin 1 . El a fost întemeiat în secolul al XII-lea, de un tânăr
nobil francez, Norbert, din familia Gennep, în valea deşartă Premontré, la Nord de Paris.
Membrii Ordinului s-au angajat să trăiască şi să lucreze conform canoanelor Sfântului Augustin,
din care cauză au şi fost numiţi „canonici regulari de Premontré”. Scopul organizaţiei era
perfecţiunea vieţii proprii şi îngrijirea sufletească a aproapelui.
2. Premonstratensii în vechea Ungariei
Încă de la sfârşitul veacului al XII o mână de călugări premonstratensi francezi au fost
chemaţi de către regele Ştefan II în Ungaria şi aşezaţi în promontoriul de lângă Oradea. Mai
târziu, alte ramuri ale Ordinului au fost aşezate la Iasovia (Jaszovár) şi Leles, în fosta
Cehoslovacie, unde au fost „prepozituri” aparte.
În anul 1494, prepozitura din Oradea, în urma constatării făcute de episcopul local, că
disciplina călugărească a dispărut cu desăvârşire din cuprinsul ei, a fost desfiinţată şi bunurile ei
au fost date Ordinului carthausian, care a stăpânit-o apoi timp de peste două secole. În anul 1705,
Împăratul austriac Iosif I, a repristinat prepozitura de Oradea, drept recunoştinţă pentru faptul că
abatele premonstratens din Perneg (Moravia), Francisc Schoellingen, l-a ajutat în războiul contra
Turcilor, cu suma de 280.000 florini. Iosif I a dat prepozitura de Oradea, împreună cu cele de
Iasovia şi Leles, acestui abate, dar cu cinci ani mai târziu cea de Oradea a ajuns în mâna
Premonstratensilor din Luka, care au dobândit-o de la cei din Perneg în schimbul sumei de
50.000 florini. În cursul timpului n-au lipsit, ce e drept, încercările Premonstratensilor din
prepoziturile de pe teritoriul unguresc, de a se emancipa de sub tutela Moravilor din Luka, dar
fără nici un rezultat. Dimpotrivă, în 1787, toate aceste prepozituri au fost desfiinţate de Împăratul
Iosif al II-lea, care a trecut averile lor la Fondul religionar, constituit şi administrat de Stat.
Situaţia aceasta a durat până în 1802, când Împăratul Francisc al II-lea, prin aşa numita Diplomă
restituţională, deodată cu Ordinul benedictin şi cistercit, a rechemat la viaţă şi Ordinul
Premonstratens.
3. Desfiinţarea Ordinului Premonstratens din Ungaria
Trebuie să relevăm împrejurarea că, în întreaga sa evoluţie de până aici, Ordinul
premonstratens din Ungaria n-a fost în dependenţă nici de Centrala lui din Franţa, nici de Sf.
Scaun de la Roma, ci exclusiv de factorul constituţional al ţării, adică de Împărat – Rege, –
respectiv, – de la un moment dat – de Consiliul Locotenenţial al acestuia. Acest factor i-a adus
pe Premonstratensi în ţară, el i-a predat Moravilor, el i-a desfiinţat şi el i-a reînfiinţat.
1 Conform Codicelui Dreptului Canonic, Ordinele călugăreşti se împart în următoarele categorii: Canonici regulari,
Călugări, Ordine cerşetoare, Preoţi regulari, Congregaţii şi Instituţii religioase (călugăreşti). Din categoria
Canonicilor regulari fac parte exclusiv Premonstratensii.
6

4. Restituirea Ordinului Premonstratens din Ungaria
Actul restituirii de la 1802 a fost pregătit de către o Comisie regnicolară instituită de
Palatinul ţării. Acest act a fost determinat de o necesitate de stat şi anume de necesitatea de a
provedea cu profesori şcolile secundare rămase fără conducători destoinici în urma dizolvării de
către însuşi Papa Clement XIV, – a Ordinului iezuit şi ajunse într-o grozavă dărăpănare în urma
războaielor napoleonice.
În vederea stabilirii modalităţilor actului de restituire a Ordinelor amintite, menite a fi
însărcinate de către Stat cu provederea învăţământului secundar din şcolile de stat, în şedinţele
amintitei Comisii regnicolare, prezidate de Palatin, au fost chemaţi şi câţiva reprezentanţi ai
Ordinelor interesate. De la Oradea n-a luat parte niciun delegat.
Iată cum povesteşte istoricul Ordinului din Ungaria, Robert Farkas, decursul acestor
şedinţe 2 .
„Palatinul dând citire preagraţiosului rescript regesc privitor la restituirea Ordinului
premonstratens, a arătat că, deoarece, interesul ţării pretinde ca educaţia tinerimei să fie luată
din mâna laicilor, instrucţia şi educaţia se depun, în parte, în mâinile Premonstratensilor. Din
care pricină, şi în conformitate cu importanţa cauzei, s’a hotărât ca să se discute, împreună cu
domnii cari au fost învitaţi, modalităţile restituţiei. Iar pentru ca activitatea Comisiunii să fie
uşurată, se prezintă următorul proiect.
Comisia află necesar să unească prepoziturile de Leles şi Oradea cu cea de Jasovia… Cu
privire la Jasovia, Comisiunea a stabilit următorul efectiv de personal: prelat, prior, magistru de
noviţi, 4 profesori de teologie, un profesor-repetitor, un intendent de moşie… În liceele, în cari
numărul profesorilor va fi complet, vor fi aplicaţi 8 indivizi, şi anume: un director, care va fi în
acelaş timp şi Superiorul casei, un exhortator şi 6 profesori…”. După aceasta se stabilesc
obligaţiile, în felul următor: „Ordinul Premonstratens, care urmează să fie unificat (compus) din
trei prepozituri, va fi obligat ca, peste 6 ani să înceapă educaţia şi instrucţia tinerimii în liceele
din Rosnavia, Ungvàr, Leutschovia şi Oradea, prin membrii săi. După cum este obligat să susţină
institutele din veniturile bunurilor sale, tot astfel Ordinul este obligat să provadă pe profesori cu
locuinţă şi cu întreţinere… În cadrul finanţării actului de restituire s’a stabilit pentru persoana
prepozitului 4000 florini, şi pentru fiecare membru câte 500 florini anual… Ordinul are
misiunea de a servi ţara prin mijlocul învăţământului, ceeace este şi intenţiunea prea înaltă a
Majestăţii Sale”.
În baza celor stabilite de Comisie, în 12 Martie 1802, Împăratul Francisc I a semnat
Diploma prin care se restituie în drepturile lor Ordinele: benedictin, premonstratens şi cistercit.
5. Ce prevede Diploma restituţională
Reţinem din această diplomă următoarele: „Am decis preagraţios ca cele 3 Ordine
călugăreşti, adică Benedictinii, Premonstratensii şi Cisterciţii, să fie restituite în drepturile lor de
odinioară… pe lângă următoarele îndatoriri… Să provadă din veniturile arhiabaţilor lor liceele
din Caşovia, Rosnavia şi Oradea… De azi datoria principală a acestor monahi va fi instruirea
literară a tinerimii. Ordinele amintite vor fi îndatorate să provadă gimnaziile amintite cu un
număr potrivit de profesori, cerut de legea învăţământului literar, în aşa fel, ca din activitatea lor
să aibă folos, mai ales spiritual, şi poporul credincios”. În scopul împlinirii acestor sarcini se pun
la dispoziţie din partea Împărăţiei anumite imobile „rămânând, bineînţeles, sarcina de a ţine de
aici încolo aceste clădiri în stare bună, în sarcina lor”. În ce priveşte situaţia canonică a
călugărilor „îngăduim ca clericii acestui Ordin să depună voturile (profesiunea monahală) la
vârsta de 21 ani împliniţi”… „Statorind toate acestea în mod prealabil, pe abatele… îl numim
2 A Jaszovári premontrei kanonokrend jubileumi Névtára. Történeti bevezetéssel. 1802 – 1902, Budapesta, 1902.
7

preagraţios arhiabate,… iar numirea în viitor a arhiabaţilor ne-o rezervăm nouă şi succesorilor
noştri regi ai Ungariei, în aşa fel ca Sinodul monahal să poată propune cu smerită cerere, 3
candidaţi Majestăţii Sale Regale… Numim totodată de Comisar al nostru regesc, care să
introducă pe abatele pe,… Iar în ce priveşte introducerea celorlalţi prepoziţi şi abaţi, Înălţimea sa
Regală Palatinul va numi pentru acest act solemn, atât un comisar, cât şi un delegat eparhial şi
unul comitatens, pe cari îi va provedea cu instrucţiunile necesare, în aşa fel, ca această regală
voinţă să fie dusă la îndeplinire… Premonstratensii vor avea pe viitor două prelaturi, una la
Jasovia cu care se vor împreuna prepoziturile de Leles şi Oradea… cari vor mai primi şi
conducerea liceelor din… Oradea… Ce priveşte pe pensionari şi liturgiile fundaţionale, acestor
Ordine reînfiinţate le incumbă datoria de a plăti din veniturile lor pensiile şi de a îndeplini
liturgiile ce se vor ivi”.
Această diplomă, – după cum afirmă şi R. Farkas, la pag. 34 a Monografiei Ordinului, –
„serveşte de atunci încoace ca bază de existenţă pentru fiecare din aceste trei Ordine în ce
priveşte drepturile şi datoriile lor”.
În sensul diplomei, Consiliul Locotenenţial puse, mai târziu, în vedere Prelatului porunca
prin care Împăratul dispunea ca „vizitaţiunile canonice să se ţină cât mai des, iar în ce priveşte
restabilirea şi asigurarea disciplinei călugăreşti, Prepozitul să vegheze neadormit” (pag. 86).
În cursul timpului au fost nenumărate cazuri, când Împăratul, respectiv Consiliul
Locotenenţial au luat măsuri pentru buna îndrumare a vieţii interne din mânăstiri. Amintim cazul
de la 1817, când Consiliul Locotenenţial a delegat pe episcopul conte Lad. Eszterhàzy de la
Rosnavia ca comisar regesc însărcinat să ancheteze afacerile mânăstirii din Jasovia din punctul
de vedere al disciplinei şi administrării averii. În baza raportului făcut de acest delegat, Consiliul
Locotenenţial a luat măsurile pe care le-a socotit el necesare, îndrumând Directoriul Ordinului să
le ducă la îndeplinire (pag. 72).
Mănăstirile nu puteau face niciun fel de administraţie fără aprobarea Consiliului
locotenenţial; ele nu puteau contracta nici împrumuturi, nici să vândă sau cumpăra vreun imobil,
de capul lor (pag. 75 şi 168).
În ce priveşte conducerea Ordinului, aceasta era numită şi instituită de asemenea de
Capul Statului. Prepoziţii erau nu numai supuşi, ci şi tributari ai acestuia. Ei erau obligaţi, în
momentul ocupării funcţiei lor, să plătească Împărăţiei o aşa numită „taxă de numire”, foarte
respectabilă. De ex. prelatul Repàssy a plătit, în 1854, o taxă de 14.599 fl., ceea ce ar corespunde
astăzi cu câteva milioane lei. Taxa era în raport cu veniturile Ordinului pe urma imobilelor date
de stat, şi se plătea Statului (pag. 166).
Prepozitul Ordinului era numit, la început, de către Consiliul Locotenenţial, dintre cei trei
candidaţi propuşi de Capitlu. Mai târziu, se alegea de către adunarea mănăstirii, sub conducerea
unui comisar imperial, respectiv regal. Astfel, la 20 Ianuarie 1854 a fost trimis la Jasovia ca
comisar regal, primatul Scitovszky, în 1867, episcopul de Agria, Aladàr Bubics. Prepoziţii erau
numiţi prin decret regal (pag. 152, 170, 183).
Acesta era raportul dintre Ordin şi conducerea Statului, raport determinat de misiunea
pentru care Ordinul a fost rechemat la viaţă, în anul 1802.
Acest raport nu s-a dezminţit niciodată de-a lungul istoriei şi conştiinţa lui a fost trează în
fiecare moment, după cum reiese din nenumăratele atitudini ale ordinului cu privire la care,
reţinem, pe baza cărţii lui Farkas, declaraţii caracteristice ca acestea, făcute de Ordin în clipe
grele pentru ei şi pentru ţară:
„Este adevărat că epoca noastră este epoca transformărilor, a reformelor. Aceasta
trebue să se resimtă şi la călugări… Dacă, deci, şi noi vrem să ne primenim, primenirea noastră
să fie aşa, încât ea să ne recomande mai bine înaintea Patriei, ea să ne lipsească mai strâns de
Biserică şi să trezească simpatie mai caldă înaintea guvernului” (pag. 170).
8

„Cu cât este mai mare pericolul care se îngrămădeşte din toate părţile şi apasă asupra
Patriei noastre, cu atât mai mare însufleţire şi hotărâre trebue să fim gata spre jertfa pe care
patria primejduită o cere dela noi” (pag. 118).
6. Premonstratensii în serviciul idealurilor naţionale maghiare
Trebuie să subliniem faptul că Premonstratensii, deşi instituiţi pentru scopurile
Împărăţiei, în realitate au servit cu o conştiinţă tot mai vie, interesele naţionale ale Ungurilor,
fiind uneori chiar ostili pe faţă tendinţelor Vienei. Vorbind despre rolul Premonstratensilor în
epoca „luptelor pentru libertate” din anii 1848/1849, R. Farkas scoate în relief atitudinea
naţional-maghiară răspicată a lor, într-o vreme când ei, „ca părţi ale Naţiunii au stat cu credinţă
strajă la interesele Naţiunii şi ale Ordinului, dar acestea erau astfel de vremuri, în care era greu să
poţi fi deodată şi bun patriot şi bun călugăr, din cauză că interesul patriei reclama integral pe
fiecare om” (pag. 97).
Apreciind activitatea şi obiectivele prepozitului Bernat, acelaşi R. Farkas aminteşte că
acesta a făcut din prepozitura de Jasovia centru tuturor Premonstratensilor din monarhie: „Ca
prelat cu puternică simţire maghiară şi-a pus în joc întreagă influenţa sa, pentru interesele ideei
de stat maghiar şi pentru opera de maghiarizare. El era de convingerea că, întărind prepozitura
de Jasovia, el ca prepozit al acesteia ar avea mai mare putere şi influenţă pentru ca – după cum
este şi dator, în urma situaţiei sale – să poată servi în mod efectiv interesele de stat şi binele
public” (pag. 78).
7. Ordinul Premonstratens maghiar în raport cu Ordinul Premonstratens mondial
E de la sine înţeles că Ordinul Premonstratens maghiar condus într-un astfel de spirit
naţional, nu se putea pune de acord cu Ordinul Premonstratens din alte ţări, care activa pe teren
pur religios, şi că nu putea avea cu el o legătură propriu zisă. Când în 1868, Abatele
premonstratens din Tongerlo (Belgia) a lansat ideea unirii tuturor abaţiilor premonstratense,
abatele Kaszvinszky de la Jasovia „a primit apelul în mod bănuior”, după cum spune R. Farkas:
„Şovinismul său maghiar caută subterfugii faţă de orice interes străin”. Şi în scrisoarea adresată
la Tongerlo, şi în cea trimisă abatelui de Strachov, el declară net că Premonstratensii din Ungaria
nu se pot uni, de oarece, împrejurările speciale din ţară nu le permitea aşa ceva. Dela Restituţie
încoace – zice el – s-a schimbat menirea Ordinului. Domnesc diferite obiceiuri în diferitele
canonii. E mare şi depărtarea între ele. Dar, nimic nu împiedică Ordinul ca să stea cu
Premonstratensii din străinătate în mai strânsă legătură spirituală.
Această din urmă părere a lui Kaszvinszky a fost, aşa zicând, dătătoare de ton în
desfăşurarea întregei chestiuni”.
Kaszvinszky a luat, ce e drept, parte la Adunarea Capitlului general ţinută la Viena, în 15
– 18 Martie 1869, unde, după o întrerupere lungă a tradiţiei, s-a ales din nou un „Abate general”
al întregului Ordin, dar organizarea Ordinului însuşi s-a putut pune în discuţie abia la 1883, când
toate Canoniile şi Prioratele existente au fost grupate în trei Circarii şi anume: 1) Circaria
austriacă, 2) Circaria brabantică, 3) Circaria maghiară, fiecare din ele având în frunte câte un
„Vicar al Generalului”. Această organizare a fost aprobată de Papa Leon al XIII, la 9 Noiembrie
1889. Vicar al Circariei maghiare a fost numit abatele Kaszvinszky. În 1889 s-a ţinut al doilea
Capitlu general, la Tongerlo. Kaszvinszky n-a participat în persoană ci, a trimis doi delegaţi, în
persoana călugărilor Dr. Arnold Kussinszky şi Acatiu Richnawsky „a căror misiune strictă a fost
ca, dacă cei din străinătate nu vor fi mulţumiţi cu raporturile de până aici ale canoniilor, şi vor
voi să stabilească astfel de dispoziţiuni, cari ar privi în cea mai mică măsură Circaria (provincia)
ungurească, să ridice cel mai energic protest şi să se retragă imediat din Congres. În afară de
aceasta, s’a compus şi s’a înaintat Capitlului general o declaraţie, în care Premonstratensii
9

maghiari, cu considerare la situaţia de drept public şi la dubla lor misiune diferită de a celor din
străinătate, şi în special cu considerare la stările de lucruri din ţară, accentuiază că Jasovia şi
Csorna numai întru atât aderă la uniunea generală a Ordinului, întrucât propriile afaceri şi le pot
conduce în mod autonom şi independent de orice influenţă din afară”.
„Când a ajuns la ordinea zilei declaraţia prepozitului Kaszvinszky, congresul nu numai că
a luat-o cu unanimitate la cunoştinţă, dar a întărit-o şi astfel independenţa Circariei maghiare a
fost recunoscută şi asigurată…”.
„Nimic nu o dovedeşte aceasta mai bine decât faptul că conform punctului 3 al declaraţiei
lui Kaszvinszky, Vicarul general al Circariei maghiare poate fi numai un Prepozit ungur şi
anume, alternativ, odată acel din Jasovia, altădată cel din Csorna sau, cum se exprimă declaraţia:
„Vicarius dictae Circariae Hungaricae in regula semper eius Circariae electione senior
Praelatus est”. Marele Capitlu ţinut în 1891 la Jasovia a luat cu bucurie act de recunoaşterea
independenţei Circariei maghiare şi a votat delegaţilor, pentru ţinuta lor corectă şi pentru
activitatea lor patriotică recunoştinţă protocolară” (pag. 244).
8. Premonstratensii unguri în serviciul învăţământului şi al educaţiei naţionale
maghiare
Din aceste texte este evident că Ordinul Premonstraten, care ne interesează aici în special,
este o instituţie chemată la viaţă exclusiv din interes de stat şi la discreţia absolută a Capului
acestuia, fără nicio legătură de dependenţă nici cu Prepozitul general al Ordinului, nici cu Sf.
Scaun. Prepozitul Ordinului a căutat încă din primii ani după restituţie, să marcheze raportul său
de drept cu Împărăţia şi prin titlul pe care a ţinut să şi-l exopereze, şi anume acela de „Praelatus
regni et canonicorum”, adică „Prelatul împărăţiei şi al canonicilor”. „Prin acesta – zice R. Farkas
– s’a reliefat oarecum atributul de drept public al demnităţii lui, deosebind-o pe aceasta de
demnitatea pur bisericească a Prepoziţilor obişnuiţi” (pag. 44). De orice se apuca acest Prepozit,
– zice R. Farkas „trebuia să săvârşească operă fundamentală, în interesul marelui scop la care lau
chemat încrederea Naţiunii şi a Regelui. Şi acest scop nu este altul decât acela al restauraţiei
însăş”, adică învăţământul.
…”Iar cauza învăţământului, dacă a fost vreodată, apoi astăzi ea este interes de stat”.
Drept concluzie, profesorii premonstratensi, ca toţi ceilalţi profesori, au şi fost obligaţi să depună
jurământul în sensul că „vor preda (instrui) numai aceea şi numai aşa, ce şi cum reclamă
interesul Statului şi prin ce acesta îşi poate asigura propriile scopuri” (pag. 60),… ut pia
Augusti Principis compleatur intentio” (64).
În legătură cu aceste depoziţii, este necesar să precizăm caracterul învăţământului şi al
educaţiei din liceele încredinţate Premonstratensilor. Programa de învăţământ era fixată în
întregime de autoritatea de stat, prin cunoscuta „Ratio educationis” din 1806. În aceasta se
prevedea: „Resquas in educanda iuventute sibi propositas literarium institutum habet hae sunt:
formare ac perficere adolescentum voluntatem, sanctum Dei timorem, christianos civilesque
mores, memoriam, imaginandivim, et cum primis, rationem” (62). Profesorii premonstratensi
aveau să fie… „boni publici ardore succensi, qui in educatione iuventutis, Dei gloriam,
animorum salutem, utilitatemque reipublicae, litterarum progressum, suamque et candidi ordinis
comendationem unice querant”. (63). „Pătruns de acea convingere că şcoala este singurul mijloc
al progresului culturii naţionale, – zice Farkas, – Ordinul şi-a împlinit, în afară de prevederea şi
susţinerea liceelor, şi celelalte îndatoriri de natură instructivă, în modul cel mai credincios”.
(247)…
10

9. Natura de drept a imobilelor deţinute de Premonstratensi
Pe cât de clară este chestiunea caracterului învăţământului şi al educaţiei pe care trebuia
să le împărtăşească Premonstratensii în şcolile date în sarcina lor, pe atât de clară este şi
chestiunea naturii de drept a imobilelor pe care Împărăţia li le-a pus la dispoziţie în legătură cu
însărcinarea pe care le-a dat-o. Această chestiune, foarte limpede, de altfel, din însuşi textul
Diplomei, a fost discutată din timp în timp de către Premonstratensi, stabilindu-se totdeauna, fără
excepţie, un punct de vedere identic cu cel exprimat de Împăratul în diploma restituţională.
Astfel, avem un caz la 1807, când seniorii Ordinului, făcându-se ecoul unor nemulţumiri latente
din sânul membrilor acestuia, au înaintat Prepozitului un memorium în care, printre altele ziceau:
„S’au împlinit deja cinci ani decând, din mila lui Dumnezeu, Ordinul nostru a fost restituit. Nu
pentruca să trăim inactivi între zidurile mănăstirii, ci pentru ca să ne ocupăm în centru şi în
parohii cu ridicarea nimbului serviciului divin şi cu educaţia religioasă morală a tinerimii patriei,
în cele patru licee cari ni s’au încredinţat. Iar prepozitul, care a primit bunurile celor trei
prepozituri unite nu ca preot secular, ci ca Superior de călugări, nu este proprietarul acelora, ci
executorul responsabil al voinţei prea înalte a Regelui, prin provederea şi susţinerea obligatorie
a membrilor Ordinului şi a institutelor, din veniturile acelora” (pag. 46).
Cât priveşte în special cazul de la Oradea, localul în care au fost aşezaţi Premonstratensii
de către Consiliul Locotenenţial, fusese înainte al Ordinului Paulin. Biserica însăşi era într-o
stare deplorabilă. În momentul preluării ei de la Paulini încă nu era gata, deşi zidirea se începuse
cu 32 de ani mai înainte. Şeful Ordinului a cerut de la Consiliul Locotenenţial mijloacele
necesare pentru amenajarea ei, dar a primit răspuns că aceasta cade în sarcina Ordinului.
În ce priveşte situaţia de drept a clădirilor, R. Farkas, în conformitate cu diploma
restituţională precizează că… „edificiile au ajuns pe mâna Ordinului cu acea condiţie, că ele
aparţineau, ce e drept, totdeauna la Fondul de studii, dar Ordinul suportă cheltuielile de
întreţinere şi transformare a lor, conform cerinţelor timpului” (59).
Istoricul liceului din Oradea, Petru Cséplö afirmă şi el, în monografia aceluia: „aceste
edificii s’au predat Premonstratensilor şi anume nu ca proprietate perpetuă, ci numai în
administrare până când liceul va fi al lor” 3 . Iar la pag. 273, unde se vorbeşte despre „Susţinerea
şi provederea liceului” precizează şi mai categoric, zicând: „Edificiul liceului din Oradea
aparţine Fondului de studii, dar toate cheltuielile de susţinere şi provedere a institutului le
suportă Ordinul canonic al Premonstratensilor din Jasovia, în baza diplomei restituţionale, din
veniturile redobândite”.
Actualul local a fost clădit în 1872, pe spesele Fondului de studii.
Clădirea pentru trebuinţele şcolii fusese evaluată la 23.157 fl., cea pentru trebuinţele
Ordinului la 24.480 fl. Suma din urmă a fost plătită de Ordin, în baza dispoziţiei guvernului.
Ordinul a cerut, ce e drept, ca în baza Diplomei restituţionale, şi aceasta să fie plătită de Fondul
de studii, restituindu-i-se cheltuielile avute, dar Guvernul n-a acceptat, pe motiv că aripa în cauză
a clădirii a fost modificată de către prepozitul Kaszvinszky, care a făcut acolo şi o capelă,
precum şi o locuinţă pentru sine (pag. 174).
10. Situaţia de drept a şcolilor de sub conducerea Premonstratensilor
Pentru caracterizarea deplină a raportului dintre Ordin şi Stat în ce priveşte liceele
conduse de acela, sunt elocvente următoarele cazuri: La 1851 Guvernul a hotărât să dispenseze
Ordinul de la conducerea liceului din Leutschovia. Directorul Répassy scria cu acest prilej: „În
sensul ordinaţiunii preaînalte, în liceul din Leutschovia nu mai putem rămânea decât până când
sosesc profesorii laici numiţi de Ministerul de instrucţie c. r… Astfel stând lucrurile, noi urmează
3 Petru Cséplö: A nagyváradi rom. Kath. Fögymnasium története, Oradea, 1394, pag. 158.
11

să ne îngrijim numai de predarea institutului şi de plecare. Zestrea localului institutului trebue s’o
lăsăm aici statu quo. Biblioteca aflătoare în Colegiu şi achiziţionată pe banii Ordinului, după
părerea mea, lucrul cel mai bun ar fi să o dăruim liceului din Leutschovia; cel puţin în chipul
acesta rămâne urmă morală faptică după activitatea didactică de 40 de ani a Ordinului
premonstratens” (pg. 133).
La 1853 Guvernul ia din mâinile Premonstratensilor liceul din Caşovia, după o
funcţionare de 42 de ani a acestora, pentru motive care sunt evidente din următoarele cuvinte ale
lui R. Farkas: „Guvernul fiind convins despre aceea că Premonstratensii, care au stat totdeauna
în serviciul intereselor patriotice (maghiare! N. A.), nu oferă nici o garanţie în vederea
răspândirii intenţiunilor şi institutelor lui străine” a luat din mâna acestora liceul, declarând că
„nu este aplicat să mai lase în mâinile lor şcoala, ci în conformitate cu interesele de stat, a dispus
ca liceul să fie predat de urgenţă profesorilor laici, ca liceu de stat” (pg. 128).
O soartă asemănătoare aştepta şi liceul din Oradea: Regele hotărâse ca, deodată cu cel din
Caşovia, şi acesta să fie luat pe seama Statului (132). Dar, măsura a rămas în suspensie.
11. Cum se comporta Guvernul maghiar faţă de şcolile susţinute de Ordinele
călugăreşti
Trebuie să se ştie că guvernul maghiar, respectiv cel austriac, – înainte de Transacţiunea
de la 1867 – a procedat totdeauna faţă de şcolile prevăzute de Ordinele călugăreşti prin măsuri
unilaterale. Şcolile fiind de stat, şi călugării fiind simple organe de provedere instituite de stat,
acesta şi-a luat totdeauna măsurile sale aşa cum i-au cerut interesele, fără să întrebe pe călugări
dacă aşa ceva le convine sau nu. Ca un caz tipic de acest gen, lăsăm să urmeze aici rescriptul prin
care Ministerul de instrucţie maghiar a preluat, la 1886, liceul zis „minorit” din Miskolcz.
Rescriptul este adresat Provincialului Ordinului minoritar maghiar.
Iată ordinul ministerial adresat Provincialului:
Prea onorate Domnule Provincial,
„În scopul desvoltării mai ample a liceului romano-catolic din Miskolcz am hotărît
luarea acestui institut de învăţământ sub deplina dispoziţie a mea. În consecinţă, mulţumind
Ordinului minorit pentru serviciile îndeplinite până acum la acest institut, rog pe Prea Onor.
Dv. să recheme, începând cu sfârşitul anului curent pe profesorii minoriţi şi să îndrume pe
directorul institutului să predea la timpul său, pe bază de inventar şi proces verbal, arhiva,
documentele, matricolele, precum şi orice altă avere a institutului, noului director pe care-l voiu
numi. În ce priveşte preluarea sau desocotirea altor eventuale averi, fundaţiuni sau venituri în
legătură cu institutul, în privinţa aceasta voiu lua dispoziţiuni mai târziu”.
Budapesta, 16 Februarie 1886, ss. TREFORT 4
12. Şcolile Ordinelor călugăreşti nu erau în serviciul Bisericii catolice, ci în al
Statului ungar
În întreagă cartea, foarte temeinică, a lui R. Farkas nu se întâlneşte nicio singură dată vreo
aluzie la tendinţele catolice ale învăţământului şi educaţiei date de Premonstratensi. Nici
vorbă de concepţie catolică sau de morală catolică, – nici vorbă de catolicismul universal sau de
credinţa faţă de Papa şi de Sf. Scaun. Singurul obiectiv era: Patria maghiară. Ordinul – zice
Farkas – „şi-a îndreptat forţele sale spirituale şi materiale deopotrivă spre promovarea fericirii
naţionale şi a binelui uman. Facultatea de acomodare a organizaţiei Ordinului premonstratens,
4 Vezi Amand Bajai: Istoria liceului regesc-catolic din Miskolcz 1896. pag. 20 (în ungureşte). – Trefort (Augustin)
era ministrul de instrucţie maghiar.
12

contopită pe de-a-ntregul cu viaţa naţională maghiară, evidenţiază în întreaga sferă de activitate a
lui şi pe toate arenele, urmele indiscutabile ale unei activităţi binecuvântate” (208).
La Caşovia, de la 1861 încoace „membrii Ordinului premonstratens servesc între păreţii
liceului cauza învăţământului naţional maghiar” (209).
„Institutele de învăţământ ale Ordinului premonstratens, aparţinând tot timpul
supravegherii imediate a Statului, singuraticele corpuri didactice au executat în mod conştiincios
dispoziţiile şi ordinele şcolare pe cari guvernul şi organele lui oficiale li le-au impus cu privire la
modificarea organizaţiei învăţământului, sau în chestiunea educaţiei religioase-morale, a
disciplinei sau a metodelor” (210).
Deci, însăşi educaţia religioasă a tineretului, Premonstratensii o făceau după indicaţiile
guvernului!
13. Câteva date statistice elocvente despre activitatea liceelor susţinute de
Premonstratensi
După însăşi mărturisirea reprezentanţilor săi cei mai autorizaţi, Ordinul premonstratens a
fost aşezat în toate cazurile în regiuni locuite de populaţii nemaghiare, în scopul de a le
maghiariza cu timpul.
Iată această activitate exprimată în câteva cifre statistice luate din Anuarele şcolilor de
Premonstratensi:
La liceul din Leutschovia erau în anul:
1866/7 187 elevi slovaci, 133 germani 40 unguri
1875/6 66 ” ” 101 ” 132 ”
1891/92 20 ” ” 34 ” 135 ”
1917/18 38 ” ” 7 ” 202 ”
Aşadar, în timp de o jumătate de secol, într-un liceu din inima Slovaciei numărul elevilor
slovaci a scăzut cu aproape 400%, al elevilor germani cu aproape 200%, în timp ce numărul
elevilor maghiari (inclusiv evreii, înfăţişaţi ca maghiari) a crescut cu peste 400%.
La liceul din Caşovia în anul 1916 – 17erau daţi ca elevi maghiari 654 inşi, între care 132
israeliţi şi peste 200 de inşi cu nume slovac! Abia 30 erau germani şi 16 inşi slovaci. În inima
Slovaciei! – La liceul din Oradea în anul 1853–54 erau daţi 183 elevi catolici de rit latin, 93
greco-catolici, 17 ortodocşi şi 25 mozaici. – la 1873/4 – 240 latini, 118 greco-catolici, 40
ortodocşi, 125 israeliţi, înfăţişaţi sub aspectul naţionalităţii astfel: 442 unguri, 143 români. Din
158 români, au făcut numai 143, iar cei 125 evrei au fost declaraţi toţi unguri. La 1890–91, 265
latini, 65 gr.-cat., 37 ortodocşi, 87 israeliţi; după naţionalitate: 417 unguri, 75 români – cu 27 mai
puţini decât cum au fost arătaţi prin religie. Aşadar: 20% români maghiarizaţi, plus 87 evrei! La
1906–7: 267 latini, 98 gr.-cat., 23 protestanţi, 142 mozaici, după naţionalitate: 525 unguri, 81
români. Deci, din 121 români – 40 maghiarizaţi, – aşadar circa 33%. Plus alţi 142 evrei, – tot
maghiari.
Aceasta-i opera „religioasă” a Premonstratensilor în epoca ungurească.
În ce priveşte pe elevii greco-catolici, P. Cséplö spune următorul lucru, vrednic de ţinut
în seamă şi de autoritatea de stat şi de conducerea bisericii greco-catolice: „Greco-catolicii erau
supuşi la aceleaşi obligaţiuni ca şi romano-catolicii: învăţau împreună religia, ascultau împreună
predicile, mergeau împreună la biserică” (pg. 73).
13

14. Emblema Ordinului premonstratens
Ordinul premonstratens din Ungaria nu avea emblema Ordinului premonstratens
mondial, ci o emblemă cu totul aparte.
Emblema Ordinului premonstratens din Ungaria o găsim tipărită pe coperta Şematismului
jubiliar de 100 ani al Prepoziturii premonstratense de Jasovia (Jaszovar), apărută la Budapesta
sub titlul: A jàszovàri premontrei kanonokrend jubileumi névtàra. Történeti bevezetéssel – 1802
– 1902, adică Şemantismul jubiliar al Ordinului canonic premonstratens din Jasovia. Cu
introducere istorică, 1802 – 1902. – În acest Şemantism găsim emblema „prepositurei de Iasovia
şi a prepoziturilor de Leles şi Oradea, unite cu aceea, prin puterea regală”. Emblema prezintă trei
cercuri egale, care se ating întreolaltă şi peste care e suprapusă coroana Regelui ungar Ştefan cel
Sfânt, cu crucea strâmbă pe ea. Primul cerc are înlăuntrul său pe Sf. Ioan Botezătorul, patronul
prepoziturii de Iasovia, al doilea Sf. Cruce, patroana prepoziturii de Leles şi al treilea pe
protomartirul Ştefan, patronul prepoziturii de Oradea. Cele trei prepozituri sunt înfăţişate ca
unite la un loc prin Sf. Coroană ungară, simbolul regalităţii şi al Statului ungar.
Emblema aceasta s-a întrebuinţat cel puţin până la 1919 şi ca sigil sec şi ca sigil al
Ordinului. Iată emblema Ordinului premonstratens maghiar:
Iată aici şi sigilul liceului zis „premonstratens” din Oradea:
14

După cum se vede sigilul nu are nimic „premonstratens”. Se vorbeşte în el despre
exclusiv „liceul din Oradea”.
15. Icoana succintă a Ordinului premonstratens sub guvernarea austriacă şi ungară
până la 1919
Rezumând situaţia Ordinului premonstratens din epoca premergătoare Unirii Ardealului
cu România, – ea se prezintă în modul următor:
Aşezarea primordială a Ordinului în vechea Ungarie a fost desfiinţată de Regele ungar
Iosif II. – Regele Francisc II a reînfiinţat Ordinul, indicându-i o anumită misiune de Stat, – cea
şcolară, cu abatere desăvârşită de la misiunea pentru care a fost înfiinţat Ordinul
premonstratens în Apus. Ordinul a fost aşezat de către Stat în imobile de ale Fondului religios
sau ale Fondului de studii, – care sunt fonduri publice 5 date în întrebuinţare pentru tot timpul
cât durează misiunea şcolară a lui, şi pe care, în momentul când Statul o socotit de bine, le-a
retras, fără nici o formalitate deosebită, din întrebuinţarea Premonstratensilor.
Şcolile conduse de Premonstratensi, n-au fost şcoli confesionale, ci şcoli de Stat.
Niciodată în sigiliul acestora nu se cuprindea vre-un element, din care s-ar putea deduce că ele
erau confesionale sau ale Ordinului.
Însăşi viaţa Ordinului era organizată conform dispoziţiilor Statului. Şeful lui era numit
de Rege, prin decret regal. Toţi călugării depuneau jurământ de fidelitate către Stat şi Rege.
Ordinul premonstratens din Ungaria avea deplină autonomie; el nu atârna nici de Ordinul
premonstratens mondial, nici de Sf. Scaun şi era în serviciul ungar şi a politicii lui de
maghiarizare a nemaghiarilor.
O personalitate juridică propriu-zisă Ordinul premonstratens în vechea Ungarie n-a
avut.
II.
La răscrucea drumurilor: De la Ungaria la România
1. Completa decădere a Ordinului premonstratens maghiar
Diploma restituţională, care a deplasat sfera de activitate a Ordinului premonstratens,
punând Ordinul în serviciul unor scopuri de stat şi la discreţia puterii de Stat, – l-a derutat cu
desăvârşire din drumul său primordial. Graţie acestui fapt, la sfârşitul erei ungureşti, Ordinul
premonstratens maghiar ajunsese să fie complet demoralizat şi străin de adevărata sa misiune.
Situaţia aceasta o pune în lumină autentică memoriul înaintat în luna August 1919
Abatelui prepozit din Iasovia, de magistrul noviţilor de acolo, Candid Kovàcs, actualul „vicar şi
prior” al Premonstratensilor din România, – memoriu din care reţinem următoarele:
„În faţa marilor transformări sociale, Ordinul premonstratens trebue să-şi tragă seama
ce are de făcut pentruca să se poată menţinea şi să poată aduce folos şi în viitor. Nu putem lăsa
să piară acest Ordin glorios… Dar ştim că asta nu se va putea obţine fără sacrificii, că va trebui
să jertfim din vechea noastră comoditate, din obişnuinţa noastră de traiu boeresc, din
moravurile noastre sociale înrădăcinate.
5 Cu privire la caracterul acestor Fonduri, vezi: Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sfântului Scaun în România
întregită, de O. Ghibu, Cluj, 1934, pag. 925.
15

1. Recunoaştem că, în cursul timpului s’au strecurat unele abuzuri în viaţa Ordinului
nostru, cari sunt în contrazicere cu caracterul instituţiunii călugăreşti şi cari au transformat în
mare măsură viaţa călugărească în minciuni şi în ipocrizie. Astfel:
a) Sărăcia a făcut-o iluzorie ducanţia în sume stabilite, care a trezit în noi credinţa că
suntem profesori salarizaţi, ca şi profesorii profani, numai cu un salariu mai redus. Gradaţiile
din cinci în cinci ani ne-au întărit şi mai mult în această credinţă şi ne-au sporit şi mai mult
nemulţumirea din cauza puţinătăţii sumei, în aşa de mare măsură, încât ne-am gândit chiar şi la
mişcări în vederea urcării salariilor. Ni-au mai sporit păcătuirea împotriva sărăciei aşa
numitele ocupaţiuni laterale, cari au fost împreunate cu totalitatea veniturilor laterale şi cari în
unele cazuri se urcau atât de mult, încât nici cea mai largă conştiinţă nu le-ar fi putut pune de
acord cu concepţia sărăciei călugăreşti.
b) În ce priveşte castitatea, sunt cunoscute păcatele şi greşelile cari au pângărit viaţa
Ordinului nostru şi ne-am înşela pe noi înşine, dacă am încerca să le muşamalizăm, să le
ascundem sau să le înfrumuseţăm. Completa lipsă a clauzurei şi a disciplinei monahale a
contribuit în mare măsură la răspândirea acelor păcate.
c) În ce priveşte obedienţa, nu ne apasă mai puţin răspundere pe toţi, dela cei dintâi
până la cel din urmă. Despre puterea obligatoare a regulelor şi despre datoria de a le împlini
n’aveau idee nici chiar cei mai buni dintre noi, începând de sus, dela Prepozitul Ordinului şi
până jos la ultimul presbiter. Singuri noviţii erau datori să ţie acele reguli, pe cari li le impunea
magistrul. Membrii hirotoniţi ai Ordinului numai atunci mai ştiau că mai există şi statute, când
Prepozitul Ordinului se referea, în scris sau cu graiul viu, la vreun punct de-al lor, pentru ei
oneros, iar pentru el favorabil. Superiorilor ne plecam de cele mai multe ori – nu totdeauna –
numai întucât era vorba de transferări sau întrucât ne temeam că pierdem vre-un favor. Spiritul
de obedienţă n’a făcut parte dintre virtuţile Ordinului nostru”.
Aceasta era zestrea cu care Premonstratensii unguri se prezentau în faţa istoriei, după un
trecut de 800 de ani, cu care obişnuiesc să se laude. Cu această zestre intrau ei în statele
succesorale ale Ungariei.
Dar C. Kovàcs, care deţinea la 1919 sarcina importantă de magistru al noviţilor în însuşi
centrul vieţii premonstratense, la Jasovia, nu putu să-şi puie în aplicare bunele sale intenţii de
regenerare a acestui Ordin atât de îndepărtat de misiunea sa, căci Cehoslovacii, care cunoşteau
foarte bine activitatea destructivă a acestuia, au luat energice măsuri în contra lui, închizând
imediat cele două licee susţinute de el, la Caşovia şi la Roznavia, pe care le-au statificat fără
nicio discuţie, şi impunând conducerii lui un regim, care pe Kovàcs l-a determinat să părăsească
iute şi de grabă Cehoslovacia. Dar originar din Ungaria, el însă nu s-a dus la vre-una din
mânăstirile premonstratense din ţara lui de origine, cum ar fi fost de aşteptat, ci a venit în
România, la Oradea, unde a rămas până astăzi, deţinând de la 1933 încoace, funcţiunea de
Superior (?) al Ordinului.
2. O nouă spovedanie elocventă
În timp ce, la Iasovia, Kovàcs se zbătea cu gândul regenerării Ordinului atât de decăzut, –
în general, – la Oradea situaţia era de-a dreptul scandaloasă, ceea ce reiese din o serie de acte şi
scrisori, din care reţinem aici una singură, şi anume scrisoarea adresată lui Kovàcs însuşi de
călugărul Dozsa Szilàgyi, care astăzi este substitutul acestuia, la Oradea. Iată cum zugrăvea
Szilàgyi stările de lucruri de aici, – stări cu privire la care şi el, ca şi Kovàcs, a intervenit printrun
memoriu la Prepozitul din Iasovia:
16

Dragă Candid,
„Caut să-ţi spun totul şi, totuş, să fiu scurt, respectiv clar. La memorandul scris către
Prepozit mi-a răspuns mai întâi mie, cu bunăvoinţă. O să-ţi arăt, odată, scrisoarea, dar trebue
s’o socotesc drept toast. Pentru ca să înţelegi clar situaţia, trebue să-ţi scriu că am acuzat
conducerea (pe Prepozit) printre altele că, sub el, Toate trebue să ajungă până la scandal,
pentru ca să intervie, şi am adus înainte câteva cazuri anonime (d. e. un profesor
premonstratens a trebuit să se învoiască la Scaunul orfanal, să plătească întreţinerea unui copil
nelegitim ş. a.), că toate acestea se pot întâmpla fără să fie pedepsite, Prepozitul favorizează
radicalismul ş. a.
După aceasta a venit un rescript confidenţial adresat Casei, în care o somează pe
aceasta să declare dacă există vre-unul care ar trebui dispus (transferat) din cauza vieţii private
şi, eventual, să decidă conferinţa despre asta. Aşa s’a întâmplat, apoi, că a trebuit să decidă
corporaţiunea, în şedinţă deschisă, pe cine trebue să elimineze din sânul său. Eu am vrut să
înfrunt în mod consecvent toate situaţiunile, în faţa cărora m’a pus Prepozitul, oricât au fost de
chinuitoare. Conferinţa a avut loc sub prezidenţia decanului.
Şi, când s’a ajuns la punctul al patrulea al rescriptului (cine să fie eliminat?), m’am
sculat ca să fac cunoscut memorandul, plecând de acolo că, la 7 Decembrie, Prepozitul mi-a
făcut observaţie: cum l-am putut recomanda pe el ca director substituit etc. etc.? I-am făcut
cunoscut pe larg, nu din un caz-două, numai, ce atentate sexuale se întâmplă din partea
membrilor Ordinului (despre acestea n’am vorbit nici nominativ, nici anonim, în faţa membrilor
Ordinului):
1) transacţiuni pentru intertenţie de copii, 2) însărcinarea unei surori de caritate, care
scrie institutului respectiv, cerând ca profesorul din chestiune să fie obligat la suportarea
speselor, 3) cu prilejul unui furt, poliţia a stabilit că în mănăstire umblă femei cu moravuri
uşoare. Uşa unui Premonstratens au vrut s’o deschidă cu forţa două femei, ca să salveze pe o
fată care era înăuntru. La aceasta, preşedintele respectiv şi părintele sufletesc, în râsetul tragic
al casei, s’a dat de gol, zicând că doar fata n’a fost virgină; femeile au venit numai să stoarcă o
taxă mai mare. Mai departe, sunt martor zilnic, la forfoteala în mănăstire a femeilor publice şi
de schimb. Apoi am cetit propunerea alăturată, declarând că ori o primesc, ori nu, eu o trimit la
Centru.
Între aceea a sosit scrisoarea Priorului, ca să înainteze chestiunea în faţa Conventului,
rămânând să se prezinte, apoi Prepozitului procesul verbal al şedinţei. La aceasta, drept
răspuns am descris Priorului această şedinţă, în care nimeni nu m’a combătut. Închipueşteţi-l pe
Pàcz! A recunoscut că credincioşii s’au adresat către Prepozit şi către Episcop, ca să o dimită
pe femee (aceasta este acum aici în Oradea; are o prăvălie de pălării în Pasaj), dar el a vrut să
ducă chestiunea înaintea tribunalului, dar nu l-au lăsat. Am scris totodată, că deşi pot dovedi
cazurile în faţa tribunalului, dar acum ele sunt prescrise şi nu vreau să le amintesc cu numele,
căci le-am adus înainte numai pentru a demonstra ce fel de situaţii morale bolnave rămân
neremediate. Iar pe de alta, l-am făcut atent pe Novotny 6 să nu meargă înaintea prepozitului în
chip oficial, ci să-şi puie cenuşe pe cap şi să se îmbrace în sac de păr, drept exemplu, clasic că
aceasta aşa este. Aici nu e nevoie de procese verbale, de ascultători, de prescripte, de pedepse
bisericeşti, – toate acestea n’ajută nimic. Aci trebue schimbare de sistem.
Se vede că aceasta este epistola, care a ajuns în foc. Că ce i-au scris Prepozitului, nu
ştiu; nu mi-au arătat. Am văzut numai răspunsul Prepozitului, în care mai mult se spală şi văd
că eu trebue să mă bucur că până acum nu m’au dispus”…
6 Şeful Casei din Oradea. – N. A.
17

„Dat fiind că chestiunea profesorului premonstratens Dr. Pàcz Alexandru constituie cea
mai gravă călcare în picioare a corectitudinii morale, şi că ea va izbucni, mai curând sau mai
târziu, în scandal public, – situaţia lui a devenit aici insuportabilă.
Considerând că zi de zi fac experienţe şi că mai înainte şi învestigaţiile poliţieneşti au
stabilit că prostituatele sunt oaspeţii zilnici ai mănăstirii noastre, ceeace ştiu şi vecinii de prin
împrejurime; de oarece împotriva acestor stări de lucruri nici odată n’a protestat nici un
membru al Ordinului, deoarece ar fi protestat zadarnic, căci n’ar fi putut ajuta nimic, – rog pe
Ilustritatea Voastră să interveniţi cu întreaga autoritate şi, dacă e nevoie, cu mijloacele cele mai
radicale, pentru încetarea acestor stări, pentru ca să nu trebuiască să tremure necontenit acela,
care şi-a păstrat simţul pentru curăţenia vieţii, adus din cercul familiar, de teama că va ajunge
să fie amestecat, fără nici o vină, în vre-o afacere murdară”.
3. Zestrea morală şi zestrea juridică cu care Ordinul premonstratens venia din
Ungaria în România, la 1919
Aceasta era zestrea morală cu care intra Ordinul premonstratens în România întregită.
Dar care era zestrea de drept a lui? Cu alte cuvinte, care era, precis vorbind, situaţia
juridică pe care acest Ordin o aducea cu sine din vechea Ungarie în România Nouă?
Situaţia juridică a Ordinelor călugăreşti în vechea Ungarie ni-o arată mai lămurit decât
oricine d. Ignaţiu Kosutány, fostul profesor de Drept bisericesc la Universitatea din Cluj şi, mai
târziu, la cea din Seghedin, în clasicul său tratat întitulat Egyházjog (Dreptul bisericesc). După
cum ne spune Kosutány, în vechea Ungarie „Ordinele călugăreşti nu erau persoane juridice”
(513), – ele puteau dispune de averea lor; acest drept îl avea exclusiv Regele (523), care aşeza în
ţară Ordinele, le dota, le provedea cu conducători şi le desfiinţa. Cu Roma, aceste Ordine nu se
găseau în niciun fel de raport de dependenţă. Mai mult chiar, Kosutány arată, la pg. 526, că „dela
Regele Sigismund încoace Ordinelor călugăreşti maghiare le este interzis supt pedeapsă de
moarte şi supt pedeapsa pierderii averii, de a primi ordine directe şi îndrumări dela Superiorii lor,
cu reşedinţa în Roma. Legile privitoare la acest obiect pot fi socotite ca învechite numai în ce
priveşte partea penală”.
Drept completare a lui Kosutány, cităm următoarele rânduri din Lexiconul juridic
maghiar: „§ 4 al art. de lege XCVI din 1723 prevede că toate mănăstirile din ţară sunt datoare
să facă în vecii vecilor câte 12 liturghii pe an pentru binele, integritatea, prosperitatea şi
fericirea Regelui ungar şi a ţării ungureşti. Călugării şi călugăriţele au datoria de a face zilnic
rugăciuni pentru acestea, în semn de mulţămită. Tot astfel prevede şi art. 50 din 1729 şi 65 din
1741” (Jogi Lexikon, vol. VI pg. 395, articolul Szerzetesrendek).
III.
Ordinul premonstratens în România, de la 1919 încoace
1. Ce măsuri cerea spiritul public românesc faţă de Ordinele călugăreşti maghiare
din Transilvania?
Care putea şi care trebuia să fie situaţia Ordinelor călugăreşti ungureşti în România? Se
putea oare tolera ca acestea să-şi continue activitatea prevăzută în articolele de lege amintite? Şi,
li se putea garanta o situaţie de drept mai liberă decât aceea, pe care le-a asigurat-o Ungaria
catolică antebelică?
18

Problema aceasta Statul român, în prima fază a lui sub Consiliul Dirigent al
Transilvaniei, nu şi-a pus-o în întregime, din cauză că caracterul ei n-a fost recunoscut imediat.
Dar, la 1923, în opinia publică a ţării şi, mai cu seamă a Transilvaniei, ea a ajuns în discuţie,
preconizându-se măsura care se impunea cu necesitate şi care era: desfiinţarea imediată a tuturor
Ordinelor călugăreşti, ca a unor organizaţii ce nu mai au nici un drept de existenţă, ele fiind
expresiuni ale Ungariei politice. Cităm, ca document, părerea d-lui Simion Gocan, preot grecocatolic,
profesor de liceu şi, la 1923, când a spus cuvintele de mai jos, director regional al
învăţământului, cu sediul tocmai la Oradea: „Călugării formează o putere formidabilă... Să
presupunem un caz concret. Să zicem că între Ungaria catolică şi între România ortodoxă ar
izbucni un răsboiu şi că în România ar exista Ordine călugăreşti maghiare. Aceste Ordine
călugăreşti, legate sufleteşte de Ungaria prin religie, prin limbă şi prin organizaţie şi neavând
nimic cu România, cum sunt de fapt astăzi, – ar însemna cea mai mare primejdie pentru noi”...
Şi, constatând că trebuie să aducă în timpul cel mai scurt, o lege prin care să excludă Ordinele
ungureşti din ţară, d. Gocan încheia:
„Cum şi-ar închipui cineva, fie acela şi cel mai încarnat şovinist maghiar, că Statul
român ar fi cândva în stare să admită,împotriva intereselor sale, ba chiar împotriva tuturor
obiceiurilor şi organizaţiei acestor Ordine, ca în România să existe şi mai departe Ordine
călugăreşti cu limbă maghiară? Aşa ceva nu numai că e imposibil, dar este şi absurd.
Şi totuş, în această absurditate perseverează mulţimea călugărilor şi călugăriţelor care
trăiesc azi în Transilvania, având în toate oraşele câte 2 – 7 mănăstiri, cele mai multe
împreunate cu şcoli.
Această absurditate trebue negreşit înlăturată.
Sunt două posibilităţi: ori Ordinele existente vor deveni româneşti, rupând toate
legăturile cu Ungaria, şi aceasta în timpul cel mai scurt posibil, ori vor părăsi ţara şi se vor
aşeza în ţara de a cărei limbă nu se pot lipsi. Tertium non datur!” 7 .
2. Ce prevede Legea Cultelor cu privire la Ordinele călugăreşti
Şi, cu toată dreptatea atât de evidentă rostită aci printr-un distins fiu al Bisericii catolice,
măsura care părea atât de la sine înţeleasă, de necesară şi de urgentă n-a urmat câtuşi de puţin.
Dimpotrivă, după curgerea a câţiva ani, prin Legea pentru regimul general al Cultelor şi prin
Concordatul cu Sf. Scaun, Ordinelor călugăreşti aflate în ţară, indiferent pentru care scop au fost
aşezate la timpul său în vechea Ungarie şi indiferent de compoziţia lor personală, de originea, de
limba, de sentimentele şi de scopurile membrilor lor, – li se recunoaşte dreptul de a rămâne mai
departe în ţară, cu rezerva unor formalităţi lipsite de orice importanţă şi exprimate în chipul cel
mai echivoc şi pasabil de eludare. Iată, în adevăr, ce prevede Legea Cultelor, în § 36: „Ordinele
şi congregaţiile religioase existente pe teritoriul statului român înainte de promulgarea acestei
legi, îşi vor păstra actualele case şi mânăstiri, dacă îndeplinesc condiţiile legilor în vigoare şi
dacă superiorul (provincialul) şi membrii lor vor fi cetăţeni români şi vor locui în ţară.
Superiorii (provincialii) şi membrii cari nu vor dobândi cetăţenia română nu vor mai putea
rămâne în ţară ca membrii ai ordinului ori congregaţiei respective. Termenul de îndeplinire a
acestei condiţiuni va fi fixat de Ministerul Cultelor. Case şi mânăstiri noi vor putea fi deschise
numai cu autorizaţia guvernului. Ordine şi congregaţiuni noi nu se vor putea aşeza în ţară decât
pe bază de lege”.
7 Simion Gocan: Ordinele călugăreşti maghiare în Transilvania. Retipărire după ziarul Biruinţa, dela 1923. – Oradea,
Tipografia diecezană, 1935.
19

3. Ce prevede Concordatul în aceeaşi chestiune
Iar Concordatul zice în § XVII: „Ordinele şi Congregaţiile religioase existente în Regat
vor fi datoare să aibă pe superiorul lor şi pe membrii lor cetăţeni români, domiciliaţi în ţară.
Ordinelor şi Congregaţiilor religioase, ca atari, Statul le recunoaşte personalitatea juridică cu
condiţia ca ele să îndeplinească condiţiile stabilite de legile în vigoare. Veniturile aparţinând
Ordinelor şi Congregaţiilor religioase vor trebui distribuite conform voinţei binefăcătorilor şi
conform naturii şi scopului institutului religios. Noi Ordine şi Congregaţii religioase se vor
putea stabili în România şi cele cari se află actualmente aici vor putea deschide case noi numai
cu încuviinţarea dată în înţelegere de către Sfântul Scaun şi Guvernul român”. La art. XIX § 3:
„Toate şcolile Ordinelor şi Congregaţiilor religioase sunt puse sub dependenţa episcopului
local, şi ele se vor bucura de dreptul de a fixa limba de predare. § 4. Toate şcolile arătate la §§
precedenţi vor avea dreptul de publicitate, conform modalităţilor în vigoare”.
După cum vedem, Legea Cultelor şi Concordatul nu afirmă nici unul din drepturile pe
care le aveau foştii regi ungari şi Statul maghiar faţă de Ordinele călugăreşti şi nu înlătură nimic
din obiectivele vechi, a căror realizare membrii lor au întărit-o prin vot, prin jurământ, prin
tradiţie şi prin spirit. Dimpotrivă, Ordinelor li se asigură chiar şi drepturi importante pe care nu le
aveau, cum este acela al personalităţii juridice, apoi acela de a susţine şcoli proprii şi de a
determina în ele limba de predare şi, evident, de a le conduce în spiritul care le convine lor.
4. Cum s-a comportat Statul român faţă de Ordinul premonstratens înainte de 1928,
când s-a votat Legea cultelor
Mai întâi: Statul român necunoscând, la 1919, situaţia de drept a Ordinelor călugăreşti
catolice, n-a intrat în exerciţiul dreptului său de succesor al fostului Stat maghiar, eliminând
Ordinul premonstratens de la conducerea liceului din Oradea, aparţinător Fondului de Studii, şi
luând asupra sa liceul, aşa cum a făcut pe vremuri guvernul din Viena şi cel din Budapesta şi
cum a făcut, la 1919, Cehoslovacia.
5. Atitudinea Consiliului Dirigent al Transilvaniei faţă de conducătorii Bisericii
catolice maghiare ardelene
Consiliul Dirigent din Transilvania n-a imitat pilda Cehoslovaciei, care în primele zile ale
constituirii Republicii, a trimis în Ungaria pe toţi episcopii aşezaţi în funcţiuni de către regimul
maghiar şi a confiscat toate averile bisericeşti, mănăstireşti şi şcolare catolice şi reformate
maghiare din ţinuturile luate de la Unguri. Consiliul Dirigent a menţinut în posturile lor pe toţi
episcopii unguri şi toate căpeteniile bisericeşti maghiare, lăsând cu foarte puţine excepţii, şcolile
create de Statul maghiar, în mâinile călugărilor unguri.
6. Cum a procedat Cehoslovacia, în aceeaşi chestiune
Cât priveşte măsurile luate de Cehoslovacia faţa de liceele „premonstratens” din Caşovia
şi Rosnavia, iată ce aflăm din Anuarul liceului din Gödöllö pe anul 1933/1934:
„Pentru stările din ţinutul de sus (Slovacia N. A.) este în deosebi caracteristic că, cu
prilejul ocupării liceelor premonstratense din Caşovia şi Rosnavia, la 1919, luarea zestrei
culturale şi a întregului aranjament muzeal şi de bibliotecă s’a făcut fără inventar. Averea
Ordinului a fost luată în administraţie forţată, fundaţiunile cari formau proprietatea lor, au fost
ocupate, liceul din Rosnavia a servit timp de zece ani drept cazarmă şi, în acest răstimp,
mobilierul, instalaţiile cele scumpe, sala de gimnastică, apaductul şi instalaţia electrică au fost
distruse” (pg. 80).
20

7. Pemonstratensii din Oradea se declară, cu de la sine putere, proprietari de deplin
drept al Liceului de Stat condus până aici de ei
La Oradea Pemonstratensii s-au făcut stăpâni şi proprietari de plin drept ai Liceului, –
ceea ce nu fuseseră nicicând sub guvernarea ungurească. Pentru mai buna asigurare a acestei
situaţii, ei au făcut şi un sigil nou al liceului, punând în locul vechiului text: „Liceul din Oradea”,
– cuvintele –: „Liceul Ordinului canonic premonstratens din Oradea” şi adăugând la el anul
1699, deşi, Pemonstratensii provăd acel liceu abia din 1808.
Iată cum se prezintă nou sigiliu, prin care Pemonstratensii au încercat să inducă în eroare
autorităţile româneşti:
De odată cu falsificarea situaţiei de drept a liceului, Pemonstratensii au făcut din el, loc
de aşezământ pentru educaţia cetăţenească şi patriotică a tineretului, cum fusese până aci, un
institut de educaţie naţională politică maghiară în sens revanşard, direct ostil Statului român.
Constatându-se aceasta cu prilejul unor anchete, mai presus de orice îndoială, Secretarul general
al Ministerului Instrucţiunii din Cluj în raportul său Nr. 30792/1922 adresat Ministerului s-a
simţit obligat să propună ca „acest fapt să fie adus la cunoştinţa I. P. S. Nunţiul Papal, făcând
propunerea ca acest Ordin să se desfiinţeze în România, iar membrii actuali să fie numiţi preoţi;
pe aceia dintre ei cari nu cad sub excepţie, îi putem lua în învăţământ”. Semnaţi: Director general
Dr. I. Mateiu, director Dr. Al. Pteancu.
8. Ministerul de Instrucţie român închide, Liceul „premonstratens” din Oradea, dar
nu ia pe seama Statului şi localul acestuia
După cercetări şi tergiversări destul de îndelungate Ministerul de Instrucţie, prin ordinul
Nr. 37311/1922 din 17 Ianuarie 1923, a dispus de fapt închiderea liceului, la 16 Februarie 1923.
În contra acestei măsuri, Ordinul a reclamat la Societatea Naţiunilor şi a intentat totodată proces,
în faţa justiţiei, dar zvârcolirile lui n-au dus la nici un rezultat şi liceul, ca instituţie, a rămas
definitiv închis.
Dar măsura Ministerului a fost numai jumătate de măsură, căci localul liceului, care este
proprietatea Fondului de studii, a continuat să rămână în stăpânirea Premonstratensilor. La 1925
localul a fost, preluat, ce e drept de către autorităţile judeţene, în baza ordinului Ministerului de
Instrucţie, pe seama Statului, dar, după câteva zile, în urma intervenţiilor vinovate ale anumitor
politicieni români, el a fost restituit Premonstratensilor, care îl deţin până în ziua de azi.
9. O atitudine curioasă a Ministerului de culte
În momentul în care Ministerul Instrucţiei a preluat liceul din Oradea pe seama Statului
român, prepozitul Ordinului, Bartolomei Leeb, s-a adresat Ministerului de Culte cu o adresă în
care zicea, printre altele:
21

„Acum câteva zile au fost rechiziţionate localităţile casei noastre din Oradea Mare, pe
baza Ordinului d-lui ministru al instrucţiunii publice, pentru căminuri studenţeşti, – fapt care a
produs mari perturbări şi pagube de milioane în mersul şi activitatea Ordinului nostru.
Pentruca însă Ordinul să dovedească recunoştinţa faţă de ţară şi bunăvoinţa faţă de
studenţimea română, cu mare plăcere suntem dispuşi a pune la dispoziţia studenţimii alte
localităţi, după cum ne-am permis a comunica şi d-lui prefect al judeţului”. 8
Curios, că la această ofertă benevolă, Ministerul Cultelor n-a dat nici un fel de răspuns
până în ziua de astăzi. Localul a rămas mai departe în întregime în posesiunea
Premonstratensilor, care l-au dat, apoi, cu chirie, iar o parte l-au pus la dispoziţia Partidului
maghiar, pentru secţia tinerimii acestuia. Profesorii, rămaşi fără catedre au fost trecuţi pe rând în
Ungaria, unde fostul ministru de instrucţie Kuno Klebesberger, a înfiinţat pe seama lor un liceu
model la Gödöllö. Asupra acestui capitol deosebit de interesant şi de grav vom reveni mai târziu.
În ce priveşte Ordinul însuşi, el s-a înglobat între timp în organizaţia mondială
premonstratensă, împotriva căreia am văzut, la timpul său, ce luptă hotărâtă dusese în epoca
guvernării ungureşti, – şi s-a pus în legătură de dependenţă directă de Sf. Scaun, – contrar şi
practicei sale de până aici, şi prevederilor legii Cultelor şi Concordatului. Dar, ceea ce e şi mai
important, Premonstratensii noştri au intrat în legături strânse cu Premonstratensii unguri,
organizaţi abia după 1923 la Gödöllö, în scopul refacerii Ungariei milenare.
10. Premonstratensii de la Oradea induc în eroare Guvernul român cu privire la
situaţia lor de drept
În timp ce Premonstratensii de la Oradea făceau toate acestea, ei raportau guvernului
românesc exact contrarul, că adică s-au rupt de orice legături cu organizaţiile din afară de
România şi s-au constituit ca un Ordin independent în cadrul exclusiv al acesteia.
11. Dovezi despre publicitatea Premonstratensilor din România
Să urmărim pas de pas acest proces de o clasică duplicitate, pe baza documentelor care ne
stau la dispoziţie.
În marea publicaţie tipărită la 1925 un consorţiu de 20 de istorici, canonişti şi jurişti, sub
numele Az erdélyi katoliciszmus multja és jelene, drept răspuns la cartea mea: Catolicismul
unguresc în Transilvania şi Politica religioasă a Statului român, unul dintre membrii Ordinului
premonstratens din Oradea, Toma Szépkuty, scriind despre Prepozitura din Oradea (pg. 514 –
523), arată că în anul 1920 prelatul Melhior Takàcs din Iasovia l-a numit pe fostul director al
liceului din Oradea, Alfons Novotny, vicar şi prior al Ordinului de aici. Vicar al lui,– al
prelatului, bineînţeles. Dar, Novotny fiind mereu bolnav, după câtăva vreme a cerut să fie
desărcinat, ceea ce prepozitul a şi aprobat, apelând, în anul 1923, la membrii Ordinului din
Oradea, să-şi aleagă singuri pe acela, pe care-l doresc vicar. La 27 Iunie 1923 a fost ales vicar
Bartolomeu Leeb, originar din Székesfehérvár (Ungaria). Prin adresa Nr. 340 din 28 August
1923, prepozitul Takàcs, aprobând alegerea făcută, a predat acestuia guvernarea tuturor
chestiunilor personale şi patrimoniale ale prepoziturei din Oradea, apelând la membrii să-l
considere ca „Superior al Ordinului”.
„Prin acest fapt prepozitura din Oradea anexată la România s’a desfăcut de facto de pe
trupul prepoziturilor unite şi şi-a început viaţa sa absolut independentă. Nu mai rămăsese decât
sancţionarea canonică a independenţei ei. Şi aceasta a urmat. Capitlul general premonstratens
ţinut la 20 – 23 August 1924 la Tepla (Cehoslovacia) a hotărât independenţa prepoziturei de
8 Adresă înregistrată la Ministerul Cultelor sub No. 11891/1925.
22

Oradea (Capitulares decreverunt Magnovaradiensem in Canoniam esse constituendam). Despre
aceasta, proaspătul prelat l-a avizat pe vicar prin adresa Nr. 334 din 4 Sept. 1924”.
„Prin aceasta Premonstratensii trăitori pe teritoriul României şi-au redobândit (!)
independenţa”, – termină T. Szépkuty.
Iată şi documentul oficial privitor la chestiunea pe care a expus-o T. Szépkuty şi anume
adresa Nr. I. N. 344 a Prepozitului din Iasovia (Jaszovàr) trimisă „şefului din România al
Ordinului premonstratens, la Oradea”.
„Am onoare a Vă face cunoscut, că Capitlul general al Premonstratensilor (Generale
Capitulum Praemonstratensium) ce a avut loc la Tepla în zilele de 20 – 30 August a. c. s’a
pronunţat pentru autonomia şi autojurisdicţiunea Prepoziturei din promontorul Oradea, care
odinioară era pendinte al Jaszovàr, – aprobând ca Abaţia orădană să fie organizată şi
guvernată de un şef separat al Ordinului, care nu va fi supus nici unei alte autorităţi bisericeşti
superioare.
Procesul verbal respectiv al Capitlului General al Ordinului s’a înaintat Sfântului Scaun
Apostolic spre graţioasă ştiinţă. Hotărârea de mai sus a Capitlului caută să satisfacă
stipulaţiunile Tratatului de pace dela Trianon: recunoscând Prepozitura independentă
cehoslovacă din Jaszóvàr şi prepozitura independentă română din promontorul Orădan. Deşi
separaţiunea Prepoziturei din promontorul Orădan, de fapt s’a făcut în anul 1923, când P. S.
Voastră aţi fost ales şef al Ordinului de către confraţii din România, dată dela care P. S.
Voastră aţi guvernat prepozitura de acolo cu deplina jurisdicţiune a unui şef de Ordin asupra
prebendelor bisericeşti şi asupra membrilor din România ai Ordinului, – lucru de care a luat act
şi Capitlul Ordinului ţinut în acelaşi an în Jaszóvàr: totuş s’a găsit necesar, ca această
autonomie să fie pronunţată de Capitlul general al întregului Ordin şi să fie înaintată spre
aprobare Sfântului Scaun Apostolic. Pentru ca în viitor, titlul de „Vicar prepozitural”
întrebuinţat până acum, să nu inducă pe nimenea în eroare, binevoiţi a întrebuinţa de aici
înainte titlul „Şeful Ordinului Canonic Premonstratens din România” sau pe scurt „Şeful
Ordinului”, exercitând jurisdicţiunea cuvenită şefului ordinului, rămânând răspunzător, exclusiv
în chestiuni bisericeşti, numai Abatelui General şi Capitlului General al Ordinului.
Primiţi, Prea Sfinţite Domnule Şef, şi interpretaţi tuturor membrilor Prepoziturei din
promontorul orădan, salutările mele afectuoase, şi recomandându-mă evlavioaselor Voastre
rugăciuni, sunt… etc”.
MELCHIOR
Jaszovàr, la 4 Septembrie 1924
P. S. Sale Leéb Bartolomeu, şef al Ordinului, Oradea
23
(ss) Dr. TAKACS
Prepozit în Jaszovàr
12. Afirmativa constituire a Abaţiei, respectiv a Prepoziturii premonstratense
orădane
În esenţă, acest document:
a) constituie Abaţia orădeană autonomă şi independentă de orice altă autoritate
bisericească superioară;
b) înlătură pentru viitor titulatura de vicar prepozitural, stabilind ca titulatură legală pe
cea de „şeful ordinului premonstratens din România”;
c) stabileşte că acest şef este răspunzător, exclusiv în chestiuni bisericeşti, numai
Abatelui general şi Capitlului general.

Se pune însă, înainte de orice, întrebarea de ordin juridic: cu ce drept se amestecă
Capitlul general în chestiunea organizării Premonstratensilor din România? Circaria maghiară
fusese declarată, doar, la1889 cu totul independentă, fără nici un drept de amestec al cuiva în
treburile ei şi 2) cu ce drept stabileşte Abatele de la Jaszóvàr atribuţiile şefului Ordinului din
România, care şef, conform diplomei împărăteşti prin care au fost aşezaţi Premonstratensii la
Oradea, avea să fie ales de către o adunare prezidată de un delegat al Regelui sau al Statului şi
să fie numit de Regele?
Avea un Abate dintr’o ţară străină dreptul să înfiinţeze o Abaţie al Oradea şi să confirme
pe şeful acesteia?
Papa:
13. Echivocul se adânceşte: se preconizează constituirea organizaţiei orădene ca
Priorat, dar sub numele de Prepozitură
Iată al doilea document în chestiune, şi anume adresa Abatelui general al Ordinului către
Prea Sfinţite Părinte
Gummarus Crets, Abatele general al Ordinului Premonstratens, aşezându-se la
picioarele Sanctităţii Voastre, cu umilinţă expune:
Schimbările de frontiere care s-au stabilit prin tratatele de pace după ultimul războiu
european, au atins în mod special Abaţia Jasoviană a Ordinului Premonstratens, care mai
înainte se găsia în Ungaria împreună cu Casele ei asociate şi cu parohiile încorporate.
Anume, pe când numai o mică parte a bunurilor sale a rămas în Ungaria de azi, Abaţia
însăş, împreună cu cele două licee şi cu câteva parohii, s’au anexat la teritoriul cehoslovac, iar
alte case asociate, situate în Oraşul Magnováradia (oraş care acum se numeşte Oradea-Mare)
împreună cu cele două parohii aparţinătoare, au trecut la Regatul României.
Însă, acum, Guvernul român solicită, ca Casele călugăreşti care se află în interiorul
frontierelor sale, să fie deslipite în scurt timp, ca deplin independente de orice mănăstire străină,
în caz contrar le va lua toate bunurile bisericeşti.
În urma celor de mai sus, atât la cererea Reverendisimului Abate Jasovian, cât şi la
aceea a călugărilor Jasovieni, cari locuiesc azi în România, – petiţionarul imploră cu supunere,
ca Sanctitatea Voastră să binevoiască a ridica Casa din Oradea la gradul de Priorat sui juris, sub
titlul vechiu: „Praepositura Sancti Stephani Protomartyris in Promontorio Varadiensi”
(Prepozitura Sf. Ştefan, primul martir, în promontoriul Oradea), cărei Case îi aparţin călugării
Jasovieni încadraţi în prezent la această Casă, apoi o altă casă asociată, Parohii cum şi
bunurile Abaţiei Jasoviene, situate în numitul Regat al României.
Şi Dumnezeu, etc.
Având în vedere cele expuse, Sfânta Congregaţie chemată a aranja afacerile ordinelor
călugăreşti, în virtutea puterilor speciale acordate de Prea Sfântul Nostru Părinte, – autoriză pe
petiţionar, Reverendissimul Părinte Abate General, după o vizitaţie prealabilă, să ia întru toate
măsurile cuvenite conform cererei, fie personal, fie prin delegatul său, după ce va fi observat
celelalte ce sunt de observat de drept, în aşa fel însă:
1) ca disciplina regulară să fie observată întocmai conform Statutului Ordinului şi viaţa
comună să fie impusă călugărilor ce vor depune făgăduinţa în viitor.
2) alegerea noului superior să se facă după lege şi liber.
Măsuri contrarii nu pot împiedica executarea prezentului.
Dat în Roma, la 11 Ianuarie 1926.
24

C. Card. LAURENTI, prefect
14. Praf în ochii naivilor
25
Vinc. LA PUMA, secretar
Cu toată hotărârea Capitlului general şi cu toată aprobarea Papei de a ridica casa din
Oradea la Priorat, respectiv de a se reveni la vechea Prepozitură a Sfântului Protomartir Ştefan,
în realitate din toate acestea nimic nu s-a făcut, după cum se poate vedea din următorul certificat:
„Certificăm prin acest act oficios, că Superiorul Canoniei Premonstratens din România,
care are domiciliu stabil în Oradea, în materie de aranjarea afacerilor personale şi a menţinerii
bunurilor eclesiastice, în urma autorizaţiei date de Sfântul Scaun Apostolic, dată în 11 Ianuarie
1926, este independent de orice altă mănăstire şi de drept propriu (sui juris)”.
Dat în Abaţia din Averbod în 29 Decembrie 1927.
L. S. (SS) GUMMARUS CRETS
Abatele general al Ordinului Premonstratens.
Adresa de mai sus a Abatelui general dovedeşte sau o anumită ignoranţă şi confuzie, sau
o tendinţă voită de mistificare. Ea vorbeşte de „Case” şi de „mânăstiri” într-un mod echivoc.
Organizaţiile premonstratense din România sunt înfăţişate toate ca simple „case”, care ar fi
atârnat de „mânăstirea” din Jasovia, ceea ce e un non-sens. Se vorbeşte apoi de „călugării
jasovieni cari locuesc azi în România”. Se cere ridicarea „casei” din Oradea la rangul de Priorat
sui juris pentru ca, la sfârşit, autorizaţia Sf. Scaun să nu conţină nici un cuvânt privitor la
ridicarea Oradei la rangul de Priorat sau la separarea organizaţiei premonstratense din România
de cea din alte ţări, ci să declare numai că Superiorul (??) canoniei din România este independent
de orice altă mănăstire şi de drept propriu.
15. Reaua credinţă a Premonstratensilor orădeni
Cu toate că, precum am văzut, Sf. Scaun nu spune nici un singur cuvânt despre separarea
cerută, B. Leéb, în adresa sa Nr. 33/1936 către Ministerul Cultelor afirmă că Sf. Scaun „a aprobat
din partea sa de asemenea încă la 1926 această separaţiune”.
Adevărul e că Sf. Scaun n-a aprobat separaţiunea, ci a declarat numai că Superiorul din
Oradea este independent de orice altă mănăstire şi e de drept propriu, – frază de o extraordinară
rafinărie, care, însă, de fapt nu spune nimic. Căci, este evident că un Superior al unei canonii,
oricare ar fi el, este independent de orice altă mănăstire decât a lui, şi că este de drept propriu.
Dar, cu o astfel de formulă ce a folosit Oradea?Absolut nimic!
Cum se explică această rafinărie a Romei, respectiv a conducerii Ordinului mondial?
Pentru cine cunoaşte de aproape situaţiile de acest fel, chestiunea este foarte simplă: toate
treburile catolice ungureşti din România se rezolvau la Roma după indicaţiile călugărului
benedictin Iustinian Serédy, Cardinalul Primat al Ungariei de mai târziu şi de astăzi, care, în
calitatea lui de Comisar al Guvernului maghiar pentru treburile catolice din teritoriile maghiare
„anexate”, îşi va avea la Roma în fiecare organizaţie bisericească, călugărească, misionară etc.
oamenii săi abili şi stăruitori, care lucrau după aceleaşi criterii impuse de necesităţile politice,
naţionale şi de stat ale Ungariei.
Acestui fapt i se datorează întreaga ţesătură de hârtii, de dispoziţii echivoce şi de
aranjamente care urmăreau menţinerea cu orice preţ a unităţii Prepoziturei jasoviene, – tăiată

totuşi prin tratatul de la Trianon, în trei părţi, – ca un simbol şi o garanţie pentru refacerea
unităţii Ungariei milenare sfâşiate de acel tratat.
16. O restabilire de fapte
Cercetând faptele în realitatea lor, cu abstracţie de cum sunt prezentate autorităţilor
româneşti prin actele analizate mai sus, constatăm următoarele: Primul vicar de la Oradea,
Alfonso Novotny, – un ceh, născut la Viena – n-a demisionat din postul său din cauza bolii, cum
afirmă Szépkuty, ci dintr-o cauză cu totul diferită; el a înţeles că Ordinul Premonsratens maghiar
n-are nici un drept de existenţă în România. Drept consecinţă el a şi părăsit România, plecând în
Cehoslovacia, unde la 1928 îl găsim prior al mănăstirii din Jasovia şi magistru al noviţilor (Cf.
Catalogus generalis Ordinis Praemonstratensis in anno jubilaeo 1928. Averbod, 1928, pg. 97),
iar la 1935, vicar al administratorului apostolic, tot acolo, (Cf. Directorium praemonstratense,
Praga, 1935, pg. 119). Urmaşul său, Bartolomeu Leéb, de fapt şi de drept n-a fost ales de către
membrii domiciliaţi stabil în Oradea ca „provincial (şef) al Ordinului”, cum afirmă T. Szépkuty
şi cum susţine şi abatele M. Takács în adresa redată, ci şi el a fost numit „vicar al prepozitului
din Jasovia” şi „superior al Ordinului din România”, după cum îl găsim în acelaşi catalog încă şi
la 1928, (pg. 105). 1) Aşa că, în realitate nici vorbă de independenţa Ordinului din România, nici
de independenţa Superiorului lui. Situaţia veche sa menţinut pur şi simplu neschimbată, în timp
ce guvernului român i s-a raportat tocmai contrarul, în scopul de a-l induce în eroare, pentru ca în
chipul acesta bunii călugări să poată opera netulburaţi în vederea scopurilor lor antiromâneşti.
17. Crearea unui centru premonstratens maghiar puternic la Gödöllö, lângă
Budapesta
Departe de a fi rupt orice legătură cu Premonstratensii din Ungaria, dimpotrivă, Orădenii
lucrau pe capete pentru crearea dincolo, în Ungaria, a unui centru puternic, de unde să se poată
reface Ungaria milenară desfiinţată prin tratatul de la Trianon. Cu ajutorul moral, intelectual şi
material al guvernului maghiar, pe de o parte, pe de alta cu ajutorul casei din Oradea,
Premonstratensii din fosta prepozitură a Jasoviei, ajunsă pe urma războiului în Cehoslovacia,
înfiinţează un mare centru la Gödöllö, lângă Budapesta, şi anume în prima linie un liceu-model,
în care tinerii să fie crescuţi în vederea refacerii situaţiei create prin război. În momentul în care
guvernul român a închis, în Februarie 1926, liceul din Oradea, guvernul maghiar a luat el în
mână chestiunea şi, în curs de un an a clădit la Gödöllö cel mai impozant şi mai modern liceu, la
care au alergat apoi aproape toţi profesorii din Oradea şi un mare număr de elevi unguri şi evrei
din România. Iată cum redă ziarul Nemzeti Ujsàg din Budapesta, cu data de 30 Decembrie 1924,
marele eveniment al inaugurării acestui liceu.
18. Liceul care simbolizează refacerea vechii Ungarii
Sub titlul: „S’a inaugurat noul templu al culturii maghiare” ziarul amintit scrie, printre
altele:
„Dictatul (!) de pace dela Trianon poate că n’a lovit pe nici unul din Ordinele
călugăreşti aşa de dureros, ca pe al nostru. În urma ocupaţiei române şi cehe, Ordinul şi-a
pierdut liceele din Caşovia, Rasnavia şi Oradea şi merituoşii profesori-preoţi ai acestora, după
mii de încercări şi de lupte eroice zadarnice, au fost nevoiţi să părăsească regiunile maghiare,
ajunse subt stăpânirea străină. De oarece în acest chip n’au putut continua mai departe
activitatea salvatoare de naţiune. Premonstratensii au socotit ca o datorie patriotică şi culturală
primordială a lor de a creşte în ţara mutilată speranţa în viitorul maghiar. În acest scop, Ordinul
a avut nevoie înainte de toate de un cămin propriu şi, în consecinţă, nedându-se îndărăt dela
26

nici un sacrificiu, şi-a angajat pe 50 de ani toate veniturile moşiilor sale din Ungaria mutilată.
În baza acestei operaţiuni de credit, Sindicatul financiar maghiar li-a pus la dispoziţie un
împrumut, cu ajutorul căruia au putut ridica în Gödöllö ceeace era mai urgent decât orice alt
ceva: Liceul şi o parte a internatului. Conform planurilor, într’un timp apropiat se va clădi şi
partea rămasă nefăcută a Internatului, şi biserica, pentru cheltuelile oribile ale acestora,
Ordinul trebue însă să caute acoperire nouă. În privinţa aceasta s’a şi iniţiat o acţiune
încununată de succes. Ministrul de instrucţie contele Kuno Klebesberger, condus de o înţelegere
care nu poate fi în de-ajuns de apreciată, a luat sub patronajul său situaţia nobilă a
străvechiului Ordin maghiar ajuns fără adăpost şi pentru scopul înfiinţării căminului a designat
partea pădurii fazanilor, care se găseşte la 150 metri depărtare de staţia Gödöllö. Ministerul de
agricultură a cedat această porţie din Domeniul Coroanei, Ordinului pentru scopul arătat”…
„Edificiul liceului a fost terminat într’un timp record fantastic de repede… Rectorul
institutului este Dr. Patriciu Stuhlmann, care dimpreună cu eminenţii săi colegi profesori, au
fost transferaţi de către conducerea Ordinului parte dela Caşovia şi Rosnavia, parte dela
Oradea. Nemzeti Ujsàg Directorul economic al institutului este canonicul Dr. Ludovic Kovács,
care are şi direcţia tehnică a clădirii”.
Clădirea e simbolică: Pe bolta hallului este pictat un triptic cu drumurile bătăliilor
maghiare, iar în sala festivă un al doilea triptic cu abaţiile de Jasovia, Leles şi Oradea, Sânmărtin
(Interesant, cea de la Csorna nu e! N. A.). La un anumit loc se găseşte statuia Prinţului Emeric, în
alt loc statuia „Patroanei Ungariei” care este Maica Domnului. „Această statuie – scrie Nemzeti
Ujsàg – în perfecţiunea ei plastică va fi un dascăl mai elocvent decât orice cuvânt omenesc,
pentru sufletul sensibil al copilului”.
19. Liceul din Gödöllö s-a făcut cu concursul moral şi material al
Premonstratensilor din Oradea. El este de fapt, continuarea liceului din Oradea,
închis de Ministerul de Instrucţie român
Că Ordinul din Oradea este interesat şi materialiceşte în chestia liceului din Gödöllö,
aceasta ne-o dovedeşte şi scrisoarea fostului profesor Mauriciu Kravansky, trimisă lui C. Kovàcs,
cu data de Budapesta, 16 Oct. 1923 în care spune printre altele: „În jurul Gödöllö-ului sunt mari
buclucuri. A trebuit să se ia noi împrumuturi. Despre clădirea mănăstirii şi a bisericii nu se mai
vorbeşte, – ajunge dacă se poate face Convictul. Ar fi bine dacă v’aţi interesa să vedeţi în ce
măsură sunt interesate moşiile noastre în acest împrumut şi în aceste clădiri, căci eu am auzit
astfel de lucruri, cari trebue să trezească temeri în sufletul omului”.
Kravansky ar fi dorit, adică, să afle mai de aproape, ce angajamente a luat vicarul Leéb
din Oradea faţă de Takács de la Jasovia în ce priveşte Gödöllöul.
La 14 Februarie 1927 Leéb îi scrie lui C. Kovàcs, care se afla, după cât se pare, la
Budapesta, „Vino imediat acasă, căci eu în săptămâna viitoare trebue să trec dincolo (în Ungaria
N. A.) în chestie de moşii şi n’aş vrea să las casa singură”.
20. Gödöllö-ul – raţiunea de a fi a Ordinului premonstratens
De altfel, Gödöllö-ul este privit ca centru de restauraţie de unde va porni procesul
„fericitei învieri”. Iată ce-i scrie călugărul Egyed Hermann, la 14 Septembrie 1925 din Gödöllö,
lui C. Kovàcs:
„Ar fi bine să stăm odată de vorbă mai amănunţit cu privire la faptul că este oare un
interes al Ordinului şi că peste tot, e posibil ca Ordinul să-şi menţie poziţia dela Oradea. Eu
sunt de părere că, oricât de dureros ar fi gândul ca să pierdem Oradea, trebue să ne împăcăm
cu el, căci lipsa de sucrescenţă şi aşa o va omorî, mai curând sau mai târziu. Dar, dacă trebue
să părăsim Oradea pentru un anumit timp (până la învierea mai fericită), atunci în adevăr este
27

un interes eminent al Ordinului, ca noul post să fie cât mai curând cât mai bun, – ca aici, în
timpul cel mai scurt să fie un corp didactic cât mai zdravăn (şi calitativ şi cantitativ), ca acesta
să fie focarul dela care illo tempore să poată fi recucerite posturile pierdute, – între cari
Jasovia. Eu văd că nici pe tinerimea maghiară din Ungaria mutilată, nici pe cea din statele
succesorale n’o atrage nici Oradea, nici Jasovia, dar da, o atrage Gödöllö-ul, aşa că omeneşte
vorbind, deocamdată numai acesta are viitor. Iar aici trebuesc oameni – foarte mulţi oameni. De
aceea, să nu se prăpădească oamenii de ispravă acolo, unde nu sunt de mare folos, sau cel puţin
nu sunt de atâta folos cum ar fi aici. E posibil ca moartea eroică în poziţiile acelea să fie. Din
punct de vedere extern, mai glorioasă (deşi nici d-voastră nu vedeţi altfel lucrul), politica reală
a viitorului mai îndepărtat însă vorbeşte în mod poruncitor pentru Gödöllö, ca unicul punct
posibil al restauraţiei”.
Şi mai limpede decât E. Hermann vorbeşte despre originea şi despre semnificaţia liceului
din Gödöllö Anuarul din 1933/34, care zice la pg. 82: „Văzând prepozitul dela Jasovia că totul e
pierdut, că şcolile, averile i s’au luat, că nu mai e chip de mers înainte, a îndreptat izvoarele
renaşterii naţionale spre codrii dela Gödöllö. În scopul acesta a amanetat întreaga avere de aici
din Ungaria mutilată a Ordinului, luptând pentru renaşterea Ungariei. Asta e opera lui cea mai
puternică şi mai grandioasă, care va fi pentru totdeauna gloria lui şi raţiunea de existenţă a
Ordinului”.
Aşa dar, în această instituţie este concentrată însăşi raţiunea de a fi a Premonstratensilor.
21. Dar, cu tot Gödöllö-ul, poziţia de la Oradea nu e sacrificată
Dar, C. Kovàcs, deşi se interesa mult de Gödöllö, nu voia să se împace cu gândul că s-ar
putea pierde Oradea, oricât de slabă ar fi şi oricât de puţin drept de existenţă ar avea. El ţinea să
se ştie că liceul român este numai suspendat, şi depunea cele mai fantastice stăruinţe pentru a-l
redeschide. În consecinţă, prin intermediul Partidului maghiar, el a deferit chestiunea liceului
deopotrivă Societăţilor Naţiunilor şi Justiţiei române. Dar, la Geneva nu s-a putut decide nimic în
chestiune, căci, la un moment dat, dosarul chestiunii s-a pierdut şi n-a mai putut fi aflat, iar la
justiţie cauza s-a tot amânat, de nenumărate ori din motive formale, până ce la un moment dat
Curtea de Apel din Oradea a declarat cauza perimată, scoţând-o definitiv de pe rol, în anul 1935.
Între timp, liceul din Gödöllö a fost socotit ca liceul care ţine locul celui de la Oradea. O
parte a profesorilor de la acesta din urmă au trecut de la început la Gödöllö, iar o parte au rămas
la Oradea pentru a pregăti pe cale particulară pe elevii maghiari şi evrei, pe care îi treceau apoi la
Gödöllö, unde dădeau examene, după care se înşiruiau apoi în rândurile levenţilor, cărora soarta
le-a hărăzit gloria de a elibera teritoriile „ocupate” de România şi de Cehoslovacia. Agentul
principal al acestei chestiuni era, la Oradea, C. Kovàcs, iar la Gödöllö era Dr. Anyos Balogh,
indicat încă şi la 1933/34 în Anuarul Liceului ca „conducătorul afacerilor elevilor particulari”
(pg. 17). O parte a corespondenţei dintre aceşti doi factori privitoare la elevii particulari pregătiţi
la Oradea pentru Gödöllö, se află în posesiunea noastră.
Vom expune mai pe larg acest capitol, când vom vorbi anume despre activitatea
personală a lui C. Kovàcs.
22. Foc concentric pentru salvarea Oradei pe seama Ungariei: la Gödöllö, la
Geneva, la Roma şi la Bucureşti
Paralel cu aceste două acţiuni, Kovàcs a sesizat, prin Partidul maghiar şi prin Reuniunea
poporală catolică, şi organele conducătoare de la Roma, după ce încercase zadarnic acelaşi lucru
la Geneva. El a redactat un memoriu pe care l-au dus la Roma d-nii Elemér Gyàrfás şi Coloman
Gzifra şi care a servit ca punct de plecare al unei acţiuni a Sf. Scaun faţă de Statul român, acţiune
care însă n-a dus la rezultate imediate. Efectul acestei acţiuni s-a resimţit însă în demersurile
28

iniţiate la 1930 de conducerea de la Oradea, pe lângă guvernul român în vederea recunoaşterii
personalităţii juridice a Ordinului. Această intervenţiune a devenit necesară din cauza că într-un
oarecare proces al Premonstratensilor cu Statul român, Tribunalul din Oradea a stabilit că
Ordinul n-are personalitate juridică şi, în consecinţă nu poate sta în justiţie. Neputând sta în
justiţie, evident că el nu-şi mai putea apăra nici liceul, nu-l mai putea scoate de sub interdicţia la
care l-a supus Ministerul Instrucţiei şi nu-l mai putea redeschide.
Sarcina de a exopera recunoaşterea personalităţii juridice din partea guvernului a luat-o
asupra sa acelaşi Elemér Gyàrfás, care a mişcat toate pietrele la Roma şi care, la Bucureşti, nu
era decât în continuitatea unei activităţi maghiare pe care Roma o binecuvântase.
23. În momentul celei mai mari demoralizări a Ordinului, – atacul cel mai dibaci şi
mai eficace
Trebuie să semnalăm că iniţierea acestei acţiuni s-a făcut într-un timp, când Ordinul de la
Oradea se găsea în una din cele mai critice faze ale existenţei lui, – fază pe care o caracterizează
mai bine decât orice următoarea scrisoare adresată de C. Kovàcs lui Mauriciu Kravansky, la
Gödöllö, cu data de 14 Mai 1930.
Dragă Mauriciu,
„Scrisoarea aceasta deocamdată ţi-o scriu numai ţie. Despre cuprinsul ei nu vorbi cu
nimeni, nici chiar cu Egyed Hermann.
Scrisoarea, de fapt, atinge această întrebare: a fi, sau a nu fi? Adică: are Ordinul nostru
drept de existenţă şi forţă de existenţă aici în România? În deciderea acestei chestiuni şi tu ai
cuvântul, sau, mai corect, şi tu trebue să contribui la rezolvirea ei, prin fapte. De aceea îţi scriu
acum scrisoarea asta exclusiv numai ţie. După ce voi primi răspunsul tău, se va putea vorbi apoi
deschis în chestiune.
Iată, prin urmare, obiectul: Cu compoziţia personală de astăzi a Ordinului nostru, el
n’are nici o bază de existenţă şi nici o îndreptăţire de existenţă. De ce? Cu statutul personal de
astăzi nu putem susţinea nici şcoala şi nu putem desfăşura nici o activitate pastorală. O altă
sferă de activitate nu există pentru noi şi chiar dacă ni s’ar oferi, pentru provederea ei am fi şi
mai puţin capabili.
Voiu dovedi numai cele dintâi două teze.
Şcoală nu suntem în stare să susţinem. Nu din motivul că am fi prea puţini pentru asta
sau pentru că proporţia de specialităţi ar fi defavorabilă. Nici una din acestea n’ar constitui
piedică în calea deschiderii şcoalei. După părerea mea, asta atârnă mult mai mult de noi singuri,
decât de guvern. Dacă noi am fi în stare să luptăm hotărât pentru ea, guvernului i-ar fi cu
neputinţă să ni-o refuze. Dar, repet, laturea asta a chestiunii n’o discut. Cu compoziţia
personală actuală a Ordinului nostru, lipsesc condiţiile morale pentru posibilitatea deschiderii şi
susţinerii şcoalei. Noi am început încă la 4 Martie să învăţăm limba română, după o hotărâre
comună. Scopul era ca la 1 Septembrie să putem deschide şcoala şi, la cel din urmă termin al
anului acestuia, prin Decembrie, ne prezintăm la examenul de limba şi literatura română. De
atunci au trecut două luni, şi acest interval a dovedit că nu luăm în serios întreaga chestiune a
învăţământului limbii române. Bertram a declarat franc că el, nu se prezintă la examen. Dar,
asta încă nu-i nimic; el duce un veritabil războiu sentimental în contra şcoalei. Nu trece,
aproape, o zi, în care să nu vie cu vre-o veste rea, defavorabilă deschiderii şcoalei, şi acestea le
prezintă într’o astfel de formă, încât îi face o adevărată bucurie. Se înţelege că asta pe mine, pe
Frei şi, în parte, pe Vizi ne revoltă în toată puterea cuvântului. Din parte-i Leéb îl ascultă cu o
neutralitate binevoitoare. Bine înţeles, binevoitoare în sensul lui, Bertram. Tovarăşii lui hotărâţi
sunt Erödy şi Szépkuty. De ce? Aceasta se poate ghici uşor: în chipul acesta lor le merg mai bine
29

„afacerile”. Adică lecţiile particulare. Cu un astfel de suflet, – să zicem: cu astfel de mentalitate
nu se poate deschide şcoală. Unde să găseşti spiritul de devotament şi sacrificiu necesar astăzi
învăţământului? Căci, noi, dacă am avea şcoală, ar trebui să ne pregătim pentru umiliri
extraordinar de multe. Dar, această mentalitate care domneşte astăzi la noi, nu suportă umilinţa
şi nu e în stare să aducă jertfe. Ergo: cu generaţia de astăzi nu putem deschide şi susţine şcoală.
Că nu putem face pastoraţie, asta poate că nici nu e nevoie s’o mai dovedesc. Căci, doar e o
temă de discuţie zilnică că: pe noi nu ne-au crescut în vederea pastoraţiei, prin urmare nici nu
putem fi obligaţi la aşa ceva. Pe acela pe care trebue să-l „obligi” la pastoraţie, nici cu
frânghia nu-l poţi urca pe amvon şi în scaunul de mărturisire. După toate acestea, ar fi de prisos
să mai încerc a dovedi că nu am fi în stare să desfăşurăm o altă activitate: socială, literară, sau
de altă natură în legătură cu acţiunea catolică. Dar, atunci, ce căutăm aici? Întrebarea aceasta
este, de fapt, întrebarea de a fi sau a nu fi. Eu vreau ca Ordinul nostru să trăiască aici. Să
trăiască o viaţă folositoare şi efectivă. Dar, de aşa ceva generaţia actuală nu e capabilă.
Deci?... Deci, generaţia actuală trebue schimbată… Vor trebui concentraţi la Oradea câţiva
oameni de sacrificiu, la cari se vor adăuga cei doi tineri cari se pregătesc acum la Freiburg şi
cari, reîntorşi, se vor încadra în sfera de activitate formată dela. Se înţelege că această sferă de
activitate nu va mai fi şcoala. La aceasta acum trebue, în adevăr, să renunţăm. La dreptul
vorbind, nu noi renunţăm, ci ne-au înlăturat dela ea „pe vecie”, prin politicianizare, – înţeleg
„pe vecie” – actuala stăpânire românească. Noi, deci, putem lăsa, liniştiţi, la o parte din
socotelile noastre, şcoala şi să iniţiem o activitate organizată în spiritul acţiunei catolice.
În privinţa aceasta nu e nevoie de hotărârea prepozitului sau a vicarului, de care atârnă
şi demersul meu viitor. Pun pe prepozitul şi pe vicarul în faţa alternativei: ori îi îndepărtează de
aici pe cei trei oameni, cari sunt incapabili de activitate aici, ori plec eu de aici şi’mi caut
aiurea teren corespunzător de lucru. Acel „aiurea” va fi în orice caz, în Ungaria. Iar, că ce se
va alege de Ordinul de aici, de asta nu mă va mai durea capul... Cu Bertram, Erödy şi Szépkuty
nu mai vreau să stau aici nici un singur an. 9
Aceste declaraţii sunt rodul unor îndelungate frământări. Tocmai de aceea sunt hotărât
pentru retragerea celor mai din urmă consecvenţe”
Scrisoarea aceasta a lui C. Kovàcs este un document de o importanţă covârşitoare. Ea
stabileşte pe de-o parte lipsa de îndreptăţire a Ordinului de a mai exista în România, pe de alta
totala lui incapacitate pe orice teren de activitate, – ambele consecinţe ale demoralizării
iremediabile a Ordinului, pe care Kovàcs a constatat-o şi la 1919, în memoriul către Prepozitul
din Jasovia.
24. Deus ex machina?
Cu toate acestea, urmarea n-a fost cea care ar fi decurs în mod firesc din premise, ci
tocmai dimpotrivă.
Căci, între timp s-a produs o mare acţiune concentrică pentru salvarea Ordinului: pe de o
parte Partidul maghiar, pe alta abatele Zavoral de la Praga şi Nunţiul papal de la Bucureşti,
susţinuţi de înalţi funcţionari din Ministerul Cultelor, directorii generali Z. Pâclişanu şi Aug.
Caliani.
Acţiunea aceasta a fost determinată de lupta disperată pe care Primonstratensii s-au văzut
îndatoraţi a o da în vederea obţinerii personalităţii juridice a Ordinului lor.
9 Totuşi, ultimii doi sunt şi astăzi în Oradea, iar C. Kovàcs încă n-a plecat în Ungaria! (N. A.)
30

25. Premonstratensii în faţa justiţiei române
Înainte de a trece la înfăţişarea noii faze în care intră chestiunea situaţiei juridice a
Ordinului, trebuie să ne întoarcem puţin la unele antecedente ale ei.
Paralel cu procesul dintre Ordinul premonstratens şi Statul Român pe chestia închiderii
liceului, – proces care s-a clasat cu timpul, – se desfăşura în faţa instanţelor judiciare din Oradea
un al doilea proces intentat de Ordinul premonstratens Statului român pe chestia imobilului
şcoalei din Sânmărtin.
Sub Nr. 4484 din 1924 din 7 Noiembrie 1924, judecătoria rurală din Oradea a dat în acest
proces o sentinţă din motivarea căreia reţinem următoarele:
„Având în vedere că, în specie, deţinătorul imobilului nefiind o persoană cu capacitate
juridică, nu poate avea din punctul de vedere legal, nici o voinţă de a poseda, că deci posesiunii
reclamantului lipsindu-i unul din elementele constitutive, acţiunea posesorie trebuia respinsă ca
nefondată”.
Judecător,
(ss) AL. VIŢEANU.
26. O altă atitudine curioasă a Ministerului Cultelor
Împotriva acestei sentinţe, Ordinul premonstratens a făcut recurs la Tribunal. Înainte de
ce acest recurs s-ar fi dezbătut, conducerea Ordinului a intervenit la Ministerul Cultelor
comunicându-i cuprinsul adresei din 4 Septembrie 1924 a abatelui din Jasovia şi cerând ca
membrilor să li se dea autorizaţia de a putea funcţiona ca profesori la alte şcoli catolice din
România (aceasta în conformitate cu îndrumarea primită de la Budapesta!). – La această
intervenţie, Ministerul Cultelor răspunde sub Nr. 11891 din 12 Martie 1925, următoarele:
Domnule,
În urma comunicării d-voastră din 16 Februarie a. c., avem onoarea a vă aviza că
Ministerul a luat act de noua organizare a Ordinului canonic premonstratens din Oradea Mare.
Ce priveşte autorizaţia membrilor de a funcţiona ca profesori la şcolile catolice, cererea dvoastră
a fost recomandată Ministerului de Instrucţie.
p. ministru, (ss) Z. PÂCLIŞANU
p. director general, (ss) Dr. G. COMŞA
D-lui Barolomeu Leéb, şeful ordinului can. Premonstratens
Oradea Mare
27. Atitudinea Ministerului Instrucţiunii faţă de Ordinul premonstratens
La 9 Aprilie 1927, Directorul contenciosului Ministerului de instrucţie, d. I. Dumitrescu
raportă, sub Nr. 46458 din 1927, ministrului următoarele, în legătură cu procesul:
„Apelantul cu nimic nu dovedeşte că are calitatea de personalitate juridică, nici în
dreptul public, căci îi lipseşte legea specială română, care să-i confere această calitate, nici în
dreptul privat, pentrucă nu posedă autorizarea de funcţionare din partea guvernului.
31

Autorizarea de funcţionare dată Ordinului de către Ministerul Cultelor nu este o
adevărată recunoaştere, de oarece acest art. de ordine publică cere ca recunoaşterea să se facă
nu de un minister oarecare, ci de guvern…
Cu această ocaziune ţinem să vă arătăm, Domnule ministru, că Ministerul Cultelor ar fi
trebuit să ia contact şi cu Ministerul nostru, când a acordat Ordinului premonstratensilor
autorizarea de funcţionare, evitându-se în felul acesta crearea unei situaţiuni şi ilegală şi
delicată pentru noi, de care ne vom lovi, de sigur, şi în alt proces cu Ordinul, proces mult mai
important ce va trebui să intentăm pentru revendicarea imobilului din Oradea Mare”.
28. Iarăşi atitudinea echivocă a Ministerului de Culte
Ministerul Instrucţiei a comunicat acest referat Ministerului Cultelor, în numele căruia
răspunde acelaşi Z. Pâclişanu, cunoscut ca protectorul minorităţilor, prin această adresă a
Ministerului, sub Nr. 48.816 din 16 Noiembrie 1928:
Ministerul Cultelor şi Artelor
Direcţia Cultelor minoritare
Nr. 48.816 din 16 Noiembrie 1928.
Domnule Ministru,
La adresa d-voastră n. 824.476/1928 avem onoare a Vă răspunde că la acest Minister nu
se găseşte nimic privitor la vre-o autorizaţie de funcţionare dată Ordinului premonstratens din
Oradea. De altfel, acest Ordin nu avea nevoie de o astfel de autorizaţie, fiind Ordin aflător în
ţară în momentul unirii Transilvaniei cu Regatul României.
În ce priveşte personalitatea juridică, aceasta o avea pe baza legilor maghiare şi o are şi
acum pe baza legii pentru regimul general al cultelor.
Credem că era util, dacă Ministerul Instrucţiunii, înainte de a face obiecţiunile privitoare
la personalitatea juridică a Ordinului, ar fi luat contact cu acest departament.
p. ministru, (ss) Z. PÂCLIŞANU
p. Director General, (ss) Dr. ANTON PEPA
D-lui Ministru al Instrucţiunii, Direcţiunea Contenciosului
29. Catastrofala disensiune între Ministerul Instrucţiunii şi Ministerul Cultelor
Trebuie să observăm aici ciudata disonanţă dintre cele două Ministere: cel de Instrucţie
închide Liceul „premonstratens” din Oradea, din cauza acţiunii antipatriotice a profesorilor lui,
originari din Ungaria, – cel de Culte intervine la Instrucţie ca aceşti profesori să fie admişi în alte
şcoli catolice maghiare, – Ministerul de Instrucţie, de acord cu Justiţia, declară că Ordinul
premonstratens n-are personalitate juridică, cel de Culte răspunde că acesta are personalitate
juridică şi în baza legilor ungureşti şi în baza legii cultelor române, promulgată chiar în acel an!
32

30. Ministerul Cultelor răstălmăceşte legea în favorul Premonstratensilor maghiari
iredentişti
Numai cât, afirmaţiunea Ministerului Cultelor, – recte a d-lui Pâclişanu, este cu
desăvârşire gratuită, deoarece legea din chestiune nu recunoaşte personalitatea juridică a
Ordinelor călugăreşti.
Ceea ce este regretabil e că îndrăzneala d-lui Pâclişanu a derutat pentru moment,
Contenciosul Ministerului Instrucţiei, care luând drept bani buni afirmaţiunea acestuia că
Ordinul are personalitate juridică în baza noii legi a cultelor – (dar nu se cita articolul din lege,
din simplul motiv că un astfel de articol nu există!), – a renunţat la gândul exprimat în ultimul
alineat al referatului şefului Contenciosului, de a intenta Premonstratensilor proces pentru
revendicarea imobilului liceului din Oradea, – imobil rămas până în ziua de astăzi în posesiunea
Premonstratensilor.
Faptul este cu atât mai ciudat, cu cât la câteva zile după adresa de la 16 Noiembrie a d-lui
Z Pâclişanu, tribunalul Bihor, s. II a dat în ziua de 20 Noiembrie 1928 sentinţa civilă Nr. 248,
dos. 276/1936, 10 prin care acţiunea Ordinului premonstratens în contra Statului a fost respinsă.
(Procesul mi se pare că este atacat cu recurs la Curtea de Casaţie 11 ).
În motivarea sentinţei, care, afirmativ s-a comunicat Ordinului la 24 Februarie 1930, se
arată, printre altele, că 1) abatele din Jasovia, care a avut jurisdicţia asupra tuturor
Premonstratensilor din vechea Ungarie, nu este o autoritate recunoscută de Statul român şi n-are
calitatea de a putea transmite jurisdicţia avută asupra membrilor din România ai Ordinului; 2) că
separaţia făcută la 1923 la Oradea şi aprobată în 1924 la Tepla, nu este aprobată de Papa; 3) că
legea cultelor nu prevede personalitatea juridică a Ordinelor călugăreşti; 4) că Ordinul
premonstratens n-are personalitate de drept, deoarece în acest caz ar trebui să fie înscrisă în
registrele de la Tribunal.
31. În mijlocul acestui haos, Premonstratensii iau ofensiva în chestiunea obţinerii
personalităţii juridice
După toate acestea, la 26 Martie 1930 „Provincialul” „Bartolomeu Leéb”, încurajat de
Nunţiul papal, trimite prin d. Elemér Gyárfás, o adresă Ministerului Cultelor, prin care, contrar
prevederilor legii persoanelor juridice, cere de la acesta să-i recunoască personalitatea juridică.
Iată adresa:
„Domnule Ministru,
Ordinul premonstratens, care era aşezat în fosta Ungarie cu mai multe mănăstiri, –
dintre cari una şi în Oradea cu casa asociată pentru membrii emeritaţi din comuna Sânmărtin,
sub jurisdicţiunea Provincială a Abatelui din comuna Jaszovár, care astăzi este atribuită
republicei cehoslovace.
După desmembrarea monarhiei Austro-Ungare aceste mănăstiri şi case au căzut în
diferite state, lipindu-se teritoriul lor la diferite state, – Mănăstirea din Oradea astfel a ajuns în
România. Membrii indigeni, cetăţeni români şi domiciliaţi stabil în Oradea şi respective
Sânmărtin, după tratatul de pace dela Trianon în anul 1923 s’au declarat independenţi de Abaţia
Jaszóvàr, devenit Cehoslovac, şi alegându-şi liber Provincialul în persoana P. S. S. Brtolomeu
Leéb, cetăţean român şi domiciliat în Oradea, această alegere, ulterior, în anul 1924, s’a
aprobat şi de către Generale Capitulum Premonstratensium (Capitlul General al
10 Sau 246.
11 Referatul d-lui avocat al Statului Ovid Demetrescu din 3 Iulie 1931, către d. ministru al instrucţiei, în dosarul de la
Contenciosul ministerului.
33

Premonstratensilor) ţinut în Tepla (Cehoslovacia) în zilele de 23 – 30 August 1924, şi anume cu
efect retroactiv, stabilindu-se în hotărârea Capitlului, că separaţiunea Prepoziturei
Promontoriului din Oradea s’a întâmplat de fapt în anul 1923 şi că actualul Provincial (şef)al
Ordinului s’a ales de către confraţii din România, guvernând acest Provincial cu deplină
jurisdicţiune atât bunurile bisericeşti, cât şi confraţii din România.
Această hotărâre din motive bisericeşti mai rezervă dreptul Sfântului Scaun din Roma
pentru aprobarea definitivă a separaţiunei.
Alăturăm aci sub A) înştiinţarea Abatelui din Jaszóvàr din 4 Septembrie 1924 despre
hotărârea Capitlului General.
Sfântul Scaun din Roma, după cum arată anexele de sub B) şi C) a aprobat din partea sa
deasemenea încă la 1926 această separaţiune.
Într’aceia, din partea Statului Român, prin ordinul 11891 din 12 Martie 1925 al
Ministerului Cultelor, s’a recunoscut această separaţiune şi funcţiunea P. S. S. Bartolomeu Leéb
de Provincialul independent în România.
Prin cele de mai sus, Ordinul actual din România, al Premonstratensilor şi-a păstrat
continuitatea de persoană juridică de drept public în Statul României, fiindcă înainte de
promulgarea legei cultelor, în baza art. 137 a Constituţiei, toate legile şi dreptul cutumal
necodificat al fostei Ungarii în ţinuturile alipite României dela fostul Stat ungar, erau
recunoscute până la codificarea unificativă. Ordinul nostru şi-a exercitat drepturile de persoană
juridică de drept public, atât în mod activ, cât şi în mod pasiv. I s’au expropiat de organele
agrare bunurile în baza § 6 al Legii agrare, ca aparţinătoare unei persoane juridice (mănăstire)
de drept public, şi tot în baza acestui articol i s-au lăsat câte 30 jugăre de pământ cultivabil
pentru fiecare mănăstire.
Ordinul a stat în proces ca persoană juridică, atât ca reclamant cât şi ca pârât, şi
exceptând numai un singur caz desvoltat mai jos, nu i s-a excepţionat personalitatea juridică nici
de către părţile procesuale şi nici de către instanţele judecătoreşti.
Singurul caz însă ne sileşte să venim înaintea d-voastră cu cererea de mai jos.
Anume:
În anul 1924 sub Nr. 4484/1924 Ordinul Premonstratens din România a înaintat acţiune
contra Statului român şi unelor persoane fizice pentru repoziţie sumară, privitor pe un imobil,
judecătoriei rurale Oradea.
În acest proces înaintea judecătoriei rurale Oradea încredinţatul Ministerului de
Instrucţie a ridicat incidentul pe care l-a susţinut înaintea instanţei de apel, tribunalul jud. Bihor
Oradea, că anume Ordinul Premonstratens din România cu sediul Oradea n-ar avea calitate de
persoană juridică de drept public şi nici de drept privat, neconformându-se legii de persoane
juridice din anul 1924.
Regretăm a Vă relata, în acest proces ni s’a înmânat cu 30 zile mai înainte, adică în 24
Februarie 1930 sentinţa civilă Nr. 248 dos. Nr. 276/1926 din 20 Noiembrie 1928 a Tribunalului
jud Bihor Oradea, secţia II, în care se admite incidentul ridicat de reprezentantul Ministerului
instrucţiunii, şi se declară că deocamdată Ordinul nostru n-ar avea calitatea de persoană juridică
şi în motivele, cari se evidenţiază din anexa de sub D) (Copia parţială referitoare a sentinţei) că
fiind că Abatele din Jaszóvàr, care a avut jurisdicţiunea asupra tuturor Premonstratensilor din
fosta Ungarie, nefiind autoritate recunoscută în România, n-a avut calitate de a putea transmite
jurisdicţiunea avută, membrilor din România şi Ordinului, mai departe fiindcă separaţiunea
făcută în 1923 în Oradea şi aprobată în 1924 în Tepla, nefiind aprobată definitiv de Sfântul
Scaun din Roma, în fine fiindcă Ordinul Premonstratens, în lipsa despoziţiunilor legale
existente, – înţelegând şi Legea Cultelor din 1928, – nu este recunoscută de legea română de
persoană juridică, deoarece Ordinele călugăreşti nu sunt amintite în lege, ca fiind recunoscute de
persoane juridice, deci nici nu are calitatea de persoană juridică de drept public, care categorie
de persoane juridice în conformitate cu ar. 1 din legea persoanelor juridice din 1924, numai
34

prin lege se poate creia, – iar ca persoană juridică de drept privat Ordinul nostru nu s’a înscris
la tribunalul competent.
Faţă de această sentinţă greşită, Ordinul nostru a înaintat, în termen, recurs în casare,
care se va desbate înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi la care desbatere se va cita şi Ministerul
Instrucţiunii.
Cererea noastră în urma celor de mai sus este de două feluri:
1) Să binevoiţi a ne certifica în mod oficios, că: Ordinul Premonstratens din România cu
sediul la Oradea, având mănăstire în Oradea (str. Ep. Ciorogariu Nr. 12) şi casa asociată (de
asemenea mănăstire ) în comuna Sânmărtin, este organizat independent în România, organizaţie
recunoscută de Capitlul General al tuturor Premonstratensilor, ţinut în 20 – 23 August 1924, în
comuna Tepla, cu separaţiunea aprobată şi de către Sfântul Scaun din Roma, recunoscut în mod
provizoriu prin ordinul Nr. 11891/1925 al Ministerului Cultelor din Bucureşti, mai departe
recunoscut ca persoană juridică şi de către legea cultelor din 1928 art. 11 12 şi de către legea de
ratificare a Concordatului din 1929 art. IX şi fiindcă această organizaţie este independentă atât
în ce priveşte administrarea bunurilor, dotaţiunilor bisericeşti, cât şi jurisdicţiunea asupra
membrilor Ordinului, fiindcă Provincialul ales de membri cetăţeni români cu domiciliul stabil în
România, Provincial: Bartolomeu Leéb, cetăţean român şi cu sediul în Oradea, independent de
orice autoritate bisericească în străinătate:
astfel Ordinul Premonstratens din România este persoană juridică de drept public, fiind
recunoscut ca atare de legile existente ale României.
2) Binevoiţi a interveni pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice, ca acest minister,
recunoscând situaţia juridică de mai sus, să binevoiască a da instrucţiuni delegatului său, care
va reprezinta cauza dos. 276/1926 a Tribunalului jud. Bihor Oradea S. II, în recurs înaintea
Înaltei Curţi de Casaţie, să-şi revoce incidentul ridicat în privinţa calităţii de persoană juridică
a Ordinului Premonstatens reclamat, recunoscând în instanţă această calitate.
Prin cele de mai sus nu dorim o intervenţie în cauza amintită în fondul cauzei, unde vor
opera dovezile părţilor. Dorim însă, ca şi instrumentele judecătoreşti să fie lămurite prin
interpretarea competentă a Legii cultelor şi a Concordatului în privinţa situaţiei juridice a
Ordinelor şi Mănăstirilor romano-catolice existente în România la data Legii Cultelor, şi a
Ordinului Premonstratens din România, în special, care ordin tocmai pentru lămurirea situaţiei
sale în România şi pentru a se conforma intereselor acestui stat, deja în anul 1923 s-a separat de
confraţii lui de peste hotare, pentru ca astfel nimeni din străinătate să nu aibă influenţă asupra
vieţii spirituale şi materiale a membrilor cetăţeni români ai acestui Ordin.
Sperând suscepere binevoitoare şi admiterea cererei noastre, primiţi vă rugăm, Domnule
Ministru, expresiunea celei mai deosebite consideraţiuni, ce Vă păstrăm.
Oradea, la 26 Martie 1930.
(ss) BARTOLOMEU LEÉB
Provincialul Ordinului Premonstratens din
L. S. România, Oradea
Adresa aceasta a fost înmânată de către d. Dr. Elemér Gyárfás subsecretarului de stat de
la Ministerul Cultelor, d. Dr. Valer Moldovanu, profesor de drept bisericesc la Universitatea din
Cluj. O mână pe care n-am putut-o identifica, a scris cu creionul pe act: „Dr. Gyárfás, – să facă
referatul Dr. Pâclişteanu”. Pe act subsecretarul de stat a pus însă apostila: „D. inspector general
Ienciu va refera urgent”, după care actul a şi fost trimis acestuia: Urgent.
„Urgent”, – de două ori „urgent”? De ce?
Aceasta se va putea înţelege din cele următoare:
12 Inexact! Articolul 11 nu prevede personalitatea juridică a Ordinelor călugăreşti N. A.
35

Să vedem, adecă, ce a urmat.
În loc ca d. inspector general Ienciu să fi cerut nu numai toate anteactele chestiunii
aflătoare în Ministerul Cultelor, ci şi dosarele respective de la Ministerul Instrucţiei, de la
Contenciosul acestuia şi de la Tribunalul Bihor şi să le fi studiat pe toate în mod temeinic, d-sa a
luat primul tren, cu care a plecat la Oradea, spre a cere anumite informaţii directe de la
conducerea Ordinului. Nu ştiu ce informaţii o fi cerut şi o fi obţinut d. inspector general Ienciu,
ceea ce constatăm din actele de la dosar este următorul raport pe care-l face şeful
Premonstratensilor la 16 Aprilie şi în care vorbeşte şi de „vizita” d-lui M. Ienciu:
Nr. 44/1930
Domnule Ministru,
DE LA ORDINUL CANONIC PREMONSTRATENS DIN
ROMÂNIA
Spre complectarea cererii noastre înreg. în 26 Martie sub Nr. 33/1930 pentru a arăta, că
Ordinul Premonstratens era aşezat şi în funcţiune în teritoriul actual, care azi se găseşte în
România avem onoare a Vă arăta următoarele:
Că Ordinul Premonstratens, care‚ s’a aşezat în Oradea în anul 1808 şi de atunci în
continuu era în funcţiune, susţinând o şcoală secundară, şi că şi-a continuat existenţa şi după
preluarea imperiului român, adică după 1 Decembrie 1918,
Putem dovedi şi prin certificat comunal al Primăriei, Municipiului Oradea, – pe care la
caz de nevoe în proximele zile îl vom prezinta, – iar d. inspector general Ienciu, vizitând casa
noastră azi, s’a convins de anuarele noastre continuative şi din scriptele de control ale
Directoratului învăţământului secundar din Oradea, din care reese că Ordinul nostru, ca
susţinător de şcoală secundară, a existat şi în anii 1918 – 1923, până ce în anul 1923, prin
ordinul ministerial Nr. 37311/1922 IV, funcţiunea şcoalei s’a suspendat.
Membrii ordinului premonstratens din Oradea erau atunci (1923) a) în casa
(mănăstirea) din Oradea;
dd. Dr. Károly Irenius, Dr. Kovács Ludovic, Vizy Leonard, Ernyi Gilbert, Szilágyi Dosza,
Leéb Bartolomeu, Labancz Gheorghe, Bertram Bruno, Kovács Candid, Dr. Champier Ştefan,
Dr. Kravjànszky Mauriţiu, Filo Eduard, Dr. Szopek Lorand, Dr. Osyvald Aristid, Steib Guido,
Dr. Szomback Godehard, Szépkuty Toma, Rafain Barna, Berkovits Ernest, Bodnár Remigiu, Suta
Evermond.
b) în casa emeriţilor din St.-Martin:
dd. Fabial Emeric, Bobinszky Teodor, Szmetka Edmund, Beke Boldizsár, Frei Augustin.
Parochul din Târguşor era: B. Borcsányi Acaţiu
Parochul din St.-Martin era: D. Telepi Marcel.
S’a trecut cu permisul Ordinului, în comuna Peiam: D. Erödy Adalbert.
Membri de mai sus ai Ordinului, după cum am arătat deja în cererea noastră Nr.
33/1930, în anul 1923, s’au declarat independenţi de la Abaţia Jaszòvár, alegându-şi de
Provincial pe d. Leéb Bartolomeu, organizându-se astfel independent în România.
Fiind şcoala noastră secundară suspendată în anul 1923, de atunci membrii Ordinului se
ocupă numai cu profesiunea lor originară, adică cu cura pastorală. Această profesie se exercită
deocamdată în două parohii, apoi în biserica noastră din Oradea, în capela din Băile Felix, şi
sunt de ajutor pentru parohiile rom.-cat. din judeţ, iar unii dintre membri fac conferenţii
36

isericeşti atât în localitate, cât şi în provincie participând astfel în mod activ la educaţia
religioasă.
Membri actuali ai Ordinului Premonstratens sunt:
a) În mănăstirea din Oradea:
Dd. Leéb Bartolomeu, provincialul ales al Ordinului, Kovács Candid, Vizy Leonard,
Szilágyi Dosza, Bertram Bruno, Frei August, Dr. Kravjànszky Mauriţiu, Erödy Adalbert şi
Szépkuty Toma.
b) În casa emeriţilor din St. Mărtin:
Dd. Beke Boldizsár şi Steib Guido.
c) În parohia din Târguşor: Borcsányi Acaţiu.
d) ) În parohia din St. Mărtin: Telepy Marcel.
Doi teologi ai Ordinului se află în Freibourg (Elveţia) la studii, ceilalţi lipsiţi din tabloul
din contrapagină au plecat din România definitiv sau au decedat. Cei de mai sus sunt cetăţeni
români.
Primiţi, Vă rugăm, Domnule Ministru, asigurarea celui mai profund respect.
Oradea, la 16 Aprilie 1930.
(ss) BARTOLOMEU LEÉB
L. S. Provincialul Ordinului Premonstratens
În urma acestor antecedente, d. M. Ienciu a redactat, ca din partea Consiliului de
inspectori ai Cultelor, în locul unui referat, următorul AVIZ, care poartă Nr. 187, şi care urma să
fie semnat de ceilalţi membri ai Consiliului şi apoi luat în cercetare şi aprobat de către Consiliul
de advocaţi ai Ministerului:
AVIZ Nr. 187
La tem. 52929/1930
Având în vedere cererea Ordinului Premonstratens din Oradea-Mare Nr. 33/1930,
înregistrată la Nr. 52929/1930, în care arată că Ordinul a funcţionat în tot timpul dela
înfiinţarea sa până în prezent, având casă asociată în comuna Sân-Mărtin, abaţia şi parohia în
Oradea-Mare, unde este şi Provincialul Ordinului:
Având în vedere adresa, în copie autentică, a Prepozitului din Jaszòvár din Cehoslovacia
Nr. 334 dela 4 Septembrie 1924, care era până la această dată prepozitul întregului Ordin
premonstratens, adresă anexată la cererea de mai sus, în care se recunoaşte separizarea
membrilor din România ai acestui Ordin şi alegerea de şef a D-lui Bartolomeu Leéb, ca
Provincial al Ordinului;
având în vedere copia autentică a actului alăturat, Nr. 7809/1925, în care abatele
general al Ordinului Premonstratens cerea aprobarea Scaunului Papal pentru separizarea de
mai sus, precum şi aprobarea dată pe această cerere de Congregaţia chemată a aranja afacerile
Ordinelor călugăreşti, prin care abatele petiţionar este autorizat să ieie toate măsurile cuvenite
conform cererii;
având în vedere certificatul alăturat în copie autentică al Abatelui General al Ordinului
Premonstratens dela 29 Decembrie 1927 din Averbod, prin care certifică că Provincialul
Ordinului Canonic Premonstratens din România, în urma autorizaţiei date de Scaunul Apostolic
la 11 Ianuarie 1926, este independent de orice alte mânăstiri şi de drept propriu;
37

având în vedere certificatul Primăriei Municipiului Oradea Nr. 12602/1930, înaintat cu
adresa Nr. 44/1930, prin care se certifică că ordinul a existat în Oradea dela anul 1850 până
azi, aoganizându-se separat pe teritoriul României, şi că membrii săi sunt de naţionalitate
română, afară de Augustin Frei, care a cerut naţionalitatea română cu actele înaintate
Ministerului de Justiţie sub Nr. 5123/1924, deşi funcţionarea liceului premonstratens din Oradea
a fost suspendată de Ministerul Instrucţiunii cu ordinul Nr. 37317 din aprilie 1922.
având în vedere că Ordinul are avere imobilă în coala cărţii funduare Nr. 3159 din
Oradea şi Nr. 1 din Sânmărtin, cum se arată în certificatul Primăriei menţionat mai sus;
având în vedere art. 36 din Legea pentru regimul general al Cultelor;
având în vedere art. XVII, al. 1 şi 2 din Concordat;
Ordinului Premonstratens din Oradea Mare i se recunoaşte personalitatea juridică.
(ss) M. IENCIU
32. La Ministerul Cultelor – ca în codrul Vlăsiei
Dar, acest Aviz –a mai fost prezentat celorlalţi inspectori, nici Consiliului de Advocaţi, ci
a fost pur şi simplu prezentat Subsecretarului de stat, care, în ziua de 14 Mai 1930, a pus şi el pur
şi simplu următoarea rezoluţie: „Se aprobă referatul (!) Se va recunoaşte personalitatea
juridică”.
(ss) MOLDOVAN
La câteva zile după aceasta, Ministerul Cultelor, serviciul cultelor minoritare, sub nr.
52929/5994/934, a adresat d-lui Bartolomeu Leéb, provincialul Ordinului premonstratens,
Oradea, o adresă, care constă din Avizul de mai sus al d-lui M. Ienciu, semnată pentru Ministru
şi pentru directorul general al Cultelor, adresă fără nici o modificare, afară de trei cuvinte
adăugate la sfârşit, prin care se spune că Ministerul recunoaşte Ordinului premonstratens
personalitatea juridică „de drept public”, – cuvinte care lipseau din avizul aprobat de
subsecretarul de stat, şi care au fost adăugate de către un director evreu 13 din Ministerul Cultelor,
care a scris cu mâna lui conceptul adresei din chestiune.
33. Ca într’un film de cinematograf
Cetitorul atent al acestei scene de veritabil film de cinematograf, se va întreba cu drept
cuvânt: cum a fost posibil ca o astfel de chestiune, care reclamă studii şi cercetări îndelungate şi
minuţioase, să se poată rezolvi definitiv, stante pede, în timp de mai puţin 1½ lună, trecându-se
peste dispoziţiile legii cultelor, peste dispoziţiile legii persoanelor juridice, peste încheierile
Tribunalului, peste punctele de vedere ale Ministerului Instrucţiunii, peste Contenciosul
Ministerului de Instrucţie, care trebuia consultat şi, mai ales, peste interesele Statului român abia
întregit şi vecinic ameninţat tocmai la graniţa de Vest?
Iată câteva întrebări la care eu vreau să răspund, din cauză că aceia pe care îi privesc, sunt
încă în viaţă şi pot răspunde singur.
Ţin doar să redau câteva rânduri dintr-o scrisoare adresată de C. Kovàcs prietenului său
Stif (G. Labancz), la Nyesta, în Ungaria în care-i destăinuieşte că, de curând, a fost la Praga, la
abatele Zavoral pe care l-a determinat să intervină la Bucureşti în chestia liceului. Efectul a fost
că „în Minister, unde Leéb a umblat zilele trecute, au luat în desbatere grabnică şi serioasă
chestiunile noastre”. Leéb, dimpreună cu senatorul Elemér Gyárfàs au intervenit şi ei în chestia
13 În adevăr, la 1930 exista în Ministerul Cultelor un director evreu, cu numele Haies. – Adresa a fost semnată
pentru Ministru de d. Şt. Brădişteanu şi pentru Director de d. G. Ilioniu.
38

liceului şi a personalităţii juridice a ordinului. „Şi ministrul şi Pâclişanu şi Caliani au făgăduit că
vor rezolvi chestiunea personalităţii juridice în sens favorabil, în care scop Ministrul a şi trimis
aici un inspector să strângă date cu privire la timpul de când este Ordinul aici şi la faptul că am
avut continuitate de existenţă dela preluarea imperiului încoace… Leéb a fost şi la Nunţiul, care
a păşit şi el energic în interesul Ordinului…
În ce priveşte şcoala, am discutat şi cu inspectorul Pteancu, la băile Felix. El mi-a vorbit
de înfiinţarea unui liceu cu ajutor de stat, care ar sta eventual sub conducerea
Premonstratensilor sau, cel puţin ar putea instrui şi ei. Soluţia asta noi n’o putem accepta nici
decum; nici nu i-ar trebui maghiarimei. Dar, deocamdată n’am respins-o… În privinţa liceului
Ordinului premonstratens, Pteancu a zis că aşa ceva guvernul nu admite, de oarece opinia
publică, în 24 ore ar mătura un astfel de guvern care ar permite ca aici, la graniţa de vest să
funcţioneze un liceu unguresc autonom. De altfel, împrejurările Ordinului, în special cele
privitoare la personal, nu sunt apte pentru deschiderea liceului. Noi am început, ce e drept, la 4
Martie învăţarea limbei române… dar „profesorii particulari” nu prea doresc şcoala. Speranţa
lor ascunsă e că şi aşa nu vom putea obţine autorizaţia de a o deschide. Cu o astfel de
mentalitate nici nu poate fi vorba de un învăţământ serios, nici chiar în cazul când am primi
aprobarea. Cu un cuvânt: împrejurările Ordinului nu sunt favorabile pentru deschiderea
şcoalei. Instrucţia particulară a stricat cu desăvârşire spiritul public al Ordinului… De altfel, în
contra acestuia am iniţiat un nou atac”.
Aşa dară, nu numai sub guvernul liberal de la 1927, ci şi sub guvernul naţional-ţărănist de
la 1930, din nou: două Ministere – cu două atitudini direct opuse, în aceeaşi chestiune
Totuşi, există şi în conducerea României mari o continuitate, după cum vedem!
34. O generozitate criminală
În orice caz, cei care şi-au dat concursul lor la isprava din chestiune, ar putea spune că au
făcut aceasta, conduşi de cea mai perfectă bună credinţă şi de convingerea că prin acest
aranjament au rezolvat, în sfârşit, problema separării definitive a Premonstratensilor din
România de orice organizaţie externă, supunând acest Ordin punctelor de vedere româneşti de
stat.
Nu trag la îndoială buna credinţă a persoanelor implicate în această chestiune, – cu
rezerva însă asupra d-lui Zanovie Pâclişanu, – dar trebuie să spun că buna lor credinţă şi
generozitate ce au manifestat în rezolvarea acestei probleme au fost crunt răsplătite prin ceea ce a
urmat după isprava d-lor lor.
Căci, şi de astă dată, Premonstratensii orădeni, mână în mână cu cei din Gödöllö şi cu
organele conducătoare de la Roma, au tras pur şi simplu pe sfoară Statul român. Acesta a fost
pus să recunoască personalitatea juridică de drept public unei organizaţii care depinde de drept şi
de fapt de un organ cu reşedinţa în Ungaria şi care este în legătură organică cu organizaţia
premonstratensă din Ungaria, cu care lucrează mână în mână pentru scopurile naţionale
maghiare, pe care, precum am văzut în partea I a lucrării noastre, Ordinul le-a servit întotdeauna
cu entuziasm şi pe care acum, când e la ordinea zilei revizionismul, e gată să le servească cu şi
mai mare devotament.
Iată, în adevăr, faptele:
35. De unde se vede din nou complicitatea Romei în politica revizionistă maghiară
Cu toate măsurile formale pe care Roma le-a luat în chestia Ordinelor, în realitate acolo
lucrează, după cum am dovedit cu alt prilej, 14 organele ungureşti în sensul politicei maghiare
14 O. Ghibu: Nulitatea Concordatului dintre România şi Sf. Scaun, Cluj, 1935, pg. XLIV.
39

evizioniste. Astfel se explică şi următorul decret dat la Roma de Secretarul Congregaţiei sub
Nr. 7699/31 din 20 Iunie 1933, prin care Procuratorul Ordinului premonstratens mondial, Hubert
Noots, este numit, cu aprobarea Sf. Părinte „administrator apostolic al abaţiei de Jaszó, cu
puterea ordinară de care se bucură Abaţii de regimen, conform Constituţiei Ordinului”. Adresa
zicea, în continuare: „Având în vedere împrejurările deosebite, în scopul provederii acelei abaţii
şi a caselor dependente de ea, atât în cele spirituale, cât şi în cele temporale, această Sf.
Congregaţie îţi acordă următoarele facultăţi:
1) Să separi Abaţia însăşi, pe baza instrucţiunilor primite, de dependinţele ei situate în
România şi să constitui la timpul său casele Ordinului din Gödöllö şi din Oradea, şi să înfiinţezi
noviţiatul”;
2) să introduci reforma, în conformitate cu instrucţiunile şi deciziunile Sf. Scaun şi cu
Constituţia Ordinului;
3) să institui Consilii şi să provezi reforma administraţiei temporale;
4) să admiţi, direct sau prin delegat, călugării la profesiunea voturilor temporale sau
solemne, precum şi să-i admiţi pe cei cu profesiune, păstrând toate cele ce de drept trebue să fie
păstrate;
5) să constitui vicar delegat;
Afară de aceasta ţi se dau toate celelalte facultăţi pe cari Sf. Congregaţie le va socoti
necesare sau oportune în scopul provederii guvernării, administrării şi reformării abaţiei
Jasoviniene.
40
(ss) FR. ALEXIUS, H. N. LEPICIER
prefect
(ss) VINC. LA PUMA
secretar
Va să zică, abaţia de Jasovia, care cuprinde şi Oradea, la 1933 este încă nedesfăcută în
părţile ei de dinainte de 1802! Actul prezent al Congregaţiei prevede menţinerea ei şi pe mai
departe, dând Administratorului apostolic doar facultatea de a putea „separa Abaţia însăşi de
dependinţele din România şi Ungaria”, ceeace nu însemnează însă împărţirea Abaţiei în trei părţi
independente: cehoslovacă, maghiară şi românească, ci numai separarea abaţiei ca atare de
dependenţele ei din cele două ţări, cari, între ele rămân unite, şi cari vor fi constituite drept
„case”, la Gödöllö şi Oradea, în timp ce cea de la Jasovia rămâne mai departe „Abaţie”.
36. Măsura Romei este antistatuară, dacă nu chiar anticanonică
Inainte de ce am cerceta ce consecinţe a avut această măsură a Congregaţiei, trebue să
spunem mai întâi de toate că ea este o măsură care nu-şi găseşte justificarea în Statutele
Ordinului. Aceste statute nu prevăd „administratori apostolici” ocazionali. Măsura aceasta unică
în felul ei s’a luat exclusiv pentru ca supt masca ei să se poată menţinea unitatea Abaţiei
ungureşti de Jasovia, ca o garanţie morală în vederea refacerii unităţii politice a vechei Ungarii.
Nu ştiu dacă va mai fi existat în trecutul Ordinului vre-un „administrator apostolic”, ceeace ştiu
cu certitudine este că Statutele nu prevăd aşa ceva şi că asemenea lucruri nu există nicăieri, în
lumea întreagă, la Ordinul premonstratens. In Semantismul Ordinului dela 1928 nu se mai
întâlneşte o astfel de funcţiune. Găsim aci numai următoarele funcţiuni: Cardinalul protector,
Abatele general, Definitori, Procuratorul general, Vicari generali, Vizitatori (pg. 15, 31, 97, 126)
şi Priori.

37. Mai mult chiar, – noua măsură a Romei este în contrazicere flagrantă cu
hotărârea Capitlului general din 1924 şi cu hotărârea Papei din 1926
În adevăr, Capitlul general ţinut în 1924 la Tepla a hotărât constituirea Oradei în
Canonie, ba chiar în Abaţie, care în mod firesc urma să aibă un Abate în frunte. Tot în acelaşi act
Oradea era declarată Prepozitură, supusă exclusiv Abatelui general. La rândul său Papa a pus în
vedere că Superiorul de la Oradea va trebui să fie „ales, după lege şi liber”.
Cu toate acestea, Administratorul apostolic declară Oradea simplă „casă”, fără Abate şi
fără Prepozit, – având la conducere un Vicar instituit de către Administratorul apostolic.
În toate dar absolut în toate ţările în care există organizaţii premonstratense, cel puţin una
din acestea este sau Abaţie sau Prepozitură, sau Canonie. România este singura ţară în care
organizaţia premonstratensă n-are o astfel de formaţiune, fiind ţinută într-o stare de inferioritate,
tocmai fiindcă e socotită numai ca o anexă secundară a Jasoviei, respectiv a Gödöllö-ului.
38. De ce n-a restituit Roma „Prepositura” de Oradea
Se ştie că Prepozitura de Jasovia a fost înfiinţată la 1802 din partea Împăratului-Rege
Francisc, prin contopirea la un loc a Prepoziturilor de Jasovia, Leles şi Oradea.
Ce-ar fi fost mai firesc, decât ca acum Prepozitura de Oradea să fie restituită în starea ei
de dinainte de data amintită?
Dar, tocmai asta nu le trebuia Ungurilor, căci în chipul acesta ei ar fi recunoscut
dezmembrarea unei unităţi simbolice pentru unitatea Ungariei milenare care trebuie refăcută! De
aceea, adresa zice numai că Administratorul apostolic va putea separa Abaţia de Jaszo de
dependenţele ei situate în România şi Ungaria, care, acestea,pot rămânea unite între ele.
39. Ingenioasa pescuire în apă tulbure a Romei
Dar se mai pune încă o întrebare aici: De ce peste Premonstratensii unguri s-a pus un
Administrator apostolic străin, – un olandez, cu reşedinţa în Roma? Nu se găseşte printre
mulţimea de Premonstratensi nici unul care să merite să fie Abate şi Prepozit? Răspunsul este:
Dacă s-ar fi numit un Ungur în fruntea fracţiunilor maghiare, el s-ar fi deochiat imediat în faţa
Cehoslovaciei şi a României, ceea ce ar fi avut ca urmare eventuala compromitere a acţiunii lui
revizioniste purtată pe faţă. Dar, cu un Administrator apostolic neutru la aparenţă, cauza unităţii,
care a fost salvată, va fi incomparabil mai bine servită. De aceea, soluţia Administratorului
apostolic a fost cu bucurie acceptată şi de Premonstratensi şi de guvernul ungar.
40. Cum sfidează Roma suveranitatea României, de dragul Ungurilor
La patru săptămâni după instituirea Administratorului apostolic, acesta dă următorul
decret, care este o sfidare nespus de îndrăzneaţă faţă de măsura prin care Ministerul Cultelor a
recunoscut la 1930, personalitatea juridică a Ordinului premonstratens din România, bazată pe
deplina independenţă a lui:
În puterea facultăţilor acordate subsemnatului prin decretul Scaunului apostolic (Prot.
7699/31) din 20 Iunie 1930, am separat cu totul de abaţia de Jasovia şi am înfiinţat în mod
canonic Ordinul premonstratens din România, iar pe d. Candid Kovàcs l-am constituit Superior.
Dat în Roma, 20 Iulie 1933
41
ss. Dr. HUBERTUS NOOTS
abate, administrator apostolic

Mai întâi câteva precizări. Administratorul apostolic vorbeşte de „facultăţile” pe care i lea
acordat Scaunul apostolic, prin decretul Nr. 7699 din 20 Iunie 1933. De fapt însă acest decret a
fost dat de Secretariatul Congregaţiei pentru afacerile călugăreşti, nu de Scaunul apostolic, cum
se afirmă acum. Apoi, decretul nu dădea facultatea de a înfiinţa în România Ordinul din Gödöllö
şi Oradea. Şi în sfârşit, decretul prevedea că Administratorul apostolic poate constitui Vicari
delegaţi, dar nu că poate numi Superiori ai Ordinului, care, conform Statutelor urmează să fie
aleşi. Şi, se mai pune întrebarea: pe ce bază „înfiinţează” Administratorul apostolic „Ordinul
premonstratens din România”? Căci, sau acest Ordin a existat în România înainte de legea
Cultelor din 1928 şi atunci el poate continua să existe, sau n-a existat şi atunci el nu poate fi
înfiinţat decât printr-o lege a ţării.
Dar, chestiunea aceasta mai are încă şi alte laturi, şi anume: Concordatul, în art. IX
prevede că Statul român recunoaşte numai organizaţiile canonice şi legal constituite ale Bisericii
catolice. Ordinul premonstratens în cazul cel mai bun e constituit în mod canonic dar nu şi legal.
Şi, apoi, ce este d. Kovács? Este Abate, Prepozit sau Prior? De ce se evită această precizare,
înlocuindu-se cu aceea generică de „Superior? Pentru simplul motiv că dacă Kovács ar fi Abate
sau Prepozit, n-ar putea fi supus unui Administrator fie el chiar apostolic.
41. Şi de astă dată: separarea Ordinului premonstratens din România de cel din
Ungaria,e un simplu bluff?
În realitate, şi de astă dată separarea este numai praf în ochii naivilor, iar Superiorul
Kovács este şi el numai pentru ochii lumii „Superior”, în realitate el este un simplu Vicar al
Administratorului, care, la rândul său nu este altceva decât capul ordinului premonstratens din
Ungaria.
Oricât de necrezut ar fi acest lucru, el este real. Ne-o spune limpede şi categoric Anuarul
liceului din Gödöllö pe anul 1933/1934, la pg. 16, unde citim cuvânt de cuvânt: „Capul actual al
Ordinului e dr. Hubert Noots, abate d Floreffe, administrator apostolic”.Iar, pe coperta Anuarului
citim că directorul liceului, dr. P. Stuhlmann este „Vicarul Administratorului apostolic”.
42. „Superiorul” Ordinului premonstratens din România, de fapt şi de drept e
vicarul şefului Ordinului din Ungaria
Administratorul apostolic este nu numai capul Ordinului din Ungaria, ci şi al celui din
România. Dovezi? Iată câteva:
La 10 Februarie 1933 H. Noots, vizitator apostolic, adresează o lungă scrisoare către
confraţii din Oradea. Îşi exprimă bucuria că „s’a făcut ceva în vederea executării decretului
nostru din anul trecut” privitor la închiderea porţii, a separării femeilor, etc. Îi laudă pentru că au
amenajat biserica pentru cultul divin public. „Scuza ocupaţiunei excesive pe care o aduc
adeseori profesorii, în scopul de a nu fi siliţi la viaţă spirituală şi religioasă, nu poate fi luată în
seamă”. Se pune în vedere că „conform legilor eclesiastice, orice activitate literară sau de o
natură similară, are nevoie de aprobarea autorităţii religioase”.
„E necesar să spunem un cuvânt despre administrarea bunurilor. Înainte de toate, trebue
să aducem mulţumiri lui Dumnezeu că în aceste vremuri extrem de anevoioase, până acum n’am
avut de înregistrat nici o criză ci, dimpotrivă am avut totul din abundenţă. Să fim pregătiţi,
fraţilor, şi pentru situaţiuni mai grele!” În scopul unei chivernisiri, „în virtutea autorităţii
noastre, instituim un consiliu de administraţie, care până acum n’a existat şi care este cu totul
necesar”. În continuare, prescrie obligativitatea rugăciunilor şi după masă, „aşa precum se
obişnuiesc în Jasovia şi, acum, şi în Gödöllö şi în colegiul Norbertin din Budapesta”.
Identitatea copiei acestei scrisori o certifică, la 12 Februarie 1933 „Bartolomeus Leéb,
vicar”.
42

La 20 Iulie 1933, administratorul apostolic dă un Decret obligator, pe care, la 29 Iulie
1934, îl modifică şi completează. El priveşte, după cât se pare, Ordinul din Ungaria, dar a fost
trimis şi la Oradea. Articolul 1 din Decretul modificat prevede că „în absenţa Abatelui
administrator-apostolic, Vicarul îl va suplini în toate, conform dispoziţiilor, pe cari Statutele
noastre renovate le prevăd relativ la oficiul Abaţilor în cele spirituale şi temporale”.
La 8 August 1933, Administratorul apostolic scrie din Roma „Reverendissimului Vicar şi
Prior C. Kovács o scrisoare în care spune: „Alăturat îţi trimit trei decrete””. În continuare:
„Kravansky recuză transferarea lui la Oradea, zicând că nu se simte sigur decât la Roma sau la
Budapesta. Mie mi se pare că acest răspuns este exagerat; nu mă aşteptam la el. Totuşi, pentru
motive de ordin politic, nu cutez să stăruesc”. Se ocupă, apoi, de chestia noviţiatului la Oradea şi
de diferite cazuri personale de ale unor membri de aci. Semnează: Noots, „administrator
apostolic”.
Îi răspunde Kovács, intitulându-l: Ilustrissime şi reverendissime Abate administrator
apostolic. „Am primit scrisoarea voastră din 8 August şi la lucrurile cuprinse în ea îndrăznesc a
da următorul răspuns: Dintre cei doi tineri amintiţi de mine în scrisoarea pe care V-am trimis-o
din Gödöllö, pe unul îl luăm de probă, în care scop să vie la Oradea pe ziua de 27 August. Eu
socotesc mai potrivit ca eu, în calitate de magister novitiorum, să-l introduc în viaţa ascetică şi
călugărească, iar d. Szilágyi să-i predea istoria Ordinului şi să-i tălmăcească sensul slujbelor
sfinte şi, mai cu seamă, al Psalmilor”. Dă apoi informaţii despre persoanele amintite în scrisoarea
Administratorului, încheind cu asigurarea că la Oradea toate merg bine: liniştea sufletească s’a
restabilit şi atât în cele spirituale cât şi în cele materiale cu toţii lucrăm pentru binele Ordinului.
Semnează „C. Kovács, Vicar şi Prior”.
La 13 August 1933, „Administratorul apostolic” îi scrie din Praga „Vicarului şi Priorului
C. Kovács” că a primit scrisoarea ce acesta i-a trimis din Gödöllö 15 . „Înainte de plecarea mea
din Roma ţi-am scris, răspunzând la întrebările tale. Am dat, adecă, decretul privitor la
înfiinţarea noviţiatului şi te-am întrebat în chestia magisteriatului noviţilor. Aprob propunerea ta,
ca tu să fii magistrul noviţilor, având ca ajutor pe Szilágyi”. Urmează alte chestiuni privitoare la
diferiţi membri.
La 24 August 1933, Administratorul apostolic scrie, din Praga, lui Kovács, mulţumindu-i
pentru scrisoarea din 19 August. „Confirm propunerea ta de a te numi pe tine magistru al
noviţilor, cu ajutorul lui Dumnezeu (Szilágyi N. A.), după cum doreşti şi precum ai propus. Pe
Toth îl poţi trimite la Roma, în casa Ordinului. Să fie acolo la finea lui Octombrie. Cele mai mari
mulţumiri pentru bunele ştiri despre casa din Oradea. Sunt încredinţat că sub conducerea ta toate
lucrurile vor merge bine”.
La 13 Noiembrie 1933 „Administratorul apostolic” îi scrie lui Kovács de la Jasovia:
Reverendissimului Domn Prior C. Kovács, spunându-i că e de câteva zile la Jasovia, unde se
ocupă de diferite afaceri ale Ordinului. Sosind aci, a aflat că călugărul Erödi a plecat. Unde oare?
„Sper că scrisoarea mea trimisă de aci părintelui Szilágyi (la Oradea, N. A.), i-a parvenit”. Peste
câteva zile se duce la Roma, unde „va putea saluta pe Aloisiu Toth”, etc.
Îi răspunde Kovács, că, Erödi s-a întors aci, la 30 Octombrie de la Leles. El, Kovács, la
stăruinţa Priorului Novotny, l-a trimis la Jasovia, dar el, sfătuit de Adrian Szabo, superiorul de la
Leles, nu s-a dus la Jasovia, ci la Oradea. „Pentru asta l-am certat, susţinând că a încălcat
disciplina călugărească... Deoarece acum, odată, se găseşte aici, nu-l trimit, dar voiu face raport
la Administratorul apostolic imediat, procedând conform instrucţiunilor acestuia. Până ce vor
sosi aceste instucţiuni, el va trăi aici cu noi conform ordinei de zi şi la dispoziţia mea”. Specifică
ordinea de zi...
Încheie asigurând că „lucrurile la noi merg în ordine. Discuţiuni, certuri şi alte asemenea
nu obvin între noi. Pretutindeni domneşte bună înţelegere şi armonie. După judecata mea, fraţii
15 A fost la Jamboree I.
43

duc o viaţă mulţumită, năzuindu-se fiecare să-şi împlinească datoria cât poate mai bine”... Dă
apoi unele informaţiuni personale: „Aurel Várady a făcut profesiunea solemnă la Gödöllö, în
ziua tuturor Sfinţilor. Anul acesta rămâne tot acolo, pentru studii de teologie”.
La 21 Martie 1934, Administratorul dă, cu data din Gödöllö, un nou Decret constătător
din 16 puncte. Punctul 1 zice: „Statutele prescriu pentru toate casele noastre ca cel puţin să fie
comune meditaţia şi examenul conştiinţii... Şi decretul Sfântului Scaun pentru Ungaria (Nr. 13)
admoniază pe Superiori ca nu cumva liceele să prejudicieze disciplina şi spiritul călugărilor”.
Punctul 2. „Vacanţe juste şi limitate (precum spune decretul apostolic pentru Ungaria), Abatele
poate să acorde tuturor confraţilor pe cari îi socoteşte vrednici”. Punctul 14: „Nici un călugăr nu
poate colabora la societăţi literare sau la opere catolice fără concesiunea prealabilă a Priorului
care trebue să cunoască absenţele pe cari astfel de reuniuni le reclamă. Concesiunea prentru
astfel de activitate trebue să se dea în fiecare an separat”.
La 6 Martie 1935 „Administratorul apostolic” dă un ordin privitor la „Disciplina postului
şi abstinenţei în casele din România ale Ordinului Premonstratens” datat din Oradea şi
„promulgat, la 10 Martie 1935” de C. Kovács, „Vicar şi Prior”.
Se pune întrebarea: ce fel de vicar e Kovács? Răspunsul este fără echivoc: vicarul
Administratorului apostolic care este capul Ordinului din Ungaria.
În Şemantismul general din 1928 lucrul e precizat cu privire la B. Leéb, care, cu toată
„separaţia definitivă” de la 1923, este dat ca „vicarius praepositi Iassoviensis et superior ordinis
in Rumenia” (pg. 105). Anuarul liceului din Gödöllö spune şi el precis că Stuhlmann e „Vicarul
Administratorului”.
De ce, în nici un act oficial menit să ajungă în mâinile autorităţilor româneşti,
Administratorul apostolic nu-l numeşte pe C. Kovács Vicar, ci numai Prior? Răspunsul e că
pentru că ştie că adevărul acesta dat pe faţă nu i-ar conveni României, căreia totdeauna i s-a
prezentat lucrul aşa, că Ordinul premonstratens din cuprinsul ei este independent şi Superiorul
lui e de drept propriu. Cum ar tolera România un Ordin care este supus Capului Ordinului din
Ungaria? De aceea a trebuit să se ţie necontenit ascuns acest lucru.
Tot pentru acelaşi motiv vinovat şi C. Kovács în toate actele adresate către guvernul
român semnează exclusiv „Superior”, în timp ce în actele către Administratorul apostolic
semnează totdeauna sau „Vicar şi Prior” sau numai „Vicar”.
43. Toate actele Romei în chestia Premonstratensilor din România sunt subversive
şi îndreptate în contra României
Am dovedit în cele de până aci că toate actele făcute fie de organizaţia din Oradea a
Ordinului premonstratens, fie de Prepozitul din Jasovia, fie de Abatele general din Tongerlo, fie
de Congregaţia afacerilor călugăreşti din Roma, fie de Papa cu privire la separarea Ordinului
premonstratens din România de cel din Cehoslovacia sau din Ungaria – la 1923, 1924, 1925,
1930 şi 1933, – sunt acte subversive. Nimic nu este adevărat din cele ce cuprind ele şi ele au fost
făcute exclusiv pentru a asigura Premonstratensilor unguri din Oradea o situaţie liniştită până la
„apropiata înviere” a Ungariei.
44. La adăpostul actelor subversive ale Romei, Premonstratensii din Oradea, în
tovărăşia celor de la Gödöllö, susţin agitaţia mondială în contra Tratatului de la
Trianon
Şi, acum să vedem consecinţele pe care le-au avut actele de la 1930 şi 1933.
Am arătat că liceul din Gödöllö s-a făcut cu oameni şi cu bani de la Oradea şi pentru
scopurile revizioniste ale Ungariei. În vederea servirii acestora, în vara anului 1923 s-a ţinut la
44

Gödöllö, timp de 2 săptămâni, Jamborea mondială a cercetaşilor, la care au participat 26.000
tineri, din 54 de ţări de pe glob.
Această Jamboree a fost anume organizată pentru a face cu ajutorul ei propagandă
revizionistă în favoarea Ungariei. La manifestaţia aceasta internaţională au luat parte activă
decisivă şi Premonstratensii. „La aceasta, – spune Anuarul, pg. 10, – nu i-a împintenat numai
obligaţiunea pe care o aveau ca localnici nici chiar, declaraţia amabilă a episcopului militar, că
fără Premonstratensi şi fără institutul lor cu anevoie s’ar putea organiza o Jamboree
internaţională, ci în prima linie acel spirit care, timp de 800 de ani a topit la un loc viaţa
Premonstratensilor cu viaţa maghiară şi li-a făurit o soartă comună şi un viitor comun cu soarta
de totdeauna şi cu viitorul maghiarimei. Himnusul maghiar, contopit în mod indisolubil şi strâns
la un loc din regiunile udate cu lacrimi ale cununei Carpaţilor, în potirul de jertfă al momentului
eroic al Premonstratensilor din Gödöllö – păstrează şi astăzi cu scumpătate credinţa celor o mie
de ani, gloria Caşoviei, fericirea Orăzii, glasul plângător al tárogato-ului Krasnahorcăi, dar
păstrează şi conştiinţa că fără jertfe şi fără devotament, fără credinţă şi fără promptitudine nu
există fericire şi nu e posibilă o renaştere şi că dacă nimic nu e greu, dacă scopurile mari şi
universale, şi dacă interesele de semeni şi de patrioţi reclamă pentru ele întreaga energie
bărbătească.
Aceste simţăminte şi gânduri, această organizare spirituală au creat în ultimele clipe ale
marii încercări provocată de prăbuşirea universală instituţiile premonstratense de la Gödöllö.
Apărarea acestora constituie o tradiţie şi o misiune strămoşească, întocmai ca şi răspândirea şi
altoirea în sufletul tinerei generaţii a credinţei şi a speranţei neclintite puse în renaşterea
individuală şi în învierea naţională. Şi, deoarece Jamboreea mondială de la Gödöllö, prin
intermediul sufletului cercetaşilor unguri a pus în cumpănă în faţa lumei întregi şi adevărul
alipirei neclintite la trecutul milenar maghiar, a fost lucrul cel mai firesc ca Premonstratensii din
Gödöllö să fie prezenţi la toate posturile cele mai temute, unde licăreşte cel mai sfios şi mai
frumos drum, graţie mânei ziditoare a fiilor lor spirituali”. (Anuar pg. 10).
În cadrul jamboreei, Premonstratensii au organizat şi o expoziţie, în care şi-au înfăţişat
soarta pe care le-a adus-o Trianon-ul. Scriind despre această expoziţie, Anuarul zice: „Nici din
consideraţiune de fidelitate istorică nu putea lipsi acea hartă autentică, care înfăţişează aşezarea
cea mai nouă a Premonstratensilor jasovieni. Se poate vedea pe aceasta că deşi toate mănăstirile,
şcolile şi bunurile Ordinului sunt în teritorii locuite de Maghiari, graniţa trianonică le-a amputat
în mod crud, cu prilejul mutilării pământului unguresc”. În expoziţie „se mai puteau vedea
chipurile vechilor şcoli ale Ordinului, liceele din Caşovia, Oradea şi Rosnavia, cu graficul
efectivului elevilor din ultimii zece ani”. Mult a putut să spună vizitatorilor maghiari, dar şi celor
străini, inscripţii ca acestea, sub chipurile şcolilor: „dela 1919, încoace cazarmă cehă” şi „dela
1923 învăţământul interzis de către guvernul valah” etc. (pg. 14).
45. Premonstratensii au făcut din Jamboreea mondială de la 1936 cel mai îndrăzneţ
mijloc de propagandă în contra Tratatului de la Trianon
Iată cum apreciază acţiunea săvârşită de Ordinul premonstratens cu prilejul Jamboreei,
călugărul Lorand Szopek, care la 1920 a depus la Oradea jurământul de fidelitate pentru Statul
român şi a intrat în rândurile cetăţenilor acestuia: „Soarta Ordinului premonstratens de Jasovia în
trecut a fost identică cu soarta maghiarismului.
Prin sfâşierea în trei părţi a Ordinului, prezentul lui poartă stigmatele sângerânde ale
Ungariei trianonice. Dar din starea sa de condamnat la moarte el vrea să învie, întocmai ca şi
naţiunea maghiară, ca al cărei element constitutiv a apărut în cadrul expoziţiei dela Gödöllö. şi
tocmai aceasta a vrut s-o demonstreze vizitatorilor Jamboreei mondiale expoziţia
Premonstratensilor de la Gödöllö. Ceea ce Jamboreea în general n-a putut să demonstreze decât
doar în mod voalat mulţimei de străini care au alergat la ea, – adică durerea pricinuită
45

maghiarimei de tratatul de la Trianon, – aceasta observatorul a putut s-o vadă în mod captivant în
trecutul Ordinului premonstratens de Jasovia, – Ordinul maghiar a fost sortit să îndure cele mai
mari pierderi 16 ”.
La Jamboree a luat parte ca sfătuitor, colaborator şi propagandist devotat şi conducătorul
Premonstratensilor de la Oradea C. Kovács, care de la Gödöllö i-a trimis informaţii şi
Administratorului apostolic la Roma.
Unitatea desăvârşită a călugărilor din România cu cei din Ungaria s-a vădit cu acest prilej
mai presus de orice îndoială. Ei sunt cu trup şi suflet, devotaţi pentru marea cauză a Ungariei
mari care trebuie să vie.
46. Şi Aradul în sfera de acţiune a Gödöllö-ului
Aceste rânduri s-au scris şi s-au tipărit la Gödöllö. Dar iată lucruri care s-au tipărit în
acelaşi an, la Arad, în revista Vasárnap, pe care o redactează călugării minoriţi maghiari şi al
cărei prim-colaborator a fost, timp de câţiva ani, călugărul premonstratens Dominic Szilagy de la
Oradea despre care vom vorbi mai pe larg, mai încolo ceva.
Cu prilejul jubileului de 800 de ani de la moartea Sfântului Norbert, întemeietorul
Ordinului, călugării premonstratensi au publicat un număr special din revista Vasárnap. În acest
număr (Iulie 1934) s-au tipărit articole de premonstratensii Candid Kovács, Toma Szépkuty şi
Marcel Telepy de la Oradea precum şi de Dr. Oszvald Arisztid, profesor la liceul din Gödöllö,
fost şi el până acum câţiva ani profesor la Oradea şi cetăţean român. De asemenea, numărul
cuprinde poezii de poetul premonstratens Ladislau Mécs (fost Mártoncsik!) din Ungaria, ale
cărui poezii au fost interzise în România şi de un anumit Szidlö Lázlo. Poezia acestuia din urmă
e intitulată: „Gödöllö în 1933” (adecă anul Jamboreei revizioniste N. A.).
Întreg numărul are un caracter unguresc în spiritul Gödöllö-ului. Acest spirit îl trădează şi
ilustraţiile care reprezintă viaţa Premonstratensilor din Gödöllö şi Oradea. Despre aceasta din
urmă se scrie ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat în lume de la 1918 încoace, sau ca şi când
stările politice de astăzi din România ar fi un provizorat ce poate înceta în orice clipă.
În articolul său, C. Kovács face o reprivire istorică asupra evoluţiei Ordinului, fără să
amintească faptul că, la 1934, există Premonstratensi şi în România, adică la Oradea. Articolul
şi-l încheie astfel: „Credem că plănuitorul şi diriguitorul marilor evenimente istorice, care creiază
viaţă nouă şi pe ruine, va permite ca apelul Papei să ia trup şi aici în mica familie a străvechei
prepozituri din promontoriul orădan. Prin chemarea la viaţă a venerabilului cult al Altarului,
Ordinul nostru priveşte şi în acest bastion al Orientului, spre un viitor glorios.” (pg. 257).
Al doilea articol, intitulat: „Scurtă privire istorică asupra prepoziturilor
premonstratense” este scris de profesorul Dr. A. Osváld de la Gödöllö. El vorbeşte exclusiv
despre Ordinul premonstratensilor din Ungaria, pe care, evident, războiul mondial n-a atins-o
decât doar, precum vedem din încheierea articolului, prin aceea că „şcolile Premonstratensilor de
Jasovia au fost silite să-şi închidă porţile.” (pg. 263).
Imediat după acest articol urmează poezia „Gödöllö în 1933”, în care autorul zugrăveşte
atmosfera liceului din Gödöllö, pe care l-a urmat cu câţiva ani în urmă şi unde discuta pe
îndelete, cu colegii săi despre „literatură, femei, religie şi patrie”. – Este uşor de înţeles despre
care „patrie” discutau tinerii ardeleni la Gödöllö, în anul Jamboreei despre care s-a vorbit mai
sus destul de pe larg.
Al treilea articol, despre „Biserica Premonstratensilor din Oradea” e scris de T.
Szépkuty. Vorbind despre activitatea didactică a Premonstratensilor restituiţi în Oradea de către
Regele Francisc la 1802, Szépkuty încheie: „Împiedicarea (de către Statul român! N. A.)
activităţii noastre şcolare ne-a readus la misiunea originară a Ordinului, care este pastoraţia. Prin
16 Anuarul liceului din Gödöllö pe anul 1933/1934.
46

aceasta a luat nou avânt şi desvoltarea internă a bisericii… La 18 Septembrie 1932 episcopul
diecezan (Ştefan Fiedler) a consacrat şi biserica, care fusese până aici numai binecuvântată…
Avem intenţiunea ca, cu timpul să transformăm într’un stil unitar toate altarele ca, astfel biserica
noastră nu numai din punct de vedere arhitectonic, ci şi din acela al aranjamentului intern să fie
vrednică de Făcătorul-a-toate” (pag. 267).
Al patrulea articol, de M. Telepi, tratează despre Premonstratensii în şcoală. Nu se spune
nici un cuvânt despre activitatea lor şcolară sub regimul românesc şi despre încetarea liceului din
Oradea. Ca şi când anii de la 1918 încoace ar fi un simplu coşmar, care nici nu trebuie amintit.
Aşa se scrie în revista Vasárnap de la Arad, care apare cu binecuvântarea specială a
Papei.
Vom arăta mai jos, când vom vorbi în mod special despre activitatea câtorva
Premonstratensi orădeni reprezentativi, şi alte lucruri apărute în coloanele acestei reviste
susţinute moraliceşte de Capul Bisericii catolice universale.
Încheiem acest capitol cu încredinţarea deplină că am dovedit mai presus de orice
îndoială manoperele echivoce ale Premonstratensilor din Oradea, care sunt instrumentele
Gödöllö-ului, şi manoperele Romei, care patronează în mod constant tendinţele revizionismului
unguresc îndreptat în contra României.
IV.
Călugări premonstratens orădeni în serviciul Ungariei care
trebuie înviată
Iată, mai întâi, icoana statului personal actual al Premonstratensilor din Oradea, aşa după
cum a fost înfăţişată în mod oficial Ministerului de Culte în toamna anului 1934.
1. Tabloul general al Ordinului din Oradea
Ordinul are 14 membri, dintre care născuţi în România 6, în Ungaria 7, în Jugoslavia 1.
Acesta din urmă nu e cetăţean român. După limba maternă, 13 sunt arătaţi ca unguri, unu ca
german. În realitate, dintre cei 13 „unguri”, cel puţin 5 sunt nemţi, şi anume: Gustav Frei, născut
în judeţul Torontal (tatăl său Dionisie Frei, mama: Ana Keller!), Adalbert Erödy (fiul lui Albert
Ebert şi al Margaretei Weber), Ladislau Toth (fiul Clementinei Faeber), Huber Felix (fiul lui
Andrei Huber şi Tereza Schilhau), Guido Steib, (fiul lui Steib Martin şi al Gertrudei Schradi din
Foeni Satu Mare), Dominic Szabo (fiul lui M. Schweighard şi Iuliana Raiki).
Unul din cei 14 inşi studiază la Gödöllö, al doilea, T. Szépkuty a trecut de curând acolo.
Toţi conducătorii Ordinului orădean, de la 1919 încoace, fără excepţie, sunt născuţi în
Ungaria şi stau în permanentă legătură cu Gödöllöul, de unde primesc directivele în vederea
conducerii Ordinului şi în care privesc simbolul viu al stărilor maghiare de mâine.
Conducerea actuală încearcă, ce e drept, să ascundă, pe cât e posibil, aceste legături.
Astfel, când a fost somată să arate în mod precis statul personal actual al Ordinului în comparaţie
cu cel dintre 1919 şi 1934, ea a indicat numai pe 6 din foştii profesori din Oradea funcţionând
astăzi la Gödöllö, câtă vreme sunt de fapt cel puţin 12 şi anume: Dr. Ludovic Kovács, Gilbert
Ernyi, Dr. Ştefan Champier, Dr. Lorand Szopek, Dr. Aristid Oszvald, Dr. Godhard Szombach,
Barnaba Rafain, Ernest Berkovics, Remigius Badnar, Bruno Bertram, Evermond Şuta şi
Mauriţiu Kravansky (Kárpati).
Cei subliniaţi au fost trecuţi sub tăcere, pentru ca autorităţilor să nu le bată atât de tare la
ochi faptul pe care-l constituie marele număr de profesori orădeni la Gödöllö, – profesori care în
47

majoritate sunt cetăţeni români. Aceeaşi conducere a Ordinului mai ascunde faptul că tânărul
membru al său Aurel Varady îşi face studiile tot la Gödöllö, de unde azi mâine se va întoarce
complet îndoctrinat cu spiritul şi cu metodele de acolo.
2. Activitatea „Provincialului” B. Leéb
Să urmărim acum activitatea lui Bartolomeu Leéb, care faţă de autorităţile româneşti a
fost între anii 1923 – 1933, „Provincialul (şeful) Ordinului premonstratens din România”, iar faţă
de Budapesta şi de Roma „Vicarul prepoziturii de Jasovia”.
S-a născut la 15 Iunie 1880, în Székesfehérvár (Ungaria). Pe maică-sa o chema Caterina
Hahn.
B. Leéb este marele mistificator al situaţiei de drept a Ordinului premonstratens din
România. El a indus sistematic în eroare autorităţile administrative şi judiciare ale ţării, susţinând
că organizaţia premonstratensă de aici este absolut independentă de oricare organizaţie din afară,
– el este cel care a pus în mişcare Partidul maghiar, Reuniunea populară, Nunţiatura Papală şi
Liga Naţiunilor în vederea obţinerii personalităţii juridice a Ordinului, răzămându-se pe
documente ticluite ad-hoc la Roma cu concursul exponenţilor politicii maghiare revizioniste. El
este acela care a cumpărat cu 1 milion pengö o moşie în Ungaria pe seama Ordinului şi a dat-o
pentru susţinerea liceului din Gödöllö, în care să se crească viitorii restauratori ai Ungariei
milenare. El este acela care a schimbat sigilul şi emblema Ordinului, în scopul de a deruta
autorităţile româneşti şi de a evidenţia unitatea cu Ungaria.
3. Activitatea actualului „Superior, Candid Kovács”
Candid Kovács se prezintă astăzi în faţa autorităţilor româneşti ca Superiorul, respectiv,
Priorul Ordinului premonstratens din România, iar în faţa Budapestei şi Romei ca Vicar al
Administratorului apostolic, respectiv al şefului Ordinului premonstratens din Ungaria.
S-a născut la 8 Decembrie 1882 în Devecser (jud. Abauj-Torna, Ungaria). Până la 1919,
dacă nu chiar până la 1920, a fost profesor la Jasovia, respectiv la Caşovia, de unde a venit în
România. Contrar acestora, în faţa autorităţilor româneşti a declarat, supt propria semnătură, că
locuieşte fără întrerupere, în România de la 1907. Aceasta pentru ca să-şi justifice dreptul de a
trăi la Oradea şi de a conduce Ordinul.
O întrebare ce se impune este: de ce la 1919 sau 1920, când C. Kovács n-a mai putut
rămânea în Cehoslovacia, şi a venit în România, cu care nu avea şi nu putea avea nimic în
comun? Răspunsul e că, după ce în Cehoslovacia guvernul a închis toate liceele premonstratense,
deschizând în locul lor licee de stat, C. Kovács a venit la Oradea ca să apere liceul de acolo de o
soartă comună cu cele din Cehoslovacia. În adevăr, Kovács a fost cel mai îndărătnic luptător
pentru menţinerea liceului din Oradea. După închiderea acestuia din partea Ministerului de
Instrucţie, la 1923, Kovács a fost acela care a luptat şi luptă şi astăzi pentru redeschiderea
liceului, şi care, în timpul de restrişte, a condus ani de-a rândul activitatea profesorilor rămaşi în
Oradea, pe terenul instrucţiunii particulare a elevilor maghiari şi evrei din Transilvania, pe care îi
pregătea pentru Gödöllö şi pentru scopurile urmărite de acesta.
Astăzi, C. Kovács tăgăduieşte orice amestec al său în această chestiune, dar
corespondenţa lui ne stă mărturie vie în sensul arătat de noi. Iată câteva dovezi:
La 29 Septembrie îi scrie lui „Cimbi” (Dr. Godehard Szombach) la Gödöllö în chestia
elevilor particulari. La 23 Iunie îi scrie, în aceeaşi chestiune, Dr. Remigius Bodnar, la care
scrisoare Candid Kovács îi răspunde, afirmând că „institutul vostru (din Gödöllö N. A.) e şi al
nostru”(al celor din Oradea, N. A.) şi informându-l că elevii de la examen au fost slabi la limba
latină.” Kovács reflectează: „Observaţiile privitoare la limba latină sunt foarte la locul lor. Pe
48

viitor voiu atrage atenţiunea profesorului de limba latină”. De încheiere, Kovács îl roagă pe
Bodnar să-i scrie cum s-a întâmplat de elevul Roth a căzut la 4 materii?... „Asta m’a surprins”.
La 25 Septembrie 1928, C. Kovács îi scrie lui Bruno Bertram, din Budapesta: „După o
călătorie plăcută, în cursul zilei de ieri, Luni, am reuşit să isprăvesc la Budapesta şi Gödöllö
următoarele lucruri: la Gödöllö am predat lista (catalogul elevilor particulari N. A.) şi am primit
următoarele lămuriri cu privire la agendele ulterioare (înşiră cu numele 10 elevi şi eleve în
interesul cărora rămâne să se mai completeze unele documente). La Budapesta a plasat mai
multe fete la institutul doamnei Veres Pàl. Dă o mulţime de date personale, din care se vede că
el, Kovács, era mijlocitorul principal între tineretul maghiar ardelean şi autorităţile şcolare din
Ungaria. Totodată, el transportă prin contrabandă, cărţi ungureşti dela Budapesta la Oradea. Iată
însăşi mărturisirea lui:
„Nunc venio ad fortissium! Cărţile le-am comandat, şi azi, Marţi se expediază pe poştă la
Biharkeresztes. Dacă aveţi pe cineva care să-şi ia asupra sa acest lucru, începând de joi, poate
trece la Josif Hary, magazinerul la M. A. V., dela care le poate ridica. Probabil că veţi găsi om
care să ducă cărţile dela Keresztes la Episcopia Bihorului, la preotul catolic sau la cel reformat.
Sâmbătă vă puteţi interesa deja şi acolo de ele. Mai bine ar fi să vă duceţi cu automobilul lui
Borsy sau al lui Balogh la Szabo Francisc şi la Balájthy; este cu totul sigur că 1 – 2 din lăzile
expediate vor fi sosite acolo”.
La 12 Noiembrie, la 1, 13 şi 19 Decembrie 1928, precum şi la 24 Mai 1929 îi scrie
Balogh din Gödöllö. La 12 Noiembrie, 13 Decembrie şi 19 Decembrie 1928, precum şi la 24 Mai
1929 îi scrie din Gödöllö în aceeaşi chestie a elevilor particulari Anyos Balogh, pe care Anuarul
din 1933/34 ni-l prezintă ca „Director al afacerilor elevilor particulari”, – (a magántanulék
ügyeinek intézöje, pg. 17). De-a lungul întregii epoci de la 1923 încoace, C. Kovács este
exponentul şi susţinătorul Gödöllöului la Oradea. Cu concursul lui s-a ridicat acolo monumentul
foştilor elevi ai liceului orădean şi ai celorlalte şcoli „jasoviene”, morţi în războiul mondial
pentru idealul panmaghiar. Acest monument a fost ridicat de „Asociaţia amicilor şcolilor
premonstratense jasoviene”, cu reşedinţa în Budapesta (VIII str. Horansky 23). La 25 Martie
1929 un anumit Ludovic (Lajos) îi scria din Gödöllö lui C. Kovács, că dezvelirea monumentului
va avea loc la 9 Mai şi că în vederea acestui monument e nevoie să fie controlate toate datele
referitoare la eroii, al căror nume va fi gravat pe moment. În acest scop îl roagă pe Kovács să
controleze datele şi în acelaşi timp, să-i trimită lista părinţilor celor morţi, pentru ca să poată fi
invitaţi la serbare. „Această învitare – zice scrisoarea – pentru evitarea oricărei vâlve se va
trimite pe adresele respective în plicuri închise şi fără nici un antet”. Pe dosul acestei scrisori se
găseşte scrisă cu mâna lui C. Kovács lista cu 21 de nume de rudenii, trimisă la Gödöllö.
Este interesant de remarcat compoziţia Asociaţiei amintite. Ea are ca patroni trei foşti
miniştri, între care şi românul maramureşean Ioan Bud, apoi ca reprezentanţi ai liceului din
Oradea, printre alţii pe Dr. Ioan Lindenberger, administratorul apostolic al diecezei Oradea, cu
reşedinţa la Debreţin, (menţinută de Sfântul Scaun, în aşteptarea refacerii unităţii istorice a
diecezei, după refacearea Ungariei milenare) şi pe Martin Mellau, vicarul acestuia. (V. Anuarul
liceului pe 1933/34, pg. 77).
În vederea susţinerii liceului din Gödöllö a stăruit C. Kovács pentru cumpărarea pe seama
Ordinului orădean a moşiei din Baracska (Ungaria), pe preţul de un milion pengö, moşie cu
privire la care găsim informaţiuni precise în scrisoarea de la 16 Noiembrie 1932 a lui Kovács
către Mauriciu Kravansky, în scrisoarea lui Gusti (Gustav Frei) adresată lui Kovács, la
Budapesta, în ziua de 11 Octombrie 1932 şi mai ales în următoarea scrisoare confidenţială, pe
care i-o scrie de la Gödöllö, la 1 Februarie 1935, în mod confidenţial (Anyos Balogh?) şi pe care
i-o trimite în plic fără mărci, prin curier, la Biharkeresztes, staţiunea de la frontiera Ungariei.
Iată ce cuprinde, între altele această scrisoare strict confidenţială:
...” Acum se pot întâmpla astfel de schimbări, cari ar putea modifica esenţial observaţiile
ce le-aş fi avut de făcut. Ar fi prematur însă să-ţi scriu în această chestiune; nu e încă pe deplin
49

cristalizată şi, apoi nici n’ar fi recomandabil într’o scrisoare cu soartă îndoielnică. Numai atâta îţi
fac cunoscut că în schimbul ajutoarelor oferite, s’ar putea constitui o oarecare supraveghere mai
strânsă, în cadrul căreia nu ştiu cum ar putea încăpea independenţa Szentpeterdei, deoarece
despre aceasta nu se ştie nimic la locurile mai înalte şi nici nu se poate şti. Aici trebue procedat
cu foarte mare precauţiune.
Toate acestea, bine înţeles, sunt strict confidenţiale şi le scriu exclusiv pentru tine.
Dificultatea cea mai mare o constituie, de sigur, chestia participării la amortizarea datoriei
întabulate. Absolvarea de aceasta şi aici o tăgăduesc şi autorităţile superioare cred că n’o iau la
cunoştinţă, din cauza că n’au ştire nici despre crearea uzufructului moşiei. Eu cred că chestia asta
s-ar putea rezolvi printr’un compromis. Dar, cum să fie acesta, despre aşa ceva n’am încă o idee
clară. Mă gândesc doar, că ar putea fi vorba, eventual, de un anumit procent. Lucrul acesta trebue
cântărit bine şi clarificat. Celelalte puncte ale proiectului tău probabil că nu cauzează dificultăţi
mai mari nimănuia. La punctul 8, însă s’ar putea întregi respectiv modifica unele lucruri. Punctul
prevede că bilanţul urmează să fie prezentat numai Vicarului de Oradea. Pentru evitarea
susceptibilităţilor s’ar putea, eventual, accepta o astfel de modificare, ca bilanţul să fie prezintat
ambilor Vicari (din Ungaria şi România N. A.). Astfel s’ar putea motiva şi cu aceea că nu se
tratează de proprietăţi perpetue, ci numai de o moşie cedată spre întrebuinţare deocamdată
nehotărât, a cărei administrare interesează şi autoritatea de aici a Ordinului. Observaţia mea se
raportă şi la punctul 12.
Socotesc că trebue să se clarifice şi noţiunea venitului curat. Aceasta e în legătură şi cu
supravegherea amintită mai sus şi, deoarece de aceasta se ţine şi prezentarea bugetului, în el
trebue să se cuprindă şi sumele cari servesc la amortizarea sarcinei care grevează moşia.
Vreau să mai amintesc, că trebue reglementată şi durata timpului pentru care moşia se dă
în întrebuinţare, fie în mod fix, fie prin determinarea vre-unei împrejurări. Dar, repet, totul atârnă
de aceea că în ce chip se stabileşte modalitatea de supraveghere. Se va alege ceva din aceasta şi
dacă da: în ce formă şi cu ce sferă de atribuţii”.
Această scrisoare, cu tot tonul ei reţinut din cauza temei exprimate de autor, tratează
limpede faptul cunoscut că Premonstratensii din Oradea sunt angajaţi cu averile lor la liceul din
Gödöllö şi că acest aranjament va fi stipulat în forme, care scot în relief speranţele unei apropiate
reuniuni cu Ungaria!
În interesul acestui aranjament s’a dus în Aprilie 1935 Kovács la Budapesta, de unde i-a
scris colegului său Gheorghe Labancz, despre un lucru, important „care pluteşte în aer, dar încă
nu e sigur”, şi care nu este exclus să cuprindă o aluzie la gândurile intime care nu se pot aşterne
aşa uşor în scrisori cu soarta îndoielnică...
Scrisoarea aceasta aruncă, oarecare lumină şi asupra faptului relatat de către Inspectoratul
general al jandameriei Ministerului Cultelor prin adresa Nr. 877/1935, că cu prilejul percheziţiei
făcute în noaptea de 28 – 29 Iulie 1935 la mânăstirea din Oradea s’au găsit acolo mari sume de
bani, în monedă străină 17 . După informaţiile primite de la căpitanul Novac din Jandarmerie, care
a făcut percheziţia, în cassa de fier a Premonstratensilor orădeni se găsea, în hârtii de câte o mie
de franci francezi, franci elveţieni şi dolari, o sumă aproximativă de 5 milioane lei.
Paralel cu acţiunea gödöllöiană, C. Kovács a desfăşurat în mod permanent o acţiune
panmaghiară la Oradea, în cadrul Partidului maghiar şi a gazetei Erdélyi Lapok. În privinţa
activităţii lui în Partidul maghiar, iată două mărturisiri făcute de Kovács însuşi. Astfel, în Aprile
1930 îi scria prietenului său G. Labancz în Ungaria: „La 4 Maiu (1930) voi ţine la matineul
cultural al Partidului maghiar o conferinţă despre Petru Pázmány”.
La 3 Ianuarie, îi scrie călugărului minorit din Arad, Dr. A. Wild, directorul revistei
iredentiste Vasárnap: „În secţia tinerimei Partidului maghiar ţin o serie de câte 4 conferinţe
istorice şi literare, timp de 8 săptămâni”.
17 Vezi pag. 107 a cărţii prezente.
50

La 22 Ianuarie 1931, Secţiei amintite a Partidului maghiar i se dă un local în însăşi
imobilul premonstratens, după ce din anul 1930 avem printre hârtiile lui Kovács diferite apeluri
de ale aceluiaşi Partid maghiar. Tot aici trebuie să amintim şi memoriul său latinesc, trimis la
mai multe autorităţi din Roma în vederea acţiunii lui din Oradea. Acel memoriu a fost dus la
Roma de către reprezentanţii Partidului maghiar, după cum reiese dintr-o scrisoare a lui M.
Kravansky.
Şi tot aici trebuie să amintim că Kovács a luat parte activă şi la vestita Jamboree din
Gödöllö, precum şi că a fost între întemeietorii ziarului Erdélyi Lapok, – ziar care a fost interzis
de nenumărate ori din partea autorităţilor româneşti pentru atitudine antipatriotică şi în care,
printre multe altele, s-a publicat şi interviul corespondentului Paul Balázs din Amsterdam cu
preşedintele congresului naţional din India Patel Valabhay, în care-i pune, între altele, acestuia
întrebarea:
– Cunoaşteţi situaţia tristă a Ungariei pe urma tratatului dela Trianon?
– Valabhay răspunde: – Ştiu foarte bine, cât de nedrept s’au purtat faţă de această ţară,
care veacuri dearândul a apărat cultura şi averea celorlalte ţări, cei cari i-au dictat sentinţa de
moarte. Scrie, te rog, că salut cu simpatie Ungaria pe care a batjocorit-o Trianonul şi vestesc cu
încredere că, în curând va veni vremea, când imperialismul va pieri şi popoarele apăsate vor
ajunge libere 18 .
La această gazetă este colaborator C. Kovács.
La 20 Iulie 1933 Kovács a fost numit „Superior al Ordinului ” – după cum afirmă – de
către Administratorul apostolic. Numirea aceasta s-a făcut în împrejurări foarte curioase şi după
stăruinţa lui Mauriciu Kravansky, care a fost trimis şi susţinut de guvernul unguresc la Roma, în
scop de propagandă ungurească. Guvernul maghiar ar fi dorit ca Superiorul Oradei să fie numit
Kravansky însuşi, care e cetăţean român, dar chestiunea unei atare numiri ar fi fost prea riscată,
dat fiind că Kravansky era membru al Ordinului Vitejilor din Ungaria, în care calitate prezenţa
lui în România în fruntea Ordinului, i-ar fi putut crea acestuia situaţii grave. De aceea,
Kravansky a renunţat la acest post şi l-a aşezat în scaun pe Kovács, după cum pare a rezulta din
însăşi scrisoarea ce acela i-a adresat de la Roma în chiar ziua în care s-a făcut numirea. Iată
fragmentele ce ne interesează din această scrisoare:
Dragă Candid
Primeşte cele mai bune şi cele mai sincere urări de bine din parte-mi cu prilejul numirii
tale. Acesta este primul lucru în care văd asigurat viitorul mai bun al Orăzii. Înainte, deci! În
această numire văd şi propria mea victorie. Tu o ştii bine asta, şi după cum am spus, aveţi noroc
că v’aţi scăpat de mine, căci eu aşi fi ocupat scaunul acela. În ce priveşte magisteriatul meu,
n’aş avea nici o obiecţie de făcut, căci eu doar mă simt totdeauna orădan, dar trebue să
recunoşti că lucrul este irealizabil. Cea mai grea nucă este Ordinul Vitejilor. Dacă va trebui să
plec de aici, numai la Pesta m’aş duce bucuros.”
... Poate va fi o modalitate, să viu cu cetăţenie de a Vaticanului, dar şi aşa aş fi sub
permanentă supraveghere şi n’aş avea nici o libertate de activitate externă, ceeace ar fi egal cu
sclavia. Dar, ar trebui să trăesc foarte diplomatic şi n’ar fi permis să-mi deschid gura. Asta ar fi
mai mult decât orice. Aş putea face pe diplomatul oriunde, dar la voi ar fi greu.
51
MOR 19
Va să zică, se preconizează o cetăţenie a Vaticanului pe seama instrumentului Ungariei
revizioniste, cu care ar putea veni la Oradea, ca să opereze după reţeta de la Budapesta!
18 Erdélyi Lapok, Oradea, Nr. 205/1932.
19 Adică Mauriciu (Kravansky).

Şi asta, cu ştirea şi colaborarea Superiorului Ordinului premonstratens din România.
În calitatea sa ascunsă de Vicar al Şefului Ordinului din Ungaria care este şi
Administrator apostolic, C. Kovács călătoreşte necontenit în Ungaria. Într-o scrisoare din August
(?) 1933 trimisă lui G. Labanez la Nyesta, îi face cunoscut:
„Am fost la Jasovia, la Administratorul apostolic, dela care am solicitat hotărâri
privitoare la unele chestiuni de ale Ordinului şi la noviţiat... De acolo m’am dus la Gödöllö, unde
de asemenea am avut de rezolvit chestiuni, pe cari nu aşi putea zice că le-am rezolvit cu acelaş
rezultat, ca pe celelalte. Cu confraţii în Ordin este de obiceiu foarte greu să ajungi să te înţelegi.
Dar, cel puţin nu ne-am despărţit mânioşi. Dimpotrivă, cred că am deschis drumul înţelegerii”.
Să mai adăugăm, de încheiere, că C. Kovács a schimbat şi emblema Ordinului orădean,
în conformitate cu a celui din Oradea.
Azi Gödöllö şi Oradea au aceeaşi emblemă, cu o mică diferenţă menită să accentueze în
şi mai mare măsură caracterul unguresc al Premonstratensilor din România.
Iată emblema Premonstratensilor orădeni, copiată după cea de la Gödöllö:
4. Activitatea actualului Superior al Ordinului, Dominic Szilágyi
Dominic (Dozsa) Szilágyi, născut la 4 August 1879 în Györ (Ungaria). Astăzi subpriorul
Ordinului. Cu privire la originea lui, documentele sunt contradictorii. În statul său personal de la
Ministerul Cultelor tatăl lui este indicat ca Mihail Szilágyi, în timp ce în certificatul de
naţionalitate înregistrat sub No. 5188/1922, el este dat ca Sz. Schweighard Mihaiu, iar mama sa
ca Iuliana Raiki, în timp ce în primul document e Iulina Nagy.
Scriitor vânjos şi militant neîntrecut. Om de mare putere de muncă, de mare iniţiativă şi
de mare talent organizatoric. Lui i se datorează în mare parte înfiinţarea şi organizarea
„Reuniunii poporale romano-catolice” din România, care, de fapt, este o secţie a societăţii cu
acelaşi nume din Ungaria. Ani de-a rândul el a fost directorul şi animatorul Reuniunii, din care a
făcut un instrument de „solidaritate regnicolară” (!) pentru toţi Ungurii ardeleni. Reţinem dintr-o
circulară confidenţială dată de el către secţiile Reuniunii, următoarele:
„Cred în mod fanatic că putem schimba şi putem îndrepta gândirea poporului nostru.
Dacă nu vom cunoaşte oboseală în ţinerea congreselor regnicolare şi districtuale, precum şi în
organizarea şi conducerea înţeleaptă a cercurilor locale, vom vedea deşteptarea noului suflet al
poporului”. Consider ca un fapt providenţial însăş deslipirea (anexarea Ardealului la România,
N. A.). Oricând puteau avea loc odinioară adunări strălucite la Budapesta, în inima ţării, dar
valurile acestora n’ajungeau până la marginile Săcuimii. Dar, în situaţia noastră putem şi
trebue să ne ocupăm cu tot devotamentul cu societatea catolică descopciată (de Ungaria, N. A.),
iar munca rezistentă, solidară şi rugătoare cu siguranţă că va aduce cu sine… (continuarea
frazei nu urmează; punctele de la sfârşitul ei lasă să se subînţeleagă ideea exprimată până
aici în chip voalat, a reînvierii Ungariei milenare, N. A.). „Aştept mult în general de la
intelectuali. De aceea sunt intelectuali şi inteligenţi, pentru că ei trebue să înţeleagă mai bine
timpul în care trăesc şi obligaţiunile cari îi aşteaptă. Intelectualii trebue să înţeleagă mult mai
bine decât poporul simplu” (liberat sub No. 5188/1922, el este dat ca Sz. Schweighard).
„Vă atrag atenţiunea că Reuniunea poporală este o astfel de instituţie, care trebue să se
organizeze pe baze economice autonome… Ea trebue să se dezvolte ca societatea Sf. Ştefan,
educatorul de popor. Orice experienţă şi-ar câştiga cineva despre popor, n’are voie să-şi piardă
52

iluziile, ci cu întreg devotamentul trebue să servească cauza educaţiei poporului, investind
moraliceşte şi materialiceşte, tot ce se poate în această operă”.
Printre mijloacele Reuniunii poporale catolice este şi „concentrarea scriitorilor catolici
pentru a putea crea o gardă educatoare de popor”.
„Prefectul unui judeţ a declarat că bucuros dă aprobarea pentru adunările Reuniunii
poporale, numai să se ducă la el un politician expus (de marcă), să ceară. În consecinţă, să
năzuim ca Comitetul Reuniunii poporale să se alcătuiască în consecinţă”.
„Reuniunea poporală a instituit sărbătoarea lui Christos Rege ca sărbătoare specială a
sa”. „Fac apel la tovarăşii de muncă din Reuniunea poporală să se înşirue la munca devotată, şi
la funcţionari, ca să lucreze umăr la umăr. N’ar putea ei găsi pe seama Reuniunii poporale un
mecenate, care printr’o danie însemnată sau prin moştenire să pună Reuniunea poporală în
situaţiunea de a-şi împlini opera de zidire de ţară (orszgépitö munka) cu mai multă independenţă
şi eficacitate”?
(Vezi circulara X, din 19 Noiembrie 1927).
Lui Szilágyi i se datorează în măsură hotărâtoare şi înfiinţarea Academiei catolice
ardelene. Scopul acesteia, nemărturisit pe faţă şi în statute, dar mărturisit în mod deschis de către
Szilágyi într-o scrisoare de la 4 Martie 1929, adresată şefului iezuiţilor din Ungaria, Béla
Bangha, este „de a contrabalansa direcţia literară reformată a lui Makkay”. Ori, se ştie că
episodul Makkay de la Cluj este omul care prin opera lui literară mărturiseşte împăcarea
ungurilor ardeleni cu situaţia de astăzi, creată prin războiul european, – ceea ce Academia
catolică a lui Szilágyi nu vrea să accepte. El vrea ca Academia catolică să fie un fel de sucursală
a societăţii Sf. Ştefan din Budapesta, după cum vedem din următoarea scrisoare adresată lui B.
Bangha, şeful iezuiţilor din Ungaria:
Reverendissime Domnule Redactor,
53
Oradea 4/III 1929.
Academia catolică ardeleană în curs de constituire, are chemarea nu numai de a aduna
la un loc pe scriitorii catolici şi de a trezi în ei ambiţia, ci totodată de a contrabalansa direcţia
literară reformată a lui Makkay.
Mai departe, mai avem nevoie să ţinem legătura cu literatura ţării-mame şi astfel să
asigurăm pe terenul cultural cel puţin, unitatea sufletească…
Academia catolică ardeleană se constituie ca secţie literară a Reuniunii poporale; încă
sub prezidenţia răposatului Ioan Karácsonyi o comisiune a luat statutele societăţii Sf. Ştefan şi
le-a acomodat la împrejurările din Transilvania.
Pe seama Academiei Szilágyi a câştigat revista minorităţilor din Arad, Vasárnap, în
redacţia căreia a intrat ca prim colaborator, scriind un mare număr de articole directive de
palpitantă actualitate. În vederea consolidării acestei reviste, el scrie sub No. 232/1929
următoarea scrisoare episcopului Gustav C. Majlath de la Alba Iulia:
„Vă rog să vă însuşiţi ideea ca „Vasárnap” să fie foaia literară a Academiei catolice
ardelene. Este just să sprijinim tipografia „Vasárnap” şi Ordinul minorit, care împlineşte în
Banat o mare misiune maghiară şi care trebue atras în unitatea ardeleană”.
La câtăva vreme îi scrie directorului revistei, A. Wildl, la Arad: „Majlath scrie: Vasárnap
este foaia oficială a Academiei”.
Să vedem ce scrie Szilágyi în foaia oficială a Academiei. Iată câteva frânturi din
articolele mai semnificative ale lui: în articolul comemorativ scris din prilejul împlinirii a 400 de
ani de la dezastrul de la Mohács (29 August 1926), sub titlul „Marea tragedie istorică”, Szilágyi
spune că principiile lui Wilson au creat pe seama Ungariei „o astfel de pace şi de situaţie, încât
aceasta este o tragedie mai mare şi cu urmări mai grave decât dezastrul dela Mohács”. În

articolul scris din prilejul jubileului de 20 de ani al episcopului Tiberiu Boromisza de la Satu
Mare, după ce arată viaţa de până ieri a sărbătoritului, continuă astfel:
„Acesta e trecutul, într’o privire scurtă, dar profund sunătoare şi armonică. Iar prezentul
este mai important. El se ridică, cu o putere impunătoare din Analele diecezei de Satu Mare”.
Căci Boromisza este stâlpul care ţine la un loc unitatea eparhiei sfâşiată în trei părţi.
Greutatea lui istorică o resimte nu numai Sătmarul, Maramureşul şi Ugocea, ci fiecare biserică
şi fiecare judeţ, pentru care soarta minorităţii maghiare nu este indiferentă.
Prea sfinţite arhipăstor al Sătmărenilor! Tu trebue să trăeşti, pentru că tu nu eşti numai
Boromisza, ci eşti o puternică forţă istorică şi purtătorul unităţii. Să te păzească Cerul ca pe cel
ce garantezi pentru viaţa noastră, până când va veni un Paşti, care să răscumpere Vinerea
Patimilor, cu învierea…” (Vasárnap, 5 Octombrie 1926).
Cu prilejul tratatului de la Lateran, Szilágyi scrie:
„Religia sfinţeşte simţirea unităţii naţionale”. Iar instinctul de rasă curăţit şi împăcat se
strânge cu întreaga fidelitate a fanatismului său şi cu tot avântul său, în jurul căminului şi
centrului catolicilor, în jurul Sf. Scaun.
Sfinte Părinte, ca părinte sufletesc al popoarelor suferinde, învaţă-i pe cei puternici
încheerea păcii drepte. (Vasárnap, 1929, pg. 63 – 64).
Nu-i mirare că acestui luptător Papa i-a trimis la un moment dat benedicţiunea apostolică,
cuprinsă în următorul autograf, scris pe o fotografie ce i-a remis la 3 Noiembrie 1926:
„Dilecto filio Dominico Mihaeli Szilágyi, canonico regul. Ord. premonstratensium et
moderatori associationis popularis catholicae Transylvaniensis, omnibusque eius operis
fautoribus Apostolicam Benedictionem permanenter impertimus, Romae die 3 Noembrie 1926”.
54
PIUS PP XI
În cadrul Academiei, Szilágyi a organizat pe seama intelectualilor, bărbaţi şi femei,
Conveniri sociale, unde el a ţinut cicluri de conferinţe. Iată părţi din cursul său intitulat:
„Organizarea în străinătate”: Fără considerare la faptul că vorbeşte către femei, vrea să studieze
„organizarea care se potriveşte mai bine cu nevoile noastre sociale, politice şi economice”.
Printre altele zice:
„Biserica luptă pentru drepturile politice ale femeii, deoarece aşteaptă dela ele biruinţa
ideilor creştine”.
„Vrem drepturi politice din datorie; vrem să avem cuvânt în viaţa publică, pentru a
ajunge la o omenire mai fericită şi la slava lui Dumnezeu şi la împărăţia Lui biruitoare”.
La congresul femeilor catolice. Szilágyi Dozsa a vorbit despre Reuniunea poporală şi
Reuniunea femeilor, zicând: „Pe om nu-l pun în mişcare numai maşinile, ci şi ideile. Unui
catolic nu-i e permis să-şi piardă încrederea. Trebue să servească realitatea, să cunoască
cerinţele economice, politice şi sociale ale semenilor săi. Relele sociale nu se pot rezolvi cu
reforme economice. Cei cari îi răpesc omului Cerul, ajung să pretindă dela om pământul. Cu
salarii şi cu reforme agrare (împărţire de pământ) nu se poate îndrepta societatea”.
Mare meşter în exerciţiile spirituale pe care le ţine în diferite centre mari ardelene, în
cercuri închise, pentru a-şi putea dezvolta mai fidel ideile pe care le-am văzut mai sus. Iată, cu
privire la modul în care operează el cu aceste prilejuri, câteva rânduri pe care i le adresează lui
Dr. A. Wild, minorit din Arad, în vederea exerciţiilor spirituale pe care urma să le ţină în această
localitate: „În acest moment, în preajma plecării mele la Gödöllö (Duminică voi fi îndărăt) îţi
scriu următoarele: Nimic nu trebue să rezolviţi prin comunicate deschise, prin gazete… Trebue
să controlaţi în chip sever că cine participă la exerciţiile spirituale în cerc închis. Nu se poate
intra decât cu permisiune. Nu e voie să lăsaţi înăuntru masse. Puteţi chema şi necongrenganişti,
dar fără anunţare prealabilă nu poate veni nimeni. Dela Oradea se vor anunţa, probabil mai

mulţi, dar lista acestora o cer prealabil, căci se poate să vie şi de aceia, pe cari n’aş vrea să-i
văd acolo”.
În anul 1930, Szilágyi a făcut o călătorie de studii (!) în America, unde împreună cu o
serie de alţi misionari unguri, sub diferite forme, a militat liber pentru ideile pentru care am văzut
mai sus cum a militat în România.
Szilágyi este reprezentantul caracteristic al noii misiuni pe care Premonstratensii şi-au
luat-o asupra lor în România, după ce guvernul le-a interzis activitatea didactică în liceul din
Oradea, din cauza atitudinii lor antipatriotice.
5. Activitatea reprezentantului extern al Ordinului premonstratens din România,
Mauriciu Kravanszky, botezat Karpati, membru al Ordinului vitejilor lui Horthy
O situaţie foarte delicată în cadrul Ordinului din Oradea are călugărul Mauriciu
Kravanszky, de origine slovac, născut şi el tot în Ungaria. Om cu aptitudini remarcabile de
cercetător istoric şi de luptător naţional, a fost trimis încă la 1924 de guvernul maghiar să facă, în
arhivele din Veneţia, cercetări privitoare la unele probleme de istorie şi de viaţă ungurească şi,
mai ales, să facă propagandă maghiară.
La 1 Octombrie 1924 Kravanszky îi scrie lui C. Kovács, din Budapesta: ”Iată, au trecut
două săptămâni, de când mă găsesc în Budapesta. Trebue să-ţi raportez despre cele ce am făcut
până azi. Timp de zece zile n’am făcut altceva, decât am bătut pe la uşi, până când am putut să
ajung la căpetenia (Guvernatorul. Primul ministru? N. A.). Pot să spun că m’au primit foarte
curtenitor şi prietenos. Însărcinarea mi-o dă „Societatea istorică” (nu altcineva). Trebue să fac
cercetări în arhivele de acolo (Veneţia N. A.) cu privire la epoca dintre 1526 – 1701. Mă duc
pentru că-i poruncă”…
La Veneţia Kravanszky a studiat diferite probleme istorice, printre care şi pe aceea a
instituţiunii Vitejilor unguri, – instituţie care a fost, apoi, reînviată de regentul Horthy. Cu toate
acestea, el se gândea în continuu la rostul său de la Oradea, unde dorea să revină în momentul
oportun, dar aşa, încât să poată lucra în strânsă unire cu Budapesta. În acest sens, el îi scria, din
Veneţia, lui C. Kovács, la 5 Mai 1926: „În ce priveşte viitorul meu, e un lucru care trebue să-mi
dea de gândit, căci dacă voi fi legat de Oradea, cu greu voiu putea promova planurile mele…
Închipue-ţi corespondenţa în această chestiune, prin poşta română! Când omul trebue să
vorbească şi să scrie cu botniţa la gură! Eu am nevoie pentru aceasta de mulţi bani; pe teritor
maghiar îi pot strânge. Trebue să călătoresc cel puţin odată pe an în Belgia, etc. etc., cu un
cuvânt, trebue să desfăşor propagandă… La Budapesta îmi pot crea un nume şi, prin aceasta pot
da o greutate scopurilor politice ale Ordinului.
Ar trebui înfiinţat aici la Veneţia un institut istoric. Eu îl voi organiza, fiindcă nimeni nu
cunoaşte arhiva aşa cum o cunosc eu… Ar putea spune cineva că şi la Oradea s’ar putea lucra
ştiinţificeşte. Dar, încearcă numai, cetăţean român fiind, să scrii despre chestiile al căror
material e în mâna mea!... Sunt în situaţia grea de a nu putea cere îndepărtarea mea dela
Oradea, fiindcă nu vreau să-mi iau răspunderea că prin aceasta aş pricinui vre-o pagubă
Orăzii. Greşala cea mare a fost când m’aţi trimis de acolo. Eu, deci, vă cer următoarele:dacă
Prelatul mă mută dela Oradea, bine, dacă nu mă mută, bucuraţi-vă, dar nu mă împiedecaţi…
Mi-ar putea da mie Orada acea libertate de mişcare, ca să pot petrece partea cea mai mare a
anului în Budapesta, pentru promovarea chestiunii călugăriţelor? Nu cred”.
Prin activitatea sa de ani îndelungaţi în Italia, Kravanszky a făcut atât de bune servicii
cauzei maghiare, încât, deşi cetăţean român, la 1930 a fost numit de guvernatorul Horthy,
membru al Ordinului vitejilor. În acelaşi timp, guvernul l-a botezat din nou, dându-i numele
simbolic de Kárpáthy, în loc de Kravanszky, care nu sună ungureşte. În preajma promovării sale
solemne la gradul de „viteaz”, Kravanszky îi scrie lui Kovács, cu data de 16 Mai 1930, din
Budapesta: „Îţi aduc spre plăcută cunoştinţă, – dar numai spre întrebuinţare cu totul
55

confidenţială faptul că la 25 l. c. voi fi avansat la rangul de v. (viteaz N. A.). M-aş bucura foarte
mult dacă din acest prilej ai venit tu sau Vicarul la Pesta. Faceţi cumva rost şi veniţi careva, mai
cu seamă că din familia mea nimeni nu va fi de faţă, iar după familie, voi Orădanii îmi sunteţi
cei mai apropiaţi. E posibil ca şi Radio să difuzeze decursul solemnităţii, în consecinţă
comunicaţi aceasta câtorva oameni mai buni de ai mei, ca să fie de faţă cel puţin prin Radio. E
de dorit însă ca despre acest lucru să nu prea vorbiţi în afară (de mănăstire N. A.). Să nu-mi
scrie şi să nu mă felicite nimeni. Titlul de v. (viteaz N. A.) vreau să-l întrebuinţez numai
înlăuntrul ţării, şi acolo numai unde va fi musai. În toată chestiunea, mai jenant e că tocmai la
sfârşit, când totul era terminat, mi-au sfeterisit numele de familie şi, contrar tuturor
împotrivirilor mele, m’au făcut Kárpáthy, lăsându-mi numele vechiu pentru întrebuinţare numai
în străinătate. Mi-am pus în mişcare două protecţii, dacă reuşesc cumva în b. u. m. (Belügyi
Miniszterium – Ministerul de Interne N. A.) să întoarcă lucrurile spre bine. Sper că tu sau Leéb
veţi veni pentru această ocazie la Pesta. Aduceţi-mi din banii mei vre-o 150 pengö. AM FOARTE
MARE NEVOIE. Vă puteţi închipui că astfel de v. (vitejii N. A.) sunt împreunate cu cheltuieli.
Trebue să sărbătorim cumva evenimentul şi cu confraţii din Ordin, iar asta nu merge numai aşa,
uscat”.
După promoţia, la care, după cât se pare, a participat şi C. Kovács, noul „viteaz” a plecat
din nou la Veneţia, de unde la 27 Ianuarie îi scrie acestuia:
„Acum în Ianuarie i-am scris lui Szekfü Gyula să facă el ceva cu mine, să decidă într’o
formă chestiunea. Au de gând să facă ceva cu mine sau nu? Mi-am dat silinţa să-mi asigur sprijin
şi prin V. Sz. Faptul că Szegfü încă n’a răspuns, însemnează că într’adevăr se ocupă de
chestiune… Dacă Budapesta va decide că nu pot conta pe nimic, atunci plec la Roma”.
În fine, la 1931 îi scrie Szilágyi din Veneţia: „Ceeace urmează, e confidenţial şi n’ai voie
să spui nimănui nimic. E numai pentru tine: Noots a fost numit vizitator apostolic pe teritoriul
Ungariei pentru Ordinul nostru şi anume nu pentru o singură vizitaţiune, ci cu titlu permanent şi
cu depline puteri… Soarta mea s’a decis deocamdată. Procuratorul m’a solicitat ca la toamnă
să mă duc secretar la Roma, fiindcă crede că aş putea fi urmaşul lui în scaunul de Procurator.
Eu sunt destul de mulţumit că merg la Roma. În situaţia mea însă n’ar putea interveni vre-o
schimbare decât în cazul unei necesităţi superioare, dacă ar fi nevoie de mine acasă, în vre-o
calitate oarecare”.
La 12 Noiembrie îi scrie din Tongerlo:
„În ce mă priveşte pe mine, am primit scrisori dela Stuhlmann şi dela Ludovic Kovács, în
care-şi arată bucuria (na ! şi încă ce mare; îmi închipui) că ajung la Roma. Prin urmare, asta
nu mai e chestiune confidenţială. Numai cât, – e încă întrebare dacă ajung acolo, în adevăr.
Generalul m’a vizitat de două ori în Turnhont şi de amândouă orile m’a somat să primesc
postul. I-am răspuns afirmativ. Şi procuratorului. Numai cât, am primit o scrisoare dela
secretarul de stat Coloman Szekfü ca să mă întorc la Veneţia. Guvernul maghiar organizează o
catedră ungurească la Academia comercială din Veneţia şi pentru ea sunt propus eu. Dar
guvernul italian plăteşte numai 5000 lire pe an şi bilet cu reducere pe jumătate. Din asta nu se
poate trăi. Dacă mi se asigură din partea guvernului unguresc cele 2000 pengö de până acum,
chestia e rezolvită… Totuş, eu cred că soarta mea este Roma, de ceea ce m’aş şi bucura, căci
astfel aş cădea din orice combinaţie ungurească. E adevărat că şi în cazul cu Veneţia situaţia ar
fi tot aşa. Despre toate acestea am făcut raport la Minister, cerând să hotărască. Tu ce zici la
toate astea?”
C. Kovács îi răspunde că ar fi mai bine să rămână la Veneţia. Poate că guvernul unguresc
ar da şi el 5000 lire. „Asta-i chestie de înţelegere, numai”.
Sfârşitul a fost că Kravanszky a ajuns totuşi la Roma, unde, în colaborare cu camarila
ungurească a reuşit să determine cercurile conducătoare, ca contrar Legii cultelor şi
Concordatului, şi contra situaţiei reale prin măsura Ministerului Cultelor din 28 Mai 1930,
Premonstratensii din Oradea să rămână mai departe în organizaţia lor de pe vremea Ungariei, sub
56

un şef care vine cu girul Romei, să conducă în calitate de Administrator apostolic, vechea
Prepozitură de Jaszó, pe care ungurii n’au permis nici Romei s’o dezmembreze.
În timp ce Abatele general preconiza, de fapt, în Noiembrie 1931, organizarea absolut
autonomă a Premonstratensilor din România în formă de „Abaţie”, – la 1933 Sf. Scaun i-a lăsat
mai departe în formă de simplă „casă”, cu un Superior, care este Vicarul Administratorului, care
Administrator este „Capul Ordinului” din Ungaria, – după cum se vede din Anuarul de la
Gödöllö pe 1933/34 pg. 16.
Aceasta este opera viteazului Kravanszky – Kárpáthy. Nu în zadar, ultima din cele zece
porunci ale Ordinului vitejilor zice: „Să luptăm cu toată puterea noastră pentru reînvierea
Ungariei mari! Să alungăm credinţa nemernică de a trăi prin Trianon. Cu toţi nervii noştri să
luptăm împotriva lui. Chiar dacă vorbim puţin despre el, această amintire ne dă viaţă în anii de
suferinţe grele” 20 .
Acesta este crezul pe care a jurat Kravanszky, susţinut de Leéb, Szilágyi şi C. Kovács.
Acesta este crezul de fiecare clipă al Premonstratensilor de la graniţa de vest a României,
bântuită clipă de clipă de cea mai tulburătoare nelinişte.
20 Cele zece porunci ale Vitejilor maghiari sunt publicate în ziarul Pesti Napló din Budapesta, Nr. de la 22 Februarie
1936.
57

CONCLUZII
Din cele expuse în paginile acestei cărţi se deduc următoarele două rânduri de concluzii:
1. Ordinul premonstratens aflător astăzi în România a fost instituit de Regele
Ungariei Francisc II, pentru raţiuni de stat maghiar, care, deodată cu ziua de 1 Decembrie
1918, au încetat cu desăvârşire de a mai avea vre-o valabilitate pe teritoriul Transilvaniei
unite pe veci cu România.
2. În Statul român acest Ordin, cu obiective politice maghiare limpezi şi categorice,
nu mai poate avea nici un drept de existenţă.
3. Aparenta situaţie de drept, pe care afirmativ şi-a câştigat-o în România, a fost
obţinută în mod ilegal şi fraudulos, prin prezentarea cu rea credinţă a faptelor şi din
partea unei autorităţi incompetente.
4. Activitatea Premonstratensilor de la 1 Decembrie 1918 încoace a fost îndreptată
în contra stării actuale de drept a Statului român, urmărind, înlăturarea Tratatului de la
Trianon şi refacerea vechii Ungarii.
5. Viaţa morală a membrilor Ordinului este într’o aşa de indescriptibilă decădere,
încât îl face incapabil de vre-o activitate pe teren religios caritativ şi social, în conformitate
cu trebuinţele societăţii şi ale Statului.
6. Ordinul premonstratens din România urmează să fie desfiinţat, rămânând ca
averea proprie a lui să fie dată Bisericii catolice din România, care va putea dispune liber
de ea.
7. Averile imobile, care i-au fost puse la dispoziţie Ordinului premonstratens de
către vechii regi ungari sau de către judeţ şi oraş, în scopul servirii unor interese publice,
vor reveni Statului român.
8. Membrii Ordinului care, cetăţeni români fiind s’au dedat la acţiuni potrivnice
interesului patriei vor fi deferiţi judecăţii instanţelor legale.
9. Acei membrii, care sunt născuţi în afară de hotarele României şi despre care se va
dovedi că au obţinut în mod dubios cetăţenia română, vor fi lipsiţi de această cetăţenie şi
vor fi expulzaţi în ţara lor de origine.
10. Membrii născuţi în România vor fi obligaţi să-şi aleagă un alt rost în societate,
interzicându-li-se intrarea în alte Ordine călugăreşti din ţară.
11. Indiferent de măsurile ce se vor lua faţă de ordinul premonstratens ca atare,
localul liceului din Oradea, a cărui situaţie de drept este cu totul lămurită, trebuie
întabulat pe numele Statului român şi preluat de acesta, pentru nevoile lui.
58

59
III.
Anexe
La Memoriul despre Ordinul premonstratens
I
Diploma restituţională
în baza căreia au fost chemate din nou la viaţă câteva Ordine călugăreşti maghiare,
printre care şi Ordinul premonstratens, în scopul de a provedea, învăţământul în o serie de licee
de Stat de ale vechii Ungarii 21
Francisc al II-lea, din mila lui Dumnezeu Împărat ales al Românilor, pururi Augustus,
Rege Apostolic al Germaniei, Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Craoţiei şi al Slavoniei, Arhiduce al
Austriei şcl.
Prealuminate arhiduce, Iubite al Nostru Frate Reveredissime, Reverende, etc. etc.
Deoarece am decis cu milostivire ca cele trei Ordine călugăreşti, adică Benedictinilor,
Premonstratensilor şi al Cisterciţilor să fie restituite în drepturile lor de odinioară, vrem totodată
ca Benedictinii să fie aşezaţi în deplina posesiune a arhi – şi abaţiilor lor şi a fondurilor instructe
ale acelora, acum de prezent existente, cu toate drepturile şi privilegiile ce le aveau în anul
desfiinţării 1786, – vrem ca nimic din ceea ce cu vrednicie a primit acest ordin din libertatea
întâiului şi sfântului rege Ştefan, să nu li se ia; de aceea trebuie să li se restituie şi sumele
capitalurilor ce li s-au luat. Împreună cu preţul mediu al realităţilor vândute în cursul vremii,
precum şi al clădirilor, mobiliarul sacru, documentele literare, cărţile ce mai sunt şi mobilierul ce
ar mai exista, – totuşi pe lângă următoarele îndatoriri:
a) Archiabatele, ca unul care a fost investit cu jurisdicţiune episcopală chiar dela
începuturile Regatului, când în Regat nu exista încă nici un episcopat, şi se bucura de dreptul dea
poseda bunuri, va avea datoria să provadă parohiile şi capelaniile din bunurile fundaţionale cu
păstori sufleteşti potriviţi (vrednici), fără nici o îngreunare însă a aşa zisului Fond Religionar;
fără să fie obligat însă a dispune pe un monah de-al său, la cererea vreunui episcop, la bun strein.
De aceea Frăţia Ta şi subalternii Frăţiei Tale, iar în caz de sedisvacanţă Vicarilor Capitulari, că
jurisdicţiunea lor, a cărei deprindere a trecut, după desfiinţarea archiabaţiei, asupra lor, acum, cu
reînfiinţarea ei,încetează, arătându-le totodată că decumva ar avea în diecezelor lor în beneficiu
eclesiastic monahi benedictini aparţinători Muntelui Panoniei, să-i îndrume sub ascultarea
Ordinului lor.
b) Să fie îndatorat a provedea din veniturile Archi – şi abaţiilor, gimnasiile (liceele) din
Tyrnavia (Szombathely), Pojon, Şopron, Gins (?), Györ (Iaurin), Strigoniu, Comarom, Alba
Regală (Székesfehervár), Cinci-biserici (Pécs) şi Şcoala Gramaticală din Papa, cu număr potrivit
de profesori cerut de legea învăţământului literar, în aşa fel, ca din activitatea lor să aibă folos,
mai ales spiritual, şi poporul credincios din Şopron.
c) De aceea va fi îndatorat Archiabatele a întreţine succesiv acel număr de monahi care să
fie suficient atât pentru provederea cu decorul cuvenit a cultului divin în casele lor Archi – şi
abaţiale, cât şi pentru păstorirea sufletelor din cuprinsul bunurilor şi pentru instruirea tinerimii
21 Textul latinesc al acestei diplome se găseşte publicat în Istoria liceului rom. Cat. din Oradea (A nagyváradi r.-kath
fögymnásium története, de Petru Cséplö, Oradea 1894) la pg. 151 – 156. Traducerea românească se datorează d-lui
Dr. Aloisiu Tăutu, Rectorul Academiei teologice greco-catolice din Oradea. Ea a fost prezentată în anul şcolar
1935/36 Seminarului de Istoria Pedagogiei de pe lângă Universitatea din Cluj, de către studentul Coloman Seucan,
în cadrul unei lucrări despre Ordinul premonstratens.

liceale conform prescrierilor sistemului literar; pentru o mai mare păstrare a disciplinei casnice e
trebuincios ca fiecare localitate de liceu să fie provăzută cu clădiri proprii şi biserică, ca în
acestea monahii să poată trăi amăsurat Regulei lor monahale, sub conducerea Superiorilor lor
monahali şi conform Instituţiei Regulei lor; de aceea:
d) Vor fi a li se preda în Raab (Györ), afară de reşedinţa lor ce au avut-o. Colegiul
Jesuiţilor, întreg, împreună cu biserica, în Şopron biserica Franciscanilor cu conventul, în Alba-
Regească şi în Pécs fostele colegii ale Jesuiţilor împreună cu bisericile, în Gins colegiul
Piariştilor, care, la timpul său vor fi trecuţi la alt liceu, împreună cu biserica în stare bună, adică
după ce din fondurile respective se vor fi îndeplinit reparaţiunile trebuincioase, toate acestea se
vor preda Benedictinilor în mod succesiv, după cum vor avea lipsă de ele, rămânând, bineînţeles,
sarcina de-a ţine de aici încolo aceste clădiri în stare bună, în sarcina lor, a Benedictinilor; asupra
clădirilor din Pojon şi Strigon, trebuincioase uzului lor, Frăţia Ta şi Fidelităţile (Supşeniile)
Voastre vă veţi pune de acord prin tratative ulterioare cu Archiabatele.
e) Pe profesori şi pe directorul local în liceele încredinţate lor îi va transfera şi numi, după
a sa bună chibzuială, Archiabatele dintre monahii Ordinului său. Directorilor Supremi ai
învăţământului nu li se îngăduie a se amesteca în aceste licee, decât numai într-un mod foarte
moderat, pentru a vedea dacă instrucţia literară se dă după Normele prescrise.
f) Fiindcă de azi înainte datoria principală a acestor monahi va fi ilustrarea literară a
tinerimii, Archiabatele va înţelege însuşi în ce chip se va face educaţia şi formarea acestor
monahi, pentru ca să corespundă nobilei lor misiuni: pentru dezvoltarea cât mai mare a acestui
Ordin îngăduim preagraţios ca clericii acestui Ordin să depună voturile (profesiune monahală) la
vârsta de 21 ani împliniţi.
g) Afară de sarcinile amintite Benedictinii nu vor avea să contribuie anual cu nimic la
Fondul Religionar. Dacă sau cât trebuie să contribuiască la fortificatoriu 22 vom decide mai
târziu, ceea ce va fi drept şi echitabil.
Deoarece prin reintegrarea de acum a Ordinelor religioase, Fondul Religionar se prevede
că va avea deoparte în venitele sale anuale un deficit, iar de altă parte în urma încetării de acum
înainte a unor poziţii de cheltuială va fi uşurat, serviciul de conturi (exactoratul), atât veniturile
Fondului Religionar le va reduce la un bilanţ echilibrat şi astfel Ne va prezenta situaţia reală a
acestui fond rezultată pe urma reintegrării numitelor Ordine religioase şi numai după aceea vom
decide în ce fel să fie acoperit eventualul deficit ce s-ar arăta, adăugând însă, că, Fondul de
Studii, după cum se va elibera succesiv de sarcina de întreţinere a liceelor, e obligat a vărsa în
fiecare an Fondului Religionar tot câştigul realizat pe urma acestui aranjament, afară de liceele
din Komárom şi Rosnavia, a căror întreţinere rămâne şi pe mai departe în sarcina Fondului
Religionar.
Statorind toate acestea în prealabil, pe abatele Crisostom Novak îl numim preagraţios
archiabate, căruia am dispus să i se trimită scrisorile de numire fără taxă, iar numirea în viitor a
archiabaţilor Ne-o rezervăm Nouă şi succesorilor Noştri Regi ai Ungariei, în aşa fel ca Sinodul
monahal al Muntelui Panoniei să poată propune cu smerită cerere trei candidaţi Majestăţii
Regale.
Abaţiile filiale de Tihany, Bakony-Bél şi Dömölk şi pe viitor, până la schimbarea
împrejurărilor, sunt obligate ca din sumele anuale însemnate ce li se lasă pentru repararea
clădirilor, a repera şi mănăstirile monahale, fără nicio îngreunare a Fondului Religionar, şi fără
exmiterea vreunui expert din partea oficiului edil, nefiind aceasta Benedictinilor necesară, iar
suma de 27000 fl. depusă conform tranzacţiei de Noi acum de curând aprobată, de către familia
conţilor Csáky, se va preda Archiabatelui cu scopul ca din acea sumă să repare ruinele
mânăstirilor lor, întâmplate în cursul vremii.
22 Probabil; Fondul pentru întreţinerea oastei (N. Tr.).
60

Iar cu ocazia predării bunurilor aparţinătoare acestui Ordin monahal al Benedictinilor,
trebuie să se ţină seama cu deosebită grijă, că, deoarece în cursul vremii unele din acele, cu înalta
Noastră aprobare au fost date în arendă şi arendaşii respectivi au trecut în posesiunea lor prin act
public, acei arendaşi, câtă vreme vor îndeplini condiţiile de exarândare să nu fie scoşi înainte de
expirarea termenului de arendare.
Restanţele active asupra acelor bunuri, acumulate în posesiunea Fondului Religionar şi,
prin urmare, privitoare direct la acest fond, întrucât intră în seria bunurilor de lichidat prin
lichidare prealabilă, le va încasa astfel, că, decomptând o pierdere de 15% sub titlul de încasare
oneroasă, cu ocazia fixării ratelor trienale, va fi obligat a le vărsa Fondului Religionar.
Cu privire la repararea mânăstirilor, residenţelor şi a bisericilor deteriorate – încât
priveşte pe Benedictini, precum am spus mai sus – de altfel căzătoare în sarcina lor, voind să se
ţină seama de un singur lucru, că adică zidirea clădirii din Füred să o continue conform planului
întocmit, convictul din Tihany numai succesiv, adică după terminarea altora mai urgente, ţinând
seama afară de aceea şi de favorurile aprobate de Noi în anii precedenţi cu privire la distribuirea
loturilor aprobate de Noi preagraţios pentru clădiri particulare, va fi obligat a-l întreţine şi de
acum înainte conform preaînaltei garanţii.
Iar ce priveşte termenul de predare a bunurilor şi modalitatea introducerii, pentru aceasta
hotărâm preagraţios ziua de 25 Aprilie, numind totodată de comisar al nostru regesc, care să
introducă pe abatele şi pe Benedictinii din Muntele Panoniei, pe archiepiscopul de Calocea,
contele Ladislau Kollonich, ori în caz de împiedicare a acestuia prin boală, pe episcopul de Alba
Regală, Nicolae Millassin, iar cât priveşte introducerea celorlalţi prepoziţi şi a abaţiei de Pasztor,
Înălţimea Sa Regală Palatinul va numi pentru acest act solemn, atât un comisar, cât şi un delegat
eparhial şi unul comitatens, pe cari îi va provedea cu instrucţiunile de lipsă şi va dirigui întreaga
această predare în aşa fel, încât această a Noastră Regală voinţă să fie dusă la îndeplinire.
Premonstratensii vor avea pe viitor două prelaturi, una la Jaszóvár, cu care se vor
împreuna prepozitura de Lelesz şi Oradea, şi a doua cea de la Csorna, cu care iarăşi se vor
împreuna alte două prepozituri, de Türje şi Jánoshida, care vor îndeplini administrarea parohiilor
avute înainte de desfiinţare fără nici o îngreunare a Fondului Religionar şi vor primi şi provedea
liceele din Jasovia Leutschovia, Rosnavia, Ungvár şi Oradea.
Cisterciţii vor primi abaţia de Paszto, cu comunele aparţinătoare, Szantó şi Csákány şi
vor (provedea) conduce liceul din Agria, cu aceea că, deoarece în Sabaria, unde liceul îl vor
conduce Premonstratensii, nu există nici un edificiu fundaţional care să li se poată da gratuit şi
deoarece acolo mai uşor se pot afla profesori dintre membrii clerului secular, Comisiunea să
propună un alt liceu în locul acestuia, unde să aibă şi reşedinţă şi biserică.
Ivindu-se şi la Ungvár, unde Premonstratensii vor avea să conducă şcoli, aceeaşi
împrejurare, Comisiunea va chibzui că oare nu s-ar putea înlocui cu altă localitate mai potrivită.
Cu privire la Oradea, aceeaşi Comisiune va avea să chibzuiască că oare nu s-ar putea
cumva adapta pentru scopul trebuincios al învăţământului vechea reşedinţă episcopească, în care
acum există şcoli, sau să se facă cu Seminarul greco-catolic, ce ar urma să fie transferat în
conventul Franciscanilor, un schimb de aşa fel, încât Premonstratensii să fie aşezaţi împreună cu
liceul lor în clădirea de azi a Seminarului greco-catolic, unde residară odinioară Iezuiţii şi
avuseseră şcoli, iar numitul Seminar să fie transformat în mânăstirea Franciscanilor; adăugând
aici că, deoarece lieul din Şopron a fost acum destinat Benedictinilor, Premonstratensilor să li se
dea cel din Keszthely. Celelalte hotărâte mai sus cu privire la Benedictini, sub c) d) e) f) şi g) se
extind în acelaşi mod şi la aceste Ordine şi Prepoziţii lor.
De aceea, ca Prepozit de Jaszóvár numim pe Andrei Zasio, iar pentru Csorna împreună cu
Türje şi Jánoshida, pe Ştefan Harsányi, iar pentru cea din Paszto primim propunerea de Abate
aparte a Înălţimii Sale Regeşti Palatinul, care pentru cazurile de vacanţă viitoare va primi cu
privire la aceste prepozituri şi abaţii, dreptul ce l-am constituit mai sus cu privire la archiabate.
61

Ce priveşte pe pensionari şi liturgiile fundaţionale, acestor Ordine reînfiinţate le incumbă datoria
de a plăti din veniturile lor pensiile şi de-a îndeplini liturgiile ce se vor ivi.
Premonstratensii şi Cisterciţii, clădirile dărăpănate prin incendii sau alte întâmplări le vor
prelua în starea lor de astăzi şi le vor repara succesiv din propriile lor venituri, întra-ceea
Prepozitul din Csorna are libertatea de a-şi fixa domiciliul în Türje, unde este locuinţă suficientă
pentru comunitatea religioasă. De altfel din socoţile generale asupra activelor şi pasivelor
Fondului Religionar nu fără nemulţumirea noastră Regească am constatat uriaşele restanţe ce
mai sunt sub diverse titluri, de aceea Frăţia Ta şi Supuşeniile Voastre în termen de 30 de zile veţi
întocmi, prin exactoratele voastre gremiale, un tablou amănunţit, asupra acestor restanţe, sub
urmarea unei grave admonestări, arătându-ne motivat de ce şi în urma cărui fapt au crescut
aceste restanţe la o sumă atât de mare, care toate Frăţia Ta şi Supuşeniile Voastre fiecare din
partea sa le veţi executa fără amânare şi nu veţi întârzia a prezenta acele socoteli. După care de
altfel rămânem cu aceiaşi graţie şi bunăvoinţă a Noastră Cesaro-Regală preagraţioasă, perpetuă.
Dat în cetatea Noastră Arhiducală Viena Austriei, în ziua de 12 Martie 1802.
(ss) FRANCISCUS
(ss) Conte Carol Palffy
62
(ss) Iosif Gassner

63
II
Activitatea Ordinului premonstratens de Iasovia
pe terenul învăţământului
Capitol scris de istoricul Ordinului, Robert Karkas şi publicat în cartea sa istorică
jubiliară citată la pag. 15 a lucrării prezente.
„După cum Regina Maria Teresia a dotat cu princiară generozitate, Fondul de studii
catolic şi Fondul Universităţii pentru scopurile învăţământului, tot astfel şi Regele Francisc I a
destinat averile Ordinelor călugăreşti învăţătoare în prima linie pentru scopuri educative şi pentru
învăţământul public.
Întrucât, în afară de acest scop principal, a impus Ordinelor călugăreşti şi alte scopuri, pe
acelea le-a şi fixat în mod pregnant, fără ca prin aceasta să fi vrut să slăbească scopul principal al
educaţiei şi instrucţiei.
Diploma restituţională stabileşte în mod amănunţit scopurile şi problemele pe care
Ordinul premonstratens restituit este dator să le servească şi precizează punct de punct şi
sarcinile pe care acesta este dator să le poarte în viitor.
În special, cele trei Prepoziţiuni unite au ca primă şi principală datorie educaţia şi
instrucţia tinerimei patriei, în liceele din Caşovia, Oradea, Rosnavia şi Leutschovia (punctul 8 al
Diplomei restituţionale). Ele sunt datoare ca din venitul Ordinului să provadă liceele amintite cu
profesori potriviţi, în conformitate cu cerinţele sistemului de învăţământ, să se îngrijească de
pregătirea profesorilor-călugări în numărul recerut şi, în sfârşit, să ţie în permanentă stare bună
clădirile institutelor şcolare.
Acestor dispoziţii precise ale Diplomei restituţionale privind cerinţele şi postulatele de
totdeauna (din toate timpurile), putem mărturisi că Ordinul premonstratens a corespuns în
permanenţă cu însufleţire patriotică cauzei educaţiei şi învăţământului tinerimei – care a fost
scopul însuşi al Restituţiei, – întocmai precum îşi împlinise veacuri de-a rândul obligaţiunile care
derivau din însăşi raţiunea întemeierii lui.
Capacitatea de acomodare a Ordinului care l-a făcut să se contopească cu desăvârşire în
viaţa naţională maghiară, ne pune înainte la fiecare pas urmările binefăcătoare în toate sferele şi
pe toate terenele, ale activităţii lui”.
Fraza: „Liceele cari mai sunt şi astăzi în mâna Ordinului” – caracterizează foarte
limpede raportul dintre Ordin şi şcolile „lui”. Iar capitolul ce urmează lămureşte şi el „drepturile”
pe care le avea cu privire la şcoli pe de o parte Ordinul, pe de alta Statul.
„Activitatea didactică a Ordinului premonstratens s-a extins în cursul secolului XIX
în următorul chip:
1. Asupra liceului din Caşovia, de la 1811 – 1852. În anul 1852, Ministerul de instrucţie
cesaro-regesc a aplicat la acest liceu profesori de naţionalitate străină. De la 1861 încoace iarăşi
membrii Ordinului premonstratens servesc între păreţii lui cauza învăţământului naţional
maghiar.
De la 1862 încoace şi catedrele filosofice de la Academia de drept din Caşovia sunt
prevăzute de membrii Ordinului.
2. Convictul nobililor din Caşovia. De la 1812 – 1848, când a fost sistat. A fost reînfiinţat
la 1882, ca convict regesc şi încredinţat din nou conducerii Ordinului.
3. Liceul din Oradea, unde de la 1808 încoace cu cauza învăţământului liceal se
îndeletnicesc fără întrerupere Premonstratensii.

În Academia de drept din Oradea Premonstratensii au activat la catedrele de filozofie
între anii 1826 – 1850. În timpul mai nou numai catedra de contabilitate de stat o deţine un
membru al Ordinului.
4. Tot sub conducerea Premonstratensilor a stat, de la 1807 – 1816 şi Convictul nobililor
din Oradea. În acel an l-au sistat şi, din 1837 – 1848, când a fost sistat în mod definitiv, a stat tot
sub supravegherea Ordinului.
5. Cel mai vechi liceu al Ordinului este cel din Rosnavia. Aici au predat Premonstratensii
neîntrerupt încă de înainte de desfiinţarea Ordinului (la 1788) şi până astăzi.
6. În liceul din Leutschovia au activat de la 1811 – 1851, şi în sfârşit,
7. Liceul din Eperjes l-au condus de la 1853 – 1861. Eperjesul l-a căpătat Ordinul în locul
Caşoviei şi, în epoca maghiară, a redobândit în locul Eperjesului Caşovia.
Institutele de învăţământ ale Ordinului premonstratens aparţinând întotdeauna
supravegherii imediate a Statului, singuraticele corpuri didactice au executat în mod conştiincios
dispoziţiile şi ordinele şcolare superioare pe care guvernul şi organele lui oficiale i le-au impus în
chestiuni de reformă a sistemului de învăţământ, de educaţie religioasă, de disciplină şi de
metodică” (p. 207 – 210).
III.
Cum ajungea Ordinul premonstratens la conducerea şcolilor
Iată două cazuri povestite de Robert Farkas:
„Publicul oraşului Bekes-Gyula a făcut prin anii 1890 apel la Ordinul din Oradea, dacă nar
fi aplicat să preia liceul de acolo, pe care ar urma să-l dezvolte oraşul. Ordinul în principiu n-a
dat răspuns negativ, dar oraşul, îngrozit de cheltuielile necesitate de biserica şi de colegiul care
urmează să fie clădite, deosebit de localul liceului, precum şi de marile jertfe de bani, pe care
Comisiunea însărcinată de Ordin le-a calculat, a renunţat la orice proiect de a mai câştiga pe
Premonstratensi pentru conducerea şcolii.
În timp ce Ordinul – după cum am văzut – vroia să se scape de liceul din Rosnavia,
guvernul nu numai că nu era aplicat câtuşi de puţin la această soluţie, dimpotrivă, dorea ca
Ordinul să ia cu totul asupra sa liceul.
Marele Capitlu din 1897 s-a ocupat cu rescriptul din chestiune al Ministerului, hotărând
ca cu privire la el să ceară opinia Conventului din Jasovia şi a corpurilor didactice din Caşovia şi
Oradea. Conventul din Jasovia în principiu a fost pentru propunerea Ministerului, în schimb cele
două corpuri didactice au fost contra. Capitlul, după discuţii vii, s-a pus pe punctul de vedere că
Ordinul ia asupra sa în principiu conducerea institutului amintit şi provederea lui ca profesoricălugări,
dar socoteşte recomandabil ca tratativele cu Înaltul guvern să le ducă o Comisiune
centrală, de comun acord cu directorul liceului din Rosnavia. Activitatea acelei Comisiuni să fie
îndreptată în special în sensul ca prin întreprinderea din chestiune el să nu fie grevat
materialiceşte. Via mişcare iniţiată pe terenul învăţământului şi atenţiunea trezită a Ministerului
de instrucţie ridică necontenit şcolile noastre secundare spre acea înălţime, pe care o reclamă
societatea modernă cu gusturile ei atât de dezvoltate. În urma năzuinţelor Înaltului Guvern şi a
activităţii organelor competente, învăţământul secundar maghiar s-a ridicat la nivelul înalt
reclamat de epoca noastră. Dar starea aceasta înfloritoare a şcolilor noastre reclamă mari
sacrificii de la corporaţiunile susţinătoare ale institutelor”.
64

IV.
Documente din care se vede limpede caracterul de Stat al liceelor premonstratense
În lucrarea jubiliară a lui R. Farkas întâlnim expusă într-un capitol activitatea ştiinţifică şi
literară a profesorilor de la liceele „premonstratense” din Oradea, Caşovia, Rosnavia şi
Leutschovia. Printre lucrările acestor profesori întâlnim nu mai puţin de 24, care arată în titlul lor
că liceele din chestiune erau licee regeşti, adică de stat. Mai mult chiar, întâlnim într-una din ele
arătat că şi Biserica Ordinului este de Stat. Iată aici titlurile celor 7 din aceste lucrări tipărite la
Oradea:
1. Francisc Csercser: Üdvdal, melylyel méltóságosborosijenöi Tisza Lajos úrnak midön
tek Bharmegye ö spá – helytartói székébe Szent-Gyögy hava 26-ik napján 1841. b iktattatrék, a
nagyváradi kir. ögymnáz um tisztelge ett Nagy.Várad 1841.
2. – Méltóságos és fötiszt. Kisbákai báró Bemer László úr ö nagyságának, midön
nagyváradi at. Szert. Megyés püspöki székébe Pünkösdhó 28-á1843 oktattatnék a nagyváradi kir.
Födanoda tisztelettel ajánlotta, Nagy-Váradon 1843.
3. Medard Juhász: Örömdal mét. S ft. Fábry Ignácz választott bosoni püspök a
nagyváradi tankerületben kr. Föigazgatónak midön a nagyváradi kir. növe dét meglátog tni
kagyeskednék, Nagy-Váradon 1847.
4. Mihail Pongrácz: Örömzászló, mely més ft. Lajcsák Fer nez úrnak rozsnyoi föpa
iszékéböl 1827-ik évi szent András hava 18-án a nagyvárabida lett. Örvendetes iktatása
alkalmával a nagyváradi kir. fögymnazium tanulói altal szenteltetett, Nagy-Várad 1827.
5. Örömzengzet, melyet föméltoságu Frimont János úrnak Antroduccoi Herczegnek
1828- k évi kisaszszony hava 26-án palotar uradakomba lett iktatása alkalmával a nagyváradi kir.
fögimna. Um szentel. N. Várad 1828.
6. Dr. Jeronim Schilka: Ode festis hono ibus Ilustrissimi ac Reverendissimi Domini
Iosephi Vurum, Episdopi M. Varadiensis R. L. etc. ritu Solemni murus pastorale capessentis
perpetuae venerationis et observatiae causa, ab Archi-Gymnasio Reg M. Varad”. Cam Reg.
Praem. Devotissime dicata. M. Varad 1822.
7. Excell. Ac Illustrissimo Domino Comiti Francisco Zichy de Vásonykeö etc. munus
supremi Comitis Inclity Cottus Bihariensis solemniter adeunti Archi Gymn Reg M. Varad”. Cam
Reg Prae. M. Varadini 1825.
O altă serie de lucrări tipărite de profesorii de la liceele „premonstratense” din Rosnavia,
Caşovia şi Leutschovia reliefează în mod consecvent caracterul regesc al institutelor respective.
Astfel, nu mai puţin de 10 scrieri latineşti şi ungureşti relevă caracterul de „Regium maius
Gymnasium Rosnaviae”, respectiv de „roznyoi kir. gymnasium” sau „rozsnyói kir. középtanoda”
(pag. 2, 4, 215, 221, 230, 232), apoi 4 scrieri de acelaşi caracter în legătură cu liceul din
Leutschovia (pag. 222, 227, 235) şi 3 în legătură cu liceul din Caşovia (pag. 223, 232).
Mai mult chiar, se relevă într-o publicaţie de la 1830 caracterul regesc şi al bisericii
Prepositurii din Jasovia (Dr. Filip Gsoltkó: Illustratissimo, Reverendissimo ac Amplissimo
Domino Aloysio Richter, Praelato et Praeposito de Castro Jaizó etc. dum in Regia Ecclesia
Praeposit Jaszoviensi V. Id. Iuliu 1830 benediceretur Conventus Jassoviensis. Cassoviae 1830
(paf. 215).
65

IV
Adresa Inspectoratului general al Jandarmeriei către Ministerul de Culte cu privire
la activitatea iredentistă a Ordinului premonstratens din
Oradea
Nr. 877/1935
DOMNULE MINISTRU,
MINISTERUL DE INTERNE
Inspectoratul General al Jandarmeriei
Am onoare a comunica Domniei Voastre următoarele:
În urma unui denunţ primit, în care se reclama activitatea antinaţională a membrilor
Ordinului călugăresc romano-catolic „premonstratens” din Oradea, cu ocazia descinderei
făcute de către Legiunea de Jandarmi Bihor, s’au constatat următoarele:
Din materialul confiscat în noaptea de 23 – 24 Iunie 1935, reiese clar că acest Ordin a
fost înfiinţat acum circa 130 de ani de către regii unguri, dându-li-se privilegiul unei largi
stăpâniri de bunuri rurale şi urbane, cu obligaţiunea de a susţine învăţământul în liceul
Ordinului din Oradea şi, deci, de a fi un organ de propagandă cultural-naţională.
Odată cu dominaţiunea română dovedindu-se, însă, că în acest liceu cursurile se predau
cu tendinţe antiromâneşti, Tribunalul Oradea, prin sentinţa dată, l-a închis, lăsându-li-se totuşi
în stăpânirea bunurilor ce le aveau. După închidere, folosindu-se de veniturile bunurilor
respective, au continuat instruirea de tineri unguri şi evrei, trimiţându-i în Ungaria pentru
studii, unde se manifestă ca element de propagandă maghiară (cazul teologului Toth Aloisiu).
Superiorii acestui Ordin, după prevederile canoanelor, erau numiţi de regii Ungariei, iar
azi ar urma să fie numiţi de M. S. Regele. Aceasta însă nu se face, ceeace le dă posibilitatea de a
avea la conducere pe cei mai înfocaţi iredentişti.
Prin Constituţia şi canoanele Ordinului, membrii sunt obligaţi a se supune unei sărăcii
de bună voe, castitate, statornicie şi obedienţă desăvârşită, obligaţiuni cari n’au fost respectate,
unul din membrii Ordinului dovedindu-se că întreţine chiar legături amoroase cu o călugăriţă.
Ordinele similare din alte ţări predau cursurile în limba statului, obligaţiune de altfel
prevăzută şi în statutele Ordinului, afară de România, unde chiar în urma cererei
Inspectoratului General şcolar Pteancu de a funcţiona liceul în limba română, fiind susţinut de
stat, conducătorii Ordinului au refuzat. Cea mai mare parte a membrilor acestui Ordin au
cetăţenie dubioasă, iar parte din ei au câte două cetăţenii. În plus, este sediul oficial al
Partidului Maghiar din Oradea.
Acest Ordin nu numai că nu are superiori numiţi de M. S. Regele Carol II, conform
prevederilor canonice, dar toţi conducătorii sunt de origine ungară, întreaga instituţie fiind
condusă direct din Ungaria, ba ceva mai mult, întrebuinţează chiar sigiliul unguresc, deci Statul
român a fost indus în eroare, spunându-se că Ordinul a rupt orice legături cu Ungaria.
Cu banii câştigaţi în România, acest Ordin şi-a cumpărat proprietăţi în Ungaria, care
sunt administrate dela Oradea. S’au mai găsit în casele de fer ale acestui Ordin, mari sume de
bani în valută străină, care printr’o gravă eroare n’au fost confiscate, ci numai semnalate
Băncii Naţionale, sucursala Oradea, iar din scrisorile confiscate reiese că membrii Ordinului
fac dese călătorii la Budapesta, Roma, etc., cheltuind sume mari în valute diferite, parte din ei
având sume mari de bani la Bănci, în contradicţie cu prevederile canonice care reprezintă însăşi
rolul existenţei lor şi care dă naştere la întrebarea, dacă au derogat dela menirea lor, atunci care
le mai este rostul? Răspunsul întrebărei ni-l dă cuprinsul unei scrisori trimise călugărului
66

Kárpaty din Italia, de către şeful Ordinului din Oradea, prin care mărturiseşte că numitul Ordin
nu are drept de a fiinţa în România, însă pentru interesele Ungariei este nevoe ca acest Ordin, să
rămână în România, – până la vremuiri mai bune (realipirea Ardealului la Ungaria), – scrisoare
ce a fost găsită la percheziţie.
În alte scrisori confiscate se mai vede că cetăţeni români, membrii ai acestui Ordin, apoi
Episcopul rom. cat. Fiedler din Satu-Mare şi senatorul Gyarfas, acţionează la Budapesta şi
Roma pentru interesele naţionale şi morale ale acestui Ordin pus în slujba iredentei maghiare.
Pentru toate cele raportate mai sus, posedăm scrisori şi acte ce probează cu cifre şi
nume de persoane, cele afirmate de noi.
Faţă de cele de mai sus, cu onoare supunem chestiunea cunoştinţei Domniei Voastre,
rugându-vă să bine-voiţi a aprecia asupra activităţii şi existenţei acestui Ordin, dispunând
măsurile ce le veţi crede de cuviinţă 23 .
Inspector General al Jandarmeriei,
General, (ss) Pârâianu Barbu
Şeful Serv. Jandarmeriei,
Lt-Colonel (ss) Panaitescu A.
DOMNIEI SALE,
DOMNULUI MINISTRU AL CULTELOR
23 Adresa aceasta este înregistrată la Ministerul Cultelor sub Nr. 129,350/935. – Ea a rămas fără nici o urmare
67

DOMNULE JUDECĂTOR,
V.
Raportul Directorului Cărţilor funduare din
Oradea către Judecătoria urbană din aceeaşi
localitate privitor la necesitatea rectificării
situaţiei fonciare a imobilelor deţinute în
Oradea de Ordinul premonstratens, în favorul
Statului român
Am onoare a vă raporta, că cetind cererea No. 6611/936 c. f. şi toate anexele ei şi
confruntându-le cu datele din coala c. f. No. 3159 a oraşului Oradea am constatat că inscripţia
recte intabularea dela poziţia B. A. din coloana suscitată este greşită în total, întrucât din
protocolul vechiu No. 1660 din Oradea (Groswardein), precum şi din monografia jubiliară
editată de Ordinul Premonstratens la anul 1902 (pag. 59 şi urm.) precum şi din istoria
monografică a liceului rom. cat. din Oradea scrisă de fostul director Petru Cséplö (pag. 158 şi
273) rezultă că dreptul de proprietate a acestor imobile nu a fost niciodată al Ordinului
premonstratens, ci acest Ordin a fost pur şi simplu uzufructuar instituit de fostul Stat ungar, al
cărui succesor este Statul român, cu însărcinarea de a susţine un liceu de băeţi în acele imobile.
Considerând că Statul român, ca succesor al Statului maghiar, a sistat acest liceu încă la
anul 1923, după cum rezultă din notorietate publică, precum şi din certificatul No. 30.414 din 3
Iulie 1936 al Primăriei Municipiului Oradea;
Că astfel fiind, este cazul aplicărei art. 168 din reg. c. f. adică această inscripţie de pe
foaia B. 1. din coala c. f. No. 3159 a oraşului Oradea, urmează a se rectifica în sensul că
proprietar al acestor imobile nu este Ordinul Premonstratens din Jasovar sau de ori şi unde, ci
Statul român, care este succesor de drept al fostului Stat maghiar.
Oradea, la 21 August 1936.
68
(ss) FLORIAN BONDARIU
Director aj. d. c. f.

VI.
Decizia Judecătoriei urbane Oradea prin care
imobilele deţinute în mod precar de către
Ordinul premonstratens, au fost intabulate pe
numele Statului român
REGATUL ROMÂNIEI
Judecătoria Urbană Oradea, ca instanţă de c. f.
No. 7818/1936 c. f. conex. cu No. 6611/1936 c. f.
ÎNCHEIERE
Judecătoria Urbană Oradea, ca instanţă de c. f., în baza raportului oficial de la No. de
mai sus ordonă ca în baza art.168 din Reg. c. f. să se rectifice inscripţiunea de sub B. 1. din
coala c. f. No. 3159 a oraşului Oradea, în sensul că se corectează numele proprietarului „Jaszoi
premontrei rend, mint nagyáradi hegyfolki prepostsag” de sub B. 1., în acela de Statul Român,
cu titlul de drept rectificare:
Această încheiere se va comunica:
1. Administraţiei Financiare Jud. Bihor,
2. Primăriei Municipiului Oradea,
3. Serviciului de evidenţă cadastrală Oradea,
4. Ministerului Agriculturii şi Domeniilor ca reprez. Statului român Bucureşti,
5. Jaszoi premontrei rend, Jaszovár (Jasov), Cehoslovacia, cu traducere autentică din
partea Ministerului de Justiţie.
Oradea, la 22 August 1936.
Judecător, (ss) P. BALOG
Aj. Director c. f. (ss) BONDARIU
69

CUPRINSUL
Prefaţa 3 – 7
I. Raport înaintat Ministerului de Instrucţie în chestiunea Ordinului
premonstratens………………………………………………………………… 9 – 12
II. Memoriu despre situaţia de drept şi despre activitatea antiromânească a
Ordinului premonstratens, înaintat Ministerului de Instrucţie şi Consiliului de
Răsboi al Corpului VI de Armată, Cluj:
I. Ordinul premonstratens în vechea Ungarie, până la anul
1919……………………………………………………………………….…… 13 – 29
II. La răscrucea Drumurilor: Dela Ungaria la România………………………….. 30 – 85
III. Ordinul premonstratens în România, dela 1919 încoace……………………… 36 – 87
IV. Călugări premonstratensi orădani în serviciul Ungariei care trebue înviată…... 88 – 106
Concluziuni……………………………………………………………………. 107 – 108
III. Anexe la Memoriul despre Ordinul premonstratens:
I. Diploma restituţională…………………………………………………………. 109 – 115
II. Activitatea Ordinului premonstratens de Jasovia pe terenul învăţământului….. 115 – 117
III. Cum ajungea Ordinul premonstratens la conducerea şcolilor…………….….... 118
IV. Documente din cari se vede limpede caracterul de Stat al liceelor
premonstratense………………………………………………………………. 119
IV. Adresa Inspectoratului general al Jandarmeriei către Ministerul de Culte cu
privire la activitatea iredentistă a Ordinului premonstratens din Oradea……... 121 – 123
V. Raportul Directorului cărţilor funduare din Oradea către Judecătoria urbană
din aceiaşi localitate privitor la necesitatea rectificării situaţiei fonciare a
imobilelor deţinute în Oradea de Ordinul premonstratens, în favorul Statului
român…………………………………………………………………………... 126
VI. Decizia Judecătoriei urbane, prin care imobilele deţinute în mod precar de
către Ordinul premonstratens, au fost întabulate pe numele Statului român….. 127 – 128
Cuprinsul……………………………………………………………………….
70
Pag.