Onisifor GHIBU, Ordinul Canonic - Biblioteca Metropolitana Bucuresti

1. Recunoaştem că, în cursul timpului s’au strecurat unele abuzuri în viaţa Ordinului
nostru, cari sunt în contrazicere cu caracterul instituţiunii călugăreşti şi cari au transformat în
mare măsură viaţa călugărească în minciuni şi în ipocrizie. Astfel:
a) Sărăcia a făcut-o iluzorie ducanţia în sume stabilite, care a trezit în noi credinţa că
suntem profesori salarizaţi, ca şi profesorii profani, numai cu un salariu mai redus. Gradaţiile
din cinci în cinci ani ne-au întărit şi mai mult în această credinţă şi ne-au sporit şi mai mult
nemulţumirea din cauza puţinătăţii sumei, în aşa de mare măsură, încât ne-am gândit chiar şi la
mişcări în vederea urcării salariilor. Ni-au mai sporit păcătuirea împotriva sărăciei aşa
numitele ocupaţiuni laterale, cari au fost împreunate cu totalitatea veniturilor laterale şi cari în
unele cazuri se urcau atât de mult, încât nici cea mai largă conştiinţă nu le-ar fi putut pune de
acord cu concepţia sărăciei călugăreşti.
b) În ce priveşte castitatea, sunt cunoscute păcatele şi greşelile cari au pângărit viaţa
Ordinului nostru şi ne-am înşela pe noi înşine, dacă am încerca să le muşamalizăm, să le
ascundem sau să le înfrumuseţăm. Completa lipsă a clauzurei şi a disciplinei monahale a
contribuit în mare măsură la răspândirea acelor păcate.
c) În ce priveşte obedienţa, nu ne apasă mai puţin răspundere pe toţi, dela cei dintâi
până la cel din urmă. Despre puterea obligatoare a regulelor şi despre datoria de a le împlini
n’aveau idee nici chiar cei mai buni dintre noi, începând de sus, dela Prepozitul Ordinului şi
până jos la ultimul presbiter. Singuri noviţii erau datori să ţie acele reguli, pe cari li le impunea
magistrul. Membrii hirotoniţi ai Ordinului numai atunci mai ştiau că mai există şi statute, când
Prepozitul Ordinului se referea, în scris sau cu graiul viu, la vreun punct de-al lor, pentru ei
oneros, iar pentru el favorabil. Superiorilor ne plecam de cele mai multe ori – nu totdeauna –
numai întucât era vorba de transferări sau întrucât ne temeam că pierdem vre-un favor. Spiritul
de obedienţă n’a făcut parte dintre virtuţile Ordinului nostru”.
Aceasta era zestrea cu care Premonstratensii unguri se prezentau în faţa istoriei, după un
trecut de 800 de ani, cu care obişnuiesc să se laude. Cu această zestre intrau ei în statele
succesorale ale Ungariei.
Dar C. Kovàcs, care deţinea la 1919 sarcina importantă de magistru al noviţilor în însuşi
centrul vieţii premonstratense, la Jasovia, nu putu să-şi puie în aplicare bunele sale intenţii de
regenerare a acestui Ordin atât de îndepărtat de misiunea sa, căci Cehoslovacii, care cunoşteau
foarte bine activitatea destructivă a acestuia, au luat energice măsuri în contra lui, închizând
imediat cele două licee susţinute de el, la Caşovia şi la Roznavia, pe care le-au statificat fără
nicio discuţie, şi impunând conducerii lui un regim, care pe Kovàcs l-a determinat să părăsească
iute şi de grabă Cehoslovacia. Dar originar din Ungaria, el însă nu s-a dus la vre-una din
mânăstirile premonstratense din ţara lui de origine, cum ar fi fost de aşteptat, ci a venit în
România, la Oradea, unde a rămas până astăzi, deţinând de la 1933 încoace, funcţiunea de
Superior (?) al Ordinului.
2. O nouă spovedanie elocventă
În timp ce, la Iasovia, Kovàcs se zbătea cu gândul regenerării Ordinului atât de decăzut, –
în general, – la Oradea situaţia era de-a dreptul scandaloasă, ceea ce reiese din o serie de acte şi
scrisori, din care reţinem aici una singură, şi anume scrisoarea adresată lui Kovàcs însuşi de
călugărul Dozsa Szilàgyi, care astăzi este substitutul acestuia, la Oradea. Iată cum zugrăvea
Szilàgyi stările de lucruri de aici, – stări cu privire la care şi el, ca şi Kovàcs, a intervenit printrun
memoriu la Prepozitul din Iasovia:
16