78 Occidentul romanesc

More documents

Recommendations

Info

14 AUGUST 2017 Întinderea aridă de nisip îi arde ochii şi nările. Aerul nu se mişcă, până şi timpul pare împotmolit în dunele aurii. Ar putea oricând să renunţe şi să se întoarcă, dar Wang Yonghai este pregătit să lupte. Undeva, departe, ştie că îl aşteaptă oceanul din deşert. Apa lui cristalină, valurile ce par a coborî direct din cer ca să potolească arşiţa dunelor aurite îl cheamă înspre ele; iar din adâncul sufletului chipul fi icei sale se proiectează pe întinderea de nisip şi îi zâmbeşte încrezător: „Mergi mai departe!”. Mai departe, înspre locul în care Fluviul Galben întâlneşte deşertul Ulan Buh, în Mongolia I nterioară, regiunea autonomă situată în nordul Chinei. Aşa că Wang îşi încalecă bicicleta şi porneşte la drum, pedalând hotărât cu piciorul drept, singurul pe care îl mai are. Un accident de maşină i-a luat piciorul stâng, pe când avea 19 ani. Acum are 45 de ani şi o viaţă ce poate face oricând subiectul unei cărţi sau al unui film. Dar pentru a ajunge aici a fost nevoie de ani de antrenament şi de o voinţă uriaşă. „Provin dintr-o familie modestă de fermieri din provincia chineză Shandong. Accidentul mi-a schimbat complet viaţa şi m-a adus, atunci, în pragul sinuciderii. Familia a fost cea care m-a ajutat, dar eram îngrozit de gândul că nu pot face prea multe pentru ei, pentru a ne întreţine. Am lucrat într-o fabrică, am vândut fructe, am făcut taximetrie”, rememorează bărbatul cu Lecţie de viaţă Călătoria fără sfârşit a ciclistului chinez cu un singur picior faţa arsă de soare. La 22 de ani, a învăţat să meargă pe bicicletă, din dorinţa de a se putea deplasa mai uşor şi pe distanţe mai mari. Întâmplarea a făcut ca, pe când avea 30 de ani, să vadă un grup de ciclişti cu dizabilităţi antrenându-se pentru echipa naţională paralimpică a Chinei. I-a întrecut şi a intrat în atenţia antrenorilor, apoi a Federaţiei P ersoanelor cu Dizabilităţi din China. A trecut cu succes testele fizice şi aşa a ajuns să primească o bicicletă de curse, competitivă. De aici a pornit călătoria lui. „Există o barieră, o linie subţire între câştigarea şi pierderea definitivă a bătăliei cu mintea, atunci când devii o persoană cu handicap. Acela este momentul când simţi că eşti terminat, că viaţa ta e gata, că vei fi o povară pentru familia ta şi că nu vei mai putea fi un membru normal al societăţii. Dacă treci peste acel moment, lucrurile se schimbă în bine. Pentru mine, acel moment a fost când am realizat că puteam deveni ciclist profesionist”, spune Wang. Deşi, pentru majoritatea sportivilor profesionişti, vârsta de 32 de ani înseamnă mai degrabă apusul carierei, pentru el a fost începutul. A descoperit că piciorul său drept era capabil de mari eforturi fizice specifice pedalatului. A strâns din dinţi şi a depăşit toate obstacolele, pentru că avea, acum, un scop, un nou sens al vieţii. Ambiţia şi voinţa l-au ajutat să îşi împlinească visul: din 2001 până în 2011 a făcut parte din echipa naţională de paraciclism a Chinei şi în această perioadă a câştigat şase medalii de aur şi altele de argint şi bronz la concursurile paracicliste naţionale şi internaţionale. În 2007, a câştigat medalia de bronz pentru nivelul LC3 în cadrul Campionatului Mondial de Paraciclism UCI din Columbia. În 2008, o accidentare l-a scos din competiţie, dar a revenit ulterior pentru a câştiga încă două medalii de argint şi una de bronz, la jocurile naţionale ale Chinei din 2011. Când luptă pentru a depăşi neajunsurile provocate de o dizabilitate, oamenii pot descoperi un uriaş potenţial ascuns în ei, dar au nevoie şi de ajutorul şi înţelegerea celor din jur. Societatea trebuie să fie cu mintea şi inima deschise. Istoria, mai veche sau mai recentă, ne oferă numeroase exemple de artişti, atleţi sau oameni de ştiinţă de succes, care au câştigat în lupta cu handicapul: Stephen Hawking, fizicianul şi cosmologul britanic ce suferă de scleroză laterală amiotrofică şi vorbeşte prin intermediul unui dispozitiv special construit pentru el; Helen Keller, scriitoare şi activistă americană ce şi-a pierdut auzul şi vederea la vârsta de doi ani; compozitorul german Ludwig van Beethoven, care a surzit şi tot a reuşit să scrie opere muzicale uimitoare; poetul şi pictorul irlandez Christy Brown, care a suferit de paralizie cerebrală în urma căreia a reuşit să mai comunice doar cu ajutorul piciorului său stâng (şi astfel a scris cartea „Piciorul meu stâng”, deveni- tă celebră şi ecranizată în filmul cu acelaşi nume); cântăreţul şi compozitorul de muzică soul şi jazz Ray Charles, orb de la vârsta de şapte ani sau atleta Aimee Mullins, cu ambele picioare amputate, care aleargă cu ajutorul unor proteze. „Pentru mine, ciclismul a însemnat revenirea la viaţă – la o nouă viaţă. A însemnat autodepăşire, integrare, acceptare şi eliberare. Am devenit din nou un om normal”, spune Wang. Potrivit oamenilor de ştiinţă, persoanele cu membre amputate poate alege să practice o gamă largă de sporturi – de la volei la sărituri, ciclism, ski, înot etc. Tot cercetătorii spun că persoanele cu dizabilităţi sunt într-o permanentă competiţie cu sine, mereu dornice să îşi îmbunătăţească performanţele, fapt care le aduce un mare avantaj dacă devin sportivi profesionişti. Wang nu face excepţie de la această regulă: chiar şi după ce s-a retras din echipa naţională a Chinei, a continuat să caute noi provocări profesionale. A participat la turul lacului Qinghai (2013), într-o cursă cot la cot cu atleţi fără dizabilităţi şi a bifat toate etapele competiţiei în 13 zile. În acelaşi an, C hina l-a recompensat cu titlul de Personalitatea Sportivă a Anului pentru persoane cu dizabilităţi. Anul trecut, a pedalat 2.160 de kilometri, în 18 zile, de-a lungul drumului dintre provincia Sichuan înspre Tibet, ca să ajungă la Palatul Potala şi să fie primul ciclist cu dizabilităţi care a încheiat cu succes acest dificil traseu inter-regional. Iar anul acesta a câştigat cursa individuală de viteză (pe distanţa de un kilometru) din cadrul cupei „Hua Nuofei” pentru persoane cu dizabilităţi. Provocarea cea mare, însă, abia urmează: prima etapă din calificarea pentru cursa Paris – Brest – Paris, adică turul Lacului Wuhai din Mongolia Interioară, ce va avea loc în luna august, pe o distanţă de 200 de kilometri parcurşi non-stop, prin deşert. Cursa Paris – Brest – Paris (PBP) este un eveniment ciclist pe mare distanţă, cu o lungă istorie: a debutat în anul 1891, fiind organizat de asociaţia franceză Audax Club Parisien Randonneur (ACP). Este unul dintre cele mai vechi evenimente ciclistice care încă se organizează în mod regulat, o dată la patru ani; este renumit pentru că este cel mai lung eveniment de acest tip, dar şi cel mai dificil – un adevărat test de anduranţă fizică şi mentală pentru orice ciclist. A fost supranumit „monumentul turelor de anduranţă” pentru ciclişti. Atleţii care participă trebuie să obţină întâi brevete pe curse de 200, 300, 400 şi 600 de kilometri, pentru a participa la finala de 1.200 de kilometri Paris – Brest – Paris. Evenimentul este o provocare globală pentru toţi cicliştii pasionaţi şi dornici de aventură sau afirmare; 57 de ţări din întreaga lume au aderat acestei competiţii, între care şi China, în anul 2009. Tura de anduranţă de 200 de kilometri de aici are loc în jurul lacului Wuhai, prin deşertul Ulan Buh şi va avea loc în 26 august, aducând laolaltă zeci de mii de ciclişti profesionişti şi amatori din întreaga lume. „Când pedalezi în astfel de condiţii, nisipul pur şi simplu parcă îţi stă împotrivă. Pentru mine, care mă pot baza pe un singur picior, oricum e mai dificil când merg împotriva vântului sau urc un deal, o pantă. Darmite când am de-a face şi cu nisipul care îmi împotmoleşte roţile!”, spune Wang. Însă dorinţa sa de a reuşi este mai puternică, iar experienţa lui îi va fi de mare ajutor. Nu degeaba porecla sa este „One-legged Cycling Warrior” – Ciclistul luptător cu un singur picior! Deşertul pe care Wang îl va înfrunta în cursa pentru PBP se întinde în vestul Mongoliei Interioare, pe o suprafaţă de 14.000 de kilometri pătraţi, de-a lungul Fluviului Galben. Deşertul se întâlneşte cu Râul Moshui, un braţ al fluviului; cele mai renumite oraşe ale sale sunt Wuhai şi B ayannaoer. Nu va fi uşor, dar el nu se gândeşte decât la momentul final, când va putea vedea albastrul oceanului din deşert. În ciuda vârstei sale, Wang spune că va continua să participe la diverse competiţii de ciclism, indiferent unde îl vor duce în lume sau ce provocări vor ridica pentru el. Pe chipul său bronzat se citeşte seninătate: a reuşit să nu lase dizabilitatea să îi controleze viaţa. A făcut din handicapul său un avantaj şi asta nu e puţin lucru, pentru că sunt destui cei care au ambele picioare şi ambele mâini, dar se plâng de vitregia sorţii. Wang, însă, a depăşit demult vremea frustrărilor. Este un campion care inspiră, un model pentru alţi tineri cu dizabilităţi (şi nu numai pentru ei, ci pentru noi toţi). Are un deşert în faţă şi dorinţa de a-i vedea albastrul licărind. Din coşul pieptului, o emoţie puternică îi fuge înspre piciorul drept, cel care îl va ajuta să câştige. Strânge bicicleta cu ce i-a mai rămas din piciorul stâng şi cu cel drept, şoptindu-i, în limbajul lor tainic, numai de ei ştiut, cuvinte de încurajare. Are nevoie de „camarada” sa pentru a-şi împlini o nouă etapă din visul său de a vedea lumea pe bicicletă. Apoi se face una cu drumul, arcuit ca un şoim şi pedalând ca şi când nimic altceva nu mai contează. Drum bun! *** Autor: Camelia Jula Foto: Pagina oficială Wang Yonghai
Lecţia unui campion român: de la succesul individual la schimbarea mentalităţii şi educarea generaţiilor „Despre campioni se pot spune multe poveşti, unele se pot transforma în legende, altele devin lecţii de viaţă. Povestea mea s-a transformat însă din succes în agonie şi din agonie în poveste de campion mondial în doar câteva momente”, mărturiseşte Eduard Novak pe site-ul său, unde orice vizitator poate vedea un impresionant palmares de titluri şi medalii obţinute de el în diverse competiţii sportive. Ceea ce se află abia la o privire mai atentă asupra poveştii sale este că Eduard, singurul campion român la paraciclism (medaliat cu aur şi argint la două ediţii ale Jocurilor Olimpice), are laba piciorului drept amputată, ca urmare a unui accident de maşină suferit pe când avea 19 ani. Născut în 1976 la Miercurea Ciuc, Eduard Carol Novak şi-a început cariera sportivă la o vârstă fragedă, alegând un sport de echipă – hocheiul. Ulterior, s-a dedicat patinajului viteză (un sport individual), pe care l-a practicat timp de zece ani, obţinând 25 de titluri naţionale, 30 de recorduri naţionale şi locul al treilea la cupa mondială de juniori. Părea că nimic nu îl opreşte pe calea sa înspre titluri mondiale şi, de ce nu, un aur olimpic. Însă în drum spre un concurs, în anul 1996, un accident de maşină l-a făcut să îşi piardă laba piciorului drept, fapt care a năruit speranţele şi munca ultimilor 15 ani din viaţa lui. În 2009, într-un interviu acordat publicaţiei TOTB.ro, Eduard se amuza rememorând accidentul, ca şi când ar fi vorbit despre o banală căzătură în faţa blocului, deşi, atunci, ajuns la spitalul din Luduş, s-a trezit operat de un medic care „nici măcar nu era specialist în domeniu”; ulterior, ajutat de relaţiile părinţilor săi şi la îndemnul altui medic, a ajuns la un spital de traumatologie din Ungaria, unde se operau, din nou, cazuri nereuşite. „Mi-au întors osul de la călcâi şi l-au înşurubat împreună cu tibia, ceea ce îţi dă un sprijin foarte bun”, rememorează atletul, care acum poartă proteză. S-a înscris la Facultatea de Drept, dar a realizat repede că nu este făcut pentru această ramură, aşa că, fără niciun sprijin financiar din partea statului, şi-a deschis singur propria afacere (cu dispozitive medicale), pentru a-şi finanţa participările la competiţii sportive. A ales ciclismul şi a început să se antreneze. Îşi aminteşte că, la primul concurs, îl întreceau până şi fetele. Dar nu a dat înapoi, ci dimpotrivă, s-a ambiţionat să continue. „Nu talentul va decide cine sunt, ci hotărârea”, spunea el. Cum în România nu există campional naţional de paraciclism (ciclism pentru persoane cu dizabilităţi), a participat direct la campionatul european din 2003 şi a câştigat locul întâi. Ambiţionat de rezultat, s-a pregătit pentru paralimpiada de la Atena, unde a ieşit pe locul al patrulea. Apoi a organizat, în România, propriu lot de ciclism paralimpic, ocupându-se de toate detaliile, de la cumpărarea roţilor pentru biciclete la achiziţia biletelor de avion. A format prima echipă profesională de ciclişti paralimpici din România şi, între timp, se pregătea din nou pentru jocurile olimpice (paralimpiade). În ciuda ambiţiei şi rezultatelor sale, Eduard a avut de înfruntat lipsa de sprijin din Lecţie de viaţă AUGUST 2017 15 România venită din partea asociaţiilor de ciclism, a federaţiilor sportive, cel puţin în prima fază. Până când nu a câştigat prima medalie paralimpică pentru sportul românesc, la Beijing (medalia de argint), nu a fost băgat în seamă. Apoi, au început să curgă felicitările şi a venit şi sprijinul. În 2012, a câştigat şi medalia de aur la Jocurile Paralimpice ( Olimpice) de la Londra. În 2013 a fost ales preşedinte al Federaţiei Române de Ciclism. A participat şi la Jocurile de la Rio de Janeiro din 2016, unde a obţinut locurile cinci, şase şi nouă în trei curse. „La Rio nu a ieşit exact cum miam dorit”, mărturisea sportivul pe contul său de Facebook, aşa că a decis să se retragă, cel puţin temporar, axându-se, din acest an, pe dezvoltarea ciclismului – în special a ciclismului paralimpic – în România. Participarea la J ocurile Paralimpice de la Tokyo din 2020 rămâne, încă, un vis posibil pentru sportivul român. În luna iunie a acestui an, Eduar Novak a lansat prima academie specializată de ciclism din Estul Europei, având drept obiectiv selectarea unui număr de 50 de copii care să fie antrenaţi pentru performanţă în următorii 12 ani. Novak Cycling Academy s-a lansat chiar de 1 iunie, la Miercurea Ciuc, cu un concurs de îndemânare pentru micii biciclişti. „Avem deja 17 copii şi tineri care s-au înscris la Academie. Pentru primul an avem o ţintă de 30 de sportivi, urmând ca apoi să creştem numărul de locuri la 50 de persoane. Este un proiect pilot foarte important pentru viitorul ciclismului din România, deoarece poate deveni un exemplu de urmat şi pentru alte judeţe”, declara campionul român citat de agenţia Agrepess. Tot în acest an, cvintuplul campion mondial la paraciclism, unic campion paralimpic al României şi manager al Tuşnad Cycling Team, singura echipă continentală din România de paraciclism, a fost reales preşedinte al Federaţiei Române de Ciclism. Pentru mandatul obţinut din nou la conducerea federaţiei, sportivul îşi propune mai multe obiective, printre care: obţinerea finanţării anuale pentru ciclul olimpic şi paralimpic 2017-2020, atragerea de sponsorizări, calificarea a cel puţin unui sportiv şi a unei sportive la Jocurile Olimpice de la Tokyo 2020 la proba de şosea, calificarea a măcar unui sportiv la Jocurile Olimpice de la Tokyo 2020 la disciplina mountain bike, precum şi calificarea a cel puţin trei sportivi şi a unei sportive la Jocurile Paralimpice de la Tokyo 2020 şi obţinerea cel puţin a unei medalii. Dar nu sunt singurele lucruri la care visează Eduard: el doreşte continuarea dezvoltării tuturor ramurilor ciclismului, organizarea de cursuri şi seminarii pentru formarea şi perfecţionarea de antrenori, mecanici, team manageri, instructori sportivi şi masori, construirea unui velodrom la standarde internaţionale cu ajutorul autorităţilor locale, reluarea Turului României, înscris în calendarul Uniunii Cicliste Internaţionale şi implementarea Cupei României la fiecare disciplină. Pe lângă antrenamente şi munca sa în cadrul federaţiei sau pentru toate proiectele în care este implicat, Eduard este şi vorbitor motivaţional. Prin discursurile sale, el încearcă să le arate oamenilor că nu există „nu se poate”, că oricine are puterea de a trece peste dificultăţi şi poate deveni un învingător, indiferent că e vorba de o carieră sportivă sau de altă alegere profesională. „În toţi aceşti ani în care m-am pregătit pentru a câştiga titlul paralimpic am învăţat că visurile pot deveni realitate dacă ai curajul să crezi în ele. A trebui să depăşesc foarte multe obstacole, încă de la începutul carierei mele ca sportiv, însă nu mă refer aici la cele de pe pistă, ci la acelea financiare, logistice sau legate de oameni, implicare şi viziune”, mărturiseşte sportivul chiar pe blogul său. „Deşi întro continuă competiţie atât cu mine, cât şi cu ceilalţi, pentru a nu mă lăsa depăşit de adversari, nu am fost niciodată prea obosit să învăţ de la cei din jur, să ascult activ şi să mă dezvolt continuu ca om şi ca sportiv. Din fericire, povestea mea a însemnat un succes românesc cunoscut la nivel internaţional ce este susţinut de 25 de ani de muncă şi de lecţii învăţate de la viaţă”, mai spune el. Hotărât să împărtăşească şi altora experienţa sa de viaţă, Eduard a început să susţină discursuri în care abordează teme motivaţionale diverse, de la ambiţie şi disciplină până la valori, performanţă şi calea spre a fi un învingător, indiferent de domeniu. „Pentru că îmi doresc să arăt că nimic nu poate doborî un vis şi pentru că dizabilitatea nu stă în calea succesului, miam propus să găsesc în fiecare zi în mine motivaţia de a merge mai departe şi să le arăt celor din jur de ce şi în România paraciclismul poate fi un sport practicat şi iubit de public. Cu o medalie de aur la gât, pasiune şi dorinţa de a-mi purta visul către următorul obiectiv, vreau să transmit că în sport şi mai ales în paraciclism fiecare cursă, fiecare concurs şi fiecare victorie sunt însoţite de muncă şi susţinere necondiţionată din partea celor din jur. Chiar dacă medaliile strălucesc frumos, eu cred că scopul sportului de performanţă este că poate schimba viaţa oamenilor. Puterea exemplului, evenimentele la care particip şi proiectele în care m-am implicat de-a lungul timpului stau mărturie dorinţei mele de a aduce în atenţia românilor importanţa paraciclismului. Vă invit pe toţi ca data viitoare când urcaţi pe o bicicletă să vă bucuraţi de două ori, pentru dumneavoastră şi pentru cei care poate nu au avut încă posibilitatea să facă acest lucru. Cred că aşa vom învăţa să nu mai renunţăm la visuri, indiferent de circumstanţe!” (Eduard Novak) Autor: Camelia Jula Fotografii: pagina oficială www.eduardnovak.ro
Page 1 and 2: occidentul romanesc www.occidentul-
Page 3 and 4: Kasandra Kalmann-Năsăudean Chief
Page 6 and 7: 06 AUGUST 2017 La pensie, în stră
Page 8 and 9: 08 AUGUST 2017 Informaţii utile Mu
Page 10 and 11: 10 AUGUST 2017 Puşa Roth Senior Ed
Page 12 and 13: 12 AUGUST 2017 Interviu A-ţi repre
Page 16 and 17: 16 AUGUST 2017 Părinţi şi copii
Page 18 and 19: 18 AUGUST 2017 Estamos en Transilva
Page 20 and 21: 20 AUGUST 2017 România se află î
Page 22 and 23: 22 AUGUST 2017 Corina Simionescu Hu

78 Occidentul romanesc

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?