Gustave-le-Bon-Psihologia-Maselor

Redactor MĂRIA

STANCIU

CUVÎNT ÎNAINTE

Coperta de SIMONA DUMITRESCTJ

,,A declanşa o revoluţie este întotdeauna mai uşor decît a o duce pîn ă la

capăt".

ISBN: 973-44-0001-0

GUSTAVE LE BON

Evident c ă este o absurditate s ă conceap ă cineva o democraţie făr ă demos. A se

imagina şi mai cu seam ă a se încerca punerea în oper ă a unor guvernări care să

ignore masele sau — înc ă şi mai rău — s ă se opun ă voinţ

ei maselor este o anomalie

sancţionat ă sever de istorie.

De obicei se consider ă c ă acest adevăr general nu numai c ă este admis, ci c ă este

şi înţeles făr ă dificultate de toat ă lumea. Cu toate acestea, lucrurile nu sînt

deloc chiar atît de simple. Puţini sînt cei încredinţaţi c ă un asemenea acord „de

principiu" nu are valoare (în primul rînd una practic ă!) decît în mă

sura în care

cei interesaţi cunosc, fie şi mă

car în linii mari, tipologia, caracteristicile

psihologice şi dinamica social ă a fenomenului denumit „mase". Faptele arat ă ca

nimeni nu se poate dispensa — nici măcar mulţ

imile înseşi — de o cunoaştere

ştiinţific ă a psihologiei mulţimii, făr ă a se risca comiterea de erori dureroase,

adesea de-a dreptul tra¬gice. Or, tocmai acestei cerinţe de prim ordin îi ră

spunde

lucrarea Psychologie des foules a lui Gustave Le Bon (1841 — 1931), profesor de

psihologie al Universităţ

ii din Paris,. fondatorul psihosociologie!, dar şi foarte

apreciat deschiz ă¬tor de drumuri In alte domenii ale ştiinţei. Aşa se şi explică

de ce, în ţările cu o via ţă democratic ă autentic ă, această

i lucrare, de mult

devenit ă clasica, a fost şi este una din cărţile de căpă

tîi ale multor oameni

politici, oameni de stat, legislatori, magistraţ

i, scriitori, artişti, ziarişti,

poliţişti, îndeosebi comandanţi de unităţi cu misiuni în direcţia men¬ ţ inerii

ordinii publiceln cazul unor mişcă

ri de mase etc;. Sigmund Freud, recunoscîndu-i

indiscutabila ţinut ă ştiinţific ă,, o prezint ă pe larg în a sa Massenpsychologie

und Ich-Analyse: (Psihologia maselor şi analiza eului)*, iar unii politologi o

clasific ă printre capodoperele genului. Poate c ă nu este,

* Lucrare înscris ă în programul de apariţii al Editurii Ştiinţifice..

lipsit de importan ţă s ă menţionăm faptul c ă unul dintre preşedinţ

ii Statelor Unite

ale Americii, Theodore Roosevelt (laureat al Premiului Nobel pentru pace), a ţ inut

s ă păs¬treze la Casa Alb ă, alături de Biblie, Psychologie des foules ■ de Gustave,

Le Bon. în aceast ă ţar ă, de altfel, cartea la •care ne referim continu ă s ă fie

sistematic reeditat ă, unele din cele mai recente ediţ

ii datînd — potrivit

informaţiilor •de care dispunem — din anii 1960, 1969, 1979.

Gustave Le Bon, despre care Yladimir Streinu scria — în prefaţ

a la Psichologia

popoarelor, traducere a cîtorva ca¬pitole selective din volumul Hier et Demain

(Editura Emi-nescu, colecţia Biblioteca „Orizontul", Bucureşti, f.a.) — c ă este

„una din cele mai mari şi mai nobile inteligenţ

e ale lumii civilizate", a fost mai

apoi considerat pe drept cu-vînt un profet al eşuă

rii socialismului şi

comunismului (a se vedea A. "Widener, Gustave Le Bon. The Man and His Works,

Liberty Press, Indianapoiis, 1979, p. 30). In ale sale Psy¬chologie du socialisme

şi La psychologie des revolutions, scrise şi tipărite înaintea izbînzii revoluţ

iei

bolşevice din 1917, o-mul de ştiin ţă francez demonstra c ă socialismul amenin ţă să

paralizeze marile surse de progres ale umanităţii, asfixiind iniţ

iativele

individuale şi deschizînd popoarelor perspectiva servitutii, mizeriei şi

dictaturii.

Oferim cititorilor prima versiune româneasc ă a cărţii Psychologie des foules (după

ediţ

ia a 40-a, Felix Alean, Paris, 1937), într-un moment de fierbere

revoluţionar ă, cînd la ordinea zilei la noi în ţar ă se afl ă problema structură

rii

şi consolidării unei democraţii viabile, bazat ă pe pluralism. O facem cu

convingerea c ă traducerea şi difuzarea acestei cărţi este o imperioas ă necesitate

în planul instruirii politice, dar şi un act de cultur ă pur şi simplu, de care de

mult ne mirăm c ă ne-am putut lipsi.

Dr. LEONARD GAVRILTU

PREFAŢĂ

Ansamblul de caracteristici comune impuse de mediu şi ereditate tuturor

indivizilor unui popor constituie sufletul acelui popor.

Fiind de origine ancestral ă , aceste caracteristici sînt extrem de stabile. Dar

atunci cînd, ca urmare a unor diferite influenţe, un anumit numă

r de oameni se

găsesc pentru moment laolalt ă, observaţia arat ă c ă la caracteristicile lor

ancestrale se adaug ă o serie de caracteristici noi, cîteodat ă foarte diferite de

acelea ale rasei. Ansamblul acestora con¬stituie un suflet colectiv plin de for ţă ,

dar momentan.

Mulţimile au îndeplinit întotdeauna în istorie un rol important, niciodat ă totuşi

atît de însemnat ca astăzi. Acţiunea inconştient ă a mulţimilor, substituită

activităţii conştiente a indivizilor, reprezint ă una din trăsă

turile dis¬tinctive

ale epocii actuale.

1 Nimic nu a fost schimbat în aceast ă lucrare, a cărei prim ă ediţ

ie" a fost

publicat ă în anul 1895. Ideile expuse aici şi care, pe atunci pă

rea» paradoxale,

au devenit astăzi clasice. Psihologia mulţimilor a fost tradus ă ' în numeroase

limbi: englez ă, german ă, spaniol ă, rus ă,'suedez ă ceh ă polo nez ă, turc ă, arab ă ,

japonez ă etc. Traducerea în limba arab ă se datoreaz ă ministrului egiptean al

justiţiei, Fathy Pacha. Versiunea japonez ă a fost precedat ă de un lung studiu

asupra lucră

rilor autorului, semnat de baronul Motono, pe atunci ambasador la

Petersburg, devenit apoi ministru al afacerilor externe al Japoniei.

INTRODUCERE ERA MULŢIMILOR

Evoluţia epocii actuale. Marile schimbări în civi¬lizaţie sînt consecinţ

a

schimbărilor intervenite în gîndirea popoarelor. Credinţa modern ă în puterea

mulţimilor. Ea transform ă politica tradiţional ă a statelor. Cum are loc

ascensiunea claselor popu¬lare şi cum se exercit ă puterea lor. Urmă

ri nece¬sare

ale puterii mulţimilor. Ele nu pot s ă exercite decît un rol destructiv. Prin ele

se desăvîrşeşte disoluţia civilizaţiilor care şi-au trăit traiul. Igno¬ranţ

a

general ă cu privire la psihologia mulţimilor. Importanţa studierii mulţ

imilor

pentru legislatori şi oamenii de stat.

Marile perturbaţii care preced schimbările de civilizaţie par, la o prim ă privire,

determinate de transformări politice considerabile: invazii sau răsturnă

ri de

dinastii. Dar un studiu atent al acestor evenimente descoper ă cel mai ade¬sea,

drept cauz ă real ă, îndărătul cauzelor aparente, o modi¬ficare profund ă în ideile

popoarelor. Răsturnă

rile istorice veritabile nu sînt acelea ce ne uimesc prin

amploarea şi violenţa lor. Singurele schimbă

ri importante, de unde decurge

reînnoirea civilizaţiilor, au loc în opinii, concepţii şi credinţ

e. Evenimentele

memorabile sînt efectele vizibile ale unor schimbă

ri invizibile intervenite în

sentimentele oamenilor. Dac ă ele se manifest ă arareori, este pentru c ă fondul

eredi¬tar al sentimentelor unei rase constituie elementul cel mai

stabil al acesteia.

Epoca actual ă reprezint ă unul din momentele critice în care gîndirea uman ă este pe

cale de transformare.

Doi factori fundamentali se afl ă la baza acestei transfor¬mă

ri. Primul este

distrugerea credinţelor religioase, politice şi sociale din care deriv ă toate

elementele civilizaţiei noastre.

9

Al doilea, crearea de condiţii de existen ţă şi de gîndire cu totul noi, generate

de descoperirile ştiinţelor moderne şi de industrie.

Ideile trecutului, deşi zdruncinate, fiind înc ă foarte pu¬ternice, iar acelea care

trebuie s ă le ia locul nefiind decît în curs de formare, epoca modern ă este o

perioad ă de tran¬ziţie şi de anarhie.

Intr-o asemenea perioad ă, prin forţa împrejurărilor cam haotic ă , nu este uşor de

spus de îndat ă ce se va putea întîmpla într-o zi. Pe temelia că

ror idei

fundamentale se vor edifica societăţile care vor succede societăţ

ii noastre? Nu

cunoaştem înc ă. Dar înc ă de pe acum se poate prevedea c ă , în organizarea lor, vor

avea s ă ţin ă seama de o putere nou ă, suverana epocii moderne: puterea mulţ

imilor.

Pe rui¬nele atîtor idei, socotite drept adevărate odinioar ă, iar astă

zi moarte,

ale atîtor puteri rînd pe rînd sfărîmate de revoluţ

ii, aceasta este singura ce s-a

înălţat şi care pare c ă în curînd trebuie s ă le absoarb ă pe celelalte. Pe cînd

vechile noastre credinţe se clatin ă şi dispar, pe cînd vechile coloane ale

societăţii se prăbuşesc unele dup ă altele, acţiunea mulţi¬milor este unica forţă

pe care nimic nu o amenin ţă şi al că

rei prestigiu creşte necontenit. Era In care

intrăm va fi cu adevărat ERA MULŢIMILOR.

în urm ă cu abia un secol, politica tradiţional ă a statelor şi rivalităţ

ile dintre

principi constituiau principalii factori ai evenimentelor. Opinia mulţ

imilor, cel

mai adesea, nu conta. Azi cîntăresc prea puţin tradiţiile politice, tendin¬ ţ ele

individuale ale suveranilor, rivalităţile lor. Vocea mul¬ ţ imilor a devenit

preponderent ă. Ea este aceea care le dic¬teaz ă regilor conduita. Nu în consiliile

princiare, ci în adîncul sufletului mulţimilor se pregătesc destinele naţiunilor.

Intrarea claselor populare în viaţa politic ă, transforma¬rea lor treptat ă în clase

conducătoare este o caracteristic ă din cele mai proeminente ale epocii noastre de

tranziţie. In realitate, intrarea aceasta nu a fost marcat ă de sufragiul

universal, atît de puţin influent vreme îndelungat ă şi avînd o atît de facilă

orientare la început. Naşterea puterii mulţ

i¬milor a avut loc mai întîi prin

propagarea anumitor idei, încetul cu încetul implantate în spirite, apoi prin

asocierea progresiv ă a unor indivizi, care a determinat punerea în practic ă a unor

concepţii pîn ă atunci teoretice. Asocierea aceasta a permis mulţimilor să

-şi

formeze idei, dac ă nu absolut juste, cel puţ

in foarte apropiate de interesele lor,

devenind astfel conştiente de forţa lor. Ele întemeiaz ă sin-

dicate în faţa cărora toate puterile capituleaz ă , burse ale muncii care, în pofida

legilor economice, tind s ă impun ă condiţiile muncii şi salariză

rii. Ele trimit în

adunările guver¬namentale reprezentanţi lipsiţi de orice iniţiativ ă , reduşi cel

mai adesea la a nu fi decît purtătorii de cuvînt ai comite¬telor care i-au ales.

Astăzi revendicările mulţimilor devin din ce în ce mai nete, tinzînd s ă distrugă

în întregime societatea actual ă , aducînd-o la starea comunismului primitiv care a

fost starea normal ă a tuturor grupărilor umane înainte de zorii civili¬zaţ

iei.

Limitarea orelor de munc ă, exproprierea minelor, a că

ilor ferate, a uzinelor şi a

pămîntului, repartizarea egal ă a produselor, eliminarea claselor suprapuse în

favoarea cla¬selor populare etc, acestea sînt revendicările.

Puţin apte pentru raţionament, mulţimile se arat ă în schimb foarte apte pentru

acţiune. Organizarea actual ă face ca forţa lor s ă fie imens ă . Dogmele pe care le

vedem luînd naştere vor dobîndi curînd puterea vechilor dogma, adic ă forţ

a

tiranic ă şi suveran ă care s ă le pun ă îa adăpost de discuţ

ie. Dreptul divin al

mulţimilor înlocuieşte dreptul divin al regilor.

Scriitorii favorizaţi de burghezia noastr ă şi care repre¬zint ă cel mai bine ideile

sale cam înguste, vederile sale cam mioape, scepticismul ei cam sumar, egoismul ei

uneori exce¬siv, îşi pierd capul înaintea noii puteri pe care o vă

d cres-cînd şi,

spre a combate dezordinea din spirite, adreseaz ă apeluri disperate forţ

elor morale

ale bisericii, pe care le-au dispreţuit atîta odinioar ă . Ei vorbesc de falimentul

ştiinţei şi ne recheam ă s ă luăm aminte la adevă

rurile revelate. Dar aceşti noi

convertiţi uit ă c ă dac ă pe dînşii graţia divin ă i-a înduioşat cu adevă

rat, ea nu

ar putea s ă aib ă aceeaşi putere asupra unor suflete care se preocup ă prea puţ

in de

viaţa de dincolo. Mulţimile nu-i mai vor azi pe zeii renegaţ

i ieri de vechii lor

stăpîni care, astfel, au contribuit la distrugerea acestora. Fluviile nu mai urcă

spre izvoarele lor.

Ştiinţa n-a dat nici un faliment şi nu este cu nimic ames¬tecat ă în actuala

anarhie a spiritelor, dup ă cum nu are nimic de-a face cu noua putere care creşte

în mijlocul aces¬tei anarhii. Ea ne-a făgăduit adevărul sau, cel puţ

in,

cunoaş¬terea relaţiilor accesibile inteligenţei noastre; nu ne-a făg ă ¬duit

niciodat ă nici pacea, nici fericirea. Avînd o indiferen ţă suveran ă faţ

a de

sentimentele noastre, nu ne ascult ă lamen¬taţ

iile şi nimic nu ne-ar putea readuce

iluziile pe care ea le-a alungat.

10

11

Simptome universale demonstreaz ă la toate naţiunile sporirea rapid ă a puterii

mulţimilor. Orice ne-ar aduce, va trebui s ă suportăm. Recriminările reprezintă

vorbe goale. Ascensiunea mulţ

imilor va marca, poate, una din ultimele etape ale

civilizaţiilor Occidentului, o reîntoarcere că

tre acele perioade de anarhie

confuz ă ce precede ivirea de socie¬tăţi noi. Cum, îns ă, s-o împiedici?

Distrugerea civilizaţiilor îmbătrânite a constituit pîn ă acum rolul cel mai

desluşit al mulţimilor. Istoria ne înva ţă c ă în momentul în care forţ

ele morale,

armătura unei socie¬tăţi, nu mai au efect, disoluţia final ă este dus ă la

îndeplinire de aceste gloate inconştiente şi brutale, pe drept calificate ca

barbare. Civilizaţiile au fost create şi călăuzite pîn ă în prezent de o mică

aristocraţie intelectual ă, niciodat ă de către mulţimi. Acestea din urm ă nu au

decît puterea distrugerii. Dominarea lor reprezint ă totdeauna o faz ă de dezordine.

O civilizaţie implic ă reguli fixe, o disciplin ă , trecerea de la instinctiv la

raţional, previziunea viitorului, un grad ridi¬cat de cultur ă, condiţ

ii care sînt

cu totul inaccesibile mulţ

i¬milor abandonate lor înseşi. Prin puterea lor exclusiv

dis¬tructiv ă, ele acţioneaz ă ca microbii care intensific ă disolu¬ ţ ia corpurilor

debilitate sau a cadavrelor. Cînd edificiul unei civilizaţ

ii este ros de carii,

mulţimile îi aduc prăbuşirea. Tocmai atunci se manifest ă rolul lor. Pentru moment,

forţa oarb ă a numărului devine singura filosofie a istoriei.

Va fi la fel pentru civilizaţia noastr ă? Ne putem teme c ă da, dar nu o ştim înc ă.

S ă ne resemnăm a suporta domnia mulţimilor, deoarece mîini neprevăzute au dă

rîmat

succesiv toate barierele care le puteau înfrîna.

Aceste mulţimi, de care am început s ă vorbim atît de mult, nu le cunoaştem aproape

deloc. Psihologii profesionişti, tră

ind departe de ele, le-au ignorat întotdeauna,

neocupîn-du-se de ele decît prin prisma crimelor pe care ele le pot comite. Fără

îndoial ă c ă exist ă mulţimi criminale, dar exist ă de asemenea mulţ

imi virtuoase,

mulţimi eroice şi cîte altele înc ă. Crimele mulţ

imilor nu constituie decît un caz

particu¬lar al psihologiei lor şi nu ne-ar face s ă cunoaştem mai bine constituţ

ia

lor mental ă decît am cunoaşte-o pe aceea a unui individ în cazul în care i-am

descrie numai viciile.

Totuşi, la drept vorbind, stă

pînii lumii, întemeietorii de religii sau de imperii,

apostolii tuturor credinţelor, oamenii de stat eminenţi şi, într-o sfer ă mai

modest ă, simplii şefi ai micilor colectivităţ

i umane au fost întotdeauna în

mod

inconştient psihologi, avînd despre sufletul mulţimilor o cunoaştere instinctiv ă ,

adesea foarte sigur ă. Cunoscîndu-1 bine, au pus cu uşurin ţă stă

pînire pe dînsul.

Napoleon p ă¬trundea de minune psihologia mulţ

imilor de francezi, dar uneori o

ignora complet pe aceea a mulţimilor ca ras ă dife¬rită1. Ignoranţ

a aceasta 1-a

făcut s ă întreprind ă, îndeosebi în Spania şi Rusia, războaie care i-au pregă

tit

căderea.

Cunoaşterea psihologiei mulţ

imilor constituie resursa omu¬lui de stat care vrea nu

s ă le guverneze — acest lucru deve¬nind în zilele noastre destul de dificil —, ci

cel puţin s ă nu fie completamente guvernat de ele.

Psihologia mulţimilor arat ă măsura redus ă în care legile şi instituţ

iile

influenţeaz ă natura lor impulsiv ă şi cît de incapabile sînt ele s ă aib ă vreo

opinie oarecare, în afara acelora ce le sînt sugerate. Regulile derivate din pura

echi¬tate teoretic ă nu ar reuşi s ă le conduc ă . Le pot seduce doar impresiile ce

iau naştere în sufletul lor în mod provocat. Dac ă un legislator vrea, de exemplu,

s ă stabileasc ă un nou impozit, va trebui el să-1 aleag ă pe cel mai just din punct

de vedere teoretic? Nicidecum. Impozitul cel mai nedrept va putea fi, practic, cel

mai bun, dac ă este cel mai bine mascat, cel mai puţin împovărător în aparen ţă . In

felul acesta un impozit indirect, fie el şi exorbitant, va fi întot¬deauna

acceptat de mulţime. Fiind prelevat zilnic, pe seama produselor de consum, făr ă a

depăşi cîteva centime, acest impozit nu-i stinghereşte obişnuinţ

ele şi le

impresioneaz ă puţin. Inlocuiţi-1 cu un impozit proporţ

ional asupra sala¬riilor sau

asupra altor venituri, plătibil printr-un singur vărsă

mînt, fie el şi de zece ori

mai puţin împovărător decît celălalt, şi veţi constata c ă provoac ă proteste

unanime. Invizibilelor centime zilnice li se substituie, într-adevăr, o sumă

total ă relativ ridicat ă şi, drept consecin ţă, foarte impre¬sionant ă . Ea nu ar fi

trecut neobservat ă decît dac ă ar fi fost pus ă de-o parte bănu ţ cu bănu ţ ; dar acest

procedeu economic reprezint ă o doz ă de prevedere de care mulţ

imile sînt

incapabile.

Exemplul precedent pune foarte clar în lumin ă mentali¬tatea lor. Mentalitatea

aceasta nu a scă

pat unui psiholog ca Napoleon; dar legislatorii, ignorînd sufletul

mulţimilor, nu

1 De altfel, nici cei mai subtili dintre consilierii săi nu au înţ

eles acest

lucru. Talleyrand îi scria c ă „Spania va întîmpina soldaţii să

i ca pe nişte

eliberatori". Ea i-a întîmpinat ca pe fiarele să

lbatice. Un psi¬holog la curent cu

instinctele ereditare ale rasei ar fi putut prevedea cu uşurin ţă acest fapt.

12

13

ar izbuti s-o înţeleag ă. Experienţa înc ă nu i-a învăţat îndea¬juns c ă oamenii nu

se călăuzesc niciodat ă potrivit prescrip¬ ţiilor raţiunii pure.

Multe alte aplicaţii s-ar putea face în materie de psiho¬logie a mulţ

imilor.

Cunoaşterea sa arunc ă o lumin ă vie asupra a numeroase fencmene istorice şi

economice care, făr ă aceasta, ar fi total neinteligibile.

Chiar dac ă nu ar prezenta interes decît din unghiul purei curiozităţ

i, studierea

psihologiei mulţimilor înc ă ar merita s ă fie încercat ă . Este la fel de interesant

s ă descifrezi mobi-lurile actelor oamenilor ca şi descifrarea unui mineral sau a

unei plante. ,

Studiul nostru referitor la sufletul mulţ

imilor nu va putea fi altceva decît o

scurt ă sintez ă, un simplu rezumat al cercetărilor pe care le-am făcut. S ă nu-i

pretindem mai mult decît cîteva unghiuri de vedere sugestive. Alte cerce¬tă

ri vor

adînci şi mai mult domeniul. Nu facem acum alt¬ceva decît s ă jalonăm un teren încă

foarte puţin explorat2.

a Rarii autori care s-au ocupat de studierea psihologic ă a mulţ

i¬milor le-au

examinat, cum spuneam mai sus, doar din punct de vedere criminal. Deoarece nu am

consacrat acestui subiect decît un scurt capitol, voi trimite pe cititor la

studiile domnului Tarde şi la opusculul domnului Sighele: Mulţ

imile criminale.

Aceast ă din urm ă lucrare nu conţine nici măcar o singur ă idee original ă , fiind o

compilaţie de fapte de mare pre ţ pentru psihologi. Concluziile mele referitoare la

crimina¬litatea şi moralitatea mulţ

imilor sînt, do altminteri, cu totul contrare

acelora ale celor doi autori citaţi mai sus.

Se vor găsi în diferitele mele lucră

ri şi îndeosebi în La psychologie du

socialisme, cîteva consecinţe ale legilor care guverneaz ă psihologia mulţ

imilor.

De altfel, ele pot fi utilizate pe teme dintre cele mai diverse. Domnul A.

Gevaert, directorul Conservatorului regal din Bruxelles, a gă

sit recent o

remarcabil ă aplicaţ

ie a legilor pe care le-am expus, într-o lucrare asupra

muzicii, calificat ă foarte just de către dînsul drept „art ă a mulţ

imilor". „Tocmai

cele dou ă lucrări ale dumneavoastr ă — mi-a scris acest eminent profesor,

trimiţîndu-mi memoriul său — mi-au dat soluţ

ia unei probleme socotite de mine mai

înainte drept insolubil ă: uimitoarea aptitudine a oricărei mulţimi de a simţ

i o

oper ă muzical ă, de dat ă recent ă sau veche, indigen ă sau străin ă, simpl ă sau

complicat ă, cu condiţia ca ea să-i fie prezentat ă într-o execuţie frumoas ă şi de

către interpreţi conduşi de un dirijor entuziast". D. Gevaert demonstrează

admirabil de ce „o oper ă rămas ă neînţeleas ă de către muzicieni emeriţ

i care citesc

partitura în solitudinea cabinetului lor va fi uneori înţeleas ă dintr-o dat ă de

către un auditoriu străin de orice cultur ă tehnica". De asemenea, el explică

foarte bine de ce aceste impresii estetice nu las ă nici o urm ă.

Cartea întîi SUFLETUL MULŢIMILOR

Capitolul I

CARACTERISTICILE GENERALE ALE MULŢ1H1LOR. LEGEA PSIHOLOGIC Ă A UNITĂŢ

II LOR

MENTALE

Ceea ce constituie o mulţ

ime din punct de vedere psihologic. O mare aglomerare de

indivizi nu este suficient ă spre a forma o mulţ

ime. Caracteristicile speciale ale

mulţimilor psihologice. Orientarea fix ă a ideilor şi sentimentelor la indivizii

care le com¬pun şi pierderea personalităţii lor. Dispariţia vieţ

ii cerebrale şi

predominarea vieţii medulare. Dec ă¬derea inteligenţei şi transformarea complet ă a

sentimentelor. Sentimentele transformate pot fi mai bune sau rnai rele decît

acelea ale indivizilor din care este compus ă mulţimea. Mulţ

imea este la fel de

lesne eroic ă, precum şi criminal ă.

In sensul obişnuit al termenului, mulţimea reprezint ă o reuniune de indivizi

oarecare, indiferent de naţ

ionalitate, profesie sau sex, oricare ar fi

întîmplările care îi adun ă la un loc.

Din punct de vedere psihologic, expresia mulţime are o cu totul alt ă semnificaţ

ie.

în anumite împrejurări date, şi numai în aceste împrejură

ri, o aglomerare de

oameni posed ă caracteristici noi, diferite de acelea ale fiecărui individ ce intră

în componenţa ei. Personalitatea conştient ă dispare, sentimentele şi ideile

tuturor sînt orientate în una şi aceeaşi direcţie. Se formeaz ă un suflet colectiv,

făr ă îndoial ă tran¬zitoriu, dar care prezint ă trăsă

turi foarte distincte.

Colec¬tivitatea devine atunci ceea ce, în absenţ

a unei expresii mai bune, o voi

numi o mulţime organizat ă sau, dac ă preferaţi, o mulţime psihologic ă. Ea formează

o singur ă fiin ţă şi se supune legii unităţii mentale a mulţimilor.

Faptul c ă mulţi indivizi se găsesc accidental unul lîng ă altul nu le conferă

caracteristicile unei mulţimi organizate. O mie de indivizi reuniţ

i din întîmplare

într-o pia ţă public ă,

15

făr ă nici un scop bine determinat, nu constituie nicidecum o mulţime psihologic ă .

Pentru a dobîndi caracteristicile spe¬ciale ale acesteia, este necesar ă influenţ

a

anumitor excitanţi, cărora va trebui s ă le determinăm natura.

Estomparea personalităţ

ii conştiente şi orientarea senti¬mentelor şi gindurilor în

acelaşi sens, primele trăsături ale mulţimii pe cale de a se organiza, nu implică

întotdeauna prezenţa simultan ă a mai multor indivizi în acelaşi punct. Mii de

indivizi izolaţi pot la un moment dat, sub influenţa anumitor emoţ

ii violente,

bunăoar ă un mare eveniment naţional, s ă dobîndeasc ă trăsăturile unei mulţ

imi

psihologice. O întîmplare oarecare reunindu-i, va fi suficient atunci pantru ca

purtarea lor s ă îmbrace de îndat ă forma specific ă actelor mulţ

imii. La anumite ore

ale istoriei, o semiduzin ă de oameni pot s ă constituie o mulţime psihologic ă , pe

cînd sute de indivizi reuniţi accidental nu vor putea s-o constituie. Pe de altă

parte, un întreg popor, făr ă a exista o aglomerare vizibil ă, devine uneori mulţ

ime

sub acţiunea cutărei sau cutărei influenţe.

De îndat ă ce mulţimea psihologic ă s-a format, ea dobîn-deşte caracteristici

generale provizorii, dar determinabile. Acestor caracteristici generale li se

adaug ă caracteristici particulare, variabile dup ă elementele din care se compune

mulţimea şi care îi pot modifica structura mental ă.

Mulţ

imile psihologice sînt, aşadar, susceptibile de o cla¬sificare. Studierea

acestei clasificări ne va arăta c ă o mul¬ ţime eterogen ă, alcătuit ă din elemente

pestriţe, prezint ă fa ţă de mulţ

imile omogene, compuse din elemente mai mult sau

mai puţin asemănă

toare (secte, caste şi clase sociale), caracteristici comune şi,

pe lîng ă acestea, particularităţi care ne permit s ă le diferenţiem.

înainte de a ne ocupa de diversele categorii de mulţimi, s ă examină

m mai întîi

caracteristicile comune tuturor. Vom opera ca naturalistul, începînd prin a

determina caracteris¬ticile generale ale indivizilor unei familii, apoi

caracteristicile particulare care diferenţiaz ă genurile şi speciile pe care le

cuprinde aceast ă familie.

Sufletul mulţimilor nu este lesne de descris, organizarea sa variind nu numai după

ras ă şi compoziţia colectivităţilor, ci şi dup ă natura şi intensitatea

excitanţilor pe care îi suport ă. Aceeaşi dificultate se semnaleaz ă , de altfel, şi

în studierea psihologic ă a unei fiinţe oarecare. Indivizii se manifest ă cu un

caracter constant in romane, dar nu în viaţa real ă . Nu¬mai uniformitatea mediilor

creeaz ă uniformitatea aparentă

16

a caracterelor. Am arătat în alt ă parte c ă toate structurile mentale conţ

in

virtualmente caracteristici care se pot revela sub influenţa unei bruşte schimbă

ri

survenite în mediu. Astfel, printre cei mai feroci convenţionali* se gă

seau şi

burghezi inofensivi care, în împrejură

ri obişnuite, ar fi fost paşnici notari sau

magistraţi virtuoşi. De îndat ă ce furtuna a trecut, ei şi-au regă

sit caracterul

lor normal. Napoleon şi-a recrutat dintre ei slujitorii cei mai docili.

Neavînd aici posibilitatea de a studia toate etapele for¬mării de mulţ

imi, le vom

examina mai ales în faza comple¬tei lor organiză

ri. Vom vedea în felul acesta ceea

ce ele pot s ă devin ă, dar nu ceea ce ele sînt întotdeauna. Numai în aceast ă fază

avansat ă de organizare, pe fondul invariabil şi dominant al rasei, se suprapun

anumite caracteristici noi, speciale, care determin ă orientarea într-o direcţ

ie

unic ă a tuturor sentimentelor şi gîndurilor. Numai atunci se mani¬fest ă ceea ce am

numit mai sus legea psihologic ă a unităţii mentale a mulţimilor.

Numeroase caracteristici psihologice ale mulţ

imilor sînt comune cu acelea ale

indivizilor izolaţi; altele, dimpotriv ă, nu se întîlnesc decît la colectivităţ

i.

Vom studia mai întîi caracteristicile speciale, spre a le reliefa bine

importanţa.

Faptul cel mai izbitor pe care îl prezint ă o mulţime psiho¬logic ă este urmă

torul:

oricare ar fi indivizii care o compun, oricît de asemănă

toare sau de diferite ar

putea fi modul lor de via ţă, ocupaţiile lor, caracterul sau inteligenţ

a lor,

sim¬plul fapt c ă ei s-au transformat în mulţime îi înzestreaz ă cu un fel de suflet

colectiv. Acest suflet îi face s ă simt ă, s ă gîndeasc ă şi s ă acţ

ioneze într-un fel

cu totul diferit de acela în care simţea, gîndea şi acţ

iona fiecare din ei izolat.

Anumite idei, anumite sentimente nu apar şi nu se trans¬form ă în acte decît la

indivizii incluşi în mulţime. Mulţi¬mea psihologic ă este o fiin ţă provizorie,

compus ă din ele¬mente eterogene, sudate pe moment, exact aşa cum celu¬lele unui

corp viu formeaz ă prin reunirea lor o fiin ţă nou ă, care manifest ă caracteristici

foarte diferite de acelea pe care le posed ă fiecare dintre celule.

* Membri ai Convenţiunii, adunare constituant ă francez ă rare, în timpul marii

revoluţii, a succedat Adunării legislative, a fondat prima Republic ă şi a guvernat

Franţa de la 21 septembrie 1792 la 26 octombrie; 1795. în toat ă aceast ă perioad ă ,

Convenţiunea a cunoscut diferite „colo¬raturi": girondin ă (care a abolit monarhia

şi a votat condamnarea la moarte a regelui), montagnard ă (guvern excepţ

ional,

puterea fiind Oeni ra-lizat ă în mîinile unui Comitet de salvare public ă , dominat

deDanton şi Robespierre) şi thermidorian ă. (Nota trad.).

17

Contrar unei opinii, pe care ne mirăm c ă o întîlnim într-o scriere a unui filosof

atît de pătrunzător ca Herbert Spen-cer, în agregatul care constituie o mulţ

ime

elementele aces¬tuia nu formeaz ă nicidecum o sum ă sau o medie, ci are loc

combinarea şi crearea de caracteristici noi. Ca în chimie. Anumite elemente, în

prezenţa altora, de pild ă bazele şi acizii, se combin ă spre a forma un corp nou,

dotat cu pro¬prietăţ

i diferite de acelea ale corpurilor care au servit la

constituirea lor.

Putem constata cu uşurin ţă cît de mult difer ă individul aflat în mulţ

ime de

individul izolat; dar cauzele unei ase¬menea deosebiri sînt mai puţ

in lesne de

descoperit.

Ca s ă ajungem s ă le întrevedem, trebuie s ă ne reamintim mai întîi de urmă

toarea

observaţie a psihologiei moderne: c ă nu numai în viaţa organic ă , ci şi în

funcţionarea inteli¬genţei un rol preponderent îl joac ă fenomenele inconştiente.

Viaţa conştient ă a spiritului nu reprezint ă decît o extrem de mic ă parte în

comparaţie cu viaţa sa inconştient ă . Ana¬listul cel mai subtil, observatorul cel

mai penetrant nu reuşeşte s ă descopere decît un foarte mic numă

r din mobi-lurile

inconştiente care îl călăuzesc. Actele noastre conştiente deriv ă dintr-un substrat

inconştient format îndeosebi din influenţ

e ereditare. Acest substrat cuprinde

nenumă

ratele reziduuri ancestrale care constituie sufletul rasei. în spatele

cauzelor mărturisite ale actelor noastre se gă

sesc cauze secrete, pe care le

ignorăm. Majoritatea acţ

iunilor noastre zilnice sînt efectul mobilurilor ascunse,

care ne scap ă.

Toţi indivizii aparţinînd unei rase se aseamăn ă mai ales prin elementele

inconştiente ce compun sufletul rasei. Ei difer ă prin elementele conştiente, rod

al educaţiei şi mai cu seam ă al unei eredităţi excepţ

ionale. Oamenii cei mai

dife¬riţi în ceea ce priveşte inteligenţ

a au instincte, pasiuni şi sentimente

uneori identice. în tot ceea ce este sentiment: religie, politic ă, moral ă ,

afecţiune, antipatii etc, oamenii cei mai eminenţi nu depă

şesc decît foarte rar

nivelul indivi¬zilor obişnuiţi. între un matematician celebru şi cizmarul să

u

poate exista un abis sub raport intelectual, dar din punctul de vedere al

caracterului şi credinţelor deosebirea este adesea nul ă sau foarte neînsemnat ă.

Or, tocmai aceste calităţ

i generale ale caracterului, regi¬zate de inconştient şi

pe care majoritatea indivizilor nor¬mali ai unei rase le posed ă aproximativ în

acelaşi grad, sînt acelea care, în starea de mulţime, se gă

sesc puse în comun.

Aptitudinile intelectuale ale oamenilor şi, în consecin ţă,

18

individualitatea lor, se eclipseaz ă în sufletul colectiv. Etero¬genul se îneac ă în

omogen, dominînd calităţile inconştiente. Aceast ă punere în comun a calităţ

ilor

obişnuite ne explic ă de ce mulţimile nu ar putea s ă săvîrşeasc ă acte care cer o

inteligen ţă ridicat ă . Deciziile de interes general luate de o reuniune de oameni

distinşi, dar de specialităţ

i diferite, nu sînt sensibil superioare deciziilor pe

care le-au luat o reuniune de imbecili. Ei, de fapt, pot doar s ă asocieze

calităţile medio¬cre pe care le posed ă toat ă lumea. înălţimile acumuleaz ă nu

inteligenţa, ci mediocritatea. Aşa cum se repet ă atît de adesea, nu lumea luat ă în

întregul ei are mai mult spirit decît Voltaire. Cu siguran ţă c ă Voltaire are mai

mult spirit decît întreaga lume, dac ă „întreaga lume" reprezint ă mulţ

imile. Dar

dac ă indivizii în stare de mulţime s-ar limita la fuzionarea calităţ

ilor

obişnuite, am avea pur şi simplu media si nu, cum am spus, creare de

caracteristici noi. în ce mod se stabilesc aceste caracteristici? Să

cercetăm.

Apariţia caracteristicilor speciale ale mulţimilor este determinat ă de diverse

cauze. Prima este aceea c ă individul inclus în mulţ

ime dobîndeşte, prin simplul

fapt al numă

rului crescut de oameni din care face parte, un sentiment de putere

invincibil ă care îi permite s ă cedeze unor instincte pe care, singur, şi le-ar fi

reprimat obligatoriu. El va ceda acestora cu atît mai bucuros cu cît, mulţ

imea

fiind anonim ă şi, prin urmare, iresponsabil ă, sentimentul responsabilităţ

ii, care

în¬totdeauna îi reţine pe indivizi, dispare în întregime.

O a doua cauz ă, contagiunea mental ă, intervine şi ea pentru a determina la mulţ

imi

manifestarea caracteristici¬lor speciale şi, în acelaşi timp, orientarea lor.

Contagiunea este un fenomen uşor de constatat, dar neexplicat înc ă , ceea ce ne

face să

-1 includem în fenomenele de ordin hipno¬tic, pe care le vom studia

numaidecît. într-o mulţ

ime, orice sentiment, orice act este contagios, contagios

în aşa măsur ă îneît individul îşi sacrific ă foarte uşor interesul personal, în

favoarea celui colectiv. Avem aici de-a face cu o aptitudine contrar ă naturii

sale, de care omul nu devine cîtuşi de puţ

in capabil decît atunci cînd face parte

dintr-o mulţime. O a treia cauz ă, de departe cea mai important ă, deter~ min ă la

indivizii în stare de mulţ

ime caracteristici speciale uneori foarte opuse acelora

ale individului izolat. Vreau s ă m ă refer la sugestibilitate, a că

rei contagiune,

menţionat ă mai sus, nu este de altfel decît un efect.

Spre a înţelege acest fenomen trebuie s ă avem prezente jn minte anumite

descoperiri recente ale fiziologiei. Ştim

19

astăzi c ă un individ poate fi adus într-o asemenea stare încît, pierzîndu-şi

personalitatea sa conştient ă, ascult ă de toate sugestiile operatorului care 1-a

făcut s-o piard ă, să

vîr-şind actele cele mai contrare caracterului şi

obişnuinţelor sale. Or, observaţii atente par s ă probeze c ă individul, cu¬fundat

de cîtva timp într-o mulţime agitat ă , cade curînd — ca urmare a efluviilor ce se

degaj ă, ori dintr-o cu totul alt ă cauz ă, înc ă necunoscut ă — într-o stare

particular ă care se apropie mult de starea de fascinaţ

ie a hipnotizatului aflat în

mîinile hipnotizatorului său. Viaţa creierului fiind para¬lizat ă la subiectul

hipnotizat, acesta devine sclavul tuturor activităţ

ilor sale inconştiente, pe care

hipnotizatorul le diri¬jeaz ă dup ă bunul său plac. Personalitatea conştientă

dispare, voinţa şi discernă

mîntul sînt abolite. Sentimentele şi gîn-durile sînt în

cazul acesta orientate în sensul determinat de către hipnotizator.

Aceasta este, cu aproximaţie, starea individului care face parte dintr-o mulţ

ime.

El nu mai este conştient de actele sale. La el, ca şi la hipnotizat, pe cînd

anumite facultăţ

i sînt distruse, altele pot fi aduse la un grad de exaltare

exce¬siv ă. Influenţa unei sugestii îl va lansa cu o irezistibil ă impetuozitate

spre comiterea anumitor acte. Impetuozitate înc ă şi mai irezistibil ă în mulţ

imi

decît la subiectul hipno¬tizat, căci sugestia, fiind aceeaşi pentru toţ

i

indivizii, se intensific ă, devenind reciproc ă. Unităţile unei mulţ

imi care ar

poseda o personalitate destul de puternic ă spre a rezista sugestiei sînt în numă

r

prea mic, iar curentul le duce cu el. Ele ar putea cel mult s ă încerce o

diversiune, cu ajutorul unei sugestii diferite. Un cuvînt nimerit, o imagine

evocat ă la momentul potrivit au deturnat uneori mulţ

imile de la actele cele mai

sîngeroase.

Aşadar, dispariţia personalităţ

ii conştiente, orientarea pe calea sugestiei şi

contagiunea sentimentelor şi ideilor în acelaşi sens, tendinţ

a de a transforma

imediat în acte ideile sugerate, acestea sînt principalele caracteristici ale

individu¬lui în starea de mulţ

ime. El nu mai este el însuşi, ci un automat pe care

voinţa sa este incapabil ă să-1

mai dirijeze.

Prin simplul fapt c ă face parte dintr-o mulţime, omul coboar ă , prin urmare, mai

multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat, poate c ă era un om cultivat, pe cînd

în mulţime este un instinctiv, aşadar un barbar. El are spontaneitatea, vio¬lenţ

a,

ferocitatea şi, de asemenea, entuziasmele şi eroismele fiinţ

elor primitive. Se

apropie de acestea şi prin uşurinţa cu ca¬re se las ă impresionat de cuvinte, de

imagini, precum şi condus

la acte care lezeaz ă interesele sale cele mai evidente. Individul In starea de

mulţime este un grăunte de nisip în mijlocul altor grăunţ

e de nisip, pe care

vîntul le spulber ă dup ă capriciul său Aşa se face c ă vedem juri dînd verdicte pe

care fiecare jur luat în parte le-ar dezaproba, adunări parlamentare care adoptă

legi şi mă

suri pe care le-ar condamna în particular fiecare din membrii

componenţi. Luaţi unul cîte unul, mem¬brii Convenţ

iunii erau burghezi cu obiceiuri

paşnice. Reu¬niţi în mulţime, ei nu au ezitat, sub influenţa cîtorva capi, să

trimit ă la ghilotin ă oameni vădit nevinovaţi; dup ă cum, contrar intereselor lor,

ei au renunţat la inviolabilitatea lor, decimîndu-se ei înşişi.

Nu numai prin acte difer ă individul în stare de mulţime de Eul să

u normal. Mai

înainte chiar de a-şi fi pierdut orice independen ţă , ideile şi sentimentele sale

s-au transformat în aşa măsur ă încît avarul a devenit foarte darnic, scepticul un

credul, omul onest un criminal, poltronul un erou. Re¬nunţ

area la toate

privilegiile, votat ă de nobilime într-un moment de entuziasm, în faimoasa noapte

de 4 august 1789, cu siguran ţă c ă nu ar fi fost niciodat ă acceptat ă de nici unul

din membrii săi luaţi izolat.

Concluzia observaţiilor precedente: mulţimea este întot¬deauna inferioar ă din

punct de vedere intelectual fa ţă de omul izolat. Dar, din punctul de vedere al

sentimentelor şi al actelor pe care aceste sentimente le provoac ă , ea poate fi,

dup ă împrejurări, mai bun ă sau mai rea. Totul depinde de modul în care este

sugestionat ă. Lucrul acesta l-au subes¬timat autorii care nu au studiat mulţ

imile

decît din punct de vedere criminal. Desigur, adesea mulţ

imile sînt criminale,

îns ă, tot adesea, ele sînt eroice. Sînt cu uşurin ţă determinate s ă se lase ucise

pentru triumful unui crez sau al unei idei, pot fi entuziasmate pentru glorie şi

onoare, pot fi antrenate aproape făr ă dificultate şi făr ă arme, ca în vremea

crucia¬delor, s ă lupte pentru eliberarea din mîinile necredincioşilor a

mormîntului lui Hristos, sau, ca în 1793, pentru apărarea pă

mîntului patriei*.

Eroisme, evident, puţ

in cam incon¬ştiente, dar cu astfel de eroisme se face

istoria. Dac ă nu s-ar pune la activul popoarelor decît marile acţ

iuni gîndite la

rece, analele lumii ar înregistra prea puţine evenimente.

* Autorul are în vedere bătălia de la Hondschoote, unde francezii au obţ

inut o

strălucit ă victorie, în zilele de 6—8 septembrie 1793, împo¬triva unei armate

anglo-austro-olandeze comandat ă de ducele de York. (Nota trad.).

20

Capitolul II SENTIMENTELE

Şl MORALITATEA MULŢIMILOR

lor, ca şi altele înc ă, pot fi observate şi la fiinţe care apar¬ ţ in unor forme

inferioare de evoluţie: să

lbaticul şi copilul. Este o analogie pe care o semnalez

doar în treacăt. Demon¬strarea sa ar depăşi cadrul acestei lucră

ri. Ea ar fi, de

alt¬fel, inutil ă pentru persoanele care sînt la curent cu psihologia primitivilor

şi i-ar convinge cu greu pe acelea care nu o cunosc. Abordez acum, în mod

succesiv, diversele caracteristici uşor de observat la majoritatea mulţimilor.

1. Impulsivitatea, versatilitatea şi iritabilitatea mul¬ ţimilor. Mulţ

imea este

jucăria tuturor instigărilor din exterior şi reflect ă variaţ

iile neîncetate ale

acestora. Impulsurile pe care ea le sufer ă sînt des¬tul de imperioase pentru ca

interesul personal s ă fie eclipsat. Nimic nu este premeditat în actele mulţ

imilor.

Influenţa rasei. 2. Sugestibilitatea şi credulitatea mulţ

imilor. Supunerea lor

fa ţă de suges¬tii. Imaginile evocate în spiritul lor sînt luate drept realităţ

i.

Aceste imagini sînt asemănătoare pentru toţi indivizii care compun o mulţ

ime.

Diverse exemple de iluzii cărora le cad prad ă toţi indivizii dintr-o mulţ

ime.

Imposibilitatea de a acorda vreun credit mărturiei mulţ

imii. Unanimitatea a

numeroşi martori este una din cele mai rele probe ce poate fi invocat ă pentru

stabilirea unui fapt. Scăzuta valoare a cărţ

ilor de istorie. 3. Exagerarea şi

simplismul sentimentelor mulţimii. Mulţ

imile nu cunosc nici îndoiala, nici

certitudinea şi merg mereu că

tre extreme. Sentimentele lor sînt tot¬deauna

excesive. 4. Intoleranţa, autoritarismul şi conservatorismul mulţimilor. Motivaţ

ia

acestor senti¬mente. Servili tatea mulţimilor fa ţă de o autori¬tate puternic ă .

Instinctele revoluţionare momen¬tane ale mulţimilor nu le împiedic ă s ă fie extrem

de conservatoare. Sînt din instinct ostile schimb ă ¬rilor şi progresului. 5.

Moralitatea mulţimilor. Mora¬litatea mulţ

imilor, potrivit sugestiilor primite,

poa¬te fi mult mai scăzut ă sau mult mai înalt ă decît aceea a indivizilor care le

compun. Explicaţie şi exemple. Mulţimile au rareori drept călăuz ă inte¬resul, care

constituie cel mai adesea mobilul exclu¬siv al individului izolat. Rolul

moralizator al mulţimilor.

Dup ă ce am ară

tat, într-un mod foarte general, care sînt principalele

caracteristici ale mulţimilor, pornim acum la studierea lor in detaliu.

Unele caracteristici speciale ale mulţ

imilor, cum sînt impulsivitatea,

iritabilitatea, incapacitatea, de a raţiona, absenţa judecăţ

ii şi spiritului

critic, exagerarea sentimente-

1. Impulsivitatea, versaţilitatea şi iritabilitatea

mulţimilor

Mulţimea, aşa dup ă cum am spus-o studiind caracteris¬ticile ei fundamentale, este

condus ă aproape în exclusivitate de către inconştient. Actele sale se afl ă mult

mai mult sub influenţa măduvii spinării decît sub aceea a creierului. Acţ

iunile

săvîrşite pot fi perfecte în ceea ce priveşte execu¬ ţ ia, dar ele nu sînt dirijate

de către creier, individul acţio-nînd potrivit hazardului instigării. Jucă

rie a

tuturor stimu-lenţilor exteriori, mulţimea reflect ă neîncetatele variaţ

ii ale

acestora. Este, aşadar, sclava impulsurilor primite. Indivi¬dul izolat poate fi

supus aceloraşi provocări ca şi omul aflat în starea de rmilţime, dar cum raţ

iunea

sa îi arat ă inconve¬nientele de a ceda acestora, el nu cedeaz ă . Din punct de

vedere fiziologic putem defini acest fenomen spunînd c ă individul izolat posedă

aptitudinea de a-şi domina refle¬xele, pe cînd mulţimea este lipsit ă de aceasta.

Diversele impulsuri de care ascult ă mulţ

imile vor putea fi, potrivit cu natura

provocărilor, generoase sau crude, eroice sau laşe, îns ă ele vor fi întotdeauna

atît de impe¬rioase încît însuşi instinctul conservării va păli în faţ

a lor.

Excitanţii susceptibili s ă sugestioneze mulţimile fiind variaţ

i, iar acestea din

urm ă ascultînd întotdeauna de ei, mulţ

imile sînt extrem de versatile. Le vedem

trecînd într-o clip ă de la ferocitatea cea mai sîngeroas ă la generozitatea sau la

eroismul cel mai absolut. Mulţimea este cu uşurin ţă călău, dar cu nu mai puţină

uşurin ţă martir. Din pieptul ei au curs torentele de sînge cerute pentru triumful

multor convingeri. E inutil s ă mergem pîn ă în vremurile eroice spre a vedea de ce

sînt capabile mulţimile. într-o răscoal ă ele nu-şi tîrguiesc niciodat ă viaţ

a şi

sînt puţini ani de cînd un general, devenit deodat ă popular, a găsit lesne o sută

22

23

de mii de oameni gata s ă se lase ucişi pentru cauza lui.

Nimic, deci, nu ar putea sa fie premeditat la mulţimi. Sub influenţa instigă

rilor

de moment, ele pot parcurge succesiv întreaga gam ă a sentimentelor celor mai

contrare. Sînt asemănătoare frunzelor pe care uraganul le ridic ă, le împră

ştie în

toate părţile, apoi le las ă s ă recad ă. Studierea anumitor mulţimi revoluţ

ionare ne

va furniza cîteva exem¬ple de variabilitate a sentimentelor lor.

Aceast ă nestatornicie a mulţ

imilor le face foarte greu de guvernat, mai ales

atunci cînd o parte din puterile pu¬blice a căzut în mîinile lor. Dacă

necesităţile vieţ

ii de toate zilele nu ar constitui un fel de regulator invizibil

al eveni¬mentelor, democraţiile nu ar putea s ă subziste. în plus, mulţ

imile care

vor ceva cu frenezie, nu vor lucrul acesta timp prea îndelungat. Ele sînt la fel

de incapabile de o voin ţă de durat ă, cum sînt de gîndire.

Mulţimea nu este numai impulsiv ă şi nestatornic ă. Ca şi să

lbaticul, ea nu admite

obstacol între dorin ţă şi realizarea dorinţei, cu atît mai puţin cu cît numă

rul îi

d ă sentimentul unei puteri irezistibile. Pentru individul aflat în starea de

mulţime noţ

iunea de imposibilitate dispare. Omul izolat simte prea bine

c ă nu ar putea de unul singur s ă incendieze un palat, s ă jefuiasc ă un magazin:-

nu-i trece deloc prin minte s ă fac ă încercarea. Făcînd parte dintr-o mulţ

ime,

el ia cunoştin ţă de puterea pe care i-o confer ă numă

rul şi va ceda imediat primei

sugestii de omor sau de jaf. Obstaco¬lul neprevă

zut va fi doborît cu frenezie.

Dac ă organismul uman ar permite perpetuitatea furiei, s-ar putea spune că

starea normal ă a mulţimii contrariate este furia.

în iritabilitatea mulţ

imilor, în impulsivitatea şi versati¬litatea lor, precum şi

în toate sentimentele populare pe care le vom studia intervin totdeauna

caracteristicile fundamen¬tale ale neamului. Acestea constituie solul invariabil

în care germineaz ă sentimentele noastre. Mulţ

imile sînt iritabile şi impulsive,

făr ă îndoial ă, dar cu mari variaţ

ii în ceea ce priveşte gradul. Deosebirea

între o mulţime latin ă şi una anglo-saxon ă, de exemplu, este frapant ă .

Faptele recente ale istoriei noastre arunc ă o lumin ă vie asupra acestui aspect.

în 1870, publicarea unei simple telegrame care relata o presupus ă insult ă a

fost suficient ă spre a determina o explo¬zie de furie, de unde a ieşit imediat un

război îngrozitor*.

* Referire la incidentul diplomatic (aşa-numita „ depeş ă de la Ems") regizat de

Bismarck, care a dus la războiul franco-german din 1870 — 1871 şi la că

derea lui

Napoleon al III-lea. (Nota trad.).

Cîţiva ani mai tîrziu, anunţ

area prin telegraf a unui neîn¬semnat eşec la Langson

a provocat o nou ă explozie, care a dus la ră

sturnarea instantanee a guvernului*.

în acelaşi timp, eşecul mult mai grav al unei expediţ

ii engleze la Khartoum** nu a

produs în Anglia decît o slab ă impresie şi nici un ministru nu a fost schimbat.

Mulţ

imile sînt pretu¬tindeni feminine, dar cele mai feminine dintre toate sînt

mulţimile latine. Cine se sprijin ă pe ele poate urca foarte repede şi foarte sus,

dar mergînd mereu de-a lungul prăpas-tiei tarpeene*** şi cu certitudinea c ă într-o

zi va fi aruncat în ea.

2. Sugestibilitatea şi credulitatea mulţimilor

Am spus c ă una din caracteristicile generale ale mulţ

i¬milor este sugestibilitatea

excesiv ă, arătînd totodat ă cît de contagioas ă este sugestia în orice aglomerare

uman ă; ceea ce explic ă orientarea rapid ă a sentimentelor într-un sens determinat.

Oricît de neutr ă am presupune-o, mulţimea se gă

seşte cel mai adesea într-o stare

de expectativ ă favorabil ă suges¬tiei. Prima sugestie formulat ă se impune imediat

tuturor creierelor prin contagiune şi se stabileşte de îndat ă orien¬tarea. La cei

sugestionaţi, ideea fix ă tinde s ă se transforme în act. Fie c ă este vorba de un

palat de incendiat sau de săvîrşirea unei opere de devotament, mulţ

imea este gata

de acţiune cu aceeaşi uşurin ţă . Totul va depinde de natura excitantului şi nu, ca

la individul izolat, de raporturile exis¬tente între actul sugerat şi motivele

raţionale**** care pot fi opuse realizării sale.

* Ocupat ă de trupele franceze în februarie 1885, localitatea Lang¬son din

Indochina a fost evacuat ă la puţin timp dup ă aceea, ca urmare a unui atac din

partea chinezilor; interpretat cu exagerare înFranţa, eşecul a dus la că

derea

guvernului Jules Ferry. (Nota trad.)

** Dezastrul din 1884 al trupelor coloniale britanice, ca urmare a a unor acţ

iuni

reuşite ale lui Mohammed Ahmed (al-Mahdi), capul ră

s¬coalei antiegiptene şi

antibritanice izbucnite în Sudan în anul 1881. (Nota trad.)

*** Pant ă abrupt ă a Capitoliului (colin ă la Roma, pe care se ridica templul lui

Jupiter), unde erau aruncaţi unii condamnaţi la moarte. (Nota trad.)

**** ala somme de raison» în textul original. (Nota trad.)

25

24

De asemenea, rătă

cind mereu în marginile inconştientu¬lui, supunîndu-se tuturor

sugestiilor, animat ă de violenţa sentimentelor proprii fiinţ

elor ce nu pot face

apel la in¬fluenţe raţionale, lipsit ă de spirit critic, mulţimea se arat ă de o

credulitate excesiv ă. Neverosimilul nu exist ă pentru dînsa şi se cuvine s ă ne

amintim mereu de lucrul acesta spre a înţelege uşurinţa cu care se plă

smuiesc şi

se propag ă legendele şi poveştile cele mai extravagante1.

Crearea de legende care circul ă cu atîta uşurin ţă în rîndurile

mulţimilor nu este numai rezultatul unei complete credulităţ

i, ci şi al

deformărilor uluitoare pe care le sufer ă evenimentele în imaginaţ

ia indivizilor

strînşi laolalt ă. Gel mai simplu eveniment văzut de mulţ

ime devine un

eveni¬ment desfigurat. Mulţimea gîndeşte prin imagini, iar imagi¬nea evocat ă evocă

ea însăşi o serie de alte imagini, făr ă nici o legătur ă logic ă cu prima. Concepem

făr ă greutate starea aceasta dac ă ne gîndim la bizarele succesiuni de idei la.

care ne conduce uneori evocarea unui fapt oarecare. Raţiu¬nea demonstrează

incoerenţa unor asemenea imagini, dar mulţ

imea nu o vede; iar ceea ce

imaginaţia sa deformant ă adaug ă la eveniment, mulţimea confund ă cu evenimentul.

Incapabil ă s ă disting ă subiectivul de obiectiv, ea admite drept reale

imaginile evocate în spiritul ei, deşi cel mai adesea nu are decît o legătură

îndepărtat ă cu faptul observat. Deformările la care o mulţ

ime supune un

eveniment oarecare la care este martor ă ar trebui, se pare, s ă fie nenu¬mă

rate şi

de sensuri diverse, dat fiind faptul c ă oamenii care o compun sînt de

temperamente extrem de variate. Nimic, îns ă , din toate acestea. Ca urmare a

contagiunii, deformările sînt de aceeaşi natur ă şi au acelaşi sens pentru toţ

i

indivizii din colectivitate. Prima deformare perceput ă de că

tre unul din ei

formeaz ă nucleul sugestiei contagioase, înainte de a apă

rea pe zidurile

Ierusalimului pentru toţi cruciaţii, este cert c ă Sf. Gheorghe nu a fost vă

zut

decît de unul dintre dînşii. Pe calea sugestiei, miracolul semnalat a fost imediat

acceptat de toat ă lumea.

1 Persoanele care au asistat Ia asediul Parisului au constatat nume¬roase fapte

privind aceast ă credulitate a mulţ

imilor pentru lucruri abso¬lut neverosimile. O

luminare aprins ă la etajul de sus al unei case era de îndat ă socotit ă drept un

semnal pentru asediatori. Dou ă secunde de reflecţie ar fi dovedit, totuşi, că

asediatorilor le era absolut imposibili s ă zăreasc ă licărirea acelei lumină

ri la

cîteva leghe distan ţă.

26

Acesta este mecanismul halucinaţ

iilor colective, atît de frecvente in istorie şi

care par s ă aib ă toate trăsăturile clasice ale autenticităţ

ii, deoarece avem de-a

face cu feno¬mene constatate de mii de persoane.

Calitatea mental ă a indivizilor din care se compune mulţ

imea nu contrazice acest

principiu. Este un lucru făr ă importan ţă . Din momentul in care fac parte din

mulţime, atît incultul cît şi savantul devin la fel de incapabili de observaţie.

Teza poate părea paradoxal ă. Ca s-o demonstrăm, ar trebui s ă reluă

m analiza unui

mare numă

r de fapte istorice, iar cîteva volume nu ar fi suficiente pentru

aceasta.

Totuşi, cum nu vrem să-1 lăsăm pe cititor sub impresia unor aserţiuni făr ă probe,

îi voi da numaidecît cîteva exem¬ple luate la întîmplare din toate care s-ar putea

cita.

Urmă

torul fapt este unul din cele mai tipice, deoarece a fost selectat din

halucinaţiile colective care au bîntuit o mulţime în care se gă

seau indivizi de

toate soiurile, igno¬ranţi cît şi instruiţi. Este relatat incidental de că

tre

locote¬nentul de marin ă Julien Felix, în cartea sa referitoare la curenţii marini.

Fregata la Belle-Poule, naviga pentru a regă

si corveta le Berceau, de care fusese

despărţit ă de o furtun ă violent ă. Era în plin ă zi însorit ă. Deodat ă omul de veghe

semnaleaz ă o ambarcaţiune dezorientat ă. Echipajul îşi îndreapt ă privi¬rile spre

punctul indicat şi toat ă lumea, ofiţeri şi mateloţi, zăreşte o plut ă plin ă de

oameni, remorcat ă de ambarcaţ

ii pe care fîlfîiau semnale de desperare. Amiralul

Desfosses ceru s ă fie echipat ă o ambarcaţie, ca s ă sar ă în ajutorul

naufragiaţilor. în timp ce se apropiau, mateloţii şi ofiţ

erii care îi conduceau

vedeau „mase de oameni agitîndu-se, întinzînd mîinile, auzeau zgomotul surd şi

confuz al unui mare numă

r de voci". Ajunşi în apropierea pretinsei plute, s-au

aflat pur şi simplu în faţa cîtorva crengi de arbori pline ■ de frunze, smulse de

furtun ă de pe coasta din vecinătate, în faţa unei evidenţ

e atît de palpabile,

halucinaţia a dispărut.

Exemplul acesta dezvăluie cu toat ă claritatea mecanis¬mul halucinaţ

iei colective,

aşa cum l-am explicat. De o parte mulţimea, în stare de expectativ ă *; de alta,

sugestia ■operat ă de omul de veghe care a semnalat un vas dezorien¬tat în largul

mării, sugestie acceptat ă prin contagiune de « ătre toţi cei care asistau, ofiţ

eri

sau mateloţi.

* <ietat d'attention expectanten în textul original. (Nota trad.)

27

Nu este nevoie ca o mulţime s ă fie numeroas ă pentru ce facultatea sa de a vedea

corect s ă fie distrus ă, iar faptele reale s ă fie înlocuite de halucinaţii fără

legătur ă cu acela fapte. Reunirea cîtorva indivizi constituie o mulţ

ime şi, fie ei

chiar distinşi savanţi, ei capăt ă atunci toate caracte¬risticile mulţ

imilor în

legătur ă cu subiectele din afara specia¬lităţii lor. Facultatea de observaţ

ie şi

spiritul critic pe care le posed ă fiecare din ei se evapor ă.

Un psiholog ingenios, d. Davey, ne furnizeaz ă un exem¬plu foarte ciudat, comunicat

în Annales des Sciences psychi-ques şi care merit ă a fi relatat aici. Convocînd o

reuniune de observatori distinşi — între care şi unul din savanţ

ii

de frunte ai Angliei, d. Wallace — d. Davey a executat în faţ

a lor —

dup ă ce i-a lăsat s ă examineze obiectele şi s ă pun ă sigilii unde doreau

— toate fenomenele clasice ale spiritismului: materializarea spiritelor,

scrierea pe tăbliţe de ardezie etc. Obţinînd dup ă aceea de la aceşti

spectatori iluştri raporturi scrise ce afirmau c ă fenomenele observate nu au putut

s ă fie provocate decît prin mijloace suprana¬turale, el le-a dezvă

luit apoi

c ă ele erau rezultatul unor şiretlicuri foarte simple. „Cel mai uimitor lucru al

investi¬gaţiei domnului Davey, scrie autorul relatării, nu este minu¬nea de farsă

în sine, ci extrema lips ă de consisten ţă a rapoar¬telor redactate de martori

neiniţiaţi. Deci, spune el, martorii 'pot s ă fac ă istorisiri detaliate, pozitive,

care s ă fie complet eronate, dar al căror rezultat este c ă, dac ă se acceptă

ca fiind exacte descrierile lor, fenomenele pe care le descriu sînt

inexplicabile prin şiretlic. Metodele nă

scocite de d. Da¬vey erau atît de simple

încît este de mirare c ă a avut în¬drăzneala s ă le foloseasc ă ; dar el avea o

putere atît de mare asupra mulţimii încît putea s ă o conving ă c ă vedea ceea ce

nu vedea". Este, pîn ă una alta, puterea hipnotizatorului fa ţă de hipnotizat. Dar

atunci cînd o vedem exercitîndu-se asupra unor spirite superioare, puse în

prealabil în gard ă, este de înţeles cu cît ă uşurin ţă se iluzionează

mulţimile obişnuite.

Exemplele analoage sînt nenumărate. Acum cîţ

iva ani, ziarele reproduceau istoria a

dou ă fetiţe înecate, pescuite în Sena. Aceşti copii au fost recunoscuţ

i din primul

mo¬ment, în modul cel mai categoric, de către o duzin ă de

28

martori. în faţa unor afirmaţii atît de concordante nu a rămas nici o îndoial ă în

cugetul judecătorului de instrucţ

ie. Acesta a permis redactarea actului de deces.

Dar în mo¬mentul în care era pe cale s ă se procedeze la înhumare, întîmplarea fă

cu

s ă se descopere c ă presupusele victime erau perfect vii şi c ă nu aveau, de altfel,

decît o foarte slab ă asemă

nare cu micile înecate. Ca în multe din exemplele

precedente, pe care le-am citat, afirmaţia primului martor, victim ă a unei iluzii,

a fost deajuns ca să-i sugestioneze pe toţi ceilalţi.

în cazurile similare, punctul de plecare al sugestiei este întotdeauna iluzia

produs ă la un individ prin intermediul reminiscenţelor mai mult sau mai puţ

in

vagi, apoi conta¬giunea prin afirmarea acestei iluzii iniţiale. Dac ă primul

observator este foarte impresionabil, va fi suficient ca leşul pe care el crede a-

1 recunoaşte s ă prezinte — dincolo de orice asemănare real ă — vreo

particularitate, o cicatrice sau un detaliu vestimentar, susceptibil s ă evoce

pentru dînsul ideea unei alte persoane. Evocat ă , ideea aceasta devine atunci

nucleul unui fel de cristalizări care invadeaz ă cîmpul înţelegerii şi paralizează

orice facultate critic ă . Ceea ce observatorul vede atunci, nu mai este obiectul ca

atare, ci imaginea evocat ă în spiritul său. Aşa se explic ă recunoaş¬terea eronată

de cadavre de copii de către propria lor mam ă, cum este cazul urmă

tor, vechi deja,

unde vedem manifes-tîndu-se tocmai cele dou ă genuri de sugestie că

rora le-am

analizat mecanismul.

„Copilul fu recunoscut de că

tre un alt copil — care se înşela. Se derula atunci

seria de recunoaşteri inexacte.

Şi s-a văzut un lucru de-a dreptul extraordinar. A doua zi dup ă ce un şcolar 1-a

recunoscut, o femeie a strigat: «Ah! Dumnezeule, e copilul meu!»

A fost adus ă în apropierea cadavrului, ea a cercetat lucrurile, a vă

zut o

cicatrice pe frunte. « Este — a zis ea — chiar sărmanul meu bă

iat, pierdut în luna

iulie. Mi l-or fi

furat şi l-au omorît! »

Femeia era portăreas ă pe strada Four şi se numea Cha-vandret. A fost adus cumnatul

ei care, făr ă şovăire, a spus: « Iată-1 pe micul Philibeit». Mai mulţ

i locuitori

de pe strada menţionat ă 11 recunoscur ă pe Philibert Chavandret în copil, făr ă a-1

mai pune la socoteal ă pe învăţător, pentru care indiciul era o medalie.

29-

Ei bine, vecinii, cumnatul, învăţătorul şi mama se înşe¬lau. Şase săptă

mîni mai

tîrziu, identitatea copilului era sta¬bilit ă . Era un copil din Bordeaux, ornorît

la Bordeaux şi, prin mesagerie, adus la Paris"2.

S ă remarcăm faptul c ă recunoaşterile sînt făcute, în gene¬ral, de că

tre femei şi

copii, adic ă tocmai de către fiinţ

ele cele mai impresionabile. Aceste recunoaşteri

arat ă ce va¬loare pot avea în justiţie asemenea mărturii. Afirmaţ

iile copiilor,

îndeosebi, nu ar trebui niciodat ă invocate. Magis¬traţii repet ă , ca pe un loc

comun, c ă la aceast ă vîrst ă nu se minte. O cultur ă psihologic ă mai puţin sumar ă i-

ar învăţa c ă la vîrsta aceasta se minte aproape întotdeauna. Făr ă îndoial ă ,

minciuna copiilor este inocent ă, dar nu este mai puţin minciun ă. Mai bine ar fi să

se trag ă la sorţi condam¬narea unui acuzat decît ca ea s ă fie decis ă , cum s-a

făcut de atîtea ori, potrivit mărturiei depuse de un copil.

Ca s ă revenim la observaţiile făcute de către mulţimi, s ă conchidem că

observaţiile colective sînt cele mai eronate dintre toate şi reprezint ă cel mai

adesea simpla iluzie a unui individ care, pe calea contagiunii, i-a sugestionat pe

ceilalţi.

Nenumărate fapte dovedesc completa neîncredere pe care trebuie s-o avem fa ţă de

mărturia mulţimilor. Mii de oameni • au asistat la celebra şarj ă de cavalerie de

la bătălia de la Sedan şi, cu toate acestea, este imposibil, în prezenţ

a

mărtu¬riilor de la faţa locului cele mai contradictorii, s ă se ştie de că

tre cine

a fost ea comandat ă. Într-o carte recent ă , gene¬ralul englez Wolseley* a dovedit

c ă pîn ă în prezent cele mai grave erori au fost comise cu privire la cele mai

importante fapte privind bătă

lia de la Waterloo, fapte atestate, cu toate acestea,

de sute de martori3.

2 Eclair din 21 aprilie 1895.

* Sir Joseph Garnet Wolseley, comandant şef al armatei britanice în anii 1895-

1901. (Nota ţrad.)

s Ştim noi, fie şi cu privire la o singur ă bătălie, cum s-a desfă

şurat ea exact?

M ă îndoiesc foarte mult. Ştim care a fost învingă

torii şi care învinşii, dar

probabil nimic mai miilt. Ceea ce d. D'Harcourt, partici¬pant şi martor, relatează

despre bătălia de la Solferino se poate aplica tuturor bătă

liilor: „Generalii

(informaţi, fireşte, prin sute de mă

rturii) îşi transmit raporturile oficiale;

ofiţerii însărcinaţi s ă vehiculeze ordi¬nele, modific ă aceste documente şi

redacteaz ă proiectul definitiv; şeful de stat major îl contest ă şi îl reface cu

noi osteneli. Este prezentat mareşalului, care strig ă: „V ă înşelaţ

i

absolutamente!"; şi îi substituie o nou ă redactare. Şi nu ră

mîne aproape nimic din

raportul iniţial. Dom¬nul d'Harcourt relateaz ă faptul acesta ca pe o dovadă

privind imposibi¬litatea în care ne găsim de a stabili adevă

rul asupra

evenimentului cel mai palpabil, mai bine observat.

Toate aceste exemple demonstreaz ă, repet, ceea ce valo¬reaz ă mărturia mulţ

imilor.

Tratatele de logic ă încadreaz ă unanimitatea a numeroşi martori în categoria

dovezilor cele mai probante de exactitate cu privire la un fapt. Dar ceea ce noi

ştim despre psihologia mulţimilor arat ă cît de mult se iluzioneaz ă ele în această

privin ţă . Evenimentele cele mai îndoielnice sînt, cu certitudine, cele care au

fost obser¬vate de numărul cel mai mare de persoane. A spune c ă un fapt a fost

constatat simultan de către mii de martori, este a spune c ă faptul real este, în

general, foarte diferit de relatarea adoptat ă.

Din cele precedente decurge clar c ă trebuie s ă socotim cărţ

ile de istorie drept

lucrări de pur ă imaginaţie. Sînt relatări fanteziste de fapte ră

u observate,

însoţite de expli¬caţii date dup ă consumarea evenimentelor*. Dac ă trecutul nu ne-

ar fi lăsat moştenire opere literare, artistice şi de arhitectur ă , monumente, nu

am cunoaşte nimic real. Cu¬noaştem un singur cuvînt adevărat despre viaţ

a marilor

oameni care au jucat roluri esenţ

iale pe scena lumii, cum sînt Hercule, Buddha,

Iisus sau Mahomed? Foarte proba¬bil, nu. In fond, de altfel, viaţa lor exact ă ne

intereseaz ă puţin. Fiinţele care au impresionat mulţ

imile au fost eroi legendari

şi nu eroi reali.

Din nefericire, legendele nu au ele însele nici o consis¬ten ţă. Imaginaţ

ia

mulţimilor le transform ă neîncetat dup ă vremuri şi îndeosebi dup ă neam. Este mare

distan ţă între Iehova cel sîngeros al Bibliei şi Dumnezeu al iubirii cum 11 vedea

Sfînta Tereza, ca şi între Buddha adorat în China şi acela venerat în India, care

nu au nici o trăsătur ă comun ă. Nici măcar nu este nevoie ca secolele s ă fi trecut

peste eroi pentru ca legenda lor s ă fie transformat ă de imaginaţia mulţ

imilor.

Transformarea are uneori loc în cîţiva ani. Am vă

zut în zilele noastre legenda

unuia din cei mai mari eroi ai istoriei modificîndu-se de mai multe ori în mai

puţ

in de cincizeci de ani. Sub Burboni, Napoleon deveni un fel de personaj idilic,

filantrop şi liberal, prietenul celor umili care, dup ă spusa poeţilor, trebuie să-

i păstreze amintirea timp îndelungat la umbra colibei. Treizeci de ani dup ă aceea,

eroul blajin devenea un despot sîngeros, uzurpator al puterii şi al libertăţ

ii,

care a sacrificat trei milioane de oameni numai pentru ambiţ

ia sa. Legenda se

transform ă şi sub ochii noştri. Dup ă ce cîteva zeci de secole vor fi trecut

«apres coup » în textul original. (Nota trad.)

30

31

peste ea, savanţii viitorului, în prezenţ

a acestor poveşti contradictorii, poate

c ă se vor îndoi de existenţ

a eroului, cum ne îndoim noi uneori de aceea a lui

Buddba, şi nu vor mai vedea în ea decît vreun mit solar sau o dezvoltare a

legendei lui Hercule. Făr ă îndoial ă c ă ei se vor consola uşor cu privire la

aceast ă incertitudine, căci, mai bine ini¬ ţiaţ

i decît cei de azi în psihologia

mulţimilor, vor şti c ă istoria nu poate eterniza decît mituri.

3. Exagerarea şi simplismul sentimentelor mulţimii

Bune sau rele, sentimentele manifestate de către o mul¬ ţime prezint ă dublul

caracter de a fi foarte simple şi foarte exagerate. Din acest punct de vedere, ca

şi din atîtea altele, individul în starea de mulţ

ime se apropie de oamenii

primi¬tivi, inaccesibili la nuanţe, vă

zînd lucrurile în mare şi necu-noscînd

tranziţiile. în mulţime, exagerarea unui sentiment este fortificat ă prin

faptul c ă , propagîndu-se extrem de rapid pe calea sugestiei şi

contagiunii, aprobarea al că

rei obiect devine sentimentul, îi sporeşte

considerabil forţa. Simplicitatea şi exagerarea sentimentelor mulţ

imii

le fereşte de îndoial ă , de incertitudine. Ca şi femeile, ele merg imediat la

extreme. Enunţul unei suspiciuni se transform ă de îndat ă în evidenţă

indiscutabil ă . Un început de antipa¬tie sau de dezaprobare care, la individul

izolat, ar rămîne puţin pronunţat, devine numaidecît o ur ă feroce la individul în

starea de mulţime.

Violenţa sentimentelor mulţimilor este şi ea exagerat ă, îndeosebi în mulţ

imile

eterogene, datorit ă absenţei responsa¬bilităţii. Certitudinea impunităţ

ii, cu atît

mai puternic ă cu cît mulţimea este mai numeroas ă, iar noţ

iunea unei puteri

momentane considerabile este datorat ă numărului de participanţ

i, fac posibile

pentru colectivitate sentimente şi acte imposibile pentru individul izolat. în

mulţimi, imbeci¬lul, ignorantul şi invidiosul sînt eliberaţ

i de sentimentul

nulităţii şi neputinţei lor, pe care le înlocuieşte ideea unei forţ

e brutale,

pasagere, dar imense.

Exagerarea, în cazul mulţ

imilor, are loc adesea, din nefe¬ricire, cu privire la

sentimentele rele, relicv ă atavic ă a instinc¬telor omului primitiv, pe care omul

izolat şi responsabil se 32

vede obligat s ă şi le înfrîneze din teama de pedeaps ă. Astfel se explic ă uşurinţ

a

cu care mulţimile se dedau la cele mai. rele excese.

Abil sugestionate, mulţ

imile devin capabile de eroism şi. devotament. Ele sînt

chiar mai capabile de acestea decît individul izolat. Vom avea numaidecît ocazia

s ă revenim asupra acestui aspect studiind moralitatea mulţimilor.

Mulţimea nefiind impresionat ă decît de sentimente exce¬sive, oratorul care vrea să

o seduc ă trebuie s ă abuzeze de afirmaţ

ii tari. Exagerarea, afirmarea, repetarea,

făr ă a în¬cerca vreodat ă s ă demonstrezi ceva cu ajutorul raţ

ionamen¬tului, sînt

procedee de argumentare familiare oratorilor reu¬niunilor populare.

Mulţimea reclam ă aceeaşi exagerare a sentimentelor şi din partea eroilor ei.

Calităţile şi virtuţile lor aparente tre¬buie s ă fie mereu amplificate. La teatru,

mulţimea cere-eroului piesei virtuţi, un curaj, o moralitate care niciodat ă . nu

sînt practicate în via ţă.

S-a vorbit pe drept cuvînt de optica special ă a teatrului.. Exist ă una, fără

îndoial ă, dar regulile sale sînt cel mai ade¬sea făr ă legătur ă cu bunul sim ţ şi

logica. Arta de a vorbi' mulţ

imilor este de ordin inferior, dar cere aptitudini cu

totul speciale. Uneori, la lectur ă, nu se prea explic ă succesul anu¬mitor piese de

teatru. Directorii de teatre, cînd le accept ă , ei înşişi în general nu sînt siguri

de reuşit ă, căci pentru a le-, judeca ar trebui s ă se transforme în mulţime4. Dacă

am» putea dezvolta subiectul, ar fi uşor de arătat şi influenţa preponderent ă a

rasei. Piesa care entuziasmeaz ă mulţimea într-o ţar ă rămîne uneori făr ă nici un

succes în alt ă ţar ă sau nu obţine decît un succes de stim ă şi convenţ

ie, deoarece

ea nu pune în joc resorturile capabile s ă pun ă în mişcare noul ei public.

Inutil s ă adăugăm c ă exagerarea mulţ

imilor are loc doar în ceea ce priveşte

sentimentele, nicidecum inteligenţa. Prin,

* Aceasta ne face s ă înţelegem de ce unele piese refuzate de toţ

î directorii de

teatru obţ

in extraordinare succese cînd, din Sntîmplare, ele sînt jucate. Se

cunoaşte succesul piesei lui F. Copp6e, Pour la couronne,. refuzat ă timp de zece

ani de directorii celor mai mari teatre, în pofida numelui autorului ei. La

marraine de Charley, montat ă pe cheltuiala unui agent de schimb, dup ă repetate

refuzuri, a obţinut dou ă sute de reprezentări în Franţ

a şi peste o mie în Anglia.

Făr ă explicaţia dat ă mai sus, adic ă imposibilitatea directorilor de teatru de a se

substitui mental mulţimilor, asemenea aberaţii de judecat ă din partea unor

indi¬vizi competenţi şi extrem de interesaţi s ă nu comit ă astfel de grosolane

erori, ar fi de neînţeles.

33

singurul fapt c ă individul face parte din mulţime, nivelul să

u intelectual, cum am

şi ară

tat, scade considerabil. A constatat-o şi domnul Tarde cînd a efectuat

cercetările sale asupra crimelor comise de mulţ

imi. Aşadar, numai pe pla¬nul

sentimentelor mulţimile pot urca foarte sus sau, dimpo¬triv ă, pot s ă coboare

foarte jos.

4. Intoleranţa, autoritarismul şi conservatorismul

mulţimilor

Mulţ

imile necunoscînd decît sentimentele simple şi ex¬treme, ele resping sau

accept ă în bloc opiniile, ideile şi cre¬dinţ

ele care le sînt sugerate,

considerîndu-le fie adevăruri absolute, fie erori nu mai puţ

in absolute.

întotdeauna se întîmpl ă aşa cu credinţ

ele determinate pe calea sugestiei, în îoc

s ă fi fost generate pe calea raţ

ionamentului. Fiecare ştie cît de intolerante sînt

credinţele religioase şi ce autoritate despotic ă exercit ă ele asupra spiritelor.

Neavînd nici o îndoial ă asupra a ceea ce ea crede a fi adevă

r sau eroare şi avînd,

pe de alt ă parte, noţiunea clar ă a forţei sale, mulţ

imea este pe atît de

autoritar ă pe cît de intolerant ă. Individul poate accepta contradicţ

ia şi

discuţia, pe cînd mulţimea nu le suport ă niciodat ă . In reuniunile publice, cea mai

neînsemnat ă contradicţie din partea unui ■orator este imediat primit ă cu urlete de

furie şi violente invective, urmate îndat ă de acte de violen ţă şi expulzare cînd

oratorul insist ă cîtuşi de puţin. Făr ă prezenţa neliniş¬titoare a agenţ

ilor

autorităţii, adesea contrazicătorul ar fi chiar linşat.

Autoritarismul şi intoleranţa sînt generale la toate cate¬goriile de mulţ

imi, dar

aceste caracteristici se prezint ă în grade foarte diferite; apare şi în cazul

acesta noţiunea funda¬mental ă de ras ă , dominatoare a sentimentelor şi gîndurilor

oamenilor. Autoritarismul şi intoleranţa sînt dezvoltate mai ales la mulţ

imile

latine. Şi sînt dezvoltate în asemenea grad încît distrug sentimentul de

independen ţă individual ă, atît de puternic la angîo-saxoni. Mulţ

imile latine nu

sînt sensi¬bile decît la independenţa colectiv ă a sectei lor şi caracteris¬tica

acestei independenţe este nevoia de a aservi imediat şi violent credinţ

ei lor pe

toţi disidenţii. La popoarele latine,

iacobinii de toate vîrstele, începînd cu cei ai Inchiziţ

iei, nu s-au putut

niciodat ă ridica la o alt ă concepţ

ie despre libertate. Autoritarismul şi

intoleranţa constituie pentru mulţ

imi sentimente foarte limpezi, pe care ele le

suport ă tot atît de lesne pe cît le practic ă. Ele respect ă forţ

a şi sînt prea

puţin impresionate de bunătate, cu uşurin ţă considerat ă drept o form ă de

slăbiciune. Simpatia lor nu s-a îndreptat niciodat ă către stă

pînitorii

îngăduitori, ci că

tre tiranii care le-au dominat cu vigoare. Oricum, acestora le

înal ţă ele cele mai impunătoare statui. Dac ă ele calc ă în picioare cu plă

cere pe

despotul răsturnat, este pentru c ă acesta şi-a pierdut forţ

a, intrînd în categoria

celor slabi, dispreţuiţi şi nu temuţi. Tipul de erou drag mulţ

imilor va avea

întot¬deauna structura unui Cezar. Panaşul să

u le seduce, autori¬tatea sa le

impune, iar sabia sa le face fric ă.

Gata mereu s ă se ridice împotriva unei autorităţi slabe,, mulţimea se înclin ă cu

servilitate în faţa unei autorităţi puternice. Dac ă manifestarea autorităţ

ii este

intermitent ă, mulţ

imea, ascultînd întotdeauna de sentimentele sale ex¬treme, trece

alternativ de la anarhie la servitute şi de la servitute la anarhie.

De altfel ar fi s ă nu cunoaştem psihologia mulţimilor dac ă am crede în

predominarea la ele a instinctelor revoluţionare. Doar violenţ

ele lor ne

iluzioneaz ă asupra acestui aspect. Exploziile de revolt ă şi de distrugere sînt

totdeauna foarte efemere. Mulţ

imile sînt prea reglate de inconştient şi prea

supuse, în consecin ţă, influenţei eredităţilor seculare, spre a nu se ară

ta extrem

de conservatoare. Abandonate lor însele, le vedem curînd să

tule de dezordinile lor

şi dirijîn-du-se din instinct că

tre aservire. Cei mai mîndri şi mai refractari

iacobini l-au aclamat energic pe Bonaparte cînd acesta a suprimat toate

libertăţile, făcîndu-şi dur simţit ă mîna sa de fier.

Istoria revoluţiilor populare este aproape de neînţeles făr ă cunoaşterea

instinctelor profund conservatoare ale ma¬selor. Ele vor cu tot dinadinsul să

schimbe numele institu¬ ţiilor lor şi adesea fac chiar revoluţii violente ca să

obţin ă aceste schimbări; dar fondul acestor instituţ

ii este prea mult expresia

nevoilor ereditare ale rasei, pentru ca ele s ă nu revin ă mereu la ele.

Versatilitatea lor neîncetat ă pri¬veşte numai lucrurile de suprafa ţă . Ele au, de

fapt, instincte conservatoare ireductibile şi, ca toţ

i primitivii, un respect

fetişist pentru tradiţie, o oroare inconştient ă pentru nout ă¬ ţile capabile s ă le

modifice condiţiile lor reale de existen ţă.

Dac ă actuala putere a democraţ

iilor ar fi existat în epoca în care au fost

inventate meseriile din domeniul mecanicii, în epoca inventă

rii vaporului şi a

drumului de fier, reali¬zarea acestor invenţii ar fi fost imposibil ă sau ar fi

avut loc doar cu preţul unor revoluţ

ii repetate. Din fericire pentru progresul

civilizaţiei, supremaţia mulţ

imilor nu a luat naş¬tere decît atunci cînd marile

descoperiri ale ştiinţei şi indus¬triei erau deja făcute.

5. Moralitatea mulţimilor

Dac ă ataşă

m termenului moralitate sensul de respect con¬stant al anumitor

convenţii sociale şi de represiune perma¬nent ă a impulsurilor egoiste, este

absolut evident c ă mulţ

i¬mile sînt prea impulsive şi prea nestatornice spre a fi

suscep¬tibile de moralitate. Dar dac ă în acest termen includem apa¬riţia momentană

a anumitor calităţi, cum sînt abnegaţ

ia, devotamentul, dezinteresul, sacrificiul

de sine, nevoia de echitate, putem spune c ă, dimpotriv ă, mulţ

imile sînt uneori

.susceptibile de o moralitate foarte înalt ă.

Rarii psihologi care au studiat masele nu au fă

cut-o •decît din punctul de vedere

al actelor lor criminale; şi dat ă fiind frecvenţ

a acestor acte, ei au atribuit

mulţimilor un nivel moral foarte scăzut.

Făr ă îndoial ă, mulţimile fac adesea dovad ă de o morali¬tate scăzut ă ; dar de ce?

Pur şi simplu pentru c ă instinctele ■de ferocitate destructiv ă sînt reziduurile

epocilor primitive •care dorm în profunzimea fiecă

ruia dintre noi. Pentru

indi¬vidul izolat ar fi periculos s ă şi le satisfac ă, pe cînd absorb¬ ţ ia sa într-o

mulţime iresponsabil ă unde, prin urmare, impu¬nitatea este asigurat ă, îi d ă toată

libertatea de a le manifesta. Neputînd de obicei s ă exercită

m aceste instincte

distructive asupra semenilor noştri, ne mărginim s ă ni le satisfacem fa ţă ■ de

animale. Pasiunea pentru vînătoare şi ferocitatea mul¬ ţimilor deriv ă din aceeaşi

surs ă. Mulţimea care ucide ca în joac ă, prin lovituri date din toate părţ

ile, o

victim ă lipsit ă ■de apărare, d ă dovada unei cruzimi foarte laşe; dar este o

cruzime foarte înrudit ă, pentru filosof, cu aceea a vînă

to-rilor care se strîng cu

zecile ca s ă aib ă plăcerea de a asis¬ta la sfîşierea unui nefericit cerb de că

tre

cîinii lor.

Dac ă mulţimea este capabil ă de omoruri, de incendii şi de tot felul de crime, ea

este şi de acte de sacrificiu şi de dezinteres mult mai elevate decît acelea de

care este capa¬bil individul izolat. îndeosebi asupra individului în starea de

mulţime se acţioneaz ă atunci cînd se invoc ă sentimente de glorie, de onoare,

sentimente religioase şi patriotice. Istoria abund ă de exemple analoage celor de

pe timpul cruciadelor şi voluntarilor din '93*. Numai colectivităţ

ile-sînt

capabile de mari devotamente şi de acte de mare dezin¬teres. Cîte mulţ

imi nu s-au

lăsat masacrate pentru credinţe şi idei pe care abia dac ă le înţelegeau! Mulţ

imile

care fa& grev ă o fac mai degrab ă pentru a asculta un cuvînt de ordine decît pentru

a obţ

ine un spor de salariu. Interesul personal este rareori un mobil puternic

pentru mulţ

imi, pe cînd el constituie mobilul aproape exclusiv al individului

izolat. Cu siguran ţă nu interesul personal a fost acela care a călău¬zit mulţ

imile

în atîtea războaie, cel mai adesea de neînţe¬les pentru inteligenţ

a lor şi unde

ele s-au lă

sat masacrate tot atît de uşor ca ciocîrliile hipnotizate de oglinda

vînă-torului.

Pîn ă şi cei mai mari netrebnici, prin singurul fapt ca se găsesc reuniţ

i într-o

mulţ

ime, dobîndesc uneori principii: de moralitate foarte stricte. Taine face

remarcat faptul c ă masacratorii din Septembrie1 veneau s ă depun ă pe masa

comitetelor portofelele şi bijuteriile gă

site asupra victime¬lor, obiecte atît de

uşor de sustras. Mulţimea mizerabil ă care a invadat cu urlete, mişunînd ca

furnicile, palatul Tui-leries in timpul Revoluţ

iei de la 1848 nu a pus mîna pe

nici unul din obiectele care îi lua ochii şi din care fie şi numai unul singur

însemna pîine pentru zile îndelungate,.

Moralizarea aceasta a individului de către mulţime nu; este, desigur, o regulă

constant ă, dar ea se observ ă adesea,, chiar şi în împrejură

ri mult mai critice

decît cele pe care le-am citat. La teatru, cum am şi spus-o, mulţ

imea cere eroului

piesei virtuţi exagerate şi o asisten ţă, alcătuit ă fie şi din elemente inferioare,

se arat ă uneori plin ă de virtuţ

ii mincinoase. Chefliul de profesie, proxenetul,

scandalagiul; zeflemist murmur ă adesea în faţa unei scene cam făr ă per¬dea sau în

faţa unui cuvînt lejer, cu toate acestea foarte anodine pe lîng ă conversaţ

iile lor

obişnuite.

* A se vedea nota de la p. 18 (Nota trad.)

1 Este vorba de evenimentele din 2 — 5 septembrie 1792, cînd deţi¬nuţ

ii

consideraţi drept trădători ai naţiunii au fost masacraţ

i, în închi¬sori şi

mănăstiri, de către revoluţionarii francezi. (Nota trad.)

Aşadar, mulţimile dedate adesea la instincte josnice, dau de asemenea dovad ă de

acte de moralitate ridicat ă. Dac ă dezinteresul, resemnarea, devotamentul absolut

pentruun ideal himeric sau real sînt virtuţi morale, se poate spune c ă mulţ

imile

posed ă uneori aceste virtuţi într-un grad pe care filosofii cei mai înţelepţ

i

rareori l-au atins. Desigur c ă ele le practic ă în mod inconştient, dar nu are

importan ţă. Dac ă mulţimile ar fi raţ

ionat adesea şi şi-ar fi consultat intere¬sele

lor imediate, poate c ă nici o civilizaţie nu s-ar fi dezvol¬tat pe suprafaţ

a

planetei noastre, iar omenirea nu ar avea istorie.

Capitolul III

IDEILE, RAŢIONAMENTELE Şl IMAGINAŢIA

MULŢIMILOR

1. Ideile mulţimilor. Ideile fundamentale şi ideile accesorii. Cum pot s ă subziste

simultan idei contra¬dictorii. Transformările pe care trebuie s ă le sufere ideile

superioare ca s ă devin ă accesibile mulţ

imi¬lor. Rolul social al ideilor este

independent de partea de adevăr pe care ele o pot conţine. 2. Ra¬ ţ ionamentele

mulţimilor. Mulţimile nu pot fi influen¬ ţate de raţionamente. Raţ

ionamentele

mulţimilor sînt totdeauna de ordinul cel mai scăzut. Ideile pe care mulţ

imea le

asociaz ă, nu au decît apa¬renţa analogiei sau a succesiunii logice. 3. Ima¬ginaţ

ia

mulţimilor. Puterea de imaginaţie a mulţ

i¬milor. Ele gtndesc prin imagini, iar

aceste imagini se succed făr ă nici o legătur ă logic ă. Mulţ

imile sînt şocate

îndeosebi de latura miraculoas ă a lucrurilor. Miraculosul şi legendarul sînt

adevăra¬tele suporturi ale civilizaţiilor. Imaginaţia popu¬lar ă a fost întotdeauna

baza puterii oamenilor de stat. Cum se prezint ă faptele în stare s ă frapeze

imaginaţia mulţimilor.

1. Ideile muîţimilor

Studiind într-o lucrare precedent ă rolul ideilor în evolu¬ ţ ia popoarelor*, am

dovedit c ă fiecare civilizaţie deriv ă dintr-un mic numă

r de idei fundamentale,

rareori înnoite. Am ar ă¬tat cum aceste idei se aşaz ă în sufletul mulţ

imilor; cu

cit ă dificultate pătrund ele aici şi puterea pe care o au după

* Lois psychologiques de Vevolution des peuples. (Nota trad.)

39

ce au pătruns. Am arătat, de asemenea, c ă marile pertur¬baţii istorice deriv ă cel

mai adesea din schimbările suferite ■de aceste idei fundamentale.

Deoarece am tratat suficient acest subiect, nu voi reveni acum asupra lui, ci mă

voi mărgini s ă spun cîteva cuvinte despre ideile accesibile mulţ

imilor şi sub ce

form ă le concep acestea.

Le putem diviza în dou ă clase. într-una din clase vom repartiza ideile accidentale

şi pasagere plăsmuite sub in¬fluenţa momentului: admiraţia exagerat ă pentru un

indi¬vid sau pentru o doctrin ă, de exemplu. în cealalt ă clas ă vom repartiza ideile

fundamentale că

rora mediul, eredita¬tea, opinia le dau o mare stabilitate: aşa

erau odinioar ă ideile religioase, aşa sînt astăzi ideile democratice şi sociale.

Ideile fundamentale ar putea fi reprezentate de masa apelor unui fluviu care îşi

defăşoar ă lent cursul său; ideile pasagere prin micile valuri, mereu schimbă

toare,

care agit ă suprafaţa sa şi care, cu toate c ă nu au o real ă importan ţă , sînt mai

vizibile decît cursul fluviului însuşi.

In zilele noastre, marile idei fundamentale pe care le-au trăit părinţ

ii noştri

par din ce în ce mai nesigure şi, în •acelaşi timp, instituţiile care se sprijină

pe ele au fost pro¬fund zdruncinate. Actualmente se formeaz ă multe din acele idei

de tranziţie, de care vorbeam mai înainte; dar puţine dintre ele par s ă capete în

mod necesar o influen ţă prepon¬derenta.

Oricare ar fi ideile sugerate mulţ

imilor, ele nu pot deveni •dominante decît cu

condiţia de a îmbrăca o form ă foarte simpl ă şi de a fi reprezentate în spiritul

lor sub aspectul «nor imagini. Nici o legătur ă logic ă , de analogie sau de

succesiune, nu asociaz ă între ele aceste idei-imagini; ele se pot substitui una

alteia ca sticlele lanternei magice pe care operatorul le scoate din cutia unde

ele se găseau suprapuse. Aşadar, în mulţ

imi putem vedea succedîndu-se ideile cele

mai contradictorii. Lăsîndu-se antrenat ă de întîmplările mo¬mentului, mulţ

imea va

cădea sub influenţ

a uneia din ideile •diverse înmagazinate în mintea sa şi, în

consecin ţă, va co¬mite actele cele mai discrepante. Completa sa lips ă de spirit

•critic nu-i permite s ă disting ă contradicţiile.

De altfel acesta nu este un fenomen specific mulţimilor. li întîlnim la mulţ

i

indivizi izolaţi, nu numai la făpturile primitive, ci la toţ

i cei care printr-o

latur ă oarecare a spiri¬tului lor — de exemplu, membrii unei secte religioase

fana¬tice — se apropie de primitivi. Personal am observat lu-

40

crul acesta la indienii cultivaţi, educaţi în universităţ

ile noastre

europene, de exemplu, şi care obţinuser ă cu toţ

ii diplome. Pe fondul lor imuabil

de idei religioase sau sociale ereditare se suprapusese, făr ă a le altera

nicidecum, un strat de idei accidentale, făr ă legătur ă cu cele dîntîi.

Potrivit cu întîmplările momentului, unele sau altele îşi făceau apa¬riţ

ia, cu

cortegiul lor special de discursuri, în aşa fel c ă acelaşi individ prezenta

contradicţiile cele mai flagrante. Contradicţ

ii mai mult aparente decît reale,

pentru c ă numai ideile ereditare sînt destul de puternice la individul izolat ca

s ă devin ă veritabile mobiluri de conduit ă. Numai atunci cînd, prin interferă

ri,

omul se găseşte între impulsuri de ereditate diferit ă , actele acestuia pot fi,

de la un moment la altul, cu totul contradictorii. E inutil s ă insistă

m aici

asupra acestor fenomene, cu toate c ă importanţa lor psiho¬logic ă este capital ă .

Consider c ă sînt necesari cel puţin zece ani de călătorii şi observaţ

ii spre a se

ajunge la înţelegerea lor. Ideile nefiind accesibile mulţimilor decît dup ă ce au

îm¬brăcat o form ă foarte simpl ă, spre a deveni populare ele trebuie să

sufere adesea cele mai importante schimbă

ri. Cînd este vorba de idei

filozofice sau ştiinţifice mai înalte, putem constata profunzimea modifică

rilor

care le sînt nece¬sare, pentru a coborî din pătur ă în pătur ă social ă, pîn ă la

nivelul mulţimilor. Aceste modificări depind îndeosebi de rasa căreia aparţ

in

mulţimile respective; ele sînt îns ă întot¬deauna împuţină

toare şi simplificatoare.

în consecin ţă, nu exist ă de fapt, din punct de vedere social, o ierarhie de idei,

adic ă idei mai mult sau mai puţin elevate. Doar prin faptul c ă o idee ajunge la

mulţimi şi le poate mişca, ea este des¬puiat ă de aproape tot ceea ce o făcea să

fie elevat ă şi pli¬n ă de grandoare.

Valoarea ierarhic ă a unei idei este, de altminteri, făr ă importan ţă . Sînt de luat

în seam ă doar efectele pe care ea le produce. Ideile creştine ale evului mediu,

ideile democra¬tice ale ultimului secol, ideile sociale de astă

zi nu sînt,

desi¬gur, foarte înalte. Din punct de vedere filosofic le putem considera erori

destul de sterpe. Cu toate acestea, rolul lor a fost şi va fi imens, ele contînd

mult ă vreme şi de acum înainte printre factorii cei mai esenţ

iali ai conduitei

statelor. Chiar dac ă ideea a suferit modificări care o fac accesi¬bil ă mulţ

imilor,

ea nu are efect decît atunci cînd, prin di¬verse procedee ce vor fi studiate în

alt ă parte, pătrunde în inconştient şi devine sentiment. Aceast ă transformare

este, în general, foarte îndelungat ă.

41

In plus, nu trebuie s ă credem c ă o idee îşi poate pro¬duce efectul, fie şi la

spiritele cultivate, pentru c ă i s-a demonstrat justeţea. Ne dă

m seama de lucrul

acesta văzînd cît de puţin ă influen ţă are asupra majorităţ

ii oamenilor

demonstraţia cea mai clar ă. Evidenţa eclatant ă va putea fi recunoscut ă de că

tre un

auditoriu instruit; dar acesta va fi repede readus de inconştientul să

u la

concepţiile sale primitive. Revedeţi-I peste cîteva zile şi el v ă va s'ervi din

nou vechile lui argumente, exact în aceiaşi termeni. El se afl ă, în adevă

r, sub

influenţa ideilor anterioare devenite sentimente; or, numai acestea acţionează

asupra mobilu-rilor profunde ale actelor şi discursurilor noastre.

Cînd, prin procedee diferite, o idee a sfîrşit prin a se încrusta în sufletul

mulţimilor, ea dobîndeşte o putere irezis¬tibil ă şi declanşeaz ă o întreag ă serie

de consecinţe. Ideile filosofice care au dus la Revoluţia francez ă au cerut mult

timp spre a se implanta în sufletul popular. Este cunoscut ă forţa lor irezistibilă

atunci cînd ele s-au rostuit acolo. Ela¬nul unui întreg popor spre cucerirea

egalităţii sociale, spre realizarea de drepturi abstracte şi de libertăţ

i ideale a

făcut s ă se clatine toate tronurile şi a răscolit profund lumea occidental ă . Timp

de două

zeci de ani popoarele s-au arun¬cat unele asupra altora şi Europa a

cunoscut hecatombe comparabile cu acelea ale lui Genghis-han şi Tamerlan.

Niciodat ă nu a apărut atît de clar ce poate produce dezlăn¬ ţ uirea de idei capabile

s ă schimbe orientarea sentimentelor.

Dac ă ideilor le trebuie timp Îndelungat sprP a se stabili în cugetul mulţ

imilor,

un timp nu mai puţin considerabil le este necesar ca s ă ias ă de acolo. Aşa că

mulţ

imile sînt totdeauna, în ceea ce priveşte ideile, în Intîrzie're cu mai multe

generaţii fa ţă de savanţi şi filosofi. Toţi oamenii de stat ştiu astăzi ce conţ

in

eronat ideile fundamentale citate, ii&r influenţa lor fiind foarte puternic ă înc ă ,

ei sînt obligaţi, s ă guverneze dup ă principii în al căror adevăr au înce¬tat să

cread ă.

2. Raţionamentele mulţimilor

Nu se poate spune într-un med absolut c ă mulţimile nu sînt influenţ

ate de

raţionamente. Dar argumentele pe care ele le folosesc şi acelea care acţionează

asupra lor apar, din

42

punct de vedere logic, de un ordin atît de inferior îneît numai prin analogie le

putem califica drept raţionamente. Raţionamentele inferioare ale mulţ

imilor sînt,

ca şi ra¬ ţionamentele elevate, bazate pe asociaţii; dar ideile asocia¬te de că

tre

mulţimi nu au între ele decît legături aparente, de asemă

nare sau de succesiune.

Ele se înlănţuie în maniera acelora ale unui eschimos care, ştiind din experienţă

c ă gheaţa, corp transparent, se topeşte în gur ă, trage concluzia c ă sticla, corp

de asemenea transparent, trebuie şi ea s ă se topeasc ă în gur ă ; sau în maniera

acelora ale unui săl¬batic care îşi închipuie c ă .mîncînd inima unui duşman

cura¬jos dobîndeşte curajul acestuia; sau în maniera muncito¬rului care, exploatat

de către un patron, ajunge la conclu¬zia c ă toţi patronii sînt exploatatori.

Asocierea de lucruri diferite, care nu au între ele decît raporturi aparente,

precum şi generalizarea imediat ă a cazu¬rilor particulare, acestea sînt

caracteristicile logicii colec¬tive. Tocmai asociaţii de acest ordin prezintă

întotdeauna mulţimilor oratorii care ştiu s ă le manevreze. Numai astfel de

asociaţii le pot influenţa. Un lan ţ de raţ

ionamente rigu¬roase ar fi total de

neînţeles pentru mulţimi şi de aceea ne este permis s ă spunem c ă ele nu raţionează

sau raţioneaz ă fals, neîiind influenţate de un raţ

ionament impecabil. Ui¬meşte

uneori la lectur ă şubrezenia anumitor discursuri care au exercitat o influenţă

enorm ă asupra auditorilor lor; d ar se uit ă faptul c ă ele au fost făcute să

antreneze colectivităţi, şi nu ca s ă fie citite de filosofi. Oratorul, în

comunicare strîns ă cu mulţimea, ştie s ă evoce imagini care o cuceresc. Dacă

reuşeşte, scopul său a fost atins; iar un volum de predici nu valoreaz ă cît cele

cîteva fraze ce au reuşit s ă seduc ă cugetele pe care oratorul trebuia s ă le

cîştige pentru

cauza sa.

Este inutil s ă adăugăm c ă in capa citatea mulţimilor de a raţiona just le privează

de orice spirit critic, adic ă de aptitu¬dinea de a discerne adevă

rul de eroare, de

a formula o jude¬cat ă precis ă. Judecăţile pe care ea le accept ă nu sînt decît

judecăţi impuse şi niciodat ă judecăţ

i discutate. Sînt nume¬roşi, din acest punct

de vedere, indivizii care nu se ridic ă deasupra mulţ

imilor. Facilitatea cu care

anumite opinii de¬vin generale ţ ine îndeosebi de imposibilitatea din partea

majorităţii oamenilor de a-şi f ornia o opinie personal ă baza¬t ă pe propriile lor

raţionamente.

43

3. Imaginaţia mulţimilor

Imaginaţia reprezentativ ă a mulţimilor, întocmai ca aceea a fiinţ

elor la care nu

intervine raţionamentul, este suscep¬tibil ă de impresionarea profund ă . Imaginile

evocate în spi¬ritul lor de că

tre un personaj, un eveniment, un accident, au

aproape vivacitatea faptelor reale. Mulţimile sînt oare¬cum în situaţ

ia celui care

doarme, a cărui raţiune suspendat ă pe moment las ă s ă erup ă în spirit imagini de o

intensitate extrem ă, dar care se risipesc repede în contact cu reflecţ

ia. Nefiind

capabile nici de reflecţie, nici de raţionament, mulţ

imile - nu cunosc

neverosimilul; or, lucrurile cele mai neverosimile sînt, în general, cele mai

frapante.

Iat ă de ce tocmai laturile miraculoase şi legendare ale evenimentelor frapează

întotdeauna cel mai mult mulţ

i¬mile. Miraculosul şi legendarul sînt, în realitate,

adevăra¬tele suporturi ale unei civilizaţii- Aparenţ

a a jucat totdeauna în istorie

un rol mult mai important decît realitatea. Irea¬lul predomin ă aici asupra

realului.

Mulţimile neputînd gîndi decît prin imagini, nu se las ă impresionate decît de

imagini. Numai acestea le înspăimîn-t ă sau le seduc, devenind mobiluri de acţiune.

De aceea reprezentaţiile teatrale care dau imaginea în forma cea mai net ă au

întotdeauna o enorm ă influen ţă asu¬pra mulţ

imilor. Plinea şi spectacolele

constituiau odinioar ă pentru plebea roman ă idealul de fericire. Idealul acesta s-a

schimbat prea puţin de-a lungul vremurilor. Nimic nu iz¬beşte mai mult imaginaţ

ia

popular ă decît o pies ă de teatru. Întreaga sal ă tră

ieşte în acelaşi timp aceleaşi

emoţii, iar dac ă acestea din urm ă nu se transform ă imediat în acte, este pentru că

spectatorul cel mai inconştient nu poate ignora faptul c ă este victima iluziilor,

c ă a rîs sau a plîns în faţa unor aventuri imaginare. Gîteodat ă , totuşi,

senti¬mentele sugerate de imagini sînt destul de puternice ca s ă tind ă s ă se

transforme în acte. S-a povestit adesea isto¬ria acelui teatru popular dramatic

obligat s ă ia măsur de protecţ

ie la ieşirea actorului care îl reprezenta pe

trădător, spre a-1 feri de violenţele spectatorilor indig¬naţ

i de crimele sale

imaginare. Este aici, cred, unul din indiciile cele mai remarcabile ale stă

rii

mentale a mulţi¬milor şi îndeosebi în privinţa uşurinţ

ei cu care

este

sugestionat ă. Irealul are în ochii lor aproape tot atîta impor¬tan ţă ca realul.

Mulţimile au o tendin ţă vădit ă de a nu le diferenţia.

Puterea cuceritorilor şi forţa statelor se întemeiaz ă pe imaginaţia popular ă .

Acţionînd asupra lor, imaginaţia antre¬neaz ă mulţ

imile. Toate marile fapte

istorice, crearea budis¬mului, a creştinismului, a islamismului, Reforma,

Revolu¬ ţia şi, în zilele noastre, invazia ameninţă

toare a socialis¬mului, sînt

consecinţele directe sau îndepă

rtate ale impresii¬lor puternice produse asupra

imaginaţiei mulţimilor.

La fel, marii oameni de stat din toate timpurile şi din toate ţă rile, inclusiv

despoţii cei mai arbitrari, au socotit imaginaţia popular ă drept susţină

toarea

puterii lor. Ei nu au încercat niciodat ă s ă guverneze împotriva ei. „Făcîndu-mă

catolic — spunea Napoleon în Consiliul de Stat—, am terminat ră

zboiul de la

Vendee; făcîndu-m ă musulman, m-am stabilit în Egipt, iar făcîndu-m ă ultramontan*,

i-am cîştigat pe preoţi în Italia. Dac ă aş guverna un popor de evrei, aş restabili

templul lui Solomon". Poate c ă niciodat ă , de la Alexandru şi Cezar, nici un om

mare nu a înţeles mai bine cum trebuie impresionat ă imaginaţia mulţ

imilor.

Preo¬cuparea sa constant ă era aceea de a o frapa. El medita la aceasta în

victoriile sale, în predici, în discursuri, în tot ce făcea. Pîn ă şi pe patul să

u

de moarte se mai gîndea la asta.

Cum s ă impresionezi imaginaţia mulţimilor? Vom vedea numaidecît. S ă spunem de pe

acum c ă demonstraţiile me¬nite s ă influenţeze inteligenţa şi raţ

iunea ar fi

incapabile s ă ating ă acest scop. Antoniu nu a avut nevoie de o retoric ă savant ă ca

s ă răscoale poporul împotriva asasinilor lui Cezar. I-a citit testamentul să

u şi

i-a arătat cadavrul.

Tot ceea ce izbeşte imaginaţia mulţimilor se prezint ă sub forma unei imagini

impresionante şi nete, degajate de inter¬pretarea accesorie sau neavînd alt

acompaniament decît cîteva fapte surprinză

toare: o mare victorie, un mare

mira¬col, o mare crim ă, o mare speran ţă. Important este s ă pre¬zinţ

i lucrurile în

bloc şi făr ă a le arăta niciodat ă geneza. O sut ă de crime mărunte sau o sut ă de

mici accidente nu vor izbi nicidecum imaginaţia mulţimilor; pe cînd o singură

crim ă de proporţii, o singur ă catastrof ă o va zgudui pro¬fund, chiar dac ă ar avea

rezultate mai puţin ucigătoare decît cele o sut ă de mici accidente luate la un

loc. Marea

* Ultramontan = de dincolo de Alpi, în raport cu Franţa; adic ă un catolic

intransigent, adept al supremaţiei papale. (Nota'trad.)

44

45

epidemie de grip ă care a făcut s ă piar ă , la Paris, 5 000 de persoane în cîteva

săptămîni, a izbit puţin imaginaţia popu¬lar ă. Aceast ă veritabil ă hecatomb ă nu se

exprima, într-adevăr, prin imagini vizibile, ci exclusiv prin datele săptă

-mînale

ale statisticii. Dar un accident care, în loc de aceste 5 000 de persoane, ar fi

făcut s ă piar ă doar 500, în aceeaşi zi, într-o pia ţă public ă , ca urmare a unui

eveniment vizi¬bil, bunăoar ă pră

buşirea Turnului Eiffel, ar fi produs asupra

imaginaţiei mulţimii o impresie adînc ă . Posibila pierdere a unui transatlantic ce

se presupunea, din lips ă de ştiri, c ă s-a scufundat în larg, a lovit profund, timp

de opt zile, ima¬ginaţia mulţimilor. Or, statisticile oficiale arat ă c ă , în

ace¬laşi an, s-au pierdut o mie de mari bastimente. De aceste pierderi succesive,

mult mai importante ca distrugeri de vieţi omeneşti şi mărfuri, mulţ

imile nu se

preocup ă defel. Aşadar, nu faptele ca atare frapeaz ă imaginaţia popu¬lar ă , cît

felul în care ele sînt prezentate. Aceste fapte tre¬buie ca prin condensare, dacă

pot spune aşa, s ă produc ă o imagine impresionant ă care s ă umple şi s ă obsedeze

spiri¬tul. A cunoaşte arta de a impresiona imaginaţia mulţ

imilor, este a cunoaşte

arta de a le guverna.

Capitolul IV

FORMERELIGIOASE PE CARE LE ÎMBRAC Ă TOATE CONVINGERILE MULŢIMILOR

Ce este sentimentul religios. Acesta este indepen¬dent de adorarea unei

divinităţi. Caracteristicile sale. Puterea convingerilor care îmbrac ă forma

religioas ă. Diverse exemple. Zeii populari nu au dispărut niciodat ă . Forme noi sub

care ei renasc. Formele religioase ale ateismului. Importanţa aces¬tor noţ

iuni din

punct de vedere istoric. Reforma, Noaptea Sfîntului Bartolomeu, Teroarea şi toate

evenimentele analoage sînt consecinţa sentimen¬telor religioase ale mulţ

imilor şi

nu ale voinţei indivizilor izolaţi.

Am văzut c ă mulţimile nu raţioneaz ă, c ă ele admit sau resping în bloc ideile,

nesuportînd nici discuţie, nici contra¬dicţie şi c ă sugestiile ce acţionează

asupra lor invadeaz ă în întregime cîmpul lor de înţelegere, tinzînd de îndat ă să

se transforme în acte. Am arătat c ă mulţimile sugestionate în mod corespunză

tor

sînt gata s ă se sacrifice pentru idea¬lul care le-a fost sugerat. Am vă

zut, în

sfîrşit, c ă ele cu¬nosc doar sentimente violente şi extreme. La mulţ

ime sim¬patia

devine repede adoraţie şi, abia apărut ă, antipatia se transform ă în ur ă . Aceste

indicii generale ne permit deja s ă presimţim natura convingerilor lor.

Examinînd îndeaproape convingerile mulţimilor, atit în epocile în care credinţ

a

era exacerbat ă, precum şi în condi¬ ţiile marilor răzmeriţ

e politice, ca acelea din

ultimul secol, constatăm c ă ele prezint ă totdeauna o form ă special ă , pe care n-o

pot determina mai bine decît dîndu-i numele de sentiment religios.

Sentimentul acesta are caracteristici foarte simple: ado¬rarea unei fiinţ

e

presupus superioare, teama de puterea care i se atribuie, supunerea oarb ă la

comandamentele sale, neputinţa

de a-i pune în discuţie dogmele, dorinţa de a le răspîn-di, tendinţ

a de a-i

considera drept duşmani pe toţi cei ce refuz ă s ă le admit ă. Fie c ă un asemenea

sentiment se aplic ă unui Dumnezeu invizibil, unui idol de piatr ă , unui erou sau

unei idei politice, el rămîne totdeauna de esen ţă religioas ă . De asemenea, aici se

implic ă supranaturalul şi miraculosul. Mulţ

imile învestesc cu aceeaşi putere

misterioas ă formula politic ă sau pe şeful victorios care le fanatizeaz ă momentan.

Sîntem religioşi nu numai cînd adoră

m o divinitate, ci şi atunci cînd punem toate

resursele spiritului, toate subor¬donările voinţei, toat ă ardoarea fanatismului în

serviciul unei cauze sau al unei fiinţe devenite scopul şi călă

uza senti¬mentelor

şi acţiunilor noastre.

Intoleranţ

a şi fanatismul constituie accesoriile obişnuite ale unui sentiment

religios. Ele sînt inevitabile la cei încre¬dinţaţi c ă posed ă secretul fericirii

terestre sau pe acela al fericirii eterne. Aceste dou ă trăsături se regă

sesc la

toţi oamenii adunaţ

i în grup, atunci cînd îi pune în mişcare o convingere

oarecare. Iacobinii Terorii erau la fel de funciar-rnente religioşi ca şi

catolicii Inchiziţiei, iar cruda lor ar¬doare deriva din aceeaşi surs ă.

Convingerile mulţimilor îmbrac ă caracteristicile supu¬nerii oarbe, ale

intoleranţei sălbatice, ale nevoii de propa¬gand ă violent ă care sînt specifice

sentimentului religios; deci se poate spune c ă toate credinţ

ele lor religioase au

o form ă religioas ă. Eroul pe care mulţimea îl aclam ă este pentru ea cu adevă

rat un

zeu. Napoleon a fost zeu timp de cincisprezece ani şi nici o divinitate nu a avut

adoratori mai desăvîrşiţ

i ca dînsul. Nici o divinitate nu i-a trimis mai uşor pe

oameni la moarte. Zeii pă

gînismului şi ai creşti¬nismului nu au exercitat

niciodat ă o dominare mai absolut ă asupra sufletelor.

Fondatorii de credinţe religioase sau politice nu le-au fondat decît ştiind să

impun ă mulţimilor sentimente de fana¬tism religios care îi fac pe oameni să

-şi

găseasc ă fericirea în adorare şi îi împing să-şi sacrifice viaţ

a pentru idolul

lor. Aşa a fost în toate epocile. In frumoasa sa carte despre Galia roman ă , Fustei

de Coulanges remarc ă pe drept cuvînt c ă Imperiul roman nu s-a menţ

inut nicidecum

prin for ţă, ci prin admiraţia religioas ă pe care o inspira. „Ar fi făr ă egal în

istoria lumii, spune el pe bun ă dreptate, ca un regim detestat de populaţii s ă fi

durat cinci secole... Nu ne-am explica cum treizeci de legiuni ale Imperiului ar

fi putut constrînge la ascultare o sut ă de milioane de oameni".

48

Dac ă ascultau, este pentru c ă împăratul, personificînd gran¬doarea roman ă , era în

mod unanim adorat ca o divinitate. Împăratul avea altare pîn ă şi în cele mai mici

tîrguri ale Imperiului. „în vremea aceea s-a vă

zut ivindu-se în suflete, de la un

capăt la celălalt al Imperiului, o religie nou ă, care avea drept divinităţ

i pe

împăraţii înşişi. Cîţiva ani înainte de era creştin ă, întreaga Galie, reprezentată

de şaizeci de cetăţ

i, a ridicat în comun un templu, în apropiere de Lyon, dedicat

lui Augustus... Preoţii templului, aleşi de către reuniunea cetăţ

ilor galeze, erau

primele personalităţi din ţara lor... Este imposibil ca toate acestea s ă fie

atribuite fricii şi servilismului. Nu puteau fi servile popoare întregi, şi nu

timp de trei secole. Nu cei de la curte îl adorau pe împă

rat, ci Roma. Nu numai

Roma, ci Galia, Spania, Gre¬cia şi Asia".

Azi majoritatea marilor cuceritori de suflete nu mai au altare, dar au statui sau

portrete, iar cultul care li se aduce nu difer ă mult de acela de altădat ă . Nu

reuşim s ă înţelegem întrucîtva filosofia istoriei decît dup ă ce am. pă

truns bine

acest aspect fundamental al psihologiei mulţimilor: pentru ele trebuie s ă fii zeu

sau s ă nu fii nimic.

Nu avem aici superstiţii din alte timpuri, definitiv izgo¬nite de raţ

iune. In

lupta sa veşnic ă împotriva raţiunii, sentimentul niciodat ă nu a fost învins.

Mulţimile nu mai vor s ă aud ă cuvintele divinitate şi religie, care le-au domi¬nat

atîta vreme; dar nici o epoc ă nu le-a văzut înăiţ

ind atîtea statui şi altare ca în

ultimul secol. Mişcarea popu¬lar ă cunoscut ă sub numele de boulangisme* a

demonstrat cu cit ă uşurin ţă instinctele religioase ale mulţimilor sînt gata să

renasc ă. Nu exist ă han de ţar ă care s ă nu aib ă por¬tretul eroului. I se atribuia

puterea de a repara toate nedrep¬tăţ

ile, toate relele, şi mii de oameni şi-ar fi

dat viaţa pentru dînsul. Ce loc n-ar fi cucerit el în istorie, dac ă trăsă

turile

lui de caracter i-ar fi putut susţine legenda!

De fapt este o cu totul inutil ă banalitate s ă repeţi c ă mulţ

imilor le trebuie o

religie. Credinţele politice, divine sau sociale nu prind la ele decît ou condiţ

ia

s ă îmbrace întot-

* Mişcare politic ă francez ă din anii 1885 — 1889, nare, animat ă de generalul

Georges Boulanger (1837 — 1891), a reunit pe toţi opozanţii regimului. Cu toate că

în alegerile parţ

iale din anul 1889 a întrunit numeroase sufragii, inclusiv la

Paris, bucurîndu-se nu numai de spri¬jinul mulţ

imii, ci şi de al armatei şi

poliţiei, Boulanger a ezitat s ă dea curs unui marş asupra palatului Elysee şi,

adversarii săi mane-vrînd cu succes, el s-a văzut obligat la exil. (Nota trad.)

49

deauna forma religioas ă care le pune la adăpusc de discu¬ ţie. Ateismul, dac ă ar fi

posibil s ă se determine acceptarea sa de către mulţ

imi, ar avea întreaga ardoare

intolerant ă a unui sentiment religios şi, în formele sale exterioare, ar deveni

grabnic un cult. Evoluţia micii secte pozitiviste ne ofer ă o dovad ă curioas ă . Ea

seamăn ă cu cea nihilist ă, a cărei istorie ne-o relateaz ă profundul Dostoievski.

Lămurit într-o bun ă zi de luminile raţiunii, el a spart icoanele divini¬tăţ

ilor şi

sfinţilor care împodobeau altarul micii sale capele, a stins luminările şi, făr ă a

pierde nici o clip ă, a înlocuit icoanele distruse prin lucră

rile cîtorva filosofi

atei, ca apoi s ă reaprind ă cu pioşenie luminările. Obiectul credinţ

ei sale

religioase se transformase, dar se poate spune oare c ă şi sentimentele sale

religioase se schi naraser ă cu adevărat?

Repet, nu înţ

elegem bine anumite evenimente istorice — şi anume pe cele mai

importante — decît dup ă ce ne¬am dat seama de forma religioas ă pe care totdeauna

sfirşesc prin a o îmbrăca convingerile mulţimilor. O mulţ

ime de fenomene

sociale reclam ă mai degrab ă studierea de către un psiholog decît de că

tre un

naturalist. Marele nostru is¬toric Taine nu a examinat Revoluţ

ia decît ca

naturalist, aşa c ă geneza real ă a evenimentelor adesea i-a scă

pat*. El a

observat perfect faptele, dar, din cauz ă c ă nu a pătruns psihologia mulţ

imilor,

celebrul scriitor nu a ştiut întotdeauna s ă ajung ă la cauze. Dat fiind c ă faptele

l-au îngrozit prin latura lor slngeroas ă, anarhic ă şi feroce, Taine n-a vă

zut

cituşi de puţin în eroii marii epopei decît o hoard ă de să

lba¬tici epileptici,

prad ă făr ă încetare instinctelor lor. Violen¬ ţele Revoluţ

iei, masacrele sale,

nevoia sa de propagand ă, declaraţiile de război făcute tuturor regilor se explică

numai dac ă vedem c ă s-a stabilit o nou ă credin ţă religioas ă în su-îletul

mulţimilor. Reforma, noaptea Sfîntului Bartolomeu, ră

zboaiele religioase,

Inchiziţia, Teroarea, sînt fenomene de ordin identic, să

vîrşite sub puterea

sugestiei de sentimen¬tele religioase care conduc în mod necesar la

extirparea, prin foc şi sabie, a tot ce se opune instituirii noii credinţ

e.

Metodele Inchiziţ

iei şi ale Terorii sînt acelea ale unor verita¬bili

credincioşi**. Dac ă ar folosi alte metode, ei nu ar fi credincioşi.

* Autorul se refer ă la monumentala lucrare a lui Hippolyte Taine Les Origines de

la France contemporaine. (Nota trad.)

** «des vrais convaincus» în textul original. (Nota trad.)

Răsturnă

ri similare cu acelea pe care tocmai le-am citat nu sint posibile decît

atunci cînd izvorăsc din sufletul mul¬ ţimilor. Cei mai crînceni despoţ

i tot nu ar

putea s ă le declan¬şeze. Istoricii care arat ă c ă masacrele din ziua Sfintului

Bartolomeu* ar fi opera unui rege, ignor ă atît psihologia mulţ

imilor cît şi pe

aceea a regilor. Astfel de manifestă

ri nu pot ieşi decît din sufletul popul ar.

Puterea cea mai abso¬lut ă a monarhului cel mai desp otic nu face decît să

gr ă¬beasc ă sau s ă întîrzie puţ

in momentul izbucnirii lor. Nu regii au determinat

masacrele de Sfîntul Bartolomeu, nici răz¬boaiele religioase, dup ă cum nici

Robespierre, Danton sau Saint-Just nu au fă

cut Teroarea. în spatele unor asemenea

evenimente regăsim totdeauna sufletul mulţimilor.

* Act despre care se ştie c ă a fost ordonat de regele Charles al IX-lea la 24

august 1572, cînd peste 3 000 de protestanţi au căzut victim ă unor intrigi de

curte (în joc era şi gelozia reginei-mam ă Ca-therine de Medicis), îns ă pe fundalul

atmosferei create în rîndul po¬porului împotriva reformiştilor consideraţ

i

complotişti, antipatrioţi. (Nota trad.)

50

Cartea a ll-a

OPINIILE Şi CREDINŢELE

MULŢIMILOR

Capitolul /

FACTORII ÎNDEPĂRTAŢI Ai CREDINŢELOR Şl OPINIILOR MULŢIMILOR'

Factorii pregătitori ai credinţelor mulţimilor. Naş¬terea credinţelor mulţ

imilor

este consecinţa unei elaboră

ri anterioare. Studierea diverşilor factori ai acestor

credinţe. 1. Rasa. Influenţa predominant ă pe care o exercit ă ea. Rasa reprezintă

sugestiile ancestrale. 2. Tradiţ

iile. Acestea sînt sinteza sufle¬tului rasei.

Importanţa social ă a tradiţiilor. Prin ce, dup ă ce au fost necesare, ele devin

dăunătoare. Mulţimile sînt păstrătoarele cele mai tenace ale ideilor tradiţ

ionale.

3. Timpul. El pregăteşte suc¬cesiv instituirea credinţ

elor, apoi distrugerea lor.

Ordinea poate ieşi din haos datorit ă lui. 4. Institu¬ ţ iile politice şi sociale.

Ideea eronat ă a rolului lor. Influenţa lor este extrem de slab ă . Ele sînt efecte,

nu cauze. Popoarele nu ar fi în stare să-şi aleag ă instituţ

iile care li se par

cele mai bune. Institu¬ ţiile sînt etichete care, sub un acelaşi titlu, adă

pos¬tesc

lucrurile cele mai diferite. Cum se pot elabora constituţ

iile. Necesitatea pentru

anumite popoare a unor instituţ

ii teoreticeşLo rele, cum este centra¬lizarea. 5.

Instrucţia şi educaţia. Eroarea ideilor actuale privind influenţ

a instruirii

asupra mulţimi¬lor. Indici statistici. Rolul demoralizator al educa¬ ţ iei latine.

Influenţ

a pe care ar putea s-o exercite instruirea. Exemple furnizate de

diferite popoare.

Am studiat ceva mai înainte constituţia mental ă a mul¬ ţ imilor. Cunoaştem felul lor

de a simţi; de a gîndi, de a raţiona. S ă examină

m acum modul în care se nasc şi se

instituie opiniile şi credinţele lor.

Factorii care determin ă aceste opinii şi credinţe sînt de dou ă ordine: factori

îndepărtaţi şi factori imediaţi.

Factorii îndepărtaţi fac mulţimile capabile s ă adopte anumite convingeri şi inapte

s ă se lase pătrunse de altele. Ele pregă

tesc terenul pe care vedem

germinînd deodată

52

idei noi, a căror for ţă şi efecte uimesc, dar care nu au nimic spontan decît

aparenţa. Explozia şi punerea în prac¬tic ă a anumitor idei de către mulţ

imi

prezint ă uneori un caracter pe surpriz ă fulgeră

toare. Nu avem aici decît un efect

superficial, în spatele căruia trebuie s ă căută

m cel mai adesea un lung travaliu

anterior.

Factorii imediaţi sînt cei care, suprapunîndu-se pe acest lung travaliu, făr ă care

nu ar putea acţiona, provoac ă per¬suasiunea activ ă la mulţimi, adic ă fac s ă ia

form ă ideea şi o declanşeaz ă, cu toate consecinţ

ele ce decurg din ea. Sub impulsul

acestor factori imediaţi se ivesc deciziile care ştir» nesc brusc colectivităţ

ile;

datorit ă lor izbucneşte o răscoal ă sau se declar ă o grev ă; datorit ă lor, mase

enorme îl aduc pe un om la putere sau răstoarn ă un guvern.

în toate marile evenimente ale istoriei se constat ă acţiu¬nea succesiv ă a acestor

dou ă ordine de factori. Revoluţia francez ă, ca s ă nu dă

m decît unul din cele mai

impresio¬nante exemple, a avut printre factorii săi îndepărtaţ

i criti-cile

scriitorilor, abuzurile vechiului regim. Sufletul mulţi¬milor, astfel pregătit, s-

a răzvrătit apoi uşor, ca urmare a factorilor imediaţ

i, cum sînt discursurile

oratorilor sau rezis¬tenţele curţ

ii legate de propunerea unor reforme

insigni¬fiante.

Printre factorii îndepărtaţi sînt unii cu caracter general,

J

pe care îl regăsim la baza tuturor credinţelor şi opiniilor mulţ

imilor; aceştia

sînt: rasa, tradiţiile, timpul, instituţiile, educaţ

ia. îi vom studia pe rînd,

arătîndu-le rolul.

1. Rasa

Factorul ras ă este unul de prim rang, deoarece fie şi numai el singur este mult

mai important decît toţi ceilalţ

i la un, loc. L-am studiat suficient într-o carte

precedent ă, ca s ă mai fie acum util s ă revenim pe larg asupra lui. Am ar ă ¬tat

acolo ce este o ras ă istoric ă şi cum, de îndat ă ce caracte¬risticile sale s-au

format, atunci credinţele, instituţ

iile şi artele, într-un cuvînt toate elementele

civilizaţiei devin expresia exterioar ă a sufletului rasei. Puterea rasei este de

53

aşa natur ă Incit nici un element nu ar putea s ă treac ă de la un popor la altul

făr ă s ă sufere transformările cele mai profunde1.

Mediul, împrejurările, evenimentele reprezint ă sugestiile sociale ale momentului.

Ele pot exercita o acţiune impor¬tant ă, dar totdeauna vremelnic ă, dac ă este

contrar ă suges¬tiilor rasei, adic ă întregii serii de strămoşi.

Vom avea prilejul, în cîteva capitole ale prezentei lu¬crări, s ă revenim la

influenţa rasei şi s ă arătăm c ă aceast ă influen ţă este atît de mare încît domină

caracteristicile speciale ale sufletului mulţimilor. Tocmai de acea mulţ

imea

diverselor ţări prezint ă în ceea ce priveşte credinţ

ele lor şi comportamentul

deosebiri foarte pronunţate şi nu pot fi influenţate in acelaşi mod.

2. Tradiţiile

Tradiţiile reprezint ă ideile, trebuinţ

ele, sentimentele-din trecut. Ele constituie

sinteza rasei şi apas ă cu toat ă greu¬tatea lor asupra noastr ă.

Ştiinţele biologice s-au transformat de cînd embriologia ■a arătat influenţ

a

imens ă a trecutului în evoluţia vieţ

uitoa¬relor ; se va întîmpla la fel şi cu

ştiinţele istorice atunci cînd aceast ă noţiune va fi mai răspîndit ă . Ea nu este

înc ă îndea¬juns de cunoscut ă şi mulţi oameni de stat au ră

mas la ideile

teoreticienilor din secolul trecut, imaginîndu-şi c ă o socie¬tate poate rupe cu

trecutul său şi c ă poate fi reconstruit ă pies ă cu pies ă , luîndu-se drept

călăuz ă luminile raţiunii.

Un popor este un organism creat de trecut. Ga orice organism, el nu se poate

modifica decît prin lente acumulări ereditare.

Adevăraţii conducători de popoare sînt tradiţ

iile aces¬tora; şi, aşa cum am

repetat-o de atîtea ori, popoarele nu-şi schimb ă uşor decît formele exterioare.

Făr ă tradiţii, adic ă făr ă suflet naţional, nici o civilizaţie nu este posibil ă.

1 Aceast ă propoziţie fiind cu totul nou ă înc ă, iar istoria ră

mînînd absolut de

neînţeles făr ă ea, am consacrat cîteva capitole din lucrarea mea (Les lois

psychologiques de Vevolution des peuples), demonstrării ■ sale. Cititorul va vedea

aici c ă, în pofida unor aparenţe înşelă

toare, nici limba, nici religia, nici

artele, nici — într-un cuvînt — alt element al civilizaţ

iei nu poate trece intact

de la un popor la altul.

în fapt, cele dou ă mari ocupaţii ale omului, de cînd exist ă el, au fost crearea

unei reţele de tradiţ

ii, apoi distru¬gerea acestora atunci cînd efectele lor

binefăcătoare s-au uzat. Făr ă tradiţii stabile nu exist ă civilizaţie; făr ă lenta

eliminare a acestor tradiţii nu exist ă progres. Dificultatea const ă în a gă

si

justul echilibru între stabilitate şi vâri abili¬tate. Dificultatea aceasta este

imens ă. Cînd un popor las ă obiceiurile sale s ă se fixeze prea solid, de-a lungul a

nume¬roase generaţii, el nu mai poate evolua şi devine, ca China, incapabil ă de

perfecţionare. înseşi revoluţiile violente devin neputincioase, că

ci se întîmpla

atunci fie ca fragmentele sfărîmate ale lanţului s ă se sudeze din nou şi trecutul

să-şi reia cursul făr ă schimbări, fie ca fragmentele dispersate s ă genereze

anarhia şi, în scurt timp, decadenţa.

în consecin ţă, sarcina fundamental ă a unui popor trebuie s ă fie aceea de a pă

stra

instituţiile trecutului, modificîndu-le puţin cîte puţin. Sarcin ă grea. Romanii în

timpurile vechi, englezii in cele moderne sînt aproape singurii care au realizato.

Conservatorii cei mai tenaci ai ideilor tradiţionale şi care se opun cu maximă

obstinaţie schimbării lor sînt tocmai mulţ

imile, şi îndeosebi categoriile de

mulţ

imi care constituie castele. Am şi insistat asupra acestui spirit conservator

şi am arătat c ă mulţi revoltaţi nu ajung decît la schimbă

ri de cuvinte. La finele

secolului trecut, în faţa bisericilor dis¬truse, a preoţilor expulzaţ

i sau

ghilotinaţi, a persecuţiei univer¬sale a cultului catolic, se putea crede că

vechile idei religioase şi-au pierdut toat ă puterea; cu toate acestea, dup ă cîţ

iva

ani re-clamatiile universale au condus la reinstituirea cultului abolit2.

Nici un exemplu nu demonstreaz ă mai bine puterea tradiţ

iilor asupra sufletului

mulţimilor. Nu templele ad ă ¬postesc idolii cei mai redutabili, şi nici palatele pe

tiranii cei mai despotici. Acestea sînt distruse cu uşurin ţă. Stă

pî-nitorii

invizibili care domnesc în sufletele noastre scap ă orică

rui efort de distrugere şi

nu cedeaz ă decît la lenta uzur ă ce are loc de-a lungul secolelor.

a Raportul vechiului membru al Convenţ

iunii, Fourcroy, citat de Taine, este foarte

clar din acest punct de vedere: „Ceea ce vedem pretutindeni în legătur ă cu

sărbătorirea duminicii şi în legătur ă cu frecventarea bisericilor dovedeşte că

masa francezilor vrea s ă se revin ă la vechile uzanţe şi nu mai este cazul s ă se

reziste acestei înclinaţii naţionale... Marea mas ă a oamenilor are nevoie de

religie, de cult şi do preoţ

i. Este o eroare a cltorva filosofi moderni, în care

eu însumi am fost antrenat, aceea de a crede în posibilitatea unei instruiri

destul de răspîndite spre a distruge prejudecăţ

ile religioase: ele sînt, pentru

marele număr de nenorociţi, o surs ă de consolare... Deci trebuie ifl i lăsă

m masei

poporului preoţii săi, altarele sale, cultul său".

54

;> I

3. Timpul

în problemele sociale, ca şi în problemele biologice, unul dintre cei mai energici

factori este timpul. El reprezint ă adevăratul creator şi marele distrugă

tor. El

este acela care a clădit munţii cu grăunţii lor de nisip şi care a ridicat pîn ă la

demnitatea uman ă obscura celul ă a erelor geologice. Pentru a transforma un fenomen

oarecare este de ajuns s ă facem s ă intervin ă secolele. S-a spus pe drept c ă o

fur¬nic ă ce ar avea timpul necesar ar putea şterge de pe planet ă masivul Mont

Blanc. O fiin ţă care ar avea puterea magic ă s ă varieze timpul dup ă voia-i ar avea

puterea pe care cre¬dincioşii o atribuie zeilor lor.

Noi îns ă nu avem aici a ne ocupa decît de influenţ

a tim¬pului în geneza opiniilor

mulţimilor. Acţiunea sa este imens ă .şi din acest punct de vedere. El ţ ine sub

dependenţa sa marile forţe, cum sînt rasa, care nu se pot forma făr ă el. El face

s ă evolueze şi s ă moar ă toate credinţ

ele. Prin el îşi dobîndesc ele puterea şi tot

prin el şi-o pierd.

Timpul pregăteşte opiniile şi credinţele mulţimilor, adi¬c ă terenul în care ele

vor germina. Urmeaz ă de aici c ă anu¬mite idei realizabile într-o epoc ă nu sînt

realizabile în alta. Timpul acumuleaz ă imensul reziduu de credinţ

e şi gînduri pe

care iau naştere ideile unei epoci. Ele nu încolţ

esc la întîmplare şi la noroc.

Rădăcinile lor se afund ă în lungul trecut. Dac ă ele înfloresc, timpul este acela

care le-a preg ă¬tit apariţia, şi totdeauna trebuie s ă ne întoarcem îndărăt ca să

concepem geneza. Sînt fiice ale trecutului şi mame ale viitorului, mereu sclave

ale timpului.

Aşadar, acesta din urm ă este adevăratul nostru stăpîn şi este suficient să-1 lăsă

m

s ă acţioneze ca s ă vedem toate lucrurile transformîndu-se. Astă

zi ne neliniştim

foarte tare de aspiraţiile ameninţătoare ale mulţ

imilor, de distrugerile şi de

răsturnă

rile pe care ele le prevestesc. Timpul îşi va lua singur sarcina de a

restabili echilibrul. „Nici un regim — scrie cu justeţ

e d. Lavisse — nu se va

clădi într-o singur ă zi. Organizaţ

iile politice şi sociale sînt opere care cer

secole; feudalitatea a existat inform ă şi haotic ă timp de secole, înainte de a-şi

găsi regulile; de asemenea, monarhia abso¬lut ă a tră

it timp de secole mai înainte

de a-şi gă

si mijloace regulamentare de guvernare şi ea a avut mari necazuri în

aceste perioade de aşteptare".

4. Instituţiile politice şi sociale

Ideea c ă instituţiile pot remedia defectele societăţii, c ă progresul popoarelor

rezult ă din perfecţionarea constitu¬ ţiilor şi guvernelor şi c ă schimbă

rile sociale

se opereaz ă prin decrete, ideea aceasta, zic, este foarte răspîndit ă înc ă .

Revo¬luţia francez ă a avut-o drept punct de plecare, iar teoriile sociale actuale

o iau drept punct de sprijin.

Experienţe extrem de frecvente nu au reuşit s ă zdrun¬cine aceast ă redutabilă

himer ă. Filosofi şi istorici au încer¬cat în zadar s ă demonstreze absurditatea

acesteia. Cu toate acestea, nu le-a fost greu s ă arate c ă instituţ

iile sînt

fiicele ideilor, sentimentelor şi moravurilor; şi c ă nu refacem ideile,

sentimentele şi moravurile refă

cînd codurile de legi. Un popor nu-şi alege

instituţiile dup ă bunul să

u plac, aşa cum nu-şi alege culoarea ochilor sau a

părului. Instituţiile şi guvernă-înîntul reprezint ă produsul rasei. Departe de a

fi creatoa¬rele unei epoci, ele sînt creaţ

iile epocii. Popoarele nu sînt guvernate

potrivit capriciilor lor de moment, ci aşa dup ă cum o cere caracterul lor. Se cer

uneori secole spre a se forma un regim politic, dup ă cum se cer secole spre a-1

schimba. Instituţiile nu au nici o virtute intrinsec ă ; ele nu sînt nici bune, nici

rele în ele însele. Bune la un moment dat, pot fi detestabile pentru un altul.

Aşadar, un popor nu are nicidecum puterea de a-şi schim¬ba realmente instituţ

iile.

Desigur c ă poate, cu preţul unor revoluţii violente, s ă le modifice numele, dar

fondul nu se modific ă . Numele sînt etichete goale de care istoricul, preo¬cupat de

valoarea real ă a lucrurilor, nu are a ţine seama. Aşa se explic ă, de pild ă , faptul

c ă cea mai democratic ă Iar ă din lume este Anglia3, supus ă totuşi unui regim

mo¬narhic, pe cînd republicile hispano-americane, orînduite de constituţ

ii

republicane, sufer ă cele mai apăsă

toare despo-tisme. Caracterul poporului şi nu

guvernămintele determină

s Este ceea ce recunosc, chiar şi în Statele Unite, republicanii cei mai avansaţ

i.

Ziarul american Forum exprima aceast ă opinie, catego¬ric ă în termeni pe care îi

reproduc aici dup ă Review of Reviews din decembrie 1894: „Nu trebuie s ă uită

m

niciodat ă, fie c ă sîntem cei mai fervenţi inamici ai aristocraţiei, c ă Anglia este

astăzi cea mai democratic ă ţar ă.din univers, ţ ara unde drepturile individului sînt

cele mai respectate, ţara unde indivizii au cea mai mare libertate".

.56

57

destinele lor. Am încercat s ă stabilesc acest adevă

r într-un volum precedent,

sprijinindu-m ă pe exemple categorice*. Este deci o sarcin ă pueril ă , un inutil

exerciţiu de retor să-ţi pierzi timpul cu fabricarea de constituţ

ii. Necesitatea

şi timpul îşi iau asupra lor sarcina de a le elabora, atunci cînd sînt lăsaţi să

acţioneze aceşti doi factori. Marele istoric Macauîey arat ă , într-un pasaj pe care

ar trebui să-1 înveţe pe derost politicienii din toate ţările latine, c ă anglo-

saxonii au înţeles lucrul acesta. Dup ă ce a explicat binefacerile-

legilor care par, din punctul de vedere al raţiunii pure, un haos de absurdităţ

i

şi de contradicţii, compar ă duzinile de constituţ

ii decedate în convulsiunile

popoarelor latine ale Europei şi Americii cu constituţ

ia Angliei,

subliniind c ă aceasta din urm ă nu a fost schimbat ă decît foarte lent, pe părţ

i,

sub influenţa necesităţilor imediate şi niciodat ă ca urmare a unor raţ

ionamente

speculative. „S ă nu ne preo¬cupe cîtuşi de puţin simetria şi s ă ne preocupe mai

mult utilitatea; s ă nu îndepărtăm niciodat ă o anomalie doar pentru c ă este

o anomalie; s ă nu movăm niciodat ă dac ă nu se simte nevoia, iar dac ă se simte, să

inovăm exact în măsura necesar ă acoperirii nevoii respective; s ă nu instituim

nici¬odat ă o propunere mai larg ă decît cazul particular pe care vrem să

-î

remediem; acestea sînt regulile care, de pe vre¬mea lui loan** şi pîn ă în vremea

reginei Victoria au călău¬zit în genere deliberă

rile celor 250 de parlamente ale

noastre". Ar trebui s ă luăm una cîte una legile, instituţiile fiecă

rui popor,

arătînd în ce măsur ă sînt expresia nevoilor rasei şi c ă, prin aceast ă prism ă , nu

ar trebui schimbate brutal. Se poate dizerta filosofic, de exemplu,

despre avantajele şi inconvenientele centraliză

rii; dar cînd vedem

un popor compus din rase diferite fă

cînd eforturi de milenii spre a ajunge la

aceast ă centralizare, cînd constatăm c ă o mare revoluţ

ie care a avut drept scop

distrugerea tuturor insti¬tuţiilor trecutului, pentru ca apoi s ă fie obligat ă nu

numai s ă respecte aceast ă centralizare, ci s ă o şi exagereze, atunci putem

conchide c ă este vorba de o necesitate imperioas ă, de însăşi o condiţ

ie de

existen ţă şi s ă deplîngem slaba putere de înţ

elegere a oamenilor politici care se

gîndesc la distru¬gerea ei. Dac ă, întîmplător, opinia lor ar triumfa, această

* L'Homme et Ies Societes. Leurs origines et leur histoire (Tome Ier;

Developpement physique et intellectuel de l'homme. — Tome II: Developpement des

societes). (Nota trad.)

** loan făr ă de Ţar ă, rege al Angliei în perioada 1199 — 1216, căruia feudalii i-

au impus, în penultimul an al domniei sale, aşa-numita Magna Charta Libertatum.

(Nota trad.)

reuşit ă ar fi semnalul unei anarhii profunde4, care ne-ar readuce, de altfel, la o

nou ă centralizare, mai împovăr ă¬toare decît cea veche.

S ă tragem, din cele de mai sus, concluzia c ă nu în insti¬tuţii trebuie s ă căută

m

mijlocul de a acţiona profund asu¬pra sufletului mulţimilor. Anumite ţă ri, ca

Statele Unite, prosper ă miraculos cu instituţ

iile democratice, iar altele, •cum

sînt republicile hispano-americane, vegeteaz ă în cea mai lamentabil ă anarhie, în

pofida unor instituţii similare. Aceste instituţii sînt tot atît de stră

ine

grandorii unora cît şi decăderii celorlalte. Popoarele rămîn guvernate de că

tre

caracterul care le este propriu şi orice instituţie care nu este strîns mulat ă pe

acest caracter nu reprezint ă decît o hain ă de împrumut, o deghizare vremelnic ă .

Desigur, răz¬boaie sîngeroase, revoluţii violente au fost făcute, şi înc ă vor mai

fi făcute, spre a se impune instituţii cărora li se atribuie puterea supranaturală

de a crea fericirea. Deci s-ar putea spune, într-un sens, c ă instituţ

iile

acţioneaz ă asupra sufletului mulţimilor pentru c ă ele sînt cele care generează

asemenea răzvrătiri. Noi îns ă ştim c ă, în reali¬tate, triumfă

toare sau înfrînte,

ele nu au prin ele însele nici o virtute. Urmă

rindu-se cucerirea lor nu se

urmăreşte, aşadar, decît cucerirea de iluzii.

5. Instruirea şi educaţia

Printre ideile dominante de prim rang ale timpului nos¬tru se afl ă şi urmă

toarea:

instruirea are drept rezultat cert perfecţ

ionarea oamenilor şi chiar egalitatea

lor. Prin simpla repetare, aserţ

iunea aceasta a sfîrşit prin a deveni una din

dogmele cele mai de nezdruncinat ale democraţiei. De fapt ar fi greu s ă abordă

m

acum aceast ă dogm ă, aşa cum odinioar ă era greu s ă te atingi de acelea ale

bisericii.

4 Dac ă apropiem profundele disensiuni religioase şi politice care desbină

diversele regiuni ale Franţei şi care sînt îndeosebi o problem ă de ras ă , de

tendinţele separatiste manifestate în perioada Revoluţ

iei şi conturate din nou

spre sfîrşitul războiului franco-german, vedem c ă rasele diferite care subzist ă pe

solul nostru sînt cu totul departe de a fi fuzionat. Centralizarea energic ă a

Revoluţiei şi crearea de depar¬tamente artificiale destinate s ă amestece vechile

provincii a fost, desigur, opera sa cea mai util ă. Dac ă descentralizarea de care

vorbesc atîta astăzi spiritele neprevăzătoare ar putea fi creat ă, ea ar duce fără

întîrziere la cele mai sîngeroase discordii. A nu recunoaşte lucrul acesta, este a

uita cu totul istoria noastr ă.

58

59

Dar asupra acestui punct, ca şi asupra a multe altele,, ideile democratice se

găsesc în profund dezacord cu datele psihologiei şi ale experienţei. Cîţ

iva

filosofi eminenţi, îndeo¬sebi Herbert Spencer, nu au avut dificultăţ

i prea mari ca

s ă arate c ă instruirea nu-1 face pe om nici mai moral, nici mai fericit, c ă ea nu-

i schimb ă instinctele şi pasiunile eredi¬tare şi c ă, rău canalizat ă , poate deveni

mai mult primejdioas ă decît util ă . Statisticienii au confirmat aceste vederi

spunîn-du-ne c ă criminalitatea creşte o dat ă cu generalizarea instrui¬rii, sau cel

puţin o dat ă cu generalizarea unei anumite ins¬truiri ; c ă cei mai ră

i duşmani ai

societăţii, anarhiştii, se recruteaz ă adesea dintre laureaţ

ii şcolilor. Un

magistrat distins, d. Adolphe Guillot, făcea observaţia c ă actualmente exist ă 3

000 de criminali, fa ţă de 1 000 de analfabeţi şi c ă , în 50 de ani, criminalitatea

a crescut de la 227 la 100 000 de locuitori la 552, înregistrînd, cu alte cuvinte,

o creştere de 133 la sut ă. El şi colaboratorii săi au notat, de asemenea, că

criminalitatea progreseaz ă în principal în rîndul tinerilor pentru care şcoala

gratuit ă şi obligatorie a înlocuit ucenicia făcut ă la patron.

Făr ă îndoial ă, nimeni nu a susţinut vreodat ă c ă instrui¬rea bine îndrumat ă nu ar

putea da rezultate practice foarte utile, dac ă nu pentru a ridica moralitatea, cel

puţin pentru a dezvolta capacităţ

ile profesionale. Din nefericire, popoa¬rele

latine, mai ales de treizeci de ani încoace, şi-au bazat sistemul de instruire pe

principii foarte defectuoase şi, în pofida observaţ

iilor unor spirite eminente,

persist ă în lamen¬tabilele lor erori. Eu însumi am arătat, în diferite lucră

ri5,

c ă ediicaţia noastr ă actual ă transform ă în duşmani ai socie¬tăţii un mare numă

r

dintre cei care au primit-o şi recruteaz ă discipoli pentru cele mai rele forme de

socialism.

Primul pericol al acestei educaţii — cu deplin ă justeţe calificat ă drept latin ă —

este acela de a se întemeia pe o eroare psihologic ă fundamental ă: primejdia de a-

şi imagina c ă recitarea de manuale dezvolt ă inteligenţa. In consecin ţă, ne dă

m

silinţa s ă învăţăm cît mai mult posibil şi, de la şcoala primar ă la doctorat sau

concursurile pentru titlul de agregat, tînărul nu face decît s ă ingurgiteze

conţinutul cărţilor, făr ă a-şi exersa vreodat ă judecata proprie şi ini¬ ţ iativa.

Instruirea const ă, pentru dînsul, în a recita şi a asculta. „S ă înveţi lecţ

ii,

s ă ştii pe dinafar ă o gramatică

6 A se vedea Psychologie du socialisme, 7e edit., şi Psychologie de Veducation,

14e edition.

sau un compendiu, s ă repeţi bine, s ă imiţi la perfecţ

ie, itl ' — scria un fost

ministru ai instrucţiunii public-o, d. Jul( Simon — o educaţie nostim ă în

care orice efort este UD act de credin ţă fa ţă de infailibilitatea dască

lului

şi care nu face decît s ă ne micşoreze şi s ă ne fac ă neputincioşi".

Dac ă educaţia aceasta nu ar fi decît inutil ă, ne-am putea mărgini să

-i deplîngem

pe nefericiţii copii pe care, în locul atîtor lucruri necesare, preferăm să

-i

învăţă

m genealogia fiilor lui Clotaire*, luptele Neustriei** şi Austrasiei***, ori

clasificările zoologice; dar ea prezint ă pericolul mult mai serios de a inspira

celui care a primit-o un dezgust excesiv fa ţă de condiţiile în care s-a nă

scut şi

dorinţa nestăpînit ă de a evada din aceste condiţii. Muncitorul nu mai vrea s ă fie

muncitor, ţăranul nu mai vrea s ă fie ţă ran, iar ultimul dintre burghezi nu vede

pentru fiii săi alt ă carier ă posibil ă decît funcţiile cu leaf ă de la stat. In loc

să-i pregăteasc ă pe oameni pentru via ţă, şcoala nu-i pregă

teşte decît pentru

funcţii publice în care reuşita nu cere nici o sclipire de iniţia¬tiv ă , în josul

scării sociale, ea creeaz ă aceste armate de proletari nemulţumiţ

i de soarta lor şi

mereu gata de revolt ă; sus, burghezia noastr ă frivol ă, sceptic ă şi credulă

totodat ă, impregnat ă de o încredere superstiţioas ă în statul-providen ţă pe care,

totuşi, mereu îl vorbeşte de rău, învinovăţ

ind întot¬deauna guvernul de propriile

ei greşeli şi incapabil ă s ă între¬prind ă ceva făr ă intervenţia autorităţii.

Statul, care fabric ă cu ajutorul manualelor pe toţi aceşti posesori de diplom ă , nu

poate folosi decît un mic număr dintre dînşii, lăsîndu-i prin forţa împrejură

rilor

pe ceilalţi făr ă slujb ă. E nevoit deci s ă se resemneze a-i hrăni pe cei dinţ

ii şi

de a-i avea drept inamici pe ceilalţi. Din vîrful şi pîn ă la baza piramidei

sociale, masa formidabil ă a poseso¬rilor de diplome asediaz ă astă

zi slujbele. Un

negustor poate foarte greu găsi un agent pe care să-1 trimit ă ca reprezentant în

colonii, pe cînd posturi oficiale din cele mai modeste sînt solicitate de mii de

candidaţi. Numai departamentul Senei număr ă 20 000 de institutori şi institutoare

făr ă pos¬turi, care, dispreţuind ogoarele şi atelierele, se adresează

* Nume purtat de mai mulţi regi francezi, urmaşi ai lui Clovis în secolele VI-

VIII. (Nota trad.)

** Unul din statele Franţ

ei merovingiene, format imediat dupj moartea lui Clotaire

I, în anul 1561. (Nota trad.)

*** Numit ă şi „regatul de Est", acest stătule ţ franc, mai puţ

in romanizat, a fost

mult timp rivalul Neustriei, avînd în cele din lirmfl cîştig de cauz ă . De aici s-a

ridicat dinastia carolingian ă. (Nota trad

h i

statului ca s ă le asigure existenţa. Numă

rul aleşilor fiind redus, acela al

nemulţumiţilor este în mod necesar imens. Aceştia din urm ă sînt gata pentru toate

revoluţiile, oricare ar fi şefii şi scopul urmărit. Achiziţia de cunoştinţ

e

inutili¬zabile este un mijloc sigur de a transforma omul în revoltat".

Evident, este prea tîrziu spre a mai înfrunta un aseme¬nea curent. Doar

experienţa, cea din urm ă educatoare a popoarelor, îşi va lua sarcina de a ne

dezvălui greşeala. Numai ea va şti s ă dovedeasc ă necesitatea înlocuirii

odioa¬selor noastre manuale, a jalnicelor noastre concursuri prin-tr-o instruire

profesional ă capabil ă s ă readuc ă tineretul pe ogoare, în ateliere, în

întreprinderile din colonii, astăzi în stare de delăsare.

Aceast ă instruire profesional ă, atît de cerut ă astă

zi de toate spiritele luminate,

a fost aceea primit ă odinioar ă de părinţii noştri şi pe care au ştiut s-o pă

streze

popoarele care domin ă azi lumea prin voinţa, iniţ

iativa şi spiritul lor

între¬prinză

tor, în pagini remarcabile, din care voi reproduce mai departe pasaje

esenţiale, Taine a arătat limpede c ă educaţia noastr ă de altădat ă era cam ceea ce

este astăzi educaţia englez ă sau american ă şi, făcînd o pregnant ă para¬lel ă între

sistemul latin şi sistemul anglo-saxon, el relie¬feaz ă clar rezultatele celor două

metode.

Poate c ă am putea s ă acceptăm toate inconvenientele educaţiei noastre clasice dacă

ea nu ar face decît declasaţi şi nemulţumiţi, dac ă achiziţia superficial ă a atîtor

cunoş¬tinţe şi recitarea perfect ă a atitor manuale ar ridica nivelul inteligenţ

ei.

Dar obţine ea realmente acest rezultat? Vai, nu! Judecata, experienţa, iniţ

iativa,

caracterul sînt condi¬ ţiile succesului în viaţa şi nu din cărţi se înva ţă ele.

Cărţile sînt dicţ

ionare de consultat cu folos, dar din care este absolut de prisos

s ă înmagazinezi în cap lungi fragmente.

6 Fenomenul nu este, de altfel, specific popoarelor latine; îl ob¬servă

m şi în

China, ţar ă condus ă şi ea de o solid ă ierarhie de manda¬rini şi unde mandarinatul

se obţine tot prin concurs, pentru care singura prob ă este recitarea

imperturbabil ă din groase manuale. Ar¬mata ştiutorilor de carte făr ă slujb ă este

considerat ă astăzi în China o veritabil ă calamitate naţional ă . La fel în India,

unde, dup ă ce englezii au deschis şcoli, nu pentru a educa, ca în Anglia, ci pur

şi simplu spre a-i instrui pe indigeni s-a format o clas ă special ă de ştiutori de

carte, Babu, care, atunci cînd nu pot cuceri o poziţ

ie,, devin duşmanii

ireconciliabili ai puterii engleze. La toţi aceşti Babu„ prevăzuţ

i sau nu cu

slujbe, cel dintîi efect al instruirii a fost scăde¬rea enorm ă a nivelului lor de

moralitate. Am insistat pe larg asupra acestui aspect în cartea mea Les

civilisations de Vinde. Toţi autorii care au vizitat marea peninsul ă au constatat

acelaşi lucru.

Instruirea profesional ă poate dezvolta inteligenţa într-o măsur ă care scap ă cu

totul instruirii clasice. Taine a ară

tat lucrul acesta foarte bine în rîndurile

care urmeaz ă:

„Ideile nu se formeaz ă decît în mediul lor natural ş1 normal; ceea ce face s ă se

dezvolte germenul lor sînt nemr măratele impresii sensibile pe care tînă

rul le

recepteaz ă zi de zi în atelier, în min ă , la tribunal, în biroul notarului, pe

şantier, în spital, la vederea uneltelor, materialelor şi opera¬ ţ iilor, în

prezenţa clienţilor, a muncitorilor, a muncii, a lucrului bine sau rău fă

cut,

costisitor sau lucrativ: iat ă micile percepţ

ii specifice ale ochilor, urechii,

mîinilor şi chiar mirosului, care, primite involuntar şi elaborate în tain ă , se

organizeaz ă în el spre a-i sugera mai devreme sau mai tîr¬ziu cutare combinaţ

ie

nou ă, cutare simplificare, economie, perfecţionare sau invenţ

ie. De toate aceste

contacte preţ

i¬oase, de toate aceste elemente asimilabile şi indispensabile

tînă

rul francez este lipsit tocmai în anii vîrstei rodnice: şapte sau opt ani el

este sechestrat într-o şcoal ă, departe de experienţa direct ă şi personal ă care i-

ar fi dat noţiunea exact ă şi vie a lucrurilor, a oamenilor şi diferitelor moduri

de a lucra cu toate acestea.

...Cel puţin nou ă din zece şi-au pierdut timpul şi efortu¬rile, mai mulţ

i ani din

viaţa, anii cei mai eficaci, mai impor¬tanţi sau chiar decisivi: ţineţ

i cont mai

întîi de jumătate sau dou ă treimi din cei care se prezint ă la examen, vreau să

spun refuzaţii; apoi, dintre admişi, gradaţi, posesori de brevete şi diplome, încă

o jumătate sau dou ă treimi, vreau ■s ă spun surmenaţ

ii. Li s-a pretins prea mult

cerîndu-li-se ca în cutare zi, pe un scaun sau în faţa unui tablou, s ă fie, timp

de dou ă ore şi pentru un grup de ştiinţ

e, repertorii vii ale întregii cunoaşteri

umane; într-adevăr, ei au fost aceas¬ta, sau au fost cu aproximaţ

ie, în acea zi,

timp de dou ă ore; dar, o lun ă mai tîrziu, nu mai sînt; nu ar mai putea •susţ

ine un

nou examen; achiziţiile lor, prea numeroase şi •copleşitoare, lunec ă neîncetat în

afara spiritului lor şi noi achiziţii nu mai fac. Vigoarea lor mental ă a cedat;

seva fecund ă a secat; apare omul fă

cut şi adesea acesta este un om sfîrşit.

Acesta, aşezat, căsătorit, resemnat s ă se învîr-teasc ă în cerc, la nesfîrşit în

acelaşi cerc, cantoneaz ă în oficiul să

u restrîns; îşi îndeplineşte slujba corect,

nimic mai mult. Randament mediocru; cu siguran ţă, încasările nu echilibrează

cheltuielile. In Anglia şi în America, unde, ca odinioar ă în Franţ

a de dinainte de

1789, se foloseşte proce¬deul invers, randamentul obţinut este egal sau superior".

62

63

[lustrul istoric ne arat ă apoi care este deosebirea între sistemul nostru şi acela

al anglo-saxonilor. La ei înv ăţă¬tura nu provine din cărţ

i, ci din lucrurile

înseşi. Inginerul,, de exemplu, formîndu-se într-un atelier şi niciodat ă într-o

şcoal ă, fiecare poate ajunge exact la gradul pe care îl com¬port ă inteligenţ

a sa,

muncitor sau contramaistru în caz c ă este incapabil s ă mearg ă mai departe, inginer

dac ă aptitu¬dinile sale i-o permit. De altminteri este un procedeu demo¬cratic şi

util societăţii, în contrast cu acela care face s ă depind ă întreaga carier ă a unui

individ de un concurs de-cîteva ore, susţinut la vîrsta de 18 sau 20 de ani.

„In spital, în min ă, în manufactur ă , la arhitect, la omul legii, elevul, primit de

foarte tînă

r, îşi face ucenicia şi sta¬giul, cam ca Ia noi un secretar de birou de

avocatur ă sau un ucenic într-ale picturii în atelierul să

u. In prealabil, înainte

de a intra, a putut urma vreun curs general şi sumar, spre a avea gata cadrul

depozitării observaţiilor pe care urmeaz ă a le face de îndat ă . Cu toate acestea,

cel mai ade¬sea la îndemîna sa se afl ă cîteva cursuri tehnice pe care le va putea

frecventa în orele libere, spre a coordona treptat experienţ

ele cotidiene pe care

le face. Sub un asemenea regim, capacitatea practic ă creşte şi se dezvolt ă de la

sine, exact în măsura pe care o comport ă facultăţile elevului şi în direcţ

ia

impus ă de viitoarea sa ocupaţie, de munca spe¬cial ă la care vrea s ă se adapteze

înc ă din prezent. In felul acesta, în Anglia şi Statele Unite tînă

rul ajunge

repede s ă dea tot ceea ce poate da. De la vîrsta de 25 de ani şi chiar mai curînd,

dac ă are substanţ

a şi fondul de rigoare, el este nu doar un executant util, ci şi

un întreprinzător spontan, nu numai un angrenaj, ci şi un motor. în Franţ

a, unde a

prevalat procedeul invers şi unde, cu fiecare generaţ

ie, de¬vine tot mai

chinezesc, totalul forţelor pierdute este enorm".

Şi marele filosof ajunge la urmă

toarea concluzie în ceea ce priveşte nepotrivirea

crescând ă a educaţiei noastre latine cu viaţa:

„La trei etaje ale instruirii, pentru copii, adolescenţi şi tineret, pregă

tirea

teoretic ă şi şcolar ă în bănci, cu ajutorul cărţ

ilor, s-a prelungit şi s-a

supraîncărcat în vederea exame¬nului de absolvire, de grad, de diplom ă , exclusiv

în scopui acesta şi cu ajutorul celor mai rele mijloace, prin aplicarea unui regim

antinatural şi antisocial, prin întîrzierea exce¬siv ă a uceniciei practice, prin

internat, antrenament artifi¬cial şi îndopare mecanic ă, prin surmenare, făr ă a se

ţine seama de viitor, de vîrsta adult ă şi de ocupaţiile viguroase

64

cărora bărbatul va trebui s ă le fac ă fa ţă, făcîndu-se abstrac¬ ţie de lumea reală

în care tînărul va intra, de societatea ambiant ă la care trebuie să-1 adaptă

m sau

să-1 resemnăm anticipat, de conflictul uman în care, spre a se apăra şi a se ţ ine

în picioare, el trebuie, în prealabil, echipat, înarmat,, exersat, călit. Această

echipare indispensabil ă, aceast ă achi¬ziţie mai important ă decît toate celelalte,

aceast ă solidi¬tate a bunului sim ţ, a voinţ

ei şi nervilor şcolile noastre nu o

dau; cu totul pe de-a-ndoaselea, departe de a-1 califica, ele îl descalific ă în

ceea ce priveşte condiţia sa viitoare şi

definitiv ă. In consecin ţă, intrarea sa în lume şi primii paşi pe terenul acţ

iunii

practice nu sînt, cel mai adesea, decît, o suit ă de căderi dureroase; tînă

rul

rămîne cu moartea în suflet, doborît pentru mult ă vreme, uneori estropiat pe

totdeauna. Este o încercare aspr ă şi primejdioas ă ; echili¬brul moral şi mental se

altereaz ă în aceast ă încercare şi exist ă riscul de a nu se mai putea restabili;

deziluzia a şi venit, prea brusc şi prea total; decepţ

iile au fost prea mari şi

amărăciunile prea grele"7.

Ne-am îndepărtat, în cele de mai sus, de psihologia mul¬ ţ imilor? Cu certitudine

nu. Spre a înţelege ideile, credinţele care germineaz ă azi şi care vor apă

rea

mîine, trebuie s ă ştim cum a fost pregătit terenul. învăţătura dat ă tineretului

dintr-o ţar ă permite s ă se prevad ă întrucîtva destinele ace¬lei ţări. Educaţ

ia

generaţiei actuale justific ă previziunile cele mai sumbre. In parte, cu ajutorul

instruirii şi educaţiei se amelioreaz ă sau se altereaz ă sufletul mulţ

imilor. Era

deci necesar s ă arătăm cum sistemul actual 1-a fasonat şi cum masa indiferenţ

ilor

şi a neutrilor a devenit progresiv o imens ă armat ă de nemulţumiţi, gata s ă urmeze

toate suges¬tiile utopiştilor şi retorilor. Şcoala formeaz ă astăzi nemul¬ ţumiţ

i şi

anarhişti şi pregăteşte pentru popoarele latine timpurile decadenţei.

' Taine, Le regime moderne, t. II, 1894. Aceste pagini sînt aproape ultimele pe

care le-a scris Taine. Ele rezum ă în chip admirabil rezul¬tatele lungii sale

experienţe. Educaţia este singurul nostru mijloc de a acţiona puţ

in asupra

sufletului unui popor. Este profund întrist ă¬tor faptul c ă ' aproape nimeni în

Franţa nu a putut ajunge s ă înţe¬leag ă ce redutabil element de decadenţă

constituie învăţă-mîntul nos¬tru actual. în loc s ă înalţ

e tineretul, el îl

înjoseşte şi îl perverteşte.

Capitolul I

FACTORI! IMEDIAŢI AI OPINIISLOR MULŢIMILOR

Prima parte a lucrării noastre a tratat despre sentimente, dei, raţ

ionamente

proprii colectivităţ

ilor; cunoaşterea aces¬tora ne-ar putea da, evident la modul

general, mijloacele de a impresiona sufletul mulţimilor. Am şi vă

zut ceea ce

izbeşte-imaginaţia mulţ

imilor, puterea şi contagiunea sugestiilor, prezentate mai

ales sub form ă de imagini. Dar sugestiile posibile fiind de origine foarte

diferit ă, factorii capabili s ă acţioneze asupra sufletului mulţ

imilor pot fi

destul de dife¬riţi. Este deci necesar să-i examinăm separat. Mulţ

imile sînt

aproximativ ca sfinxul din fabula antic ă: trebuie s ă ştii s ă rezolvi problemele pe

care ţi le pune psihologia lor sau s ă te resemnezi s ă fii devorat de ele.

1. Imaginile, cuvintele şi formulele. Puterea magic ă a cuvintelor şi formulelor.

Puterea cuvintelor este legat ă de imaginile pe care le evoc ă , indepen¬dent de

sensul lor real. Aceste imagini variaz ă de la epoc ă la epoc ă, de la ras ă la ras ă .

Uzura cuvin¬telor. Exemple de variaţ

ii considerabile ale sensu¬lui unor cuvinte

din cele mai uzuale. Utilitatea politic ă a boteză

rii cu nume noi a lucrurilor

vechi, atunci cînd cuvintele cu care erau desemnate aces¬tea produceau o impresie

neplăcut ă asupra mulţi¬milor. Variaţia sensului cuvintelor dup ă ras ă . Sen¬sul

diferit al cuvîntului democraţie în Europa şi în America. 2. Iluziile. Importanţ

a

lor. Le regăsim la baza tuturor civilizaţiilor. Necesitatea social ă a iluziilor.

Mulţimile le prefer ă totdeauna adevăru¬rilor. 3. Experienţa. Numai experienţ

a

poate insti¬tui în sufletul mulţimilor adevă

ruri devenite nece¬sare şi poate

distruge iluzii devenite periculoase. Experienţa nu acţioneaz ă decît cu condiţ

ia

de a ii frecvent repetat ă. Ce cost ă experienţele nece¬sare convingerii mulţ

imilor.

4. Raţiunea. Nulitatea influenţei sale asupra mulţimilor. Mulţ

imile nu pot fi

dominate decît dac ă se acţioneaz ă asupra sentimentelor lor. Rolul logicii în

istorie. Cauzele secrete ale evenimentelor neverosimile.

Am cercetat mai sus factorii îndepărtaţi şi pregătitori care înzestreaz ă sufletul

popoarelor cu o receptivitate spe¬cial ă, făcînd posibil ă la mulţ

imi naşterea

anumitor senti¬mente şi anumitor idei. Ne rămîne acum s ă examină

m fac¬torii

susceptibili de a exercita o acţiune imediat ă . Vom ve¬dea într-un viitor capitol

cum trebuie manipulaţi aceşti, factori pentru a-şi produce efectele.

66

1. imaginile, cuvintele şi formulele

Studiind imaginaţia mulţimilor, am văzut c ă ele sînt, impresionate mai ales de

imagini. Dac ă nu totdeauna dis¬punem de imagini, este cu putin ţă s ă le evocă

m prin

folo¬sirea judicioas ă a cuvintelor şi formulelor. Manipulate cu art ă, ele au într-

adevăr puterea misterioas ă pe care o atribu¬iau odinioar ă magiei adepţ

ii acesteia.

Ele provoac ă în sufletul gloatelor cele mai formidabile furtuni şi pot, de

asemenea, s ă le calmeze. S-ar putea ridica o piramid ă mai înalt ă decît aceea a

bătrînului Keops doar cu osemintele victimelor-puterii cuvintelor şi formulelor.

Puterea cuvintelor este legat ă de imaginile pe care le evoc ă şi este cu totul

independent ă de semnificaţia lor real ă. Acelea al căror sens este cel mai ră

u

definit posed ă uneori efectul cel mai mare. Aşa sînt, de exemplu, termenii

demo¬craţie, socialism, egalitate, libertate etc, al că

ror sens este atît de vag

încît nici groase volume nu reuşesc să

-1 preci¬zeze. Cu toate acestea, o putere

magic ă se ataşeaz ă de scur¬tele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţ

ia

tuturor pro¬blemelor. Ele sintetizeaz ă aspiraţii inconştiente variate şi speranţ

a

realizării lor.

Raţiunea şi argumentele nu ar reuşi s ă lupte împotriva anumitor cuvinte şi

formule. Le pronunţăm cu reculegere înaintea mulţimilor; şi, de îndat ă, feţ

ele

devin respectuoase şi frunţile se înclin ă. Mulţi le socot forţ

e ale naturii,

puteri supranaturale. Ele evoc ă în suflete imagini grandioase şi vagi, dar chiar

vagul care le estompeaz ă sporeşte puterea

67

lor misterioas ă. Le putem compara cu acele divinităţ

i redu¬tabile ascunse în

spatele tabernacolelor şi de care evlavioşii nu se apropie decît tremurînd.

Imaginile evocate de cuvinte fiind independente de sensul lor, variaz ă de la epocă

la epoc ă , de la popor la popor, sub identitatea formulelor. De anumite cuvinte se

ataşeaz ă vremelnic anumite imagini: cuvîntul nu este decît butonul ■ de apel care

le face s ă apar ă.

Nu toate cuvintele şi nu toate imaginile posed ă pute¬rea de a evoca imagini;

exist ă unele care, dup ă ce le-au •evocat, se uzeaz ă şi nu mai trezesc

nimic în spirit. Ele devin atunci sunete goale, a căror utilitate principală

este de a-1 dispensa pe acela care le întrebuinţeaz ă de obliga¬ ţ ia de a gîndi.

Cu un mic stoc de formule şi de locuri comune învăţate în tinereţ

e, avem

tot ceea ce ne trebuie spre a traversa viaţa făr ă obositoarea necesitate de a

reflecta. Dac ă avem în vedere o limb ă determinat ă, remarcăm c ă cuvintele din care

ea se compune se modific ă destul de lent în decursul timpului; făr ă încetare,

îns ă, se schimb ă ima¬ginile pe care cuvintele le evoc ă sau sensul legat de ele. De

aceea, într-o alt ă lucrare, am ajuns la concluzia c ă tra¬ducerea exact ă a unei

limbi, mai cu seam ă dac ă este vorba de popoare moarte, este total imposibil ă . Ce

facem noi, în realitate, substituind un termen francez unui termen lati¬nesc,

grec sau sanscrit, sau chiar şi atunci cînd căutăm s ă înţ

elegem o carte

scris ă în propria noastr ă limb ă acum cîteva secole? Pur şi simplu substituim

imaginile şi ideile pe care viaţa modern ă le-a suscitat în inteligenţa noastr ă ,

noţiunilor şi imaginilor absolut diferite pe care viaţ

a veche le-a generat în

sufletul unor rase supuse la condiţii de exis¬ten ţă făr ă analogie cu ale noastre.

Oamenii Revoluţiei care îşi imaginau că-i copiaz ă, pe greci şi romani nu fă

ceau

decît s ă dea unor cuvinte vechi un sens pe care acestea nu l-au avut niciodat ă . Ce

asemănare putea s ă existe între institu¬ ţ iile grecilor şi acelea pe care le

desemnăm în zilele noastre cu cuvintele corespondente? Ce era atunci o republică

dac ă nu o instituţie esenţialmente aristocratic ă format ă dintr-o reuniune de mici

despoţi care dominau o mulţime de sclavi menţinuţi în cea mai absolut ă supunere ?

Aceste aristocraţ

ii comunale, bazate pe sclavaj, nu ar fi putut exista nici o

clip ă făr ă aceasta.

Cuvîntul libertate ce ar putea s ă semnifice asemănător cu ceea ce înţ

elegem noi

astăzi, într-o epoc ă în care liber¬tatea de a gîndi nici măcar nu era de bă

nuit şi

cînd nu era

nelegiuire mai mare şi de altfel mai rar ă decît s ă pui în discuţ

ie zeii, legile şi

obiceiurile cetăţ

ii ? Cuvîntul patrie, în sufletul unui atenian sau al unui

spartan semnifica cultul Atenei sau al Spartei şi nicidecum pe acela al Gre¬ciei,

alcătuit ă din cetăţi rivale şi mereu în stare de ră

zboi. Ce sens avea acelaşi

cuvînt la vechii gali divizaţ

i în triburi rivale, de rase, limbi şi religii

diferite, pe care Cezar le-a învins atît de uşor, pentru c ă şi-a gă

sit mereu

aliaţi printre ele ? Roma însă

şi a dotat Galia cu o patrie, dîndu-i unita¬tea

politic ă şi religioas ă. Chiar dac ă nu ne întoarcem atît de departe, ci numai cale

de dou ă secole îndărăt, credem oare c ă acelaşi cuvînt — patrie — era conceput cum

este astăzi, de că

tre principii francezi, de felul marelui Conde," care se aliau

cu străină

tatea împotriva suveranului lor? Şi acelaşi cuvînt nu avea el oare un

sens diferit de sensul mo¬dern pentru emigranţii care îşi închipuiau c ă ascult ă de

legile onoarei combătînd Franţ

a, pe cînd de fapt ascultau de punctul lor de

vedere, deoarece legea feudal ă îl lega pe vasal de seniorul său şi nu de pă

mînt,

iar acolo unde co¬manda suveranul, acolo era adevărata patrie.

Numeroase sînt cuvintele al căror sens s-a schimbat ast¬fel profund de la o epocă

la alta. Nu putem ajunge s ă le înţelegem cum erau ele odinioar ă decît dup ă un

îndelungat efort. Cum s-a spus pe bun ă dreptate, este necesar ă mult ă lectur ă ca să

reuşim s ă înţelegem ce însemnau în ochii str ă ¬bunilor noştri cuvinte ca rege şi

familie regal ă. Ce s ă mai spunem atunci de termenii mai complecşi ?

Cuvintele nu au deci decît semnificaţii mobile şi tranzi¬torii, care se schimb ă de

la epoc ă la epoc ă şi de la popor la popor. Dac ă vrem s ă acţionă

m cu ajutorul lor

asupra mulţimilor, trebuie s ă ştim ce sens au pentru ele la un moment dat, şi nu

acela pe care l-au avut odinioar ă sau pe care îl au pentru indivizii de

constituţie mental ă dife¬rit ă. Cuvintele trăiesc ca şi ideile.

In consecin ţă, atunci cînd mulţimile, ca urmare a unor răsturnă

ri politice, a unor

schimbări de credinţe, sfîrşesc prin a manifesta o antipatie profund ă pentru

imaginile' evocate-, de anumite cuvinte, prima datorie a veritabilului om de stat

este s ă schimbe cuvintele, bineînţeles făr ă a se atinge de lucruri în ele însele.

Acestea din urm ă sînt prea legate de constituţia ereditar ă ca s ă fie transformate.

Judiciosul Tocqueville* a făcut remarcat faptul c ă treaba Consula-

* Scriitor politic francez (1805-1859), autor al lucrărilor De la democraţ

ie en

Amerique şi Uancien regime et la revolution. (Nota trad.)

68

69

tului şi Imperiului a constat îndeosebi în înveşmîntarea in noi cuvinte a

majorităţii instituţ

iilor din trecut, deci în Înlocuirea cuvintelor care evocau

apariţia în imaginaţie a ■unor chipuri supărătoare cu altele a că

ror noutate

împie¬dica asemenea evocări. Impozitul direct • a devenit contri-•buţie funciar ă ,

gabela* a devenit impozit pe sare, ajutoa¬rele au devenit contribuţ

ii indirecte şi

tax ă reunite, taxa ipentru meserie şi corporaţie** s-a numit patent ă etc.

Una din funcţiile cele mai importante ale oamenilor de stat const ă deci în

botezarea cu cuvinte populare, sau cel puţ

in neutre, a lucrurilor detestate de

mulţ

imi sub vechile lor denumiri. Puterea cuvintelor este atît de mare încît este

suficient s ă alegi bine termenii spre a face s ă fie accep¬tate lucrurile cele mai

odioase. Taine observ ă cu justeţe c ă ■ tocmai invocînd libertatea şi fraternitatea,

cuvinte foarte populare pe atunci, iacobinii au putut „instala un despo¬tism demn

de Dahomey***, un tribunal asemănător cu acela al Inchiziţ

iei, hecatombe umane

similare ca acelea din vechiul Mexic". Arta guvernanţ

ilor, ca şi aceea a

avocaţilor, «onst ă în principal în ştiinţa manevrării cuvintelor. Art ă ■dificilă

pentru c ă , în una şi aceeaşi societate, aceleaşi cu¬vinte au cel mai adesea

sensuri diferite în diferitele pături •sociale. In aparen ţă ele folosesc aceleaşi

cuvinte, dar nu vorbesc aceeaşi limb ă.

în exemplele precedente am făcut s ă intervin ă timpul ca factor principal al

schimbării sensului cuvintelor. Dac ă am fi făcut s ă intervin ă şi rasa, atunci am.

fi văzut c ă în una şi aceeaşi epoc ă, la popoare la fel de civilizate, îns ă de rase

■ diferite, cuvinte identice corespund foarte adesea la idei «extrem de diferite.

Aceste deosebiri nu pot fi înţelese făr ă numeroase călă

torii, deci nu aş putea

insista asupra ches¬tiunii, limitîndu-m ă s ă observ c ă tocmai cuvintele cele mai

uzitate sînt acelea care, de la un popor la altul, au sensu¬rile cele mai

diferite. Aşa sînt, de exemplu, cuvintele demo¬craţ

ie şi socialism, atît de

frecvent utilizate astăzi.

* Do la termenul arab Kabala, în fr. gabelle, desemna impozitul asupra să

rii, care

se percepea înainte de marea Revoluţie. (Notatrad.)

** «la taxe des maltrises et jurandes » în textul original. (Nota trad.)

*** Vechea denumire a Beninului de astă

zi, stat situat pe coasta ele Vest a

Africii, în Golful Guineii, numit şi Golful Benin. (Nota trad.)

In realitate, aceste cuvinte corespund unor idei şi ima¬gini complet opuse în

sufletele latine şi în cele anglo-saxone. La latini, cuvîntul democraţie semnifică

mai ales estomparea voinţei şi iniţiativei individului în faţa voinţ

ei şi

iniţiativei statului. Acesta din urm ă este însărcinat din ce în ce mai mult să

condxic ă, s ă centralizeze, s ă monopolizeze şi s ă fa¬brice. La el fac în mod

constant apel toate partidele, făr ă excepţie, fie c ă este vorba de radicali,

socialişti sau monar-histi. La anglo-saxoni şi îndeosebi la americani, acelaşi cuvînt

înseamn ă, dimpotriv ă, dezvoltarea intens ă a voinţei individului, discreţ

ia

statului, căruia, în afara poliţiei, a armatei şi a relaţ

iilor diplomatice, nu i

se las ă nimic de dirijat, nici chiar instruirea. Aşadar, acelaşi cuvînt are, la

aceste dou ă popoare, sensuri absolut contrare1.

2. Iluziile

Din zorii civilizaţiilor, popoarele au avut de suferit întotdeauna influenţ

a

iluziilor. Tocmai creatorilor de iluzii le-au ridicat ele cele mai multe temple,

statui şi altare. Iluziile religioase odinioar ă , iluziile filosofice şi sociale

azir regăsim aceste formidabile suverane în fruntea tuturor civi¬lizaţ

iilor care

au înflorit succesiv pe planeta noastr ă. în numele lor au fost clă

dite templele

din Caldeea şi din Egipt, monumentele religioase ale evului mediu şi în numele lor

a fost zdruncinat ă din temelii întreaga Europ ă acum un secol. Nu exist ă nici una

din concepţiile noastre artistice,, politice sau sociale care s ă nu poarte

puternica lor amprent ă.. Uneori omul le răstoarn ă, cu preţ

ul unor convulsiuni

înspăi¬mântătoare, dar el pare condamnat s ă le restabileasc ă mereu. Făr ă ele nu ar

fi putut ieşi din barbaria primitiv ă şi îăr& ele, iarăşi, ar recă

dea repede în

aceeaşi barbarie. Sînt umbre; goale, făr ă îndoial ă ; dar aceste fiice ale visurilor

noastre au incitat popoarele s ă creeze tot ceea ce face splendoarea artelor şi

măreţia civilizaţiilor.

x în Les lois psychologiques de l'eoolution des peuples am insistat îndelung

asupra deosebirii care separ ă idealul democratic latin de idealul democratic

anglo-saxon.

71

„Dac ă s-ar distruge, în muzee şi biblioteci, şi dac ă s-ar trece la nă

ruirea, pe

dalele din pieţele bisericilor, a tuturor operelor şi monumentelor de artă

inspirate de religii, ce ar ră

mîne din marile visuri ale oamenilor ? scrie un

autor care rezum ă doctrinele noastre. A le da oamenilor partea de spe¬ran ţă şi de

iluzii făr ă care ei nu pot s ă existe, aceasta este raţ

iunea de a fi a zeilor, a

eroilor şi a poeţilor. Ştiinţa a părut să-şi asume cîtva timp aceast ă misiune. Dar

ceea ce ■a compromis-o în inimile avide de ideal este c ă ea nu îndrăz¬neşte să

promit ă destul şi c ă ea nu ştie s ă mint ă îndeajuns".

Filosofii din secolul trecut s-au consacrat cu fervoare ■ distrugerii iluziilor

religioase, politice şi sociale cu care timp •de multe secole au trăit părinţ

ii

noştri. Distrugîndu-le, ei au secătuit izvoarele speranţei şi resemnă

rii. In

spatele himerelor ucise au găsit forţ

ele oarbe ale naturii, inexora¬bile pentru

cei slabi şi necunoscînd mila.

Cu toate progresele sale, filosofia înc ă nu a putut oferi popoarelor nici un ideal

capabil s ă le fascineze. Iluziile fiindu-le indispensabile, ele se îndreapt ă din

instinct, ca insecta care se îndreapt ă spre lumin ă, că

tre retorii care le

iluzioneaz ă. Marele factor al evoluţiei popoarelor nu a fost niciodat ă .adevă

rul,

ci eroarea. Iar dac ă socialismul vede astăzi cres-«înd puterea sa, este pentru că

el constituie singura iluzie «are mai este vie. Demonstraţiile ştiinţ

ifice nu

împiedic ă nicidecum mersul său progresiv. Principala sa for ţă este aceea de a fi

apărat de spirite care ignor ă îndeajuns realit ă¬ ţile spre a cuteza s ă promit ă cu

neruşinare omului fericirea. Iluzia social ă domneşte actualmente asupra tuturor

ruinelor trecutului, iar viitorul îi aparţine. Mulţimile nu au fost niciodată

însetate de adevăr. Ele întorc spatele evidenţ

elor care nu le sînt pe plac,

preferind s ă zeifice eroarea, dac ă eroarea le seduce. Cine ştie s ă le iluzioneze

este cu uşurin ţă stăpînul lor; cine încearc ă s ă le deziluzioneze este întot¬deauna

victima lor.

3. Experienţa

Experienţa constituie oarecum singurul procedeu eficace spre a fixa un adevă

r în

sufletul mulţ

imilor şi de a distruge iluziile devenite prea periculoase. Totuşi,

ea trebuie reali¬zat ă pe o scar ă foarte larg ă şi foarte adesea repetat ă .

Expe¬rienţele făcute de o generaţie sînt în general inutile pentru

72

cea urmă

toare, fapt pentru care evenimentele istorice invo¬cate ca elemente de

demonstraţie nu ajut ă. Singura lor utili¬tate este de a dovedi pîn ă la ce punct

experienţele trebuie repetate de la o vîrst ă la alta pentru a exercita oarecare

influen ţă şi a reuşi s ă zdruncine o eroare solid implantat ă.

Secolul nostru, ca şi acela care 1-a precedat, vor fi men¬ ţionate făr ă îndoial ă de

către istoricii din viitor ca o er ă a experienţelor neobişnuite. In nici o epocă

nu s-au încercat atîtea.

Cea mai gigantic ă a fost Revoluţia francez ă. Spre a se descoperi c ă o societate nu

se poate reface component ă cu component ă, dup ă indicaţiile raţ

iunii pure, a

trebuit s ă fie masacraţi mai multe milioane de oameni şi s ă fie răvăşit ă întreaga

Europ ă timp de douăzeci de ani. Pentru a se dove¬di experimental c ă Cezarii le

cost ă scump pe popoarele care îi aclam ă, au fost necesare dou ă ruină

toare

experienţe timp de cincizeci de ani şi, în pofida clarităţii lor, ele nu par s ă fi

fost suficient de convingă

toare. Prima a costat totuşi trei milioane de oameni şi

o invazie, a doua o dezmembrare şi necesitatea de armate permanente. Încercarea

unei a treia a dat greş acum cîţiva ani şi desigur c ă va da greş şi în viitor.

Pentru a se face admis c ă imensa armat ă german ă nu era, cum se ară

ta înainte de

1870, un fel de gard ă naţio¬nal ă inofensivă2, a fost necesar îngrozitorul ră

zboi

care ne-a costat atît de scump. Pentru a se recunoaşte c ă protecţ

io-nismul

ruineaz ă în cele din urm ă popoarele care îl accept ă, vor fi necesare experienţ

e

dezastruoase. Asemenea exemple ar putea fi multiplicate la infinit.

2 Opinia s-a format, în cazul acesta, prin asociaţ

ii grosiere de lucruri

deosebite, asociaţii al că

ror mecanism l-am expus în pagini precedente. Garda

noastr ă naţional ă de atunci fiind compus ă din prăvăliaşi paşnici, certaţ

i cu

disciplina şi care nu puteau fi luaţ

i în serios, tot ceea ce purta un nume analog

trezea aceleaşi imagini şi era soco¬tit, prin urmare, la fel de inofensiv. Eroarea

mulţimilor era împăr¬tăşit ă atunci, aşa cum se întîmpl ă atît de adesea cu opiniile

generale, de către conducătorii lor. într-un discurs pronunţ

at în ziua de 31

decembrie 1867, în Camera deputaţilor, d. Thiers'repeta c ă Prusia, în afara unei

armate active aproximativ egale ca număr cu a noastr ă, nu poseda decît o gardă

naţional ă asemănătoare cu aceea pe care o aveam şi noi şi, prin urmare, fără

importan ţă. Aserţ

iuni tot atît de rxacte ca şi celebrele previziuni ale aceluiaşi

om de stat cu privire la şansele mult prea scăzute ale că

ilor ferate de a se

dezvolta în viitor.

73

4. Raţiunea

In enumerarea factorilor capabili s ă impresioneze sufle¬tul mulţ

imilor ne-arn

putea dispensa s ă menţionăm raţiu¬nea, dac ă nu ar fi necesar s ă arătă

m valoarea

negativ ă a influenţei sale.

Am şi arătat c ă mulţimile nu sînt influenţabile cu aju¬torul raţionamentelor şi că

nu înţeleg decît asociaţiile de idei grosiere. în consecin ţă , oratorii care _ ştiu

s ă le impre¬sioneze fac apel la sentimentele lor şi niciodat ă la raţ

iunea lor.

Legile logicii raţ

ionale nu au nici un efect asupra lor3. Pentru a convinge

mulţimile trebuie mai întîi să-ţ

i dai bine seama de sentimentele de care sînt ele

animate, s ă te pre¬faci c ă le împărtăşeşti, ca apoi s ă încerci s ă le modifici,

provocînd, cu ajutorul unor asociaţ

ii rudimentare, anumite imagini sugestive;

trebuie s ă ştii ca, ia nevoie, s ă faci paşi îndărăt, mai ales s ă ştii s ă ghiceşti

în fiecare clip ă _ senti¬mentele pe care le generezi. Trebuinţa aceasta de a-ţ

i

varia limbajul dup ă efectul produs în momentul în care vorbeşti, face dinainte

neputincios orice discurs studiat şi pregătit. Oratorul care îşi urmeaz ă gîndirea

sa şi nu pe aceea a audito¬rilor să

i, pierde prin însuşi acest fapt orice

influen ţă.

Spiritele logice, obişnuite cu lanţuri de raţ

ionamente riguroase, nu se pot opri

s ă nu recurg ă la acest mod de persuasiune atunci cînd se adreseaz ă mulţ

imilor,

iar lipsa

3 Primele mele observaţii privind arta de a impresiona mulţ

i¬mile şi slabele

resurse pe care le ofer ă din acest punct de vedere regu¬lile logicii dateaz ă de pe

timpul asediului Parisului, din ziua în care l-am vă

zut dus la Luvru, unde se

găsea atunci guvernul, pe mare¬şalul V..., pe care o mulţime furioas ă pretindea a-

1 fi prins luînd pla¬nurile fortificaţ

iilor, spre' a le vinde prusacilor. Un

membru al guver¬nului, orator celebru, G.P..., a ieşit ca s ă adreseze o cuvîntare

mul¬ ţimii care cerea executarea imediat ă a prizonierului. M ă aşteptam ca oratorul

s ă demonstreze absurditatea acuzaţiei, spunînd c ă mareşalul acuzat era tocmai unul

din constructorii acelor fortificaţii, al că

ror plan se vindea, de altfel, în

toate librăriile. Spre marea mea stupe¬facţie — eram foarte tînă

r pe atunci —

discursul a fost cu totul altul. „Justiţia va fi aplicat ă , striga oratorul,

înaintînd spre prizonier, şi va fi o justiţie nemiloas ă. Lăsaţ

i guvernul de

apărare naţional ă' s ă termine ancheta voastr ă. Aşteptînd, îl vom bă

ga la

închisoare pe acuzat". Calmat ă imediat de aceast ă satisfacţie aparent ă, mulţ

imea a

plecat şi, dup ă un sfert de or ă, mareşalul a putut pleca acas ă . El ar fi fost

negreşit schilodit dac ă avocatul său ar fi înşirat mulţ

imii furioase

raţionamentele logice pe care tinereţe3 mea neexperimentat ă m ă făcea s ă le

găsesc convingătoare.

74

de efect a argumentelor lor îi surprinde întotdeauna. „Conse¬cinţ

ele matematice

uzuale bazate pe silogism, adic ă pe asociaţ

ii de identitate, — scrie un logician —

sînt necesare... Necesitatea ar forţ

a chiar şi asentimentul unei mase anor¬ganice,

dac ă aceasta ar fi capabil ă s ă urmăreasc ă asociaţiile de identitate". Fără

îndoial ă; dar mulţimea nu este mai apt ă decît masa anorganic ă s ă le urmăreasc ă şi

nici s ă le înţeleag ă. încercaţi s ă convingeţi prin raţ

ionament spiri¬tele

primitive, pe sălbatici sau pe copii, de exemplu, şi v ă veţ

i da seama de slaba

valoare pe care o are acest mod de argumentare.

Nu este nevoie s ă ne coborîm pîn ă la fă

pturile primitive pentru a constata

completa neputin ţă a raţ

ionamentelor atunci cînd ele au de luptat împotriva

sentimentelor. Pur şi simplu s ă ne reamintim, cît de tenace au fost, timp de

multe secole, superstiţ

iile religioase contrare celei mai ele¬mentare logici. Timp

de aproape dou ă mii de ani cele mai luminoase genii au fost îngenuncheate sub

legile lor şi a trebuit s ă ajungem în epoca modern ă pentru ca veracitatea lor să

fi putut fi doar contestat ă. Evul mediu şi Renaşterea au avut mulţ

i oameni

luminaţi; nu au avut îns ă măcar unul singur al cărui raţionament s ă fi

demonstrat laturile infantile ale acestor superstiţii, făcînd s ă se nasc ă o cît de

mic ă îndoial ă asupra actelor criminale ale diavolului sau asupra necesităţ

ii

de a-i arde pe vrăjitori.

Trebuie regretat c ă raţiunea nu este călăuza mulţimilor? Nu îndrăznim s ă o spunem.

Negreşit, raţiunea uman ă nu a reuşit s ă antreneze umanitatea pe fă

gaşele

civilizaţiei cu ardoarea şi cutezanţ

a cu care au pus-o în mişcare himerele sale.

Fiice ale inconştientului care ne conduce, aceste hi¬mere erau probabil necesare.

Fiecare ras ă poart ă în consti¬tuţia sa mental ă legile destinelor sale şi poate că

ascult ă de aceste legi datorit ă unui ineluctabil instinct, chiar şi în impulsurile

sale în aparen ţă cele mai neraţionale. Uneori se pare c ă popoarele sînt supuse

unor forţe secrete, similare acelora care oblig ă ghinda s ă se transforme în stejar

sau cometa să-şi urmeze orbita.

Puţinul pe care noi îl putem presimţi cu privire la aceste forţe trebuie că

utat în

mersul general al evoluţiei unui popor şi nu în faptele izolate de unde evoluţ

ia

aceasta pare uneori s ă se iste. Dac ă nu am lua în considerare decît fapte izolate,

istoria ar părea regizat ă de întîmplă

ri absurde. Era nevero¬simil ca un ignorant

dulgher din Galileea s ă poat ă deveni,

75

în dou ă mii de ani, un Dumnezeu atotputernic, in numele că

ruia au fost fondate

cele mai importante civilizaţ

ii; neve¬rosimil, de asemenea, ca cîteva bande de

arabi ieşiţi din deserturile lor s ă poat ă cuceri cea mai mare parte a ve¬chii lumi

greco-romane şi s ă întemeieze un imperiu mai mare decît acela al lui Alexandru;

tot neverosimil ca, în¬tr-o Europ ă foarte veche şi foarte ierarhizat ă , un simplu

locotenent de artilerie s ă izbuteasc ă s ă domneasc ă peste o mulţ

ime de popoare şi

regi.

S ă lăsăm deci raţiunea filosofilor, dar s ă nu-i cerem s ă intervin ă prea mult în

guvernarea oamenilor. Nu cu raţ

iu¬nea, iar adesea în pofida ei, s-au creat

sentimente cum sînt onoarea, abnegaţia, credinţa religioas ă , dragostea de glorie

şi de patrie, care pîn ă azi au fost marile resorturi ale tuturor civilizaţiilor.

Capitolul IU

CONDUCĂTORII MULŢIMILOR ŞI MIJLOACELE LOR DE CONVINGERE

1. Conducătorii mulţimilor. Nevoia instinctiv ă a tuturor fiinţ

elor în starea de

mulţime de a asculta de un conducător. Psihologia conducătorilor. Doar ei pot să

creeze credinţa şi s ă organizeze mulţ

imile. Despotismul inevitabil al

conducătorilor. Clasifi¬carea conducătorilor. Rolul voinţ

ei. 2. Mijloacele de

acţiune ale conducătorilor. Afirmaţia, repetiţia, contagiunea. Rolul fiecă

ruia din

aceşti diverşi fac¬tori. Cum poate urca contagiunea de la pă

turile inferioare la

păturile superioare ale unei societăţi. O opinie popular ă devine de îndat ă o

opinie gene¬ral ă. 3. Prestigiul. Definiţ

ia şi clasificarea presti¬giului.

Prestigiul dobîndit şi prestigiul personal. Diverse exemple. Cum se stinge

prestigiul.

Constituţia mental ă a mulţimilor ne este acum cunos¬cut ă şi ştim, de asemenea, ce

mobiluri impresioneaz ă sufle¬tul lor. Ne ră

mîne de cercetat cum trebuie aplicate

aceste mobiluri şi prin ce pot fi ele puse util în oper ă.

1. Conducătorii mulţimilor

De îndat ă ce s-au reunit un număr de fiinţe vii, fie c ă este vorba de o turm ă de

animale sau de o mulţime de oa¬meni, gloata se plaseaz ă din instinct sub

autoritatea unui şef, adic ă a unui conducător.

în mulţimile umane, conducătorul joac ă un rol conside¬rabil. Voinţ

a sa este

nucleul în jurul căruia se formeaz ă şi se identific ă opiniile. Mulţ

imea este o

turm ă care nu s-ar putea lipsi de un stăpîn.

77

Conducă

torul a fost mai întîi, cel mai adesea, un condus hipnotizat de ideea

căreia el i-a devenit apoi apostol. Aceas¬ta 1-a cotropit în aşa măsur ă încît

totul dispare în afar ă de ea şi orice opinie contrar ă îi pare a fi eroare şi

super¬stiţ

ie. Aşa era Robespierre, hipnotizat de ideile sale hime¬rice şi folosind

procedeele Inchiziţiei pentru a le propaga.

Conducătorii nu sînt, cel mai adesea, oameni de gîn-dire, ci oameni de acţ

iune. Ei

sînt puţin clarvăză

tori şi nici nu ar putea fi, clarviziunea ducînd în genere la

îndoial ă şi la inacţiune. Conducătorii de mulţimi se recruteaz ă mai ales dintre

nevrotici, dintre anxioşi, dintre semialienaţii ce se afl ă în pragul nebuniei.

Oricît de absurd ă ar fi ideea pe care ei o apăr ă sau scopul pe care îl urmă

resc,

raţionamentul lor slăbeşte în faţa convingerii care îi anim ă. Dispreţ

ul şi

persecuţiile nu fac decît s ă îi întă

rite şi mai mult. Interes personal, familie,

totul este sacrificat. Chiar instinctul de conservare se anuleaz ă la ei, în aşa

măsur ă încît singura recompens ă pe care ei o cer adesea este martirajul.

Inten¬sitatea credinţei confer ă vorbelor lor o mare putere de suges¬tie. Mulţ

imea

ascult ă totdeauna de omul înzestrat cu o voin ţă puternic ă. Indivizii reuniţ

i în

mulţime, pierzîndu-şi orice voin ţă, ei se îndreapt ă din instinct spre acela care

are una.

Popoarele nu au dus niciodat ă lips ă de conducători, dar nu toţi au, se înţ

elege,

convingerile puternice care îi carac¬terizeaz ă pe apostoli. Aceştia sînt adesea

retori subtili, care nu urmăresc decît interesele lor personale şi caut ă să

con¬ving ă prin flatarea instinctelor josnice. Influenţa pe care ei o exercit ă în

felul acesta rămîne totdeauna efemer ă. Marii convinşi care ră

scolesc sufletul

mulţimilor, acei Pierre l'Er-mite*, Luther, Savonarola, oamenii Revoluţ

iei, nu au

pro¬dus fascinaţie decît dup ă ce ei înşişi au fost mai întîi sub¬jugaţ

i de o

credin ţă. Ei au putut atunci s ă creeze în suflete acea putere formidabil ă numită

credin ţă, care îl face pe om sclavul absolut al visului său.

S ă făureasc ă credinţa, fie c ă este vorba de credin ţă religioas ă, politic ă sau

social ă, de credin ţă într-o oper ă, într-o persoan ă , într-o idee, acesta este mai

ales rolul mari¬lor conducători. Dintre toate forţ

ele de care dispune ome¬nirea,

credinţa a fost totdeauna una din cele mai conside-

* Predicator francez (1050 — 1115) a cărui elocin ţă a dus la ridi¬carea unei

cruciade populare, în paralel cu prima cruciad ă. (Nota trad.)

78

rabile şi pe bun ă dreptate Evanghelia li atribuie puterea de a muta munţ

ii. A-l

înzestra pe om cu o credin ţă, este a-i înzeci forţ

a. Marile evenimente ale

istoriei au fost adesea realizate de credincioşi obscuri care nu aveau altceva

decît credin ţă. Nu cu că

rturari şi filosofi, şi nu cu sceptici îndeo-sebi au fost

edificate religiile care au guvernat lumea, cît şi vastele imperii întinse de la o

emisfer ă la alta.

Dar atare exemple se aplic ă marilor conducă

tori, iar aceştia sînt destul de rari

pentru ca istoria s ă le înregistreze uşor numărul. Ei formeaz ă vîrful unei serii

continue, cobo-rînd de Ia puternicul mînuitor de oameni la lucrătorul care, într-

un han obscur, îi fascineaz ă încetul cu încetul pe cama¬razii săi, rumegînd fără

încetare cîteva formule pe care nu le înţelege cîtuşi de puţin, dar a că

ror

aplicare, dup ă p ă¬rerea lui, trebuie s ă duc" ă la sigura realizare a tuturor

visu¬rilor şi speranţelor.

în fiecare sfer ă social ă, de la cea mai înalt ă la cea mai joas ă, de îndat ă ce omul

nu mai este izolat, cade neîntâr¬ziat sub influenţa unui conducă

tor. Majoritatea

indivizi¬lor, mai ales cei înglobaţ

i în masele populare, neavînd, în afara

specialităţii lor, nici o ideea clar ă şi rezonabil ă, sînt incapabili s ă se

conduc ă. Conducătorul le serveşte de călău¬z ă . Acesta poate fi înlocuit, la

nevoie, dar cu totul insufi¬cient, de publicaţiile periodice care fabric ă opiniile

pentru cititorii lor şi le procur ă fraze de-a gata, dispensîndu-i dv, reflecţie.

Autoritatea conducătorilor este extrem de despotic ă şi chiar nu reuşeşte s ă se

impun ă decît datorit ă despotismu¬lui. S-a remarcat cît de uşor se fac ei ascultaţ

i

de păturile muncitoreşti cele mai turbulente, făr ă s ă aib ă totuşi nici un mijloc

de a-şi susţine autoritatea. Ei fixeaz ă programul de lucru, proporţ

ia salariilor,

decid grevele, făcîndu-le s ă înceap ă şi s ă înceteze la ora pe care o stabilesc.

Conducătorii de mulţimi caut ă s ă înlocuiasc ă azi, pro¬gresiv, puterile publice, în

măsura în care acestea din urm ă se las ă puse în discuţie sau slăbite. Datorită

tiraniei lor, aceşti noi stăpînitori obţ

in din partea maselor o docilitate mult

mai complet ă decît ar obţine-o vreun guvern. Dac ă , ca urmare a unui accident

oarecare, conducătorul dispare şi nu este imediat înlocuit, mulţ

imea redevine o

colectivi¬tate lipsit ă de coeziune şi de rezisten ţă . în timpul unei gre¬ve a

lucrătorilor de omnibuze de la Paris, a fost de ajuns s ă fie arestaţ

i cei doi capi

care o dirijau, pentru ca greva s ă înceteze imediat. Nu nevoia de libertate,

ci aceea de

79

servitute domin ă întotdeauna sufletul mulţimilor. Setea lor de supunere le face să

asculte din instinct de acela care se declar ă stăpînitorul lor.

Se poate stabili o diviziune destul de net ă în clasa con¬ducătorilor de mulţ

imi.

Unii sînt oameni energici, cu voin ţă tare, dar de moment; alţ

ii, mult mai mari, au

o voin ţă puternic ă şi în acelaşi timp durabil ă. Primii se arat ă violenţ

i,

curajoşi, cutezători. Ei sînt îndeosebi utili în dirijarea unei încăieră

ri, în

antrenarea maselor în acte temerare, transformînd în eroi pe cei abia recrutaţ

i.

Aşa au fost, de exemplu, Ney şi Murat*, pe vremea primului Imperiu. Tot aşa a

fost, în zilele noastre, Garibaldi, aventurier făr ă ta¬lent, dar energic, reuşind

cu o mîn ă de oameni s ă pun ă mîna pe vechiul regat Neapole, apă

rat totuşi de o

armat ă disciplinat ă.

îns ă dac ă energia unor asemenea conducători este puter¬nic ă , în schimb ea este

momentan ă şi nu supravieţuieşte cîtuşi de puţ

in excitatului care a generat-o.

Reintraţi în curentul vieţii obişnuite, eroii animaţ

i de o astfel de ener¬gie fac

adesea dovada unei uimitoare slăbiciuni, ca toţi cei citaţ

i mai înainte. Ei par

incapabili s ă gîndeasc ă şi s ă se conduc ă în împrejurările cele mai simple, dup ă ce

au ştiut să-i conduc ă atît de bine pe alţii. Aceşti conducă

tori nu-şi pot exercita

funcţia decît cu condiţia de a fi ei înşişi con¬duşi făr ă încetare, de a simţ

i

mereu deasupra lor un om sau o idee, de a urma o linie de conduit ă bine trasat ă.

Cea de-a doua categorie de conducători, aceea a oame¬nilor cu voin ţă durabil ă ,

exercit ă, în pofida formelor mai puţin strălucite, o influen ţă mult mai mare. Se

includ în aceast ă categorie adevăraţ

ii fondatori de religii sau autorii unor mari

întreprinderi: Sfîntul Pavel, Mahomet, Gristofor Columb, Lesseps. Inteligenţ

i sau

mărginiţi, puţin import ă, lumea va fi întotdeauna a lor. Voinţa persistent ă pe

care o posed ă ei este o facultate extrem de rar ă şi de puternic ă , care face ca

totul s ă se plece în faţa sa. Nu ne dă

m seama întotdeauna de ceea ce poate face o

voin ţă puternic ă şi tenace. Nu-i rezist ă nimic: nici natura, nici zeii, nici

oamenii.

Exemplu cel mai recent ne este oferit de ilustrul inginer care a separat două

lumi, realizînd un lucru inutil încercat, de trei milenii încoace, de atîţ

ia mari

suverani. Mai tîrziu

* Mareşali ai lui Napoleon Bonaparte (Nota trad.)

el a eşuat într-o întreprindere identic ă: dar îmbătrînise, iar în faţa bătrîneţ

ii

totul se stinge, pîn ă şi voinţa.

Spre a demonstra puterea voinţei, ar fi suficient s ă pre¬zentă

m în detaliu istoria

dificultăţilor depăşite în timpul realiză

rii canalului Suez. Un martor ocular, dr.

Cazalis, a rezumat în cîteva rînduri pregnante sinteza acestei grandi¬oase opere,

aşa cum a fă

cut-o nemuritorul ei autor. „El înşira zi de zi, pe episoade, epopeea

canalului. Arăta tot ceea ce a trebuit s ă înving ă , tot imposibilul pe care a

trebuit să-1 fac ă posibil, toate opoziţiile, coaliţ

iile împotriva lui,

decep¬ ţiile, nenorocirile, eşecurile, dar care niciodat ă nu l-au putut descuraja,

nici abate din cale; amintea de Anglia care îl combătea, atacîndu-1 făr ă ră

gaz,

amintea de Egipt şi de Franţa, care ezitau, de consulul Franţ

ei care se opunea mai

mult decît oricine primelor lucrări, făcîndu-i pe lucrători s ă moar ă de sete,

refuzîndu-le apa dulce; amintea de minis¬terul marinei şi de ingineri, toţ

i oameni

serioşi, cu expe¬rien ţă, stăpîni pe ştiin ţă, cu toţ

ii ostili, fireşte, convinşi cu

toţii, în mod ştiinţific, de dezastru, calculîndu-i-1 şi pro-miţ

îndu-i-1 aşa cum,

pentru cutare zi şi cutare or ă, se prezice eclipsa".

O carte care ar istorisi viaţa tuturor acestor mari con¬ducă

tori ar cuprinde

puţ

ine nume; dar aceste nume s-au aflat în capul evenimentelor celor mai

importante ale civi¬lizaţiei şi istoriei.

2. Mijloacele de acţiune ale conducătorilor

Cînd se pune problema s ă antrenezi o mulţime cît ai clipi, determinînd-o s ă comită

un act oarecare — jefuirea unui palat, jertfirea pentru apă

rarea unei baricade —,

tre¬buie s ă acţ

ionezi asupra ei prin sugestii rapide. în acest caz este necesar ca

mulţimea s ă fie deja pregătit ă prin anumite împrejură

ri, iar acela care vrea s-o

antreneze s ă posede calităţ

i pe care le voi studia mai departe sub numele de

prestigiu.

Cînd este vorba de a face s ă pătrund ă lent idei şi cre¬dinţ

a în spiritul

mulţimilor — teoriile sociale moderne, de exemplu —, metodele conducă

torilor sînt

diferite. Ei au recurs în principal la următoarele trei procedee: afirmaţ

ia,

repetiţia, contagiunea. Acţiunea acestora este destul de lent ă , dar efectele sînt

durabile.

81

Simpla afirmaţie, degajat ă de orice raţionament şi de orice prob ă constituie un

mijloc sigur de a face s ă pătrund ă •o idee în spiritul mulţ

imilor. Cu cit

afirmaţia este mai con¬cis ă, mai lipsit ă de probe şi de demonstraţ

ie, cu atît ea

are mai mult credit. Cărţ

ile religioase şi codurile din toate epo¬cile au procedat

întotdeauna prin simpla afirmaţie. Oamenii de stat chemaţi s ă apere o cauză

politic ă oarecare, indus¬triaşii care fac reclam ă produselor lor prin anunţ

uri

cunosc bine valoarea afirmaţ

iei. Aceasta nu-şi dobîndeşte totuşi realmente

influenţa decît cu condiţia de a fi constant repe¬tat ă şi, pe cît posibil, în

aceiaşi termeni. Napoleon spunea c ă nu exist ă decît o singur ă figur ă serioas ă de

retoric ă, repe¬tiţia. Prin repetare, lucrul afirmat ajunge s ă se fixeze In spirite

în aşa fel încît s ă fie acceptat ca adevăr demonstrat.

Văzînd ce putere exercit ă ea asupra spiritelor luminate, înţelegem bine influenţ

a

repetiţiei asupra mulţ

imilor. într-a-•devar, lucrurile repetate sfîrşesc prin a se

încrusta în zo¬nele cele mai profunde ale inconştientului, unde se elabo¬rează

motivele acţiunilor noastre. Dup ă cîtva timp, uitînd care este autorul aserţ

iunii

repetate, sfîrşim prin a crede în ea. Aşa se explic ă forţ

a uluitoare a reclamei.

Dup ă ce am citit de o sut ă de ori c ă ciocolata cea mai bun ă este cioco¬lata X, ne

imaginăm c ă am auzit spunîndu-se frecvent lucrul acesta şi avem apoi certitudinea

c ă aşa este. Lăsîn-du-ne convinşi de mii de mărturii c ă praful Y a vindecat -cele

mai mari personalităţi de maladiile cele mai grave, sfîrşim prin a fi tentaţi să

-1

încercăm în ziua în care sîntem atinşi de o suferin ţă similar ă . Citind în repetate

rînduri în ziar c ă A este un ticălos făr ă pereche, iar B întruchiparea însă

şi a

onestităţii, ajungem s ă fim convinşi de lucrul aces¬ta, bineînţeles cu condiţ

ia de

a nu citi prea des ziarul de opinie contrar ă, unde cele dou ă calificative s ă fie

inversate. Afirmaţia şi repetiţ

ia sînt singurele destul de puternice spre a se

putea combate reciproc.

Cînd o afirmaţie a fost îndeajuns de repetat ă în mod unanim, cum se întîmpl ă în

cazul anumitor întreprinderi -comerciale care cumpăr ă toate competiţ

iile, se

formeaz ă atunci ceea ce numim curent de opinie şi intervine puternicul mecanism al

contagiunii. Ideile, sentimentele, emoţiile, cre¬dinţele au în mulţ

ime o putere de

contagiune tot atlt de puternic ă cum au microbii. Fenomenul se observ ă şi la

animale, de îndat ă ce ele se afl ă în mulţ

ime. Ticul unui cal dus într-un grajd

este curînd imitat de ceilalţi cai aflaţ

i în acelaşi grajd. Spaima, mişcarea

dezordonat ă a cîtorva oi

se întinde de îndat ă la întreaga turm ă. Contagiunea emoţii¬lor explic ă declanşarea

brusc ă a panicii. Tulburările cere¬brale, ca nebunia, se propag ă de asemenea prin

contagiune. Se cunoaşte cît de frecvent ă este alienarea la medicii alie-nişti. Se

citeaz ă pîn ă şi cazuri de nebunie, de exemplu agora¬fobia, transmise de la om la

animale.

Contagiunea nu reclam ă prezenţa simultan ă a indivizilor într-un singur loc; ea

poate avea loc la distan ţă, sub in¬fluenţa anumitor evenimente care orientează

spiritele în ace¬laşi sens şi le confer ă caracteristicile speciale ale

mulţimi¬lor, îndeosebi atunci cînd aceştia sînt pregătiţ

i prin factorii"

îndepărtaţi pe care i-am studiat mai sus. Aşa, de exemplu, explozia revoluţionară

din 1848, pornit ă de la Paris, s-a întins brusc într-o bun ă parte a Europei şi a

clătinat mai multe monarhii1.

Imitaţia, căreia i se atribuie atîta influen ţă în fenome¬nele sociale, nu este în

realitate decît un simplu efect a} contagiunii. Dat fiind c ă am arătat în altă

parte rolul eiT m ă voi mărgini s ă reproduc aici ceea ce spuneam mai de¬mult despre

aceasta, idei dezvoltate dup ă aceea de alţi autori:

„Asemănător animalelor, omul este imitativ de la natur ă. Imitaţ

ia constituie o

trebuin ţă pentru dînsul, cu condiţia, bineînţeles, ca imitaţia s ă nu fie dificil ă ;

din trebuinţa aceasta ia naştere moda şi influenţa ei. Cîţi îndrăznesc s ă se

sustrag ă imperativului ei, fie c ă este vorba de opinii,, idei, manifestă

ri

literare sau pur şi simplu de vestimentaţ

ie? Cu ajutorul modelelor, nu cu acela al

argumentelor se călău¬zesc mulţimile. în fiecare epoc ă un mic numă

r de

individua¬lităţi îşi imprim ă acţiunea lor, pe care masa inconştient ă o imit ă .

Aceste individualităţi nu trebuie totuşi s ă se înde¬pă

rteze mult de ideile

receptate. A le imita ar deveni în cazul acesta prea dificil şi influenţ

a lor ar

fi nul ă. Tocmai de aceea oamenii cu adevă

rat superiori epocii lor nu aur în

general, nici o influen ţă asupra ei. Distanţ

a este prea mare. Din acelaşi motiv

europenii, cu tot avantajul civili¬zaţiei lor, exercit ă o influen ţă insignifiantă

asupra popoa¬relor din Orient.

Dubla acţiune a trecutului şi imitarea reciproc ă sfîrşeşte-prin a face atît de

asemănători pe toţi oamenii dintr-o ţar ă şi din aceeaşi epoc ă, pîn ă şi pe cei care

ar părea c ă ar tre-

1 A se vedea ultimele mele lucră

ri: Psychologie politique, Opi-nions el croyances,

Revolution francaise.

83

bui s ă aib ă cele mai mari şanse de a se sustrage fenome¬nului, cum sînt filosofii,

savanţii şi literaţii, înclt gîndirea şi stilul au un aer de familie care face să

fie imediat recunos¬cut timpul căruia aparţin. Este suficient ă o clip ă de

conver¬saţ

ie cu un individ oarecare spre a cunoaşte imediat lectu¬rile sale,

ocupaţiile obişnuite şi mediul din care provine"2.

Contagiunea este atît de puternic ă încît impune oameni¬lor nu numai anumite

opinii, ci şi anumite moduri de a simţi. Ea este aceea care face ca într-o epocă

s ă fie dispre¬ ţuit ă cutare oper ă, Tanhausar, de exemplu, şi care, cîţ

iva ani mai

tîrziu, o face s ă fie admirat ă de cei care o deni¬graser ă cel mai mult.

Opiniile şi credinţele se propag ă prin mecanismul conta¬giunii şi foarte puţ

in

prin acela al raţionamentului. Concep¬ ţ iile actuale ale muncitorilor se stabilesc

la circium ă, prin afirmaţie, repetiţie şi contagiune. Credinţele mulţ

imilor din

toate epocile nu s-au format cîtuşi de puţin altfel. Renan* compar ă pe bună

dreptate pe primii fondatori ai creştinis¬mului „cu muncitorii socialişti care îşi

răspîndesc ideile din circium ă în circium ă"; şi Voltaire făcuse observaţ

ia, cu

privire la religia creştin ă, c ă „a îmbrăţişat-o doar sără

ci¬mea cea mai de jos,

timp de mai bine de un secol".

Într-un mod analog cu acela pe care l-am menţionat, dup ă ce s-a exersat în

păturile populare, contagiunea trece apoi la păturile superioare ale societăţ

ii.

în felul acesta, în zilele noastre, doctrinele socialiste încep să

-i cîştige pe

cei care, totuşi, vor fi primele lor victime. Chiar şi interesul personal se

pierde în faţa mecanismului contagiunii. Toc¬mai de aceea orice opinie devenită

popular ă sfîrşeşte prin a se impune păturilor sociale elevate, oricît de vizibilă

ar putea fi absurditatea opiniei triumfătoare. Reacţia pă

turi¬lor sociale

inferioare asupra păturilor superioare este cu atit mai bizar ă cu cît credinţ

ele

mulţimii deriv ă totdeauna, mai rmilt sau mai puţin, din vreo idee superioară

rămas ă adesea lipsit ă de influen ţă în mediul unde a luat naştere. Ideea aceasta

superioar ă o acapareaz ă conducători subjugaţi de ea, o deformeaz ă şi creeaz ă o

sect ă care o deformeaz ă din nou, ca apoi s-o răspîndeasc ă din ce în ce mai

deformat ă în mulţimi. Devenit ă adevăr popular, ideea urc ă iarăşi, într-un

2 Gustave Le Bon, L'homme et Ies societes, t. II, 1881, p. 116.

* Scriitor francez, autor, între altele, al volumelor Vie de Jesus (1863) şi

Histoire des origines du christianisme, în şapte volume, inclu-zînd şi'cartea

citat ă anterior. (Nota trad.)

fel oarecare, la sursa sa şi astfel acţioneaz ă asupra pă

tu¬rilor elevate ale unei

naţiuni. In definitiv inteligenţa călău¬zeşte lumea, dar o călă

uzeşte de fapt de

foarte departe. Filosofii creatori de idei sînt de mult ţărîn ă atunci cînd, prin

mecanismul pe care l-am descris, gîndirea lor triumf ă în fine.

3. Prestigiul

Dac ă opiniile propagate prin afirmaţie, repetiţ

ie şi con¬tagiune au o mare putere,

este pentru c ă dobîndesc acea putere misterioas ă numit ă prestigiu.

Tot ce a dominat în lume, idei sau oameni, s-a impus mai cu seam ă prin forţ

a

irezistibil ă pe care o exprim ă termenul prestigiu. înţ

elegem întregul sens al

acestui termen, dar el. se aplic ă în moduri prea diverse ca s ă fie uşor de

definit. Prestigiul poate implica anumite sentimente, cum sînt admi¬raţ

ia şi

teama, care uneori formeaz ă chiar baza sa, dar el poate exista foarte bine şi fără

ele. Alexandru, Cezar, Bud-dha, Mahomed, decedaţ

i de mult şi de care, prin

urmare,, nu avem de ce s ă ne temem, se bucur ă totuşi de un presti¬giu

considerabil. Pe de alt ă parte, anumite ficţiuni pe care nu le admiră

m,

divinităţ

ile monstruoase ale templelor sub¬terane din India, de exemplu, ne par

totuşi învestite de un mare prestigiu.

în realitate, prestigiul este un fel de fascinaţie pe care o exercit ă asupra

spiritului nostru un individ, o oper ă sau o doctrin ă. Aceast ă fascinaţ

ie

paralizeaz ă toate facultăţ

ile noastre critice şi ne umple sufletul de uimire şi

respect. Sentimentele generate în asemenea cazuri sînt inexplicabile, dar probabil

de acelaşi ordin cu sugestia suferit ă de un subiect fascinat. Prestigiul este cel

mai puternic resort al oricărei dominaţ

ii. Zeii, regii şi femeile nu ar fi

stăpînit niciodat ă făr ă el.

Putem reduce la dou ă forme principale diversele varie¬tăţ

i de prestigiu:

prestigiul dobîndit şi prestigiul personal.. Prestigiul dobîndit este acela pe

care 11 confer ă numele, averea, reputaţ

ia. Poate fi independent de prestigiul

per¬sonal. Acesta din urm ă constituie, dimpotriv ă , ceva indivi¬dual, coexistent

uneori cu reputaţia, gloria, averea, sau întă

rit de acestea, dar perfect

susceptibil s ă existe într-un mod independent.

84

Prestigiul dobîndit sau artificial este mult mai răspîn-dit. Prin simplul fapt că

un individ ocup ă o anumit ă pozi¬ ţie, are o anumit ă avere, este împopoţ

onat cu

unele ti¬tluri, el este aureolat de prestigiu, oricît de nul ă ar putea fi valoarea

sa personal ă. Un militar în uniform ă, un magis¬trat în rob ă au totdeauna

prestigiu. Pascal a notat foarte just necesitatea, pentru judecă

tori, a robelor şi

perucilor. Făr ă acestea ei îşi pierdeau o mare parte din autoritatea lor.

Socialistul cel mai neîmblînzit este emoţionat la vede¬rea unui prin ţ sau a unui

marchiz şi asemenea titluri ajung spre a escroca cum vrei pe un comerciant3.

Prestigiul la care m-am referit este exercitat de persoane; ală

turi de acesta îl

putem situa pe acela exercitat de opinii, de opere literare sau artistice etc.

Adesea nu este vorba ■decît de repetiţie acumulat ă . Istoria, istoria literaturii

şi artei îndeosebi, fiind pur şi simplu repetarea aceloraşi jude¬căţ

i pe care

nimeni nu încearc ă s ă le controleze, fiecare sfîr-şeşte prin a repeta ce a învăţ

at

la şcoal ă. Exist ă anumite nume şi lucruri de care nimeni nu ar îndrăzni s ă se

ating ă. Pentru cititorul modern opera lui Homer degaj ă un imens •şi incontestabil

sentiment de plictiseal ă; dar cine ar cuteza ■s-o spun ă ? Parthenon-ul, în starea

sa actual ă, este o ruin ă destul de lipsit ă de interes; dar el are un asemenea

presti¬giu încît nu mai este văzut decît cu întreg cortegiul să

u de amintiri

istorice. Caracteristica prestigiului este aceea de a ne împiedica s ă vedem

lucrurile aşa cum sînt ele, parali-zîndu-ne judecăţile. Mulţ

imile întotdeauna, iar

indivizii cel mai adesea au nevoie de opinii de-a gata. Succesul acestor

3 Influenta aceasta a titlurilor, a uniformelor, a panglicilor asu¬pra mulţ

imilor

se regăseşte în toate ţările, chiar şi acolo unde senti¬mentul de independenţă

personal ă este foarte dezvoltat. în legătur ă cu aceasta reproduc un pasaj curios

din cartea unui călă

tor, referitor la prestigiul anumitor persoane în Anglia: „Cu

ocazia diverselor întîl-niri am remarcat entuziasmul deosebit pe care îl tră

iesc

englezii cei mai rezonabili la contactul sau la vederea unui membru al Camerei

lorzilor. Cu condiţia ca starea sa social ă să-i susţin ă rangul, ei îl iubesc

dinainte şi, în prezenţa lui, suport ă totul din parte-i cu încîntare. îi vezi

roşind de plăcere la apropierea sa, iar dac ă le vorbeşte bucuria le aprinde şi mai

tare obrajii şi ochii le strălucesc de o licărire făr ă ■seamă

n. Ei au lordul în

sînge, dac ă se poate spune aşa, aşa dup ă cum spaniolul are dansul, germanul muzica

şi francezul Revoluţ

ia. Pasiunea lor pentru cai şi pentru Shakespeare este mai

puţin excesiv ă, satisfac¬ ţia şi orgoliul legate de aceştia mai puţ

in fundamentale.

Cartea Camerei lorzilor are un tiraj considerabil şi, oriunde te-ai duce, o

găseşti, ca Biblia, în mîna tuturor".

opinii este independent de partea de adevăr sau de eroare pe care ele o conţ

in;

succesul lor rezid ă exclusiv în prestigiul lor. S ă abordă

m acum prestigiul

personal. Avînd o natur ă foarte diferit ă de prestigiul artificial sau dobîndit,

acesta constituie o facultate independent ă de orice titlu, de orice autoritate.

Numărul mic de persoane care îl au exercit ă o fascinaţie de-a dreptul hipnotică

asupra celor care îi încon¬joar ă, inclusiv asupra egalilor lor, toţ

i ascultînd de

dînsul aşa cum fiara sălbatic ă ascult ă de îmblînzitorul pe care atît de uşor ar

putea să-I devoreze.

Marii conducă

tori de oameni, Buddha, lisus, Mahomed, Jeanne d'Arc, Napoleon au

avut într-un înalt grad aceast ă form ă de prestigiu, impunîndu-se Îndeosebi cu

ajutorul aces¬teia. Zeii, eroii şi dogmele se impun, nu se discut ă: de îndat ă ce

sînt obiect de discuţie, dispar.

Personajele citate aveau putere fascinatoare cu mult înain¬te de a deveni ilustre

şi nici nu ar fi devenit ilustre făr ă aceasta. Napoleon, la zenitul gloriei sale,

exercita, prin simplul fapt al puterii sale, un prestigiu imens; dar de

pres¬tigiul acesta el era dotat, în parte, înc ă de la începutul carierei. Atunci

cînd, general necunoscut, a fost trimis, prin favoritism, s ă comande armata din

Italia, ei a nime¬rit în mijlocul unor generali duri, care se pregăteau să-i facă

o primire neprietenoas ă tînă

rului intrus pe care i-1 expediase Directoratul. Din

primul minut, de la prima între¬vedere, făr ă fraze, făr ă gesturi, făr ă ameninţă

ri,

de la prima privire a viitorului mare om, ei erau îmblînziţi. Taine d ă, după

memoriile contemporanilor, o interesant ă relatare a acestei întrevederi:

„Generalii diviziei, între care Augereau, un fel de sol-dăţ

oi eroic şi grosolan,

mîndru de statura sa înalt ă şi de bravura lui, sosesc la cartierul general foarte

rău dispuşi fa ţă de micul parvenit ce li se expediase de la Paris. După

descrierile fă

cute, Augereau e injurios, dinainte nesupus: un favorit al lui

Barras, un general al perioadei Vendemi-aire, un general de strad ă , un urs,

singurul care gîndeşte,. avînd reputaţia de matematician şi de visă

tor. Sînt

intro¬duşi, iar Bonaparte se face aşteptat. în fine apare, îşi în¬cinge sabia, îşi

acoper ă capul, îşi explic ă dispoziţiile, le d ă ordine, apoi îi concediaz ă .

Augereau rămăsese mut; abia afar ă şi-a venit în fire şi şi-a proferat înjură

turile

lui ordi¬nare; a recunoscut, cu Massena, c ă acest mic b... de general i-a fă

cut

fric ă; nu putea pricepe deloc ascendentul de care s-a simţ

it zdrobit de la prima

aruncătur ă de ochi".

87

86

Devenit mare om, prestigiul său a crescut o dat ă cu •gloria sa şi, pentru

devotaţii săi, 1-a egalat pe acela al unei divinităţ

i. Generalul Vandamme, militar

revoluţionar, înc ă şi mai brutal şi energic decît Augereau, îi spunea într-o zi

mareşalului d'Ornano, în 1815, pe cînd urcau împreun ă scă

rile palatului Tuileries:

„Dragul meu, diavolul acesta de om exercit ă asupră-mi o fascinaţ

ie pe care nu mi-o

pot .explica. Sînt în aşa hal fascinat încît eu, care nu m ă tem nici de Dumnezeu

şi nici de diavolul, cînd m ă apropii de dînsul sînt gata s ă tremur ca un copil şi

m-ar face s ă trec şi prin urechile acului ca s ă m ă arunc în foc".

Napoleon exercita aceeaşi fascinaţ

ie asupra tuturor celor ,care se apropiau de

dînsul4.

Davout spunea, vorbind despre devotamentul lui Maret* <şi al său: „Dac ă Împă

ratul

ne-ar spune la amîndoi c ă este ■în interesul politicii lui s ă distrug ă Parisul,

făr ă ca nimeni :s ă nu ias ă şi s ă scape din oraş, Maret ar pă

stra secretul, sînt

sigur de asta, dar nu s-ar putea opri s ă compromit ă .acest secret, punîndu-şi la

adăpost familia. Ei bine, eu, de rfric ă de a nu-1 trăda, mi-aş lă

sa în oraş

nevasta şi copiii".

Uimitoarea putere a fascinaţiei explic ă acea miraculoas ă întoarcere din insula

Elba; imediata cucerire a Franţei de «că

tre un om izolat, luptînd contra tuturor

forţelor organi¬zate ale unei mari ţări pe care am fi putut s ă o credem dezgustată

de tirania lui. El nu a avut decît s ă le arunce <o privire generalilor care

juraser ă s ă pun ă mîna pe el, şi ioţi s-au supus făr ă discuţie.

4 Foarte conştient de prestigiul său, împăratul ştia s ă şi-1 spo-ireasc ă ,

tratîndu-le chiar mai puţin bine decît pe rîndaşii de cai pe marile personalităţ

i

care îl înconjurau şi printre care figurau cîţiva celebri membri ai Convenţ

iunii,

atît de temuţ

i în Europa. Istorisirile ,din acea vreme sînt pline de fapte

semnificative privind acest aspect, într-o zi, în plin Consiliu de stat, Napoleon

1-a brutalizat grosolan pe Beugnot (ministru de finanţ

e, devenit conte pe timpul

Imperiului, L.G.), tratîndu-1 ca pe un valet incult. Obţ

inînd efectul dorit,

Napo¬leon s-a apropiat apoi de el şi i-a spus: „Ei, imbecilule, ţ i-a revenit

mintea la cap?" La aceste cuvinte, Baugnot, înalt ca un tambur major, s-a înclinat

şi cel mic de statur ă , ridicînd mîna, 1-a apucat pe uriaş de ureche, „semn de

exaltant ă favoare, gest familiar al stăpî-nului care se umanizeaz ă ". Asemenea

exemple dau o noţiune clar ă dsspre gradul de înjosire pe care îl poate provoca

prestigiul, făcîn-du-ne s ă înţelegem imensul dispre ţ al marelui despot pentru

oamenii -din anturajul său.

* Hugues Bernard Maret (1763 — 1839), secretar de stat al consu¬lilor în 1800, mai

tîrziu ministru de externe. A pregă

tit întoarcerea iui Napoleon din insula Elba,

fiind secretar de stat în cele „100 de .zile". (Nota trad.)

„Napoleon — scrie generalul englez Wolseley — a debar¬cat în Franţ

a aproape

singur, ca fugar din mica insul ă Elba, care era regatul să

u şi, în cîteva

săptămîni, a reuşit s ă răs¬coleasc ă, făr ă vă

rsare de sînge, întreaga organizare a

puterii Franţei sub regele ei legitim: s-a afirmat vreodat ă mai ului¬tor

ascendentul personal al unui om? Dar, de la un capă

t la altul, al acestei

campanii, care a fost cea din urm ă a sa, cît de remarcabil a fost ascendentul pe

care el îl exercita şi asupra aliaţilor, obligîndu-i să-i urmăreasc ă iniţ

iativa,

şi cît de puţin a lipsit ca ei s ă nu fie zdrobiţi de dînsul!"

Prestigiul i-a supravieţuit şi a continuat s ă creasc ă. Prestigiul acesta a fă

cut

s ă fie uns împărat un obscur nepot al său. Văzînd cum astă

zi legenda sa renaşte,

înţelegem cît de puternic ă este înc ă umbra aceasta. Maltrataţi oamenii, masacraţ

i

cu milioanele, provocaţi invazii dup ă invazii, totul v ă este permis dac ă aveţ

i

suficient prestigiu şi talen¬tul necesar spre a-1 menţine.

Am invocat aici un exemplu de prestigiu absolut excep¬ ţional, făr ă îndoial ă , dar

era util ca s ă facem înţeleas ă geneza marilor religii, a marilor doctrine şi a

marilor imperii. Ge¬neza aceasta ar rămîne de neînţeles făr ă puterea exercitat ă de

prestigiu asupra mulţimii.

Dar prestigiul nu se bazeaz ă doar pe ascendentul per¬sonal, pe gloria militar ă şi

teroarea religioas ă; el poate avea origini mai modeste şi totuşi s ă fie

considerabil. Secolul nostru ne furnizeaz ă mai multe exemple. Unul din ele, pe

care posteritatea şi-1 va reaminti mereu, ne este dat de istoria omului celebru,

pe care l-am şi pomenit, care a modi¬ficat faţa planetei şi relaţ

iile comerciale

ale popoarelor, despărţind dou ă continente. A reuşit în întreprinderea sa datorită

imensei sale voinţe, dar şi fascinaţ

iei pe care a exercitat-o asupra întregului

său anturaj. Pentru a învinge opoziţia unanim ă, nu avea decît s ă se arate la faţ

a

locului, s ă rosteasc ă două

-trei cuvinte şi, ca prin farmec, potriv¬nicii deveneau

prieteni. Mai ales englezii combăteau cu înverşunare proiectul să

u; vizita sa în

Anglia a fost de ajuns ca să

-i ralieze toate sufragiile. Cînd, mai tîrziu, a

trecut prin Southampton, în cinstea lui au sunat clopotele. Invin-gînd totul,

oameni şi lucruri, el nu mai credea în obstacole şi a vrut s ă repete opera

Suezului în Panama, cu aceleaşi mijloace; dar credinţa care mut ă munţ

ii din loc

nu-i mut ă decît cu condiţia de a nu fi prea înalţi. Munţii rezistar ă şi

catrastrofa ce a urmat a distrus minunata aureol ă a gloriei eroului. Viaţ

a sa ne

înva ţă cum poate creşte şi dispărea

prestigiul. Dup ă ce a egalat în măreţie cele mai celebre-personalităţ

i istorice,

el a fost coborît de către magistraţii din ţara sa la rangul celor mai abjecţ

i

criminali. Sicriul său a fost purtat izolat, în mijlocul mulţ

imilor indiferente.

Sin¬gurii care au adus omagiu memoriei sale au fost suveranii din străinătate5.

Dar diferitele exemple pe care le-am citat mai sus repre¬zint ă forme extreme.

Pentru a întemeia în detaliile sale psihologia prestigiului ar trebui să

-i

examinăm seria înce-pînd cu fondatorii de religii şi de imperii şi pîn ă la

particu¬larul care încearc ă să-şi uimeasc ă vecinii cu o hain ă nou ă sau cu o

decoraţie.

Printre termenii ultimi ai acestei serii s-ar plasa toate-formele prestigiului în

diversele elemente ale unei civilizaţii: ştiinţe, arte, literatur ă etc, şi atunci

am vedea c ă el consti¬tuie elementul fundamental al persuasiunii. Fiinţ

a, ideea

sau lucrul care posed ă prestigiu sînt imediat imitate pe calea contagiunii şi

impun unei întregi generaţii anumite moduri de a simţ

i şi de a-şi exprima

gîndurile. Imitaţia este, de

6 Un ziar străin, Neue Freie Presse, din Viena, a fă

cut, pe tema destinului lui

Lesseps, reflecţii de o foarte judicioas ă psihologie, pe-care, din acest motiv, le

reproduc aici: „Dup ă condamnarea lui Fer¬dinand de Lasseps, nu mai avem dreptul să

ne mai mirăm de tristul sfîrşit al lui Cristofor Columb. Dac ă Ferdinand Lesseps

este un escroc, atunci orice nobil ă iluzie este o crim ă . Antichitatea ar fi

încununat memoria lui Lesseps cu o aureol ă de glorie şi l-ar fi pus s ă bea din

cupa cu nectar în Olimp, pentru c ă el a schimbat faţa pănaîntului, să

vîrşind opere

care perfecţioneaz ă creaţ

ia. Cond.amnîndu-1 pe Ferdi¬nand Lesseps, preşedintele

Curţii de apel s-a fă

cut nemuritor, deoa¬rece întotdeauna popoarele vor întreba de

numele omului care nu s-a temut să-şi înjoseasc ă secolul făcîndu-1 s ă îmbrace

cazaca de ocnaş, pe un bătrîn a cărui via ţă a fost gloria contemporanilor săi.

S ă nu ni se mai vorbeasc ă de acum înainte de justiţie inflexibil ă acolo unde

domneşte ura birocratic ă împotriva marilor opere cutez ă¬toare. Naţ

iunile au nevoie

de aceşti oameni îndrăzneţi care cred în ei înşişi şi doboar ă toate obstacolele,

făr ă a-şi menaja propria per¬soan ă. Geniul nu poate fi prudent, cu prudenţ

a el nu

ar putea nici¬odat ă s ă lărgeasc ă cercul activităţii umane.

...Ferdinand Lesseps a cunoscut beţia triumfului şi amărăciunea decepţ

iilor: Suez

şi Panama. Aici inima se revolt ă împotriva moralei succesului. Cînd Lesseps a

reuşit s ă lege dou ă mări, principii şi naţiu¬nile i-au adus omagiile lor; astă

zi,

c ă a eşuat în lupta cu stîncile Munţ

ilor Cordilieri, el nu mai este decît un

escroc vulgar... Este aici un război al claselor societăţii, o nemulţ

umire a

birocraţilor şi slujbaşilor care se răzbun ă prin codul penal împotriva celor care

ar voi s ă se ridice deasupra celorlalţi... Legislatorii moderni se gă

sesc în

încurcătur ă în faţa marilor idei ale genului uman; publicul pricepe şi mai puţ

in

înc ă în acest domeniu şi îi este uşor unui avocat general s ă aduc ă dovezi că

Stanley este un asasin şi Lesseps un escroc".

9,0

altfel, cel mai adesea inconştient ă şi tocmai lucrul acesta o face complet ă .

Pictorii moderni, reproducînd culorile estom¬pate şi atitudinile rigide ale unor

primitivi, nu se îndoiesc ■cîtuşi de puţin de unde vine inspiraţ

ia lor; ei cred în

pro¬pria' lor sinceritate, pe cînd, dac ă un maestru eminent nu ar fi reînviat

aceast ă form ă artistic ă, am continua s ă vedem in ea doar laturile naive şi

inferioare. Acei care, dup ă exem¬plul unui novator celebru, îşi inund ă pînzele cu

umbre violete, nu văd în natur ă mai mult violet decît era acum cincizeci de ani,

ci sînt sugestionaţi de impresia personal ă şi special ă a unui pictor care a ştiut

s ă dobîndeasc ă un mare prestigiu. Asemenea exemple ar putea fi uşor invocate

pen¬tru fiecare element al civilizaţiei.

Din cele de mai sus vedem c ă numeroşi factori pot inter¬veni în geneza

prestigiului: unul din cei mai importanţ

i a fost totdeauna succesul. Omul care

reuşeşte, ideea care se impune înceteaz ă , prin chiar acest fapt, de a mai fi

obiect de contestare.

Prestigiul dispare întotdeauna o dat ă cu succesul. Eroul pe care mulţ

imea îl

aclama în ajun, este huiduit de ea a doua zi, dac ă soarta 1-a lovit. Reacţ

ia va fi

chiar cu atît mai vie cu cît prestigiul fusese mai mare. în cazul acesta mulţ

imea

îl socoate pe eroul căzut ca pe un egal şi se răz¬bun ă pe faptul de a se fi

înclinat înaintea unei superiorităţ

i pe care ea n-o mai recunoaşte. Robespierre,

care făcea s ă fie trimişi la ghilotin ă colegii săi şi un mare numă

r dintre

contemporani, avea un imens prestigiu. O deplasare de cîte-va voturi 1-a dus

imediat la pierderea prestigiului şi mulţi¬mea 1-a urmat la ghilotin ă cu tot

atîtea imprecaţii cîte arun¬case în ajun victimelor lui. Cu mînie sfărîmă

întotdeauna credincioşii statuile vechilor lor zei.

Datorit ă insuccesului, prestigiul este pierdut într-o cli¬pit ă . El se poate viza

şi prin discuţ

ie, dar într-un mod mai lent. Acest procedeu este totuşi unul cu

efect foarte sigur. Prestigiul pus în discuţ

ie deja nu mai este prestigiu. Zeii şi

oamenii care au ştiut să-şi pă

streze îndelungat prestigiul, nu au tolerat

niciodat ă discuţia. Spre a se face admirat de către mulţimi, trebuie totdeauna să

le ţii la distan ţă.

Capitolul IV

LIMITELE VARIABiLÎTĂŢIÎ CREDINŢELOR Şl OPINIILE MULŢIMILOR

1. Credinţele fixe. Invariabilitatea anumitor cre¬dinţ

e generale. Ele sînt

călăuzele unei civilizaţii. Greutatea de a le dezrădăcina. Prin ce constituie-

intoleranţa o virtute pentru popoare. Absurditatea filosofic ă a unei credinţ

e

generale nu poate preju¬dicia propagarea sa. 2. Opiniile labile ale mulţ

imilor.

Extrema labilitate a opiniilor care nu deriv ă din credinţ

e generale. Aparentele

variaţii ale ideilor şi credinţelor în mai puţ

in de un secol. Limitele reale ale

acestor variaţii. Elemente vizate de varia¬ ţie. Dispariţia actual ă a credinţ

elor

generale şi difuzarea foarte larg ă a presei fac ca în zilele noas¬tre opiniile să

fie din ce în ce mai labile. Cum se face c ă opiniile mulţ

imilor tind spre

indiferen ţă asupra majorităţii subiectelor. Neputinţ

a guver¬nelor de a mai dirija,

ca odinioar ă, opinia. Fărî-miţarea actual ă a opiniilor împiedic ă tirania lor.

1. Credinţele fixe

Exist ă un paralelism strîns între caracteristicile anato¬mice ale fiinţ

elor şi

caracteristicile lor psihologice. In carac¬teristicile anatomice gă

sim anumite

elemente invariabile sau atît de puţin variabile încît este necesar ă durata erelor

geo¬logice pentru a le schimba. Ală

turi de aceste caracteristici fixe,

ireductibile, întîlnim altele foarte mobile pe care me¬diul, arta crescă

torului şi

a horticultorului le modific ă uneori în aşa măsur ă încît disimuleaz ă , pentru

observatorul mai puţin atent, caracteristicile fundamentale.

Acelaşi fenomen se observ ă în ceea ce priveşte caracte¬risticile morale. Ală

turi

de elementele psihologice ireducti¬bile ale rasei se întîlnesc elemente labile,

schimbătoare. De aceea, studiindu-se credinţ

ele şi opiniile unui popor, se

■constat ă totdeauna un fond extrem de stabil, pe care se grefeaz ă opinii la fel de

mişcătoare ca nisipul care acoper ă stînca.

Credinţele şi opiniile mulţimilor formeaz ă astfel dou ă clase distincte. Pe de o

parte, marile credinţe permanente, care se perpetueaz ă secole de-a rîndul şi pe

care se sprijin ă o întreag ă civilizaţie. De acest fel au fost, odinioar ă ,

con¬cepţia feudal ă , ideile creştine, acelea ale Reformei. Aşa sînt, în zilele

noastre, principiul naţionalităţilor, ideile demo¬cratice şi sociale. Pe de altă

parte, opiniile de moment şi schimbătoare, derivate cel mai adesea din concepţ

iile

gene¬rale, pe care fiecare epoc ă le vede apă

rînd şi murind: aşa sînt teoriile care

călă

uzesc artele şi literatura în unele mo¬mente, de exemplu acelea care dau

naştere romantismului, naturalismului etc. Tot atît de superficiale ca moda, ele

se schimb ă ca micile valuri ce se isc ă şi pier neîncetat pe supra¬faţ

a unui lac cu

ape adinei.

Marile idei generale sînt în număr restrîns. Formarea şi dispariţ

ia lor constituie

pentru fiecare ras ă istoric ă puncte •culminante ale istoriei sale. Ele sînt

adevărata osatur ă a ■civilizaţiilor.

O opinie pasager ă se fixeaz ă cu uşurin ţă în sufletul mulţ

imilor, dar este foarte

greu s ă ancorezi de ea o credin ţă durabil ă, dup ă cum este de asemenea greu să

dizolvi aceast ă •credin ţă atunci cînd ea s-a format. Nu poate fi schimbat ă decît

cu preţul unor revoluţii violente şi numai cînd cre¬dinţ

a şi-a pierdut aproape în

întregime influenţa asupra sufletelor celor mulţi. Revoluţ

iile slujesc atunci la

respinge¬rea total ă a credinţ

elor deja aproape abandonate, dar pe care jugul

obiceiului le împiedic ă s ă fie complet părăsite. Revoluţ

iile care încep sînt, în

realitate, credinţe care îşi dau sfîrşitul.

Ziua în care o mare credin ţă este sortit ă pieirii este aceea în care valoarea ei

începe s ă fie discutat ă. Orice cre¬din ţă general ă nefiind altceva decît o

ficţiune, nu ar putea s ă dăinuie decît cu condiţia de a scăpa de examen.

Dar chiar şi atunci cînd o credin ţă este puternic zdrun¬cinat ă, instituţ

iile care

deriv ă din ea îşi păstreaz ă puterea şi nu dispar decît treptat. Gînd, în sfîrşit,

şi-a pierdut com¬plet puterea, tot ceea ce se baza pe ea se prăbuşeşte. încă

93

92

nu i-a fost dat unui popor să-şi schimbe credinţele, făr ă a fi de îndat ă condamnat

să-şi transforme elementele civili¬zaţiei sale.

El le transform ă pîn ă cînd se ajunge la adoptarea unei noi credinţ

e generale; iar

pîn ă atunci trăieşte, prin forţa împrejurărilor, în anarhie. Credinţ

ele generale

sînt supor¬turile necesare ale civilizaţiilor; ele imprim ă o orientare ideilor,

fiind singurele care pot s ă inspire încrederea şi s ă suscite sentimentul datoriei.

Popoarele au simţit totdeauna folosul dobîndirii de cre¬dinţe generale, înţ

elegînd

din instinct c ă dispariţia lor mar¬cheaz ă pentru ele ora decadenţ

ei. Cultul

fanatic al Romei a fost credinţa care i-a făcut pe romani stă

pînii lumii. Cînd

credinţa aceasta a pierit, v Roma a trebuit s ă piar ă şi ea„ Numai atunci cînd au

dobîndit unele credinţe comune, barbarii, distrugătorii civilizaţ

iei romane, au

atins o anu¬mit ă coeziune şi au putut ieşi din anarhie.

Deci nu făr ă motiv şi-au apărat popoarele totdeauna cu intransigen ţă convingerile.

Foarte criticabil ă din punct de-vedere filosofic, intransigenţa reprezint ă în

viaţa naţiunilor o virtute. Tocmai pentru a întemeia şi menţine credinţ

e generale

a ridicat evul mediu atîtea ruguri şi atîţ

ia inven¬tatori şi novatori au murit de

desperare, cînd reuşeau s ă evite supliciile. Tocmai pentru a apă

ra asemenea

credinţe lumea a fost de atîtea ori răscolit ă, milioane de oameni au că

zut pe

câmpurile de bătălie şi înc ă vor mai cădea.

Aşa cum am spus, mari dificultăţi se opun instituirii unei credinţ

e generale, dar,

o dat ă instituit ă, puterea sa este invincibil ă pentru mult ă vreme; şi oricare ar

fi falsitatea sa filosofic ă , ea se impune celor mai luminate spirite. Oare

popoarele Europei nu au socotit, de cinci secole încoace» drept adevă

ruri

indiscutabile legende religioase tot atît de barbare1, dac ă le examină

m

îndeaproape, ca acelea cu pri¬vire la Moloh*. înspăimîntă

toarea absurditate a

legendei unui Dumnezeu care se răzbun ă pe fiul să

u prin oribile suplicii, din

cauza neascultării uneia din creaturile sale, nu a fost observat ă secole şi secole

de-a rîndul. Cele mai mari genii, un Galileu, un Newton, un Leibniz, nu

au bănuit

1 Barbare din punct de vedere filosofic. Practic, ele au creat o-civilizaţ

ie cu

totul nou ă şi timp de multe secole i-au făcut pe oameni s ă întrevad ă acele

paradisuri de vis şi speran ţă, pe care nu le vor cunoaşte niciodat ă.

* Pretins ă divinitate cananeean ă, despre care se vorbeşte în Bi¬blie şi că

reia

trebuia s ă i se aduc ă jertfe omeneşti. (Nota trad.)

94

nici măcar o clip ă c ă adevă

rul unor asemenea legende ar fi putut fi pus în

discuţie. Nimic nu demonstreaz ă mai bine îripnotizarea produs ă de credinţ

ele

generale şi, de asemenea, nimic nu marcheaz ă mai bine umilitoarele limite ale

spiri¬tului nostru.

De îndat ă ce o dogm ă nou ă s-a implantat în sufletul mulţ

imilor, ea devine

inspiratoarea instituţiilor sale, a arte¬lor şi conduitei. Influenţ

a sa asupra

sufletelor este atunci absolut ă. Oamenii de acţiunea intenţioneaz ă s ă le

realizeze, legislatorii s ă le aplice, filosofii, artiştii, literaţii se preocupă

s ă le transpun ă în diverse forme.

Din credinţa fundamental ă pot s ă apar ă idei de moment, accesorii, dar ele poartă

totdeauna amprenta credinţei din care au ieşit. Civilizaţia egiptean ă, civilizaţ

ia

european ă a evului mediu, civilizaţia musulman ă a arabilor deriv ă dintr-un mic

număr de credinţ

e religioase care şi-au pus amprenta pe cele mai neînsemnate

elemente ale acestor civilizaţii, permiţîndu-ne s ă le recunoaştem, numaidecît.

Datorit ă credinţelor generale, oamenii din fiecare epoc ă s-au înconjurat de o

reţea de tradiţii, de opinii şi de obiceiuri de sub al căror jug nu ar putea să

scape şi care îi fac mai mult sau mai puţin asemănători unul cu celă

lalt. Nici

spiri¬tul cel mai independent nu se gîndeşte s ă se sustrag ă aces¬tui destin. Nu

exist ă veritabil ă tiranie decît aceea ce se exer¬cit ă inconştient asupra

sufletelor, pentru c ă aceasta este singura ce nu poate fi combătut ă . Tiberiu,

Genghis-han, Napoleon au fost, făr ă îndoial ă , tirani redutabili, dar, din adîncul

mormintelor lor, Moise, Buddha, lisus, Mahomed, Luther au exercitat asupra

sufletelor un despotism mult mai profund. O conspiraţ

ie va doborî un tiran, dar ce

poate ea s ă fac ă împotriva unei credinţe bine fixate ? In lupta violent ă contra

catolicismului, în pofida asentimentului aparent al mulţ

imilor şi în pofida unor

procedee de distru¬gere tot atît de nemiloase ca acelea ale Inchiziţiei, învins ă a

fost marea noastr ă Revoluţie. Singurii tirani reali ai uma¬nităţ

ii au fost

totdeauna umbrele morţilor sau iluziile pe care ea şi le-a creat.

Repet, absurditatea filosofic ă a anumitor credinţe gene¬rale nu a fost niciodată

un obstacol în calea triumfului lor. Ba chiar acest triumf nu pare posibil decît

cu condiţia ca ele s ă includ ă vreo absurditate misterioas ă. Evidenta slă

bi¬ciune a

credinţelor socialiste actuale nu le va împiedica s ă prind ă rădă

cini în sufletul

mulţimilor. Adevărata inferio¬ritate a credinţelor socialiste fa ţă de toate

credinţele

reli-

gioase ţine pur şi simplu de urmă

torul fapt: idealul de feri¬cire promis de

religie netrebuind a fi realizat decît într-o via ţă viitoare, nimeni nu poate

contesta aceast ă realizare. Idealul de fericire socialist trebuind îns ă s ă fie

realizat pe pămînt, goliciunea promisiunilor va apă

rea de la primele tentative de

realizare şi noua credin ţă îşi va pierde în ace¬laşi timp orice prestigiu. Deci

puterea sa nu va spori decît pîn ă în ziua realizării. Iat ă de ce dac ă noua religie

exercit ă în primul rînd, ca toate acelea care au precedat-o, o acţ

iu¬ne

distructiv ă, ea nu va putea exercita mai apoi un rol creator.

2. Opiniile labile ale mulţimilor

Deasupra credinţelor stabile, a căror putere am arătat-o, se gă

seşte un strat de

opinii, idei, gînduri care nasc şi mor făr ă încetare. Durata unora este foarte

efemer ă, cele mai importante dintre ele nedepăşind viaţa unei generaţ

ii. Am şi

remarcat faptul c ă schimbă

rile care survin în aceste opi¬nii sînt uneori mult mai

superficiale decît reale, purtînd totdeauna amprenta calităţ

ilor rasei. Luînd în

considerare, de exemplu, instituţiile politice din ţara noastr ă, am arătat că

partidele care în aparen ţă sînt cele mai contrare: monar-hişti, radicali,

imperialişti, socialişti etc, au un ideal absolut identic şi c ă idealul acesta

ţine pur şi simplu de structura mental ă a rasei noastre, deoarece, sub denumiri

analoage, găsim la alte naţiuni un ideal contrar. Numele dat opiniilor, adaptă

rile

înşelătoare nu schimb ă fondul lucrurilor. Bur¬ghezii Revoluţ

iei, oricît de

impregnaţi de literatura latin ă şi care, cu ochii ţint ă asupra republicii romane,

i-au adop¬tat legile, fasciile şi togele, nu au devenit romani pentru c ă se gă

seau

sub influenţa unei puternice sugestii istorice.

Rolul filosofului este acela de a cerceta ceea ce dăinuie din credinţ

ele vechi sub

schimbările aparente, distingînd în valul mişcător al opiniilor mişcă

rile

determinate de credin¬ ţele generale şi de sufletul rasei.

Făr ă acest criteriu, s-ar putea crede c ă mulţimile îşi schimb ă credinţ

ele politice

sau religioase frecvent şi dup ă voin ţă. într-adevăr, întreaga istorie politic ă ,

religioas ă, ar¬tistic ă, literar ă, pare s-o dovedeasc ă.

96

S ă examinăm, de exemplu, o scurt ă perioad ă, 1790 1820, adic ă 30 de ani, durata

unei generaţii. Vedem în acett interval de timp mulţ

imile, la început monarhice,

deveni ml revoluţ

ionare, apoi imperialiste, apoi din nou monarhice. în. materie de

religie, ele evolueaz ă în acelaşi interval de timp,. de la catolicism la ateism,

apoi la deism, ca dup ă aceea s ă» se întoarc ă la formele cele mai exagerate de

catolicism. Şi nu numai mulţ

imile, ci şi cei care le conduceau au suferi*

transformări asemănătoare. S-au văzut membri marcanţi ai Gonvenţ

iunii, duşmani

juraţi ai regilor şi nevrînd s ă ştie-nimic de zei sau stă

pînitori, devenind umili

slujbaşi ai lui Napoleon, ca apoi s ă poarte cu pietate lumină

ri în proce¬siunile

de pe vremea lui Ludovic al XYIII-lea.

Şi ce schimbări uimitoare în opiniile mulţ

imilor, în cei 70 de ani care au urmat!

„Perfidul Albion" de la începutul secolului al XlX-lea a devenit aliatul Franţ

ei

sub moşte¬nitorul lui Napoleon; Rusia, de dou ă ori în ră

zboi cu noi' şi care a

aplaudat atîta ultimele noastre eşecuri, este soco¬tit ă peste noapte prieten ă.

In literatur ă, în art ă, în filosofie, succesiunea opiniilor se manifest ă înc ă şi

mai rapid. Romantism, naturalism, misticism etc. nasc şi-mor unul dup ă altul.

Artistul şi scrii¬torul aclamaţi ieri, sînt profund dispreţuiţi a doua zi.

Dar ce constatăm, dac ă analizăm aceste schimbări, în aparen ţă atît de profunde?

Toate cele contrare credinţ

elor generale şi sentimentelor rasei nu au decît o

durat ă efemer ă , iar fluviul deturnat îşi reia curind cursul. Opiniile oare nw se

ataşeaz ă la nici o credin ţă general ă , la nici un sentiment al rasei şi care, prin

urmare, nu ar putea s ă aib ă stabili¬tate, sînt la cheremul tuturor întîmplă

rilor

sau, dac ă se, prefer ă, la cheremul celor mai mărunte schimbă

ri de mediu. Formate

cu ajutorul sugestiei şi contagiunii, ele sînt tot¬deauna opinii de moment,

nă

scîndu-se şi pierind uneori la fel de repede ca dunele de nisip formate de vînt

la margi-»ea mării.

In zilele noastre suma opiniilor labile ale mulţimilor este mai mare ca niciodat ă ;

iar aceasta are trei raţiuni diferite.

Prima este c ă vechile credinţe, pierzîndu-şi progresiv influenţ

a, nu mai

acţioneaz ă ca altădat ă asupra opiniilor pasagere, spre a le da o anumită

orientare. Estomparea credinţelor generale las ă loc unei puzderii de opinii

parti¬culare, făr ă trecut şi făr ă viitor.

9?

A doua raţiune const ă în puterea crescînd ă a mulţimilor care îşi gă

seşte din ce în

ce mai puţin contrapondere, labili¬tatea'extrem ă a ideilor lor putîndu-se

manifesta liber.^

A treia raţiune, în sfîrşit, const ă în difuzarea recenta a presei, care face să

treac ă făr ă încetare sub ochii cetăţ

enilor opiniile cele mai contrare. Sugestiile

generate de fiecare din ele sînt de îndat ă nimicite de sugestiile opuse. Deci nici

o opinie nu reuşeşte s ă se răspîndeasc ă, toate fund sortite unei existenţ

e'

efemere. Ele mor mai înainte de a se ti putut propaga îndeajuns ca s ă devină

generale.

Din aceste cauze diverse rezult ă un fenomen foarte nou

în istoria lumii, cu totul caracteristic epocii actuale: ma

refer la neputinţa guvernelor de a dirija opinia. ^

Odinioar ă, iar acest odinioar ă nu este prea îndepărtat, acţiunea guvernanţ

ilor,

influenţa cîtorva scriitori şi a unui mic număr de ziare constituiau adevă

rate

regulatoare de opinie. Astăzi scriitorii şi-au pierdut orice influen ţă , iar

ziarele nu fac decît s ă reflecte opinia existent ă . Ut despre oamenii de stat,

departe de a o dirija, ei nu caut ă decit s-o urmeze. Teama lor de opinie merge

uneori pîna la teroare si vă

duveste de orice stabilitate conduita lor. ' Opinia'

mulţimilor tinde deci s ă devin ă din ce în ce mai mult regulatorul suprem al

politicii. Ea reuşeşte azi sa im¬pun ă alianţe, cum am vă

zut în ceea ce priveşte

alianţa cu Rusia, ieşit ă aproape exclusiv dintr-o mişcare populara.

Este lin simptom ciudat s ă vedem, în zilele noastre, reg1 şi împăraţ

i, papi,

supunîndu-se mecanismului interviului, spre a-si expune gîndirea lor, pe tema unui

subiect dat, judecăţii mulţimilor. S-a putut spune odinioar ă c ă politica nu este o

treaba de sentiment. Am putea oare sa spunem astăzi acelaşi lucru, văzînd-o că

-şi

ia drept călăuza impul¬surile mulţimilor care ignor ă raţiunea şi care se lasă

dirijate doar de sentiment ?

Cit despre pres ă, altădat ă directoare de opinie, ea a trebuit, ca si guvernanţ

ii,

s ă păleasc ă în faţa puterii mulţ

i¬milor. Desigur, puterea sa este considerabila,

dar numai pentru c ă reprezint ă exclusiv oglinda opiniilor populare şi a

neîncetatelor lor variaţiuni. Devenit ă simpla agenţie de in¬formaţii, ea renunţă

s ă impun ă vreo idee vreo doctrina. Ea urmăreşte toate schimbă

rile gîndirii publice

iar necesi¬tăţile concurentei o oblig ă la aceasta, sub ameninţarea pedep¬sei de a-

şi pierde cititorii. Vechile organe solemne şi influen¬te de altădat ă, că

rora

generaţia precedenta n asculta cu pioşenie oracolele, au dispă

rut sau au devenit

foi de mformaţ

ie încadrate de cronici amuzante, de cancanuri mon¬dene sau de reclame

financiare. Care ar fi astăzi ziarul des¬tul de bogat ca s ă permit ă redactorilor

săi opinii personale şi ce autoritate ar obţine ele în faţ

a unor cititori care cer

doar s ă fie ţinuţi la curent cu evenimentele sau amuzaţi şi care, îndără

tul

fiecărei recomandări, întreză

reşte întotdeauna pe speculator? Critica nu are nici

măcar puterea de a lansa o carte sau o pies ă de teatru. Ea poate dă

una, dar nu

servi. In felul acesta ziarele au conştiinţa inutilităţii oric ă ¬rei opinii

personale, au suprimat în general critica literar ă, limitindu-se s ă dea titlul

cărţii, însoţit de două-trei rînduri de reclam ă şi în douăzeci de ani probabil că

acelaşi lucru s e va petrece şi cu critica teatral ă.

A supraveghea opinia a devenit astăzi preocuparea esen¬ ţial ă a presei şi a

guvernanţ

ilor. Ce efect va produce cutare eveniment, cutare proiect legislativ,

cutare discurs, iat ă ce vor s ă ştie; asta nu este uşor, că

ci nimic nu este mai

labil şi mai schimbător decît cugetul mulţ

imilor. Le vedem întîmpinînd cu anateme

ceea ce aclamaser ă în ajun.

Absenţa aceasta total ă de direcţie a opiniei şi, totodat ă, disoluţia credinţ

elor

generale, au avut ca rezultat final o fărîmiţare complet ă a tuturor convingerilor,

ca şi indife¬renţa crescînd ă a mulţ

imilor, precum şi a indivizilor pentru ceea ce

nu priveşte clar interesele lor imediate. Chestiunile de doctrin ă , cum sînt cele

referitoare la socialism, nu recru¬teaz ă cîtuşi de puţin apără

tori realmente

convinşi decît în păturile inculte: lucră

tori din mine şi din uzine, de exemplu.

Micul burghez, muncitorul cu o uşoar ă spoial ă de instruire au devenit prea

sceptici.

Evoluţia care a avut loc în acest sens, de treizeci de an1 încoace, este frapant ă .

în epoca precedent ă, nu prea înde¬părtat ă, totuşi, opiniile aveau înc ă o orientare

general ă; ele derivau din adoptarea vreunei credinţ

e fundamentale. Singurul fapt

de a fi monarhist îţi dădea în chip fatal, atit în istorie cît şi în ştiinţ

e,

anumite idei bine conturate, iar faptul de a fi republican conferea idei cu totul

contrare. Un monarhist ştia sigur c ă omul nu descinde din maimu ţă , iar un

republican ştia nu mai puţin sigur c ă descinde. Monar¬histul trebuia s ă vorbească

de Revoluţie cu oroare, pe cînd republicanul cu veneraţ

ie. Anumite nume, ca acelea

ale lui Robespierre şi Marat, trebuiau pronunţ

ate cu evlavie, iar altele, ca

acelea ale lui Cezar, August şi Napoleon nu pu¬teau fi articulate făr ă invective.

Pîn ă şi în Sorbona noastr ă prevala acest mod naiv de a concepe istoria.

98

99

Astăzi, în faţa discuţ

iei şi analizei, orice opinie îşi pierde prestigiul;

ascuţişurile ei se uzeaz ă repede şi apar prea pu¬ ţine idei capabile s ă ne

pasioneze. Omul modern este inva¬dat din ce în ce mai mult de indiferen ţă.

S ă nu exageră

m în deplîngerea acestei sleiri generale a ©piniilor. Nu s-ar putea

contesta c ă acesta este un simptom de decaden ţă în viaţ

a unui popor. Vizionarii,

apostolii, conducă

torii, cei care nutresc o convingere, într-un cuvînt, au desigur

o cu totul alt ă for ţă decît negatorii, eriticii şi indiferenţii; dar s ă nu uită

m

c ă, în situaţia puterii actuale a mulţimilor, dac ă o singur ă opinie putea dobîndi

destul prestigiu pentru a se impune, ea ar fi de îndat ă mascat ă •de o putere atît

de tiranic ă încît totul ar trebui s ă se plece numaidecît în faţ

a ei. Epoca liberei

discuţii ar fi atunci Închis ă pentru mult ă vreme. Mulţimile reprezint ă exemple

paşnice cîteodat ă , cum erau uneori Heliogabal şi Tiberiu; •dar ele au şi capricii

furioase. O civilizaţie gata s ă îneap ă in mîinile lor este prea mult la cheremul

hazardului, ea s ă dureze mult. Dac ă ceva ar putea întîrzia puţin ora pră

bu¬şirii,

aceasta ar fi tocmai extrema labilitate a opiniilor şi indiferenţa crescînd ă a

mulţimilor fa ţă de toate epedimţsl» generale.

Cartea a Jll-a

CLASIFICAREA ŞI DESCRIEREA DIFERITELOR CATEGORII DE MULŢIMI

Capitolul I CLASIFICAREA MULŢIMILOR

Clasificarea mulţimilor. 1. Mulţimile eterogene. Cura se diferenţiaz ă ele.

Influenţa rasei. Sufletul mulţ

i¬mii este cu atît mai slab cu cît sufletul rasei

este mai puternic. Sufletul rasei reprezint ă starea d* civilizaţ

ie, iar sufletul

mulţimii starea de barbarie. 2. Mulţimile omogene. Diviziunea mulţ

imilor omo¬gene.

Sectele, castele şi clasele.

Am arătat în aceast ă lucrare caracteristicile generale co¬mune mulţ

imilor. Ne

rămîne s ă studiem caracteristicile par¬ticulare suprapuse acestor caracteristici

generale, dup ă di¬versele categorii de colectivităţi.

S ă expunem mai întîi o scurt ă clasificare a mulţimilor.

Punctul nostru de plecare va fi mulţimea simpl ă. For¬ma sa absolut inferioar ă ni

se prezint ă atunci eînd este com¬pus ă din indivizi care aparţ

in unor rase

diferite. Singurul» ei liant se afl ă atunci în voinţa, mai mult sau mai puţ

ini

respectat ă, a unui şef. Ca tipuri de asemenea mulţimi pu¬tem menţ

iona pe barbarii

de diferite origini care, timp ă& mai multe secole, au invadat Imperiul Roman.

Deasupra acestor mulţimi lipsite de coeziune apar acele mulţimi care, sub acţ

iunea

anumitor factori, au dobîndit, caracteristici comune şi au sfîrşit prin a forma o

ras ă. Ele vor prezenta ocazional caracteristicile speciale ale mulţi¬milor, însă

întotdeauna incluse în acelea ale rasei.

Diferitele categorii de mulţ

imi observabile la fiecare popor pot fi divizate în

felul următor:

101

A. MULŢIMI ETEROGENE

1. Anonime (mulţimile din strad ă, de exemplu)

2. Neanonime (curţile cu juri, adunările parla¬

mentare etc.)

B. MULŢIMI OMOGENE

3. Secte (secte politice, secte religioase etc.)

4. Caste (casta militar ă, casta sacerdotal ă, casta

muncitoreasc ă etc.)

3. Clase (clasa burghez ă, clasa ţărăneasc ă etc.)

S ă arătăm, în cîteva cuvinte, caracteristicile diferenţ

iale ale diverselor

categorii de mulţimi1.

1. Mulţimile eterogene

Aceste colectivităţi sînt acelea ale că

ror caracteristici le-am studiat în

paginile precedente. Ele se compun din indivizi oarecare, indiferent de profesie

sau de nivelul de inteligen ţă.

Am dovedit în prezenta lucrare c ă psihologia oamenilor aflaţi în mulţime diferă

esenţialmente de psihologia lor indi¬vidual ă şi c ă inteligenţ

a nu îi sustrage de

la aceast ă diferen¬ ţiere. Am văzut c ă în colectivităţi inteligenţa nu joac ă nici

un rol. Numai sentimentele inconştiente pot acţiona în acest caz.

Un factor fundamental, rasa, ne permite s ă diviză

m destul de clar diferitele

mulţ

imi eterogene. Am revenit de mai multe ori asupra rolului acestui factor,

arătînd c ă este cel mai puternic în ceea ce priveşte determinarea acţ

iunilor

umane. Influenţa sa se manifest ă şi în caracteristicile mulţi¬milor. O mulţ

ime

compus ă din indivizi oarecare, dar fiind cu toţ

ii englezi sau chinezi, se va

deosebi profund de alta compus ă de asemenea din indivizi oarecare, dar de rase

diferite: ruşi, francezi, spanioli etc.

Profundele divergenţe create de constituţia mental ă ere¬ditar ă în modul de a simţ

i

şi de a gîndi al oamenilor izbuc¬nesc de îndat ă ce anumite circumstanţ

e, rare de

altfel, reunesc în una şi aceeaşi mulţime, în proporţii aproape egale

1 Detalii privind diversele categorii de mulţimi se pot gă

si în ultimele mele

lucră

ri (La] psychologie politique, Les opinions et Ies croyances, La revolution

francaise et la psychologie des revolutions).

indivizi de naţionalităţi diferite, oricît de identice ar fi în aparenţă

interesele care îi adun ă laolalt ă. Tentativele fă

cute de socialişti de a fuziona

în mari congrese reprezentanţi ai populaţiei muncitoreşti din fiecare ţar ă au dus

totdeauna la discordii furioase. O mulţime latin ă, oricît de revoluţio¬nar ă sau de

conservatoare am presupune-o, va face inva¬riabil apel, pentru a-şi realiza

exigenţele, la intervenţ

ia sta¬tului. Ea este întotdeauna centralizatoare şi mai

mult sau mai puţin cezarist ă. O mulţime englez ă sau american ă, dim¬potriv ă , ignora

statul şi nu se adreseaz ă decît iniţiativei particulare. O mulţime francez ă ţ ine

înainte de toate la egalitate, iar o mulţime englez ă la libertate. Aceste rase

diferite genereaz ă aproape tot atîtea specii de mulţimi cîte naţiuni exist ă.

Aşadar, sufletul rasei domin ă în întregime sufletul mul¬ ţ imii. Rasa este

substratul viguros care limiteaz ă oscilaţ

iile sale. Caracteristicile inferioare

ale mulţimilor sînt cu atlt mai puţ

in accentuate cu cit sufletul rasei este mai

puternic. Starea de mulţime şi dominarea mulţ

imilor constituie barbaria sau

întoarcerea la barbarie. Tocmai dobîndind un suflet solid structurat rasa se

sustrage din ce în ce mai mult puterii necugetate a mulţ

imilor şi iese din

barbarie.

2.

In afara rasei, singura clasificare important ă care poate ii făcut ă în ceea ce

priveşte mulţimile eterogene este aceea de a le separa în mulţimi anonime, adună

ri

deliberante şi juraţi, de exemplu. Sentimentul responsabilităţ

ii, nul la cele

dintîi şi dezvoltat la celelalte, d ă actelor lor orientări adesea diferite.

omogene

Mulţimile omogene cuprind: 1. sectele; 2. castele; 3, clasele^ Secta marchează

primul grad în organizarea mulţimilor omogene. Ele includ indivizi de educaţ

ie, de

profesii, din medii uneori foarte diferite, neavînd între ei decît singura

legătur ă a credinţelor. Aşa sînt sectele religioase şi politice, de exemplu.

Casta reprezint ă cel mai înalt grad de organizare de care este susceptibilă

mulţimea. Pe cînd secta este format ă din indivizi de profesiuni, de educaţ

ie, din

medii adesea etero¬gene şi sînt legaţi doar prin comunitatea credinţelor, casta

102

103

mu cuprinde decît indivizi de aceeaşi profesiune şi, prin urmare, de educaţ

ie şi

din medii aproape identice. Aşa sînt •castele militar ă şi sacerdotal ă.

Clasa se compune din indivizi de origini diferite, reuniţ

i nu prin comunitatea

credinţelor, ca membrii unei secte, iniei prin comunitatea ocupaţ

iilor

profesionale, ca membrii ■ unei caste, ci prin anumite interese, anumite obiceiuri

•de via ţă şi o educaţie asemănătoare. Aşa sînt clasa tmrghez ă, clasa agricol ă etc.

Nestudiind în aceast ă lucrare decît mulţimile eterogene, m ă voi ocupa doar de

cîteva categorii ale acestei varietăţi «de mulţimi alese ca tipuri.

Capitolul II MULŢIMILE ZISE CRIMINALE

Mulţimile zise criminale. O mulţime poate fi cri¬minal ă din punct de vedere legal,

dar nu din punct de vedere psihologic. Completa inconştien ţă a acte¬lor

mulţimilor. Diferite exemple. Psihologia septem-fcriştilor*. Raţ

ionamentele lor,

sensibilitatea, fero¬citatea şi moralitatea lor.

Mulţimile redueîndu-se, dup ă o anumit ă perioad ă de iastigare, la starea de simple

automate inconştiente, puse în mişcare de sugestii, pare dificil s ă le califici In

vreun caz drept criminale. Pă

strez totuşi acest calificativ eronat, deoa¬rece el a

fost consacrat de cercetă

rile psihologice. Desigur, considerate în ele însele,

anumite acte ale mulţ

imilor sînt criminale, dar pentru acelaşi motiv ca actul unui

tigru care devoreaz ă un hindus, dup ă ce mai întîi 1-a lăsat s ă fie ciopîrţ

it de

puii săi,

spre a se amuza.

Crimele mulţimilor rezult ă în general dintr-o sugestie puternic ă , iar indivizii

care au luat parte la aceasta sînt apoi convinşi c ă au ascultat de glasul unei

datorii. Nici¬decum nu acesta este cazul criminalului ordinar.

Istoria crimelor săvîrşite de mulţimi pune în eviden ţă cele spuse mai sus.

Se poate cita ca exemplu tipic omorîrea guvernatorului Bastiliei, d. de Launay.

Dup ă căderea fortăreţei, guverna¬torul, înconjurat de o mulţime extrem de aţîţat ă ,

primea lovituri din toate părţile. Se propunea s ă fie spînzurat, să

1 se taie gîtul, s ă fie legat de coada unui cal. Zbătîndu-se,

el a lovit din greşeal ă cu piciorul pe unul din cei de fa ţă.

* Autorii execuţiilor sumare de deţinuţi politici din perioada

2 — 6 septembrie 1792, soldate cu peste l'lOO de victime. (Nota trad.)

105

Cineva a propus atunci, iar sugestia rsa a fost imediat acla¬mat ă de mulţ

ime, ca

individul lovit să-i taie capul guver¬natorului.

„Acesta, bucătar făr ă slujb ă, un gură-casc ă ce se du¬sese la Bastilia s ă vad ă ce

se întîmpl ă acolo, socoti c ă, aceasta fiind părerea general ă, acţ

iunea este

patriotic ă şi chiar crezu c ă merit ă o medalie distrugînd un monstru. Cu o sabie ce

i s-a dat, a lovit în grumazul guvernatorului; dar cum sabia, cam neascuţit ă , nu

tăia, a scos din buzunar un cuţ

itaş cu minerul negru şi cum, în calitatea sa de

bucătar, ştia s ă taie carnea, a dus cu bine la capăt operaţia".

Se vede aici clar mecanismul analizat anterior: ascul¬tarea de o sugestie cu atît

mai puternic ă cu cît era colectiv ă, convingerea la ucigaş c ă a comis un act de

mare merit, convingere fireasc ă, deoarece avea de partea sa aprobarea unanim ă a

concetăţenilor să

i. Un asemenea act poate fi calificat drept criminal din punct de

vedere legal, dar nu din punct de vedere psihologic.

Caracteristicile generale ale mulţ

imilor zise criminale sînt exact acelea pe care

le-am constatat la toate mulţ

imile: sugestibilitate, credulitate, instabilitate,

exagerarea senti¬mentelor bune sau rele, manifestarea anumitor forme de moralitate

etc.

Regăsim toate aceste caracteristici la una din mulţimile care au lă

sat una din

cele mai triste amintiri ale istoriei noastre: septembriştii. De altfel, ea

prezint ă mult ă asem ă¬nare cu ceea ce au făcut mulţimile în ziua de Sfîntul Barto-

lomeu. Iau detaliile din istorisirea lui Taine, care le-a extras din memoriile

vremii aceleia.

Nu se cunoaşte cu exactitate cine a dat ordinul sau sugestia de a goli

închisorile, masacrîndu-i pe prizonieri. C ă a fost Danton, cum pare probabil, sau

cu totul altcineva, puţin intereseaz ă ; singurul fapt interesant pentru noi este

acela al sugestiei puternice receptate de mulţimea însărci¬nat ă cu masacrul.

Armata masacratorilor cuprindea aproximativ trei sute de persoane şi constituia

tipul perfect al unei mulţimi ete¬rogene, în afar ă de un mic numă

r de netrebnici

de profe¬sie, ea se compunea mai ales din prăvăliaşi, precum şi din

diferiţi meseriaşi: cizmari, lăcătuşi, peruchieri, zidari, func¬ ţ ionari,

comisionari etc. Sub influenţa sugestiei primite ei erau, ca şi bucă

tarul citat

mai sus, perfect convinşi c ă înde¬plinesc o îndatorire patriotic ă . Ei îndeplineau

o dubl ă func¬ ţie, de judecători şi de călă

i şi, în nici un caz, nu se consi¬derau

criminali.

Pătrunşi de importanţ

a rolului lor, ei au început prin a forma un fel de tribunal

şi imediat şi-au făcut apariţia spiritul simplist şi echitatea nu mai puţ

in

simplist ă a mul¬ ţimilor. Dat fiind numărul considerabil al acuzaţ

ilor, s-a decis

mai întîi ca nobilii, preoţii, ofiţerii, servitorii regelui, adic ă toţ

i indivizii

a căror profesie era singura prob ă de culpabilitate în ochii bunului patriot, să

fie masacraţi la grămad ă, făr ă a fi nevoie de o decizie special ă. Ceilalţ

i au fost

judecaţi dup ă înfăţişare şi reputaţie. Conştiinţa rudi¬mentar ă a mulţ

imii fiind

astfel satisfăcut ă , ea putea proceda legal la masacru, dînd curs liber

instinctelor de ferocitate cărora le-am analizat în alt ă parte geneza şi pe care

colec¬tivităţile au puterea s ă le dezvolte într-un grad înalt. In rest, ele nu

împiedic ă — aşa cum este regula în starea de mulţime — manifestarea concomitent ă a

altor sentimente, contrare, cum ar fi o sensibilitate la fel de extrem ă ca

ferocitatea.

„Ei au simpatia expansiv ă şi sensibilitatea prompt ă a lucră

torului parizian. La

mănăstire, un federat, aflînd c ă deţinuţii fuseser ă lăsaţi făr ă ap ă de bă

ut

douăzeci şi patru de ore, voia cu tot dinadinsul să

-1 extermine pe temnicerul

neglijent şi chiar ar fi făcut-o făr ă rugăminţile deţinuţ

ilor înşişi. Cînd un

prizonier fu achitat (de către tribunalul im¬provizat), toat ă lumea, gardieni şi

ucigaşi, l-au îmbrăţişat cu entuziasm, l-au aplaudat cu exces de zel", ca apoi să

se întoarc ă şi să-i omoare pe alţii. In timpul masacrului n-a încetat s ă domnească

o veselie amabil ă. Dansau şi cîntau în jurul cadavrelor, puneau la dispoziţ

ie

bănci „pentru doamne", fericite să-i vad ă omorîţi pe aristocraţ

i. Conti¬nuau, prin

urmare, s ă manifeste o echitate special ă. Un ucigaş plîngîndu-se, la abaţ

ie,

c ă doamnele, plasate cam

107

106

departe, nu văd bine ce se întîmpl ă, şi c ă numai cîţiva parti¬cipanţi au plă

cerea

s ă loveasc ă în aristocraţi, masacratorii încuviinţar ă justeţea acestei observaţ

ii

şi au d6cis ca victi¬mele sa treac ă încet între dou ă şiruri de asasini, care s ă nu

loveasc ă decit cu dosul să

biei, spre a prelungi supliciul. La închisoarea Force

victimele, complet dezbrăcate, erau cio-pîrţite timp de o jumătate de or ă , ca

apoi, dup ă ce toat ă lumea a văzut bine totul, s ă li se dea lovitura de graţ

ie

prin spintecarea pîntecelui.

Masacratorii sînt de altfel foarte scrupuloşi şi manifest ă o moralitate căreia i-

am mai semnalat deja existenţa în sinul mulţ

imilor. Ei pun pe masa comitetelor

banii şi biju¬teriile victimelor.

In actele mulţimilor se regăsesc totdeauna forme rudi¬mentare de raţ

ionament,

caracteristice sufletului lor. Astfel, dup ă uciderea a vreo 1 500 de duşmani ai

naţiunii, unul a făcut observaţia — şi imediat sugestia lui a fost acceptat ă — că

alte închisori, cuprinzînd bătrîni cerşetori, vagabonzi, deţi¬nuţi tineri, ţ in în

realitate la răcoare guri de prisos, de care ar fi bine s ă se debaraseze. De

altfel cu siguran ţă c ă printre ei figureaz ă şi duşmani ai poporului, ca, bunăoar ă ,

o anume doamn ă Delarue, văduva unui corupător: „Ea trebuie s ă moar ă de ciud ă că

e la basc ă; dac ă ar putea, ar da foe Parisului; trebuie c ă a şi zis-o, sigur că

da! Ia s ă mai fa¬cem puţin ă curăţenie". Demonstraţia pare evident ă şi toţ

i sînt

masacraţi în bloc, inclusiv cincizeci de copii între 12 ţ i 17 ani care, de

altminteri, ei înşişi ar fi putut deveni duş* manii naţ

iunii şi trebuiau, în

consecin ţă, suprimaţi.

Dup ă o săptămîn ă de lucru, toate aceste operaţ

ii erau terminate şi masacratorii se

putur ă gîndi la repaus. Con¬vinşi în adincul inimii lor c ă au binemeritat de la

patrie, ei venir ă s ă cear ă o recompens ă de la autorităţi; cei mai zeloşi cerură

chiar o medalie.

Istoria comunei din 1871 ne ofer ă multe fapte analoage. Influenţa crescînd ă a

mulţimilor şi capitulările succesive ale puterii publice în faţ

a lor ne vor

furniza, cu siguran ţă, multe-altele.

Capitolul III JURAŢII Şl CURTEA CCJ JURl

Juraţii în justiţie. Caracteristicile generale ale jura¬ ţilor. Statistica arat ă că

deciziile lor sînt indepen¬dente de compoziţia curţ

ii cu juri. Modul în ear« sînt

impresionaţi jurii. Slabul efect al raţ

ionamen¬tului. Metode de persuasiune ale

avocaţilor eele-bri. Natura crimelor fa ţă de care juraţii sînt indul¬genţ

i sau

severi. Utilitatea instituţ

iei jurilojf şi pericolul p# care l-ar prezenta

înlocuirea sa de eătre magistraţi.

Neputînd studia aici toate categoriile de juraţ

i, © vei examina numai pe cea mai

important ă, aceea a curţii eu juri. Ei constituie un excelent exemplu de mulţ

ime

etero¬gen ă neanonim ă. Regă

sim aici sugestibilitatea, predominarea sentimentelor

inconştiente, slaba aptitudine pentru raţio-»*ment, influenţa conducă

torilor etc.

Studiindu-le, vom avea acazia s ă observă

m interesante specimene de erori pe «are

le pot comite persoanele neiniţiate în psihologia eoleetivi-tăţilor.

Juraţii ne furnizeaz ă în primul rînd o dovad ă referitoare la slaba importan ţă , în

ceea ce priveşte deciziile, a nivelului mental al diferitelor elemente care compun

o mulţime. Personal am putut vedea c ă, într-o adunare deliberant ă chemat ă să

-şi

exprime opinia asupra unei chestiuni care nu «vea un caracter absolut tehnic,

inteligenţa nu joac ă niei un rol; şi c ă o reuniune de savanţ

i sau de artişti nu

emite, cu privire la subiecte generale, judecăţ

i sensibil diferite de acelea ale

unei adunări de zidari. în diferite epoci, adminis¬traţia alegea cu grijă

persoanele chemate s ă compun ă juriul recrutîndu-le din clasele luminate:

profesori, funcţionari,

109

literaţi etc. Astă

zi juriul este format mai ales de negusto-raşi, mici patroni şi

amploiaţi. Or, spre marea mirare a spe¬cialiştilor, oricare ar fi compoziţ

ia

juriului, statistica arat ă c ă deciziile lor sînt identice. Magistraţ

ii înşişi,

atît de ostili totuşi acestei instituţii, au trebuit s ă recunoasc ă exactita¬tea

acestei aserţiuni. Iat ă ce spune pe aceast ă tem ă un fost preşedinte al curţ

ii cu

juri, d. Berard des Glajeux, în Aminti¬rile sale:

„Astă

zi alegerile juriului sînt, în realitate, în miinile consilierilor

municipali, care admit sau elimin ă, dup ă plac, potrivit preocupă

rilor politice şi

electorale inerente situaţ

iei lor... Majoritatea aleşilor se compune din

comercianţi mai puţin de vaz ă decît se alegeau altădat ă şi din funcţ

ionari din

anumite domenii ale administraţ

iei... Toate opiniile dizolvîndu-se, cu toate

profesiunile, în rolul de judecător, mulţi avînd ardoarea neofiţ

ilor, iar oamenii

de cea mai mare bunăvoin ţă întîlnindu-se în situaţ

iile cele mai umile, spiritul

juraţilor nu s-a schimbat: verdictele lor au rămas aceleaşi".

S ă reţ

inem din acest pasaj concluziile, care sînt foarte juste, şi nu

explicaţiile, care au slăbiciuni foarte mari. S ă nu ne mire asemenea slă

biciune,

deoarece psihologia mulţi¬milor şi, în consecin ţă, a juraţ

ilor, pare a fi cel mai

adesea la fel de necunoscut ă de către avocaţi cît şi de magistraţ

i. Dovada o

găsesc în următorul fapt, raportat de acelaşi autor, anume c ă unul din cei mai

iluştri avocaţi ai curţii cu juri, Lachaud, uza sistematic de dreptul să

u de

recuzare a tuturor indivizilor inteligenţi care fă

ceau parte din juriu. Or,

experienţa — şi numai experienţa — a sfîrşit prin a scoate în eviden ţă totala

inutilitate a recuzărilor. Ministerul şi avocaţii, la Paris cel puţin, au renunţ

at

completamente la aceasta astăzi, şi, dup ă cum remarc ă d. des Glajeux, ver¬dictele

nu s-au schimbat, „ele nu sînt nici mai bune, nici mai rele".

La fel ca toate mulţimile, juraţii sînt foarte puternic impresionaţ

i de sentimente

şi foarte slab de raţionamente. „Ei nu rezist ă , scrie un avocat, la vederea unei

femei care îi d ă copilului s ă sug ă sau în faţ

a unui cortegiu de orfani". „E

deajuns ca o femeie s ă fie agreabil ă, spune d. des Gla¬jeux, ca s ă obţină

bunăvoinţa juriului".

Neînduplecaţi fa ţă de crimele care par să-i poat ă leza şi pe ei — şi care sînt,

desigur, cele mai de temut pentru societate — juraţii se arat ă, dimpotriv ă , foarte

indulgenţi fa ţă de crimele zise pasionale. Ei sînt rareori severi fa ţă de

Iii

infanticidul săvîrşit de fetele-mame şi înc ă şi mai puţin severi fa ţă de fetele

abandonate care îşi vitrioleaz ă seduc ă ¬torii. Ei simt foarte bine, din instinct,

c ă asemenea crime sînt puţin periculoase pentru societate şi c ă într-o ţar ă unde

legea nu protejeaz ă fetele abandonate, răzbunarea uneia dintre ele este mai utilă

decît dăunătoare, intimidîndu-i dinainte pe viitorii seducători1.

Juraţii, ca toate mulţimile, sînt foarte impresionaţ

i de prestigiu, iar

preşedintele des Glajeux observ ă cu justeţe c ă , foarte democratici în ceea ce

priveşte componenţa lor, ei se dovedesc foarte aristocratici în afecţ

iuni:

„Numele, ori¬ginea, averea, renumele, asistenţa dat ă de un avocat ilustru,

lucrurile pline de distincţ

ie şi lucrurile care iau ochii sînt un atu considerabil

în mîna acuzaţilor".

A acţiona asupra sentimentelor juraţilor, a raţiona foarte puţ

in sau a nu face

apel decît la forme rudimentare de raţionament — ca toate mulţimile — trebuie să

fie preocu¬parea orică

rui bun avocat. Un avocat englez, celebru prin succesele

sale la curtea cu juri, a analizat bine aceast ă metod ă:

„Pledînd, el observa cu atenţ

ie juriul. Momentul este favorabil. Cu fler şi din

experien ţă, avocatul citeşte pe feţe efectul fiecărei fraze, al fiecă

rui cuvînt şi

trage concluziile ce se impun. In primul rînd intereseaz ă să

-i deosebeşti pe

membrii cîştigaţi din capul locului pentru cauz ă. Apără

torul mai face o

întorsătur ă de fraz ă ca s ă şi-i asigure, iar apoi trece la membrii care,

dimpotriv ă, par rău dispuşi şi se sileşte s ă ghiceasc ă de ce sînt nefavorabili

acuzatului. Aceas¬ta este partea delicat ă a chestiunii, că

ci pot exista infinite

motive de a avea chef s ă condamni un om, în afar ă de sentimentul justiţiei".

1 S ă facem în treacăt observaţia c ă aceast ă diviziune, foarte bine făcut ă din

instinct de către juraţ

i, între crimele socialmente pericu¬loase şi celelalte

crime nu este nicidecum lipsit ă de justeţe. Scopul legilor penale trebuie s ă fie,

evident, protejarea societăţii împotriva criminalilor şi nu ră

zbunarea ei. Or,

codurile noastre şi mai cu seam ă spiritul magistraţilor noştri sînt înc ă total

impregnate de spiritul de ră

zbunare al vechiului drept primitiv. Termenul de

vindict ă (vindicta, răzbunare) este înc ă de o uzan ţă zilnic ă . Proba acestei

tendinţe a magistraţ

ilor o avem în refuzul multora dintre dînşii de a aplica

exce¬lenta lege a lui Băranger, care permite condamnatului s ă nu-şi înde¬plinească

pedeapsa decît în caz de recidiv ă. Or, nici un magistrat nu poate s ă ignore

faptul, dovedit de statistic ă, c ă punerea în aplicare a uriei prime pedepse atrage

aproape infailibil recidiva. Judecătorii care las ă în libertate un vinovat îşi

închipuie c ă societatea nu a fost răzbunat ă. Mai degrab ă decît s ă n-o ră

zbune, ei

prefer ă s ă creeze un recidivist periculos.

111

Aceste cîteva rînduri rezum ă foarte judicios scopul artei oratorice, ară

tîndu-ne

în acelaşi timp inutilitatea discursu¬rilor fă

cute dinainte, întrucît trebuie ca

în fiecare clip ă să-ţi modifici termenii folosiţ

i, potrivit cu impresia

produs ă.

Oratorul nu are nevoie să-i converteasc ă pe toţ

i mem¬brii unui juriu, ci doar pe

capii care vor determina opinia general ă. Ca în toate mulţimile, un mic numă

r de

indivizi îi conduc pe ceilalţi. „Am trăit experienţ

a, spune avocatul pe care l-am

citat mai sus, c ă în momentul pronunţării verdictului erau suficienţ

i unul sau doi

oameni energici care s ă antreneze restul juriului". Tocmai aceştia doi sau trei

trebuie convinşi prjn sugestii abile. în primul rînd lor trebuie s ă le placi. Omul

din mulţime că

ruia îi placi este de acum aproape gata convins şi cu totul dispus

s ă consi¬dere ca excelente orice raţiuni se prezint ă. Gă

sesc, într-o lucrare

interesant ă despre d. Lachaud, următoarea anee-dot ă:

. „Se ştie c ă pe întreg parcursul pledoariilor sale la curtea cu juri, Lachaud nu

pierdea din vedere doi sau trei juraţi pe care el îi cunoaştea sau îi simţ

ea

influenţi, îns ă recalci¬tranţi. In general, el reuşea să

-i cîştige pe aceştia. O

dat ă, totuşi, în provincie, găsi unul pe care în zadar îl bombarda cu argumentaţ

ia

sa cea mai tenace vreme de trei sferturi de or ă : era primul din banca a doua, cel

de-al şaptelea jurat. Era deznădăjduitor! Deodat ă, în mijlocul unei demon¬straţ

ii

pasionate, Lachaud se opreşte şi, adresîndu-se preşe¬dintelui curţ

ii cu juri:

«Domnule preşedinte, zice el, nu aţi putea face s ă fie tras ă perdeaua, acolo în

fa ţă, pentru c ă domnul jurat, cel de-al şaptelea, este orbit de soare». Gel de-al

şaptelea jurat a roşit, a mulţumit. Era cîştigat pentru cauza apărării".

Mai mulţi scriitori, dintre cei mai distinşi, au combă

tut puternic, în ultima

vreme, instituţia juraţilor, singura pro¬tecţ

ie, cu toate acestea, împotriva

erorilor cu adevă

rat des¬tul de frecvente ale unei caste lipsite de control2. Unii

voiau jurii recrutate numai din rîndul claselor luminate; dar am şi dovedit că

pîn ă şi în cazul acesta deciziile ar fi identice eu acelea pronunţ

ate actualmente.

Alţii, intemeindu-se pe erorile comise de juraţi, ar dori să-i suprime şi să

-i

înlocu¬iasc ă cu judecători. Dar cum pot ei uita c ă erorile reproşate juraţ

ilor

sînt totdeauna mai întîi comise de judecători,

1 Magistratura reprezint ă, într-adevăr, singura administraţie ale că

rei acte nu

sînt supuse vreunui control. Toate revoluţiile Franţei

112

pentru c ă acuzatul deferit curţii cu juri a fost socotit vino¬vat de mai mulţ

i

magistraţi: judecătorul de instrucţ

ie, pro¬curorul Republicii şi camera de punere

sub acuzaţie. Şi atunci nu se vede c ă dac ă ar fi definitiv judecat de că

tre

magistraţi, în loc de juraţi, acuzatul şi-ar pierde singura şans ă de a fi

recunoscut ca nevinovat? Erorile juraţ

ilor au fost întotdeauna mai întîi erori ale

magistraţilor. Numai pe aceştia din urm ă trebuie deci să-i facem răspunză

tori cînd

vedem erori judiciare deosebit de monstruoase, cum a fost condamnarea acelui

doctor X..., care, anchetat de un jude¬cător de instrucţie cu adevă

rat foarte

mărginit, pe baza denunţă

rii unei fete semiidioate care îl acuza pe medic de a-i

fi provocat avortul contra sumei de 30 de franci, ar fi fost trimis la ocn ă fără

explozia indignării publice, care i-a adus imediat graţ

ierea din partea şefului

statului. Onora¬bilitatea condamnatului, proclamat ă de toţi concetăţenii să

i,

făcea evident caracterul grosolan al erorii, fapt recunoscut de magistraţ

ii

înşişi; dar, cu toate acestea, din spirit de' cast ă, ei s-au silit s ă împiedice

semnarea graţierii. In toate1 afacerile analoage, îngrădiţ

i de detalii tehnice din

care nu pot pricepe nimic, juraţii ascult ă , fireşte, de ministerul public,

socotind c ă, la urma urmelor, afacerea a fost in¬struit ă de magistraţi cunoscă

tori

ai tuturor subtilităţilor. Care sînt atunci adevăraţii autori ai erorii: juraţ

ii

sau magis¬traţii ? S ă păstră

m, categoric, curtea cu juri. Ea constituie poate

singura categorie de mulţ

ime pe care nici o individua¬litate nu ar putea s-o

înlocuiasc ă. Ea singur ă poate tempera

democratice nu au putut să-i cucereasc ă acest drept de habeas corpus* ie care

Anglia este atît de mîndr ă . Noi i-am izgonit pe tirani; dar în fiecare cetate un

magistrat dispune dup ă bunul său plac de onoarea şi de libertatea cetăţ

enilor. Un

mărunt judecător de instrucţ

ie, abia ieşit din Şcoala de drept, are puterea

revoltătoare de a trimite în închisoare, pe baza unei simple supoziţ

ii de

culpabilitate de care nu trebuie s ă dea socoteal ă nimănui, cetăţeni care se bucură

de cea mai mare consideraţie. El îi poate ţ ine acolo şase luni sau chiar un an,

sub pretext de instrucţie, iar'apoi să-i

elibereze făr ă ale datora «ici

despă

gubire, nici scuze. Mandatul de arestare este absolut echi Talent cu o letlre

de cachet**, cu deosebirea c ă aceasta din urm ă, attl de just reproşat ă vechii

monarhii, nu era la îndemîna decît a mariloi personalităţi, pe cînd astă

zi este în

mîinile unei întregi clase de netfi ţ eni, care este departe de a trece drept cea

mai luminat ă şi mi independent ă.

* Lege englez ă care d ă dreptul acuzatului, în unele cAltlri, li aştepte

în libertate judecata, în schimbul achitării unei cauţiuni (Nota trad.)

** Ordin scris, sigilat, emis de regele Franţei, pe bazn cArori mulţ

i

indezirabili erau încarceraţi abuziv. (Nota trad.)

i inexorabilităţile legii care, egal ă pentru toţi, în principiu, trebuie s ă fie

oarb ă şi s ă nu cunoasc ă cazuri particulare. Inaccesibil ă milei, ea nu cunoaşte

decît texte, judecătorul cu duritatea sa profesional ă şi în felul acesta ar lovi

cu aceeaşi pedeaps ă pe spărgătorul asasin ca şi pe sărmana fat ă deter¬minat ă la

infanticid prin abandonarea de către seducătorul ei şi de că

tre mizerie; în cazul

acesta juriul simte din in¬stinct c ă fata sedus ă este mult mai puţin culpabilă

decît seducătorul care, totuşi, scap ă de rigoarea legii, şi c ă ea merită

indulgenţa curţii de judecat ă.

Cunoscînd psihologia castelor şi pe aceea a altor cate¬gorii de mulţimi, nu vă

d

nici un caz în care cel acuzat pe nedrept de o crim ă s ă nu prefere s ă aib ă de-a

face cu jura¬ ţii mai degrab ă decît cu magistraţ

ii. Cu primii ar avea mai multe

şanse s ă fie recunoscut nevinovat, pe cînd cu ceilalţi foarte puţine. S ă ne temem

de puterea mulţimilor, dar înc ă şi mai mult de aceea a anumitor caste. Unele se

pot lăsa convinse, pe cînd altele rămîn mereu inflexibile.

Capitolul IV MULŢIMILE ELECTORALE


imilor electorale-Cum sînt ele convinse.

Calităţile pe care trebuie s ă le posede candidatul. Necesitatea prestigiului. De

ce muncitorii şi ţăranii îşi aleg atît de rar can¬didaţ

i din rîndurile' lor.

Puterea cuvintelor şi a formulelor asupra alegă

torului. Aspectul general al

dezbaterilor electorale. Cum se formeaz ă opiniile alegă

torului. Puterea

comitetelor. Ele reprezint ă forma cea mai redutabil ă a tiraniei. Comitetele

Revoluţ

iei. în pofida slabei sale valori psihologice, sufragiul universal nu poate

fi înlocuit. De ce voturile ar fi identice chiar dac ă s-ar restrînge dreptul de

vot la o clas ă limitat ă de cetăţeni. Ce înseamn ă sufragiul universal în toate

ţările.

Mulţimile electorale, adic ă acele colectivităţi chemate să-i aleag ă pe titularii

anumitor funcţii, constituie mulţimi ete¬rogene ; cum îns ă ele nu acţioneaz ă decît

asupra unui punct determinat, alegerea între diverşi candidaţ

i, nu putem ob¬serva

la ele decît unele din caracteristicile descrise anterior. Acelea pe care le

manifest ă îndeosebi sînt slaba aptitudine pentru raţionament, absenţ

a de spirit

critic, iritabilitatea, credulitatea şi simplismul. Descoperim, de asemenea, în

deciziile lor influenţa conducătorilor şi rolul factorilor enu¬meraţ

i anterior:

afirmaţia, repetiţia, prestigiul şi contagiunea.

S ă cercetă

m felul în care ele sînt seduse. Se vor deduce limpede procedeele care

reuşesc cel mai bine, psihologia lor.

Prima calitate pe care trebuie s-o aib ă un candidat este prestigiul. Prestigiul

personal nu poate fi înlocuit decît de acela dat de avere. Talentul, chiar geniul

nu sînt elemente de succes.

Necesitatea pentru candidat de a fi învestit de presti¬giu, de a putea, prin

urmare, s ă se impun ă făr ă discuţie, este capital ă. Dac ă alegă

torii, cuprinzînd

îndeosebi munoi-

115

tori şi ţă rani, aleg atît de rar pe unul de-ai lor pentru a-i reprezenta, este

pentru c ă personalităţ

ile ridicate din rîa-durile lor nu au pentru dînşii nici un

prestigiu. Ei nu sus¬ ţ in candidatura vreunui egal de-al lor decît din motiv»

accesorii, de exemplu ca s ă contracareze un om eminent, un patron puternic în

dependenţa căruia se afl ă zilnie ale¬gătorul şi că

ruia el are astfel iluzia de a-i

deveni pentru • clip ă stăpîn.

Dar a avea prestigiu nu este suficient ca să-ţ

i asiguri succesul în alegeri.

Electorul ţine să-şi vad ă flatate poftei» şi vanităţile; candidatul trebuie să

-1

copleşeasc ă cu lingu¬şeli extravagante, s ă nu ezite să-i fac ă cele mai fantastic»

promisiuni. în faţa muncitorilor se cuvine să-i insulţi şi să-i defă

imezi pe cît

poţi pe patronii acestora. Cît despr» candidatul rival, trebuie să-ţ

i dai

osteneala să-1 zdrobeşti stabilind, prin repetiţie şi contagiune, c ă el este

ultimul dintre ticăloşi şi c ă nimeni nu ignor ă faptul c ă a #orai« mai multe crime.

Bineînţeles c ă este de prisos s ă se eaut» vreo aparen ţă de prob ă. Dac ă adversarul

este un slab eunos-cător al psihologiei maselor, el va încerca s ă se justific»

prin argumente, în loc s ă răspund ă simplu la afirmaţ

ii]» calomniatorului prin alte

afirmaţii la fel de calomnioase; altfel nu va avea nici o şans ă s ă triumfe.

Programul scris al candidatului nu trebuie s ă fie pFea categoric, deoarece

adversarii săi ar putea mai tîrziu s ă i-1 opun ă; nici programul să

u verbal nu

trebuie s ă fie prea excesiv. Pot fi făgăduite făr ă team ă reformele cele mai

considerabile. Aceste exageră

ri produc pe moment un mar» efect, iar pentru viitor

nu angajeaz ă la nimic. într-adevăr, alegătorul nu se preocup ă nicidecum, mai

tîrziu, s ă vad ă dac ă alesul şi-a îndeplinit profesiunea de credin ţă aclamat ă şi

pentru care se presupune c ă a fost ales.

Recunoaştem aici toţi factorii de persuasiune deserişi mai sus. îi vom regă

si în

efectul cuvintelor şi formulelor, a căror puternic ă influen ţă am şi demonstrat-o.

Oratorul ear» ştie s ă le manipuleze conduce masele dup ă placul să

u. Ex¬presii ca:

infamul capital, abjecţ

ii exploatatori, admirabilul muncitor, socializarea

bogăţiilor etc. produc totdeauna aee-laşi efect, cu toate c ă niţ

eluş uzat. Dar

candidatul «ar» poate descoperi o formul ă nou ă, bine golit ă de orice sens precis

şi, în consecin ţă, adaptabil ă la aspiraţiile cele mai diverse, obţ

ine un succes

infailibil. Sîngeroasa revoluţi» spaniol ă din 1873 a fost făcut ă cu unul din

aceste euvint»

magice, cu sens complex, pe care fiecare o poate interpreta potrivit cu speranţ

a

sa. Un scriitor contemporan îi relateaz ă geneza în termeni care merit ă amintiţ

i: :

„Radicalii au descoperit c ă o republic ă unitar ă este o monarhie deghizat ă şi,

pentru a le face plă

cere, cortesurile au proclamat în unanimitate republica

federal ă, făr ă ca vreunul dintre votanţi s ă fi putut spune ceea ce fusese rotat.

Dar formula aceasta încînta pe toat ă lumea, era un delir, o beţ

ie. Se inaugurase

pe pămînt domnia' virtuţii şi a fericirii. Un republican căruia inamicul să

u îi

refuza titlul de federal se simţea ofensat ca de o injurie de moarte. Pe strad ă se

salutau zicînd: Salud y republica federal! Dup ă care se intonau imnuri sfintei

indiscipline şi autonomiei soldatului. Ce este aceea „republic ă federal ă " ? Unii

înţele¬geau prin aceasta emanciparea provinciilor, instituţii asem ă¬nă

toare cu

acelea din Statele Unite sau descentralizarea administrativ ă; alţ

ii vizau

nimicirea oricărei autorităţi, a-propiata deschidere a marii rezolvă

ri a

problemelor sociale. Socialiştii din Barcelona şi din Andaluzia predicau

suvera¬nitatea absolut ă a comunelor, înţelegînd s ă dea Spaniei zece mii de

municipii independente, unde legile s ă le fac ă ei, suprimînd în acelaşi timp

armata şi jandarmeria. în scurt, < timp s-a vă

zut, în provinciile meridionale,

insurecţia propa-gîndu-se din oraş în oraş şi din sat în sat. De îndat ă ce o

^comun ă îşi făcea al său pronanciamento, prima sa grij ă era s ă distrug ă telegraful

şi căile ferate, pentru a tăia toate {Comunicaţiile cu vecinii să

i şi cu Madridul.

Nu exista tîrg-,care s ă nu înţeleag ă să-şi fac ă bucătă

ria sa aparte. Federa¬lismul

fă

cuse loc unui cantonalism brutal, incendiar şi masa-;crator şi pretutindeni se

celebrau sîngeroase saturnalii". : ■ Cît despre influenţa pe care raţ

ionamentele ar

putea s ă o exercite asupra spiritului alegătorilor, trebuie s ă mi fi citit

niciodat ă darea de seam ă a unei reuniuni electorale ca s ă BU fii lă

murit asupra

acestei chestiuni. Acolo se face schimb de afirmaţ

ii, de invective, uneori de

ghionti, niciodat ă de idei. Dac ă se stabileşte pentru o clip ă liniştea, este

pentru c ă un participant cu caracter dificil anun ţă c ă va pune candidatului una

din acele întrebări incomode pare totdeauna înveselesc auditoriul. Satisfacţ

ia

opozanţilor nu dureaz ă ins ă prea mult, că

ci vocea preopinentului este curînd

acope¬rit ă de urletele adversarilor. Pot fi considerate ca tipice pentru

reuniunile publice următoarele dări de seam ă , selec¬tate dintre sute de altele

similare, pe care le-am extras din cotidiene:

117

„Un organizator rugîndu-i pe participanţi s ă numeasc ă un preşedinte, furtuna se

dezlănţuie. Anarhiştii sar pe sce¬n ă ca s ă ia cu asalt biroul. Socialiştii îl

apăr ă cu energie; se încaier ă, se trateaz ă reciproc cu termeni ca delatori,

vînduţi etc. ...un cetăţean iese din încăierare cu un ochi învineţit.

In fine, biroul este de bine de ră

u instalat în mijlocul tumultului şi tribuna

este la dispoziţia tovarăşului X. Ora¬torul execut ă în goana mare o şarj ă contra

socialiştilor, care îl întrerup strigînd: „Cretinule! banditule! canalie!" etc,

epitete cărora tovarăşul X le răspunde prin expozeul unei teorii dup ă care

socialiştii sînt „idioţi" sau „farsori".

„... Partidul allemanist* a organizat, ieri sear ă, în sala camerei de comer ţ ,

strada Fauburg-du-Temple, o mare reu¬niune pregătitoare pentru sărbă

toarea

muncitorilor de la 1 mai. Cuvîntul de ordine era « Calm şi linişte ». Tovară

şul G.

îi trateaz ă pe socialişti drept « cretini » şi « mistificatori ». La aceste

cuvinte, oratori şi auditori se înjur ă şi trec la păruial ă; scaunele, bă

ncile,

tablele intr ă în scen ă etc. etc".

S ă nu ne imaginăm c ă acest gen de dispute ar fi apana¬jul unei clase determinate

de alegători şi c ă rezult ă din situa¬ ţia lor social ă. In orice adunare anonim ă ,

fie ea compus ă din oameni cultivaţi, disputa ia lesne aceleaşi forme. Am arătat că

oamenii în starea de mulţime tind spre egalizarea mental ă şi proba o gă

sim în

orice moment. Iat ă, drept •exemplu, un extras dintr-o dare de seam ă a unei

reuniuni compus ă exclusiv din studenţi:

„Tumultul nu făcea decît s ă creasc ă pe măsur ă ce timpul trecea; nu cred c ă a fost

orator care s ă poat ă spune dou ă fraze făr ă s ă fie întrerupt. In fiece clipă

strigăte porneau dintr-un loc sau din altul, ori din toate părţ

ile în acelaşi

timp; se aplauda, se fluiera; discuţ

ii violente se angajau între diverşi auditori;

bastoane erau învîrtite deasupra cape¬telor, ameninţător; podeaua era lovit ă în

caden ţă; întreru¬perile erau urmate de urlete: «Afar ă! La tribun ă !» M.C. împarte

cu dărnicie la adresa asociaţiei epitete ca odioas ă şi laş ă, monstruoas ă, josnic ă ,

venal ă, vindicativ ă şi declar ă c ă el vrea s-o distrug ă etc. etc".

* Partid socialist revoluţionar creat în anul 1890 de că

tre Jean Allemane (1843 —

1935), opus grupului „colectivist" dirijat de Jules Guesde (1845 — 1922), autor al

cărţ

ii Collectivisme et revolution şi pro¬pagator al ideilor marxiste în partidul

muncitoresc socialist francez. {Nota trad.)

118

Te întrebi cum, în asemenea condiţii, se poate forma opinia unui alegă

tor? Dar a

pune o astfel de întrebare ar fi s ă ne iluzionă

m în mod ciudat asupra gradului de

liber¬tate de care se bucur ă o colectivitate. Mulţ

imile au opinii impuse,

niciodat ă opinii logice. Aceste opinii cît şi voturile alegătorilor ră

mîn în

mîinile comitetelor electorale, ai căror conducători sînt cel mai adesea cîţ

iva

negustori de vinuri, foarte influenţi în rîndul muncitorilor, că

rora le dau de

băut pe credit. Unul dintre cei mai vajnici apărători ai democra¬ ţ iei, d. Scherer,

scrie: „Ştiţi ce este un comitet electoral? Pur şi simplu cheia instituţ

iilor

noastre, principala pies ă a maşinii politice. Franţa este azi guvernat ă de că

tre

aceste comitete"1.

Dar nu este prea greu s ă le influenţezi, numai candida¬tul s ă fie cît de cît

acceptabil şi s ă aib ă suficiente resurse. Dup ă mă

rturiile donatorilor, au fost de

ajuns trei milioane pentru a se obţ

ine alegerea de mai multe ori a generalului

Boulanger.

Aceasta este psihologia mulţimilor electorale. Ea este identic ă cu aceea a

celorlalte mulţimi. Nici mai bun ă, nici mai rea.

Nu voi trage, din cele precedente, nici o concluzie asupra sufragiului universal.

Dac ă ar trebui s ă decid asupra soar-tei sale, l-aş pă

stra aşa cum este, din motive

practice care decurg tocmai din studiul nostru asupra psihologiei mulţ

i¬milor,

motive pe care le voi expune dup ă ce, mai întîi, voi aminti inconvenientele sale.

Inconvenientele sufragiului universal sînt, fireşte, prea vizibile ca s ă le

contestăm. Nu s-ar putea tăgădui faptul c ă civilizaţ

iile sînt opera unei mici

minorităţi de spirite superioare care constituie vîrful piramidei, ale că

rei

etaje, lărgindu-se pe măsur ă ce descreşte valoarea mental ă, repre-

1 Comitetele, oricare ar fi numele lor — cluburi, sindicate etc. -constituie unul

din redutabilele pericole ale puterii mulţimilor. Ele reprezint ă , de fapt, forma

cea mai impersonal ă şi, în consecin ţă, cea mai opresiv ă a tiraniei. Conducă

torii

care dirijeaz ă comitetele, avînd căderea s ă vorbeasc ă şi s ă acţ

ioneze în numele

unei colectivităţi, sînt, degajaţ

i de orice responsabilitate şi-şi pot permite

orice. Tiranul cel mai sălbatic n-ar fi îndrăznit niciodat ă s ă viseze

prescripţiile ordonate de comitetele revoluţ

ionare. Ele, spune Barras, au decimat

şi au ex¬ploatat metodic Convenţiunea. Robespierre a fost stă

pîn absolut alît timp

cît a putut vorbi în numele lor. Ziua în care înspăimîntă

torul dictator s-a

despărţit de ele, din chestiuni de amor propriu, a marcat, momentul că

derii sale.

Domnia mulţimilor este domnia comitetelor, prin urmare a conducătorilor mulţ

imii.

Nu s-ar putea imagina despo tism mai crud.

119

#int ă straturile profunde ale unei naţiuni. Măreţia unei civi¬lizaţ

ii nu poate

desigur depinde de sufragiul elementelor inferioare, care reprezint ă pur şi simplu

cantitatea. Făr ă îndoial ă c ă, în plus, sufragiile mulţ

imilor sînt adesea de-a

dreptul primejdioase. Ele ne-au şi adus cîteva invazii; iar .o dat ă cu triumful

socialismului, fanteziile suveranităţ

ii populare ne vor costa, cu certitudine,

mult mai scump.

Dar aceste obiecţ

ii, excelente pe planul teoriei, îşi pierd practic orice putere,

dac ă catadicsim s ă ne amintim de pu¬terea invincibil ă a ideilor transformate în

dogme. Dogma :Suveranităţii mulţ

imilor este, din punct de vedere filosofie, tot

atît de posibil de apă

rat ca şi dogmele religioase ale .evului mediu, dar are

astăzi o putere absolut ă. Este, prin urmare, la fel de inatacabil ă pe cît au fost

odinioar ă ide;le noastre religioase. S ă presupunem un liber cugetă

tor mo¬dern

transportat, printr-o putere magic ă, în plin ev mediu. Credeţi, oare, c ă pus în

faţa puterii suverane a ideilor reli¬gioase dominante, el ar fi încercat s ă le

combat ă? Căzut în mîinile unui judecător care vrea să-1 ard ă pe rug, aeu-zîndu-1

c ă a încheiat un pact cu diavolul, sau c ă a foee-ventat sabatul*, s-ar fi gîndit

el s ă conteste existenţa diavo¬lului sau a sabatului ? Cu credinţele mulţ

imilor nu

se diseut ă, aşa cum nu se discut ă cu ciclonul. Dogma sufragiului uni¬versal are

astăzi puterea pe care odinioar ă o aveau dogmele .creştine. Oratori şi scriitori

vorbesc despre aceasta cu res¬pectul şi cu adulările pe care nici Ludovic al XlV-

lea nu le-a cunoscut. Trebuie deci s ă ne comportăm fa ţă de sufra¬giul universal ca

fa ţă de toate dogmele religioase. Singur -timpul hotărăşte asupra lor.

A încerca s ă zdruncini dogma aceasta ar fi cu atît mai de prisos cu cît de partea

sa se gă

seşte, aparent, dreptatea: „In epocile de egalitate, spune pe drept

Tocqueville, oamenii inu au nici o încredere unii în alţ

ii, din cauza

similitudinii ^or; îns ă chiar aceast ă similitudine le d ă o încredere aproape

nelimitat ă în judecata publicului; pentru c ă nu li se pare verosimil ca, toţ

i

fiind la fel de luminaţi, adevărul s ă nu 'fie de partea celor mulţi".

Este acum necesar s ă presupunem c ă un sufragiu re¬strîns — restrîns la capacităţ

i,

dac ă vrem — ar ameliora votul mulţimilor? Nu pot admite acest lucru nici mă

car o

clip ă, ,din cauza motivelor semnalate mai sus, privind inferiori-

* Adunare nocturn ă a vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, prezidat ă de «diavolul Însuşi.

(Nota trad.)

J20

tatea mental ă a tuturor colectivităţilor, indiferent de compo¬ziţ

ia lor. în

mulţime, repet, oamenii se egalizeaz ă întot¬deauna şi, în ceea ce priveşte

chestiunile generale, sufragiul a patruzeci de academicieni nu este mai bun decît

acela a patruzeci de sacagii. Nu cred c ă nici unul din voturile atît de apropiate

de sufragiul universal, cum a fost acela care a dus la restabilirea Imperiului, de

exemplu*, ar fi dus la rezultate diferite cu votanţi recrutaţ

i exclusiv dintre

savanţi şi literaţ

i. Faptul, pentru un individ, de a şti greaca sau matematicile,

de a fi arhitect, veterinar, medic sau avocat nu-1 înzestreaz ă , pe plan afectiv,

cu clarviziuni spe¬ciale. Toţi economiştii noştri sînt oameni instruiţ

i, profesori

şi academicieni în majoritatea lor; exist ă îns ă o singur ă problem ă general ă ,

protecţionismul, de exemplu, în care ei s ă fie de acord ? In faţ

a problemelor

sociale, încărcate de multe necunoscute şi dominate de logica mistic ă sau logica

afectiv ă, toate ignorantele se egalizeaz ă.

Dac ă, prin urmare, oameni tob ă de carte ar compune ei singuri corpul electoral,

voturile lor nu ar fi mai bune decît cele de astăzi. Ei s-ar călă

uzi îndeosebi

dup ă sentimen¬tele lor şi dup ă spiritul lor de partid. Nici una din dificul¬tăţ

ile

noastre actuale nu ar dispărea, ba cu certitudine c ă am avea una în plus:

împovărătoarea tiranie a castelor.

Restrîns sau general, bîntuind într-o ţar ă republican ă sau în una monarhic ă ,

practicat în Franţ

a, în Belgia, în Gre¬cia, în Portugalia sau în Spania, sufragiul

mulţimilor este pretutindeni asemănător şi tălmăceşte adesea aspiraţ

iile şi

trebuinţele inconştiente ale rasei. Media aleşilor reprezint ă pentru fiecare

naţiune sufletul mediu al rasei sale. De la o generaţie la alta îl regă

sim aproape

identic.

Revenim astfel, înc ă o dat ă, asupra acestei noţiuni fun~ damentale de ras ă , pe

care am abordat-o frecvent, dup ă cum revenim şi asupra ideii, derivate din

noţiunea de ras ă, c ă instituţiile şi guvernele joac ă un rol foarte slab în viaţ

a

popoarelor. Acestea sînt conduse mai cu seam ă de sufletul rasei lor, adic ă de

reziduurile ancestrale a căror sum ă este acest suflet. Rasa şi angrenajul

necesităţilor cotidiene, aceş¬tia sînt misterioşii stăpînitori care ne regizează

destinele.

* Este vorba de plebiscitul din 2 decembrie 1852, în urma că

ruia Charles Louis

Napoleon a devenit împă

rat al francezilor, sub numele de Napoleon al III-lea.

(Nota trad.)

Capitolul V ADUNĂRILE PARLAMENTARE

Mulţimile parlamentare prezint ă majoritatea carac¬teristicilor proprii mulţ

imilor

eterogene neanonime. Simplismul opiniilor. 'Sugestibilitatea şi limitele acesteia.

Opiniile fixe ireductibile şi opiniile insta¬bile. De ce predomin ă indecizia.

Rolul conducăto¬rilor. Cauza prestigiului lor. Ei sînt adevăraţii stă

-pîni ai unei

adunări, ale cărei voturi echivaleaz ă astfel cu ale unei minorităţ

i. Puterea

absolut ă pe care o exercit ă conducă

torii. Elementele artei lor oratorice.

Cuvintele şi imaginile. Necesitatea psiho¬logic ă pentru conducă

tori de a fi în

general con¬vinşi şi mărginiţi. Neputinţ

a pentru oratorul lipsit de prestigiu de

a-şi face admise argumentele. Exa¬gerarea în adună

ri a sentimentelor, fie ele bune

sau rele. Automatismele la care ajung adună

rile parla¬mentare în anumite momente.

Şedinţele Conven-ţiunii. Şedinţ

ele în care o adunare pierde caracte¬risticile

mulţimilor. Influenţ

a specialiştilor în pro¬blemele tehnice. Avantajele' şi

pericolele regimulu parlamentar în toate ţările. El este adaptat necei sităţ

ilor

moderne, dar duce la risip ă financiar ă şi la restricţia progresiv ă a tuturor

libertăţilor. Con¬cluzia lucrării de fa ţă.

Adunările parlamentare reprezint ă mulţ

imi eterogene ne¬anonime, în pofida

recrutării lor, variabil ă dup ă epoci şi popoare, ele seamăn ă mult prin

caracteristicile lor. Influenţa rasei se face simţit ă şi aici, în sensul atenuă

rii

sau accen¬tuă

rii, dar nu pentru a împiedica manifestarea acestor carac¬teristici.

Adună

rile parlamentare din zonele cele mai dife¬rite ale lumii, din Grecia,

Italia, Portugalia şi Spania, din Franţa şi din America prezint ă , în ceea ce

priveşte voturile şi dezbaterile, analogii, lă

sîndu-le guvernelor de rezolvat

dificultăţi identice.

122

Regimul parlamentar sintetizeaz ă , de altfel, idealul tutu¬ror popoarelor

civilizate moderne. El traduce ideea, eronat ă din punct de vedere psihologic, dar

general admis ă, c ă mai mulţi oameni reuniţ

i sînt mult mai capabili decît un mic

număr de oameni s ă ia o decizie înţeleapt ă şi independent ă asupra unei probleme

date.

Vom regăsi în adunările parlamentare caracteristicile generale ale mulţ

imilor:

simplismul ideilor, iritabilitatea, sugestibilitatea, exagerarea sentimentelor,

influenţa prepon¬derent ă a conducătorilor. Dar, dat ă fiind compoziţ

ia lor

special ă, mulţimile parlamentare prezint ă cîteva deosebiri, pe care le vom ară

ta

numaidecit.

Simplismul opiniilor este una dintre caracteristicile lor bine marcate. întîlnim

la toate partidele, în principal la popoarele latine, o tendin ţă invariabil ă de a

rezolva proble¬mele sociale cele mai complexe prin principiile abstracte cele mai

simple, cît şi prin legi generale aplicabile în toate cazurile. Fireşte,

principiile variaz ă de la partid la partid, dar, prin simplul fapt c ă indivizii

sînt în starea de mulţime, ei tind întotdeauna s ă exagereze valoarea acestor

principii şi s ă le împing ă pîn ă la ultimele lor consecinţ

e. De asemenea,

parlamentele reprezint ă mai ales opiniile extreme.

Tipul perfect al simplismului adună

rilor a fost realizat de iacobinii marii

noastre Revoluţii. întru totul dogmatici şi logici, cu capul plin de generalităţ

i

vagi, ei se ocupau cu aplicarea de principii fixe, făr ă a se îngriji de

eveni¬mente; şi s-a putut spune foarte just c ă ei au străbătut Revoluţia făr ă s ă o

vad ă. Cu cîteva dogme, ei îşi închipuiau c ă vor reface societatea pe de-a-ntregul,

readucînd o civili¬zaţie rafinat ă la o faz ă cu totul depăşit ă a evoluţ

iei sociale.

Mijloacele de realizare a acestui vis erau şi ele impregnate de un simplism

absolut. De fapt ei se limitau la distrugerea violent ă a obstacolelor care îi

stinghereau. Toţ

i, de altfel — girondini, montagnarzi, termidorieni etc. — erau

animaţi de acelaşi spirit.

Mulţimile parlamentare sînt foarte sugestibile şi, ca în¬totdeauna, sugestia emană

de la conducători aureolaţi de prestigiu; dar, în aceste adună

ri, sugestibilitatea

are limite foarte nete, pe care este important s ă le marcăm.

Asupra tuturor chestiunilor de interes local, fiecare mem¬bru are opinii fixe,

ireductibile, pe care nici o argumentaţ

ie nu le-ar putea zdruncina. Nici talentul

unui Demostene nu ar reuşi s ă modifice votul unui deputat cu privire la pro¬bleme

cum sînt acelea ale protecţionismului sau privilegiu

123

lui povarnagiilor, care reprezint ă cerinţe ale alegătorilor influenţ

i. Sugestia

anterioar ă a acestor alegători este destul de preponderent ă ca s ă le anuleze pe

toate celelalte şi s ă menţin ă o fixitate absolut ă a opiniei1.

în ceea ce priveşte chestiunile generale — ră

sturnarea wnui guvern,

stabilirea unui impozit etc. — fixitatea de opi¬nie dispare şi sugestiile

conducătorilor pot acţiona, dar nu chiar la fel ca într-o mulţime ordinar ă .

Fiecare partid are conducătorii săi, care adesea exercit ă o influenţă

egal ă. Deputatul se afl ă deci între sugestii contrare şi, în mod fatal, devine

ezitant. Aşa se face c ă adesea îl vedem, dup ă un interval de un sfert de or ă ,

votînd contrariu, adă

ugind la o lege un articol care o distruge: interzicîndu-le,

de pildăr industriaşilor dreptul de a-şi alege şi concedia muncitorii, ca apoi să

anuleze aceast ă măsur ă printr-un amendament. Acesta este motivul pentru care, în

fiecare legislatur ă, o camer ă manifest ă opinii foarte fixe şi altele foarte

indecise. In fond, chestiunile generale fiind cele mai numeroase, toc¬mai

indecizia este aceea care domin ă, indecizie întreţinut ă de teama de alegă

tor, a

cărui sugestie latent ă reuşeşte tot¬deauna s ă contrabalanseze influenţ

a

conducătorilor. I Cu toate acestea, în definitiv conducătorii sînt adev ă¬raţ

ii

stăpîni în dezbaterile în care membrii unei adună

ri nij au opinii anterioare bine

stabilite.

Necesitatea conducătorilor este evident ă , deoarece, sub numele de şefi de grupuri,

îi regăsim în toate ţările. Ei sînt veritabilii suverani ai adună

rilor. Oamenii în

starea de mul¬ ţime nu s-ar putea lipsi de stăpîn şi de aceea voturile unei adună

ri

parlamentare nu reprezint ă în general declt opiniile unei mici minorităţi.

Conducătorii, repetăm, acţioneaz ă foarte puţin prin ra¬ ţ ionamente şi mult prin

prestigiul pe care îl au. Dac ă o împrejurare oarecare le ră

peşte prestigiul,

influenţa lor de¬vine nula.

Prestigiul conducătorilor este individual şi nu ţ ine nici de nume şi nici de

celebritate. D. Jules Simon, vorbind des¬pre marii oameni ai adună

rii din 1848,

unde el a deţinut un loc, d ă un exemplu foarte curios:

'Hi I Făr ă îndoial ă c ă aceast ă reflecţie a unui bă

trîn parlamentar .englez se

aplic ă acestor opinii fixate anterior şi devenite ireductibile din raţ

iuni

electorale: „De 50 de ani de cînd ocup un scaun la Westminister,

am ascultat mii de discursuri; puţine mi-au schimbat opinia,

dar nici unul nu mi-a schimbat Totul". r-

124

„Cu dou ă luni înainte de a fi atotputernic, Louis Napoleon nu era nimic.

Victor Hugo a venit la tribun ă . N-a avut succes. A fost ascultat cum era ascultat

Felix Pyat; nu a fost îns ă aplau¬dat ca el. « Nu-mi plac ideile lui — mi-a spus

Vaulabelle referindu-se la Felix Pyat —, dar este unul din cei mai mari scriitori

şi cel mai mare orator al Franţ

ei». Edgar Quinet, acest ales şi puternic spirit,

nu conta deloc. El şi-a avut momentul de popularitate înainte de deschiderea

Adu¬nării; în adunare, nu s-a bucurat de nici o popularitate.

Adunările politice sînt locul de pe pă

mînt unde sclipi¬rea de geniu se face cel

mai puţin simţit ă. Aici nu se ţine cont declt de o elocin ţă potrivit ă cu timpul şi

locul, cit şi de serviciile aduse nu patriei, ci partidelor. Pentru a se aduce

omagii lui Lamartine în 1848 şi lui Thiers în 1871, a trebuit stimulentul

interesului urgent, inexorabil. Pericolul o dat ă trecut, participanţ

ii s-au

vindecat în acelaşi timp şi de recunoştin ţă şi de fric ă".

Am reprodus acest citat pentru faptele pe care le conţ

ine şi nu pentru

explicaţiile pe care le propune. Acestea ţin de © psihologie mediocr ă. O mulţ

ime

şi-ar pierde cu totul earae-terul de mulţime dac ă ar ţ ine seama, în ce-i priveşte

pe conducă

tori, de serviciile aduse de aceştia, fie patriei, fie partidelor.

Mulţimea este influenţat ă de prestigiul conduc ă¬torului şi nu face s ă intervin ă în

conduita ei nici un senti¬ment de interes sau de recunoştin ţă.

Conducătorul Înzestrat de un prestigiu suficient posed ă o putere aproape absolut ă .

Este cunoscut ă influenţa imens ă pe care un deputat celebru a exercitat-o ani

îndelungaţi, datorit ă prestigiului să

u, pierdut apoi subit, ca urmare a anumitor

evenimente financiare. La un simplu semn al lui, erau răsturnaţ

i miniştri. Un

scriitor a marcat în următoarele rînduri importanţa influenţei sale:

„Lui M.C. îi datorăm în principal faptul c ă am cumpărat Tonkinul cu un pre ţ de

trei ori mai mare decît cel real, ca şi faptul c ă nu am pus în Madagascar decît un

picior nesi¬gur, de a fi fost frustraţ

i de un întreg imperiu pe cursul inferior al

fluviului Niger, de a fi pierdut situaţia prepon¬derent ă pe care o avem în Egipt.

Teoriile lui M.C. ne au costat mai multe teritorii decît dezastrele lui Napoleon

!"

N-ar trebui să-i pretindem prea mult conducă

torului la care ne referim. Evident,

ne-a costat mult; dar o bun ă pariu din prestigiul său ţinea de faptul c ă el se

conforma opiniei publice care, în materie de colonialism, nu era deloc p%

12 »

atunci ceea ce a devenit in zilele noastre. Un conducător anticipeaz ă rareori

opinia public ă şi cel mai adesea se măr¬gineşte să-i adopte erorile.

Mijloacele de persuasiune ale conducătorilor, în afar ă de prestigiu, sînt factorii

pe care i-am şi enumerat de mai multe ori. Pentru a-i manipula cu pricepere,

conducătorul trebuie sa fi pătruns, cel puţ

in în mod inconştient, psihologia

mulţi¬milor, s ă ştie cum s ă le vorbeasc ă, s ă cunoasc ă îndeosebi fascinanta

influen ţă a cuvintelor, a formulelor şi imaginilor. Are nevoie de o elocinţă

special ă, constînd din afirmaţ

ii energice şi din imagini impresionante, încadrate

în raţiona¬mente foarte sumare. Genul acesta de elocin ţă se întîlneşte în toate

adună

rile, inclusiv in parlamentul englez, care, to¬tuşi, este cel mai ponderat

din toate.

Filosoful englez Mâine spune: „Putem citi în permanen ţă relată

ri cu privire la

dezbaterile din Camera comunelor, unde orice discuţie const ă în înfruntarea

unor generalităţi destul de palide şi a unor personalităţ

i destul de violente.

Genul acesta de formule generale exercit ă un efect prodi¬gios asupra imaginaţ

iei

unei democraţii pure. Totdeauna va fi lesne s ă faci acceptate o mulţ

ime de

aserţiuni generale prezentate în termeni impresionanţi, cu toate c ă ele nu au fost

niciodat ă verificate şi poate c ă nu sînt susceptibile de nici o verificare".

Importanţa „termenilor impresionanţi", amintiţ

i în cita¬tul de mai sus, este în

afar ă de orice exagerare. Noi am şi insistat de mai multe ori asupra puterii

speciale a cuvintelor şi formulelor alese, in aşa fel încît s ă evoce imagini

foarte vii. Fraza care urmeaz ă, luat ă din discursul unui conducător de adună

ri,

constituie un excelent exemplu:

„In ziua în care aceeaşi nav ă va duce spre pă

mîntul fierbinte al surghiunului pe

politicianul veros şi pe anarhis¬tul asasin, ei vor putea s ă dialogheze şi îşi vor

apărea unul altuia drept cele dou ă aspecte complementare ale uneia şi aceleiaşi

ordini sociale".

Imaginea astfel evocat ă este transparent ă, frapant ă, şi toţ

i adversarii oratorului

se simt ameninţaţi de ea. Ei văd deodat ă ţara torid ă , bastimentul care i-ar putea

duce acolo, căci nu fac ei parte, oare, din categoria destul de vag limitat ă a

politicienilor ameninţaţi ? Ei trăiesc atunci teama surd ă pe care trebuie s-o fi

simţit membrii Gonvenţiunii, mai mult sau mai puţin ameninţaţi de cuţ

itul

ghilotinei în vagile discursuri ale lui Robespierre, team ă care îi fă

cea totdeauna

să-i cedeze.

126

Conducătorii au interesul s ă se lanseze în cele mai nevero¬simile exageră

ri.

Oratorul ale cărui fraze le-am citat mai înainte a putut s ă afirme, făr ă să

întîmpine mari proteste, c ă bancherii şi preoţ

ii tocmeau lansatori de zvonuri şi

c ă administratorii marilor companii financiare merit ă aceleaşi pedepse ca şi

anarhiştii. Asemenea mijloace au totdeauna influen ţă asupra mulţimilor. Afirmaţ

ia

nu risc ă s ă fie nici¬odat ă prea furioas ă, nici declamaţia prea ameninţă

toare.

Nimic nu intimideaz ă mai mult pe auditori. Ei se tem c ă protestînd ar putea trece

drept trădători sau complici.

Elocin ţă aceasta special ă a domnit, cum spuneam, asu¬pra tuturor adună

rilor, iar

în perioadele critice ea nu face decît s ă se accentueze. Lectura discursurilor

marilor oratori ai Revoluţiei este extrem de interesant ă din acest punct de

vedere. Ei se credeau obligaţi s ă se întrerup ă continuu spre a stigmatiza crima şi

a exalta virtutea; apoi izbucneau în imprecaţii împotriva tiranilor şi jurau să

trăiasc ă liberi sau s ă moar ă. Asistenţ

a se ridica în picioare, aplauda cu furie,

apoi, calmat ă, se reaşeza în scaune.

Conducătorul poate fi cîteodat ă inteligent şi instruit; dar, în general, lucrul

acesta îi este mai dăună

tor decît util. Demonstrîndu-i complexitatea lucrurilor,

permiţîndu-i s ă le explice şi s ă le înţeleag ă, inteligenţ

a îl face indulgent şi

atenueaz ă foarte mult intensitatea şi violenţ

a convingerilor necesare Apostolilor.

Marii conducători din toate epocile, în principal cei ai Revoluţ

iei, au fost

extrem de mărginiţi şi au exercitat, cu toate acestea, o mare influen ţă.

Discursurile celui mai celebru dintre dînşii, Robespierre, adesea stupefiau prin

incoerenţa lor. La lectur ă, nu găsim în ele nici o explicaţie plauzibil ă a rolului

imens al puterni¬cului dictator:

„Locuri comune şi redundanţa elocvenţ

ei pedagogice şi a culturii latine, în

serviciul unui suflet mai mult pueril decît plat şi care pare a se mă

rgini, în

atac sau în apărare, la acel « Haide o dat ă încoace! » al şcolarilor. Nici o idee,

nici o întorsătur ă de fraz ă, nici o ironie, ci o plictiseal ă în mijlocul furtunii.

Cînd termini aceast ă lectur ă mohorît ă ăi chef s ă scoţ

i acel uf! al amabilului

Camille Desmoulins". Este uluitor s ă te gîndeşti la puterea pe care o confer ă unui

om înconjurat de prestigiu o convingere puternic ă unit ă cu o extrem ă îngustime de

spirit. Totuşi aceste condiţii sînt necesare ca s ă ignori obstacolele şi s ă ştii

să-ţi impui voinţa. Mulţ

imile recunosc din instinct în aceşti fanatici ai

convin¬gerii pe stăpînul care le trebuie.

127

într-o adunare parlamentar ă , succesul unui discurs de¬pinde aproape numai de

prestigiul oratorului şi nicidecum de argumentele pe care el le prezint ă.

Oratorul debutant, care vine cu un discurs plin de raţio¬namente făr ă cusur, dar

numai de raţionamente, nu are nici mă

car şansa de a fi ascultat. Un fost deputat,

d. Descu-bes, a trasat în rîndurile care urmeaz ă imaginea legislato¬rului lipsit

de prestigiu:

„De îndat ă ce a luat loc la tribun ă, scoate din serviet ă un dosar pe care îl

etaleaz ă metodic în faţa sa şi începe, sigur pe sine. El îşi face iluzia că

implanteaz ă în cugetul auditorilor convingerea care îl anim ă. Cîntă

reşte şi

recîn-tăreşte argumentele, e burduşit de cifre şi de probe; e încre¬dinţat c ă are

dreptate. în faţa evidenţei pe care o expune el, orice rezisten ţă va fi zadarnic ă .

începe convins de drep¬tatea sa şi, de asemenea, a colegilor să

i, care cu

siguran ţă nu aşteapt ă decît s ă se încline în faţa adevă

rului. Vorbeşte şi,

deodat ă, e surprins de mişcarea din sal ă, niţ

eluş agasat de zgomotul de voci ce

ajunge pîn ă la dînsul. Cum de nu se face linişte? De ce aceast ă neatenţ

ie

general ă? Undş le zboar ă gîndurile celor care vorbesc între ei? Ce motiv atîi de

urgent îi face s ă le zboare gindurile aiurea? O nelinişte îi adumbreşte fruntea.

îşi încrunt ă sprîncenele, se opreşte.. încurajat de preşedinte, reia firul

discursului, ridicînd vocea. E şi mai puţin ascultat. îşi forţeaz ă tonul,

gesticuleaz ă : zgomotul sporeşte şi mai mult în juru-i. El însuşi nu se mai

înţelege, se opreşte din nou, apoi, temîndu-se ca tăce¬rea lui s ă nu provoace

supărătorul, strigă

t «încheierea!», reîncepe şi mai dihai. Vacarmul devine

insuportabil".

Adunările parlamentare ajunse la un anumit grad de excitaţie se identific ă cu

mulţimile eterogene obişnuite şi, în consecin ţă, sentimentele lor prezintă

particularitatea de a fi întotdeauna extreme. Le putem vedea dedîndu-se la acte de

eroism şi la cele mai rele excese. Individul înceteaz ă de a mai fi el însuşi şi va

vota măsurile cele mai contrare intereselor sale personale. ;

Istoria Revoluţiei arat ă în ce măsur ă pot adunările s ă devin ă inconştiente,

lăsîndu-se prad ă sugestiilor opuse inte¬reselor lor. Era un sacrificiu enorm

pentru nobilime s ă re¬nunţe la privilegiile sale şi, totuşi, într-o noapte celebră

a Constituantei, ea a făcut lucrul acesta făr ă s ă ezite. Era o ameninţ

are de

moarte, permanent ă, pentru membrii Con¬venţiunii s ă renunţ

e la inviolabilitatea

lor şi, cu toate aces¬tea, ei au făcut-o şi nu au ezitat s ă se decimeze

reciproc,

128

ştiind bine c ă eşafodul spre care vedeau c ă sînt conduşi astă

zi colegii lor, mîine

le era rezervat lor. Ajunşi îns ă la acel grad de automatism complet pe care l-am

descris, nici o consideraţie nu-i putea opri s ă cedeze sugestiilor care îi

hipnotizau. Urmă

torul pasaj din memoriile unuia dintre ei, Billaud-Varennes, este

absolut tipic sub acest aspect: „Deci¬ziile ce ni se reproşeaz ă , spune el, cel mai

adesea nu le do¬ream cu o zi sau dou ă mai înainte: doar criza ni le dicta". Nimic

mai adevărat.

Aceleaşi fenomene de inconştien ţă se manifestar ă în tim¬pul tuturor furtunoaselor

şedinţe ale Convenţiunii.

„Ei aprobau şi decretau — spune Taine — lucruri de care aveau oroare, nu numai

neghiobii şi sminteli, ci crime, asa¬sinarea unor nevinovaţ

i, omorîrea prietenilor

lor. în unani¬mitate şi cu cele mai vii aplauze, stînga reunit ă cu dreapta trimit

la eşafod pe Danton, şeful firesc al Convenţiunii, marele promotor şi conducă

tor

al Revoluţiei. în unanimitate şi cu cele mai puternice aplauze, dreapta, reunită

cu stînga, voteaz ă cele mai rele decrete ale guvernului revoluţ

ionar, în

unanimitate şi cu strigăte de admiraţie şi de entuziasm, cu mă

rturii de simpatie

pătimaş ă pentru Collot d'Herbois, pentru Couthon şi pentru Robespierre,

Convenţiunea, prin realegeri spontane şi multiple, menţine în funcţ

ie guvernul

ucigaş pe care la Plaine* îl detesta pentru c ă era homicid şi pe care la

Montagne** îl detesta pentru c ă îi decimase susţină

torii. Plaine şi Montagne,

majoritatea şi minoritatea sfîrşesc prin a consimţi s ă ajute la propria lor

sinucidere, în ziua de 22 prairial***, întreaga Convenţ

iune şi-a plecat capul; la

8 thermidor, în primul sfert de or ă care a urmat discursului lui Robespierre, şi

1-a plecat din nou".

Tabloul poate s ă par ă sumbru. Este, totuşi, exact. Adu¬nă

rile parlamentare

suficient de instigate şi de hipnotizate prezint ă aceleaşi caracteristici. Ele

devin o turm ă instabil ă, ascultînd de toate impulsurile. Urmă

toarea descriere a

adu¬nării d n 1848, datorat ă unui parlamentar al cărui

crez de-

* Termen care în româneşte înseamn ă cîmpie, şes, şi care, în cadrul Convenţ

iunii

instituite de Revoluţia francez ă îi desemna pe deputaţ

ii care, din punct de vedere

politic, se situau între girondini şi montagnarzi. (Nota trad.)

** Termenul, care în româneşte se traduce prin munte, îi desem¬na în Convenţ

iune

pe deputaţii de pe băncile cele mai înalte din amfi¬teatrul în care îşi ţ inea

adunările constituanta revoluţionar ă, deputaţi dintre care cei mai cunoscuţ

i erau

Danton, Robespierre, Marat, Saint-Just. (Nota trad.)

*** Zi care a inaugurat Teroarea. (Nota trad.)

129

mocratic nu poate fi suspectat, d. Spuller, şi pe care o re¬produc aici dup ă Revue

litteraire, este absolut tipica. Reg ă ¬sim aici toate sentimentele exagerate pe

oare le-am descris în legătur ă cu mulţimile, precum şi aceast ă instabilitate

excesiv ă care permite trecerea de la o clip ă la alta prin gama sentimentelor celor

mai contrare:

..Dezbinările, invidiile, suspiciunile si, rînd pe riad, în¬crederea oarb ă şi

speranţ

ele nelimitate au condus partidul republican la pierderea sa. Naivitatea

şi candoarea sa nu aveau egal decît în neîncrederea universal ă . Nici un sens al

legalităţii, nici o înţelegere a disciplinei: acte de teroare şi iluzii fără

margini: ţăranul şi copilul se întîlnesc în acest punct. Calmul lor rivalizeaz ă cu

impacienţa lor. Sălbăticia îi se îngemăneaz ă cu docilitatea. Este semnul unui

caracter nedesăvîrşit şi al absenţei de educaţ

ie. Nimic nu-i uimeşte şi totul îi

deconcerteaz ă. Morţi de fric ă, sperioşi, cuteză

tori, eroici, ei se vor arunca în

flăcări şi vor lua-o la fug ă dinain¬tea unei umbre. Nu cunosc deloc

efectele şi raporturile lucrurilor. La fel de prompţ

i în descurajare cît şi în

exal¬tare, panicarzi, mereu prea sus sau prea jos, niciodat ă ţ i-nînd dreapta

măsur ă. Mai fluizi decît apa, ei reflect ă toate culorile şi iau toate

formele. Ce baz ă. de guvernare am putea spera s ă ne punem în ei ?"

Din fericire, nu toate caracteristicile pe care le-am de¬scris se manifestă

constant în adunările parlamentare. Ele nu sînt mulţ

imi decît în anumite momente.

Indivizii care Ie compun reuşesc să-şi pă

streze individualitatea într-un

mare numă

r de cazuri, fapt pentru care o adunare poate elabora legi tehnice

excelente. Este adevărat c ă aceste legi stat pregătite de că

tre un specialist, în

liniştea unui cabi¬nei/', iar legea votat ă este în realitate opera unui individ

şi nu aceea a unei adună

ri. Fireşte, aceste legi sînt cele mai bune. Ele nu devin

dezastruoase decît atunci cînd o serie de amendamente ră

u glndite le fac

colective. Opera unei mulţimi este pretutindeni şi totdeauna inferioar ă aceleia

a unui individ izolat. Numai specialiştii salveaz ă adunările de mă

suri prea

excesive şi lipsite de experien ţă. Ei devin in acest caz conducă

tori de moment.

Nu adunarea acţio¬neaz ă asupra lor, ci invers.

în pofida dificultăţilor funcţionării lor, adunările paria-mentare reprezint ă cea

mai bun ă metod ă pe care popoarele au găsit-o pîn ă azi pentru a se guverna şi

îndeosebi spre a 8© sustrage cit mai mult posibil jugului tiraniilor personale.

Ele sînt. cu certitudine, idealul unei guvernări, cel 'puţin

dentru filosofi, gînditori, scriitori, artişti, savanţ

i, într-un cuvînt pentru tot

ceea ce constituie vîrful unei civilizaţii. Ele nu prezint ă, de altfel, decît două

pericole serioase, anume risipa financiar ă obligatorie şi o restrîngere

progre¬siv ă a libertăţilor individuale.

Primul din aceste pericole este consecinţa forţat ă a ce¬rinţ

elor şi a

neprevederilor mulţimilor electorale. Cînd un membru al unei adună

ri parlamentare

propune vreo măsur ă care d ă satisfacţie aparent ă ideilor democratice, asigurînd:

de exemplu, pensii tuturor muncitorilor, sporirea lefii can¬tonierilor, a

institutorilor etc, ceilalţi deputaţi, de teama= de electori, nu vor îndrăzni să

aib ă aerul c ă dispreţuiesc interesele acestora din urm ă respingînd mă

sura

propus ă .. Totuşi ei ştiu ca ea va greva din greu bugetul şi va necesita» crearea

de noi impozite. A ezita s ă voteze le este îns ă peste-putin ţă . In cazul în care

consecinţele creşterii cheltuielilor-sînt îndepărtate şi făr ă rezultate prea

supărătoare pentru ei urmările unui vot negativ ar putea, dimpotriv ă, s ă apară

clar în ziua următoare, cînd vor trebui s ă se prezinte îa. faţa alegătorului.

Acestei prime cauze a exagerării cheltuielilor, i se adaug ă alta nu mai puţ

in

imperativ ă: obligaţ

ia de a aproba toate cheltuielile de interes pur local. Un

deputat nu s-ar putea opune la acestea, deoarece şi acestea reprezint ă cerinţ

e

ale-alegătorilor şi nici un deputat nu poate obţ

ine ceea ce are-nevoie pentru

circumscripţia sa decît cu condiţia de a ceda cerinţ

elor analoage ale colegilor

săi 2.

2 In numărul său din 6 aprilie 1895, Economiste făcea un bilan ţ curios a ceea ce

poate costa într-un an aceste cheltuieli de interes-pur electoral, mai ales

acelea privind că

ile ferate. Pentru a lega Lan-gayes (oraş de 3 000 de locuitori),

cocoţ

at pe un munte, cu Puy, s-s votat construirea unei linii ferate care va

costa 15 milioane. Pentru a se lega Beaumont (3 500 de locuitori) cu Castel-

Sarrazin, 7 milioane-Pentru a lega satul Ous (523 locuitori) cu satul Seix (1

200 locuitori), 7 milioane. Pentru a lega Prades cu tîrguşorul Olette (747

locuitori), & milioane etc. Doar pentru anul 1895 s-au votat construcţ

ii de cil

ferate în valoare de 90 milioane, că

i ferate lipsite de orice interes general.

Nu sînt mai puţin importante şi alte cheltuieli dictate âm asemenea de necesităţ

i

electorale. Legea privind pensionarea miiMici---torilor va costa în curînd un

minimum anual de 165 de milioane potent-vit ministerului finanţ

elor şi de 800

milioane potrivit academicianulai" Leroy-Beaulieu. Progresia continu ă a unor

asemenea cheltuieli are obligatoriu ca deznodămînt falimentul. Multe ţă ri

europene — Portu¬galia, Grecia, Spania, Turcia — au ajuns aici "şi altele le vor

urma -faptul trebuie îns ă s ă ne preocupe serios, deoarece publicul a accep¬tat

succesiv, făr ă mari proteste, reducerea la patru cincimi in ceea ce-priveşte plata

cupoanelor de către diverse ţări. Aceste falimente inge-

131

Al doilea pericol menţionat mai sus, restricţia forţat ă a ■libertăţilor de că

tre

adunările parlamentare, este în aparen ţă mai puţ

in sesizabil, dar, cu toate

acestea, foarte real. El rezult ă din nenumă

ratele legi, totdeauna restrictive,

cărora parlamentele, cu spiritul lor simplist, nu le vede desluşit consecinţ

ele şi

pe care se simte obligat s ă le voteze.

Pericolul acesta pare s ă fie inevitabil, deoarece chiar Anglia, unde făr ă îndoială

se observ ă tipul cel mai perfect <de regim parlamentar şi unde parlamentul este

cel mai independent de alegătorul său. nu a reuşit s ă se sustrag ă acestuia.

Herbert Spencer, într-o lucrare mai veche, a arătat c ă creşterea libertăţ

ii

aparente trebuia s ă fie urmat ă ■de diminuarea libertăţ

ii reale. Reluînd aceeaşi

tez ă în cartea sa Individul contra statului, el se exprim ă in felul urmă

tor in

privinţa parlamentului englez:

„Dm acea vreme, legislaţia a urmat cursul pe care l-am arătat. Mă

surile

dictatoriale multiplicîndu-se rapid, au con¬tinuat cu încordare s ă fie restrînse

libertăţile individuale, in dou ă feluri: în fiecare an au fost stabilite

reglementări ;tot mai numeroase, care impun o constrîngere cetăţ

eanului acolo unde

actele sale erau mai înainte complet libere, si-lindu-1 s ă săvîrşeasc ă acte pe

care mai înainte le putea să

vlrşi sau nu, cum îi era voia. In acelaşi timp,

taxe publice ■din ce în ce mai grele, mai cu seam ă pe plan local, aurestrîns •şi

mai mult libertatea sa, micşorînd acea parte din profi-tturile sale pe care o

putea cheltui dup ă placul inimii şi spo¬rind partea care îi era luat ă spre a fi

cheltuit ă dup ă bunul <plac al agenţilor publici".

. Aceast ă reducere progresiv ă a libertăţilor se manifest ă sin toate ţă rile sub o

form ă special ă, pe care Herbert Spen-■cer mi a arătat-o: crearea de nenumă

rate

mă

suri legisla¬tive, în genere toate de ordin restrictiv, conduce în mod

ne.cesar la creşterea numărului, puterii şi influenţei funcţio¬narilor însărcinaţ

i

s ă le aplice. Ei tind, in felul acesta, s ă .devin ă adevăraţii stăpîni ai ţă rilor

civilizate. Puterea lor este cu atît mai mare cu cît, pe fondul neîncetatelor

schim-iMri'fle guverne, casta administrativ ă scap ă acestor schim¬bă

ri, fiind

singura care se bucur ă de iresponsabilitate, de

■moaşe permit deci echilibrarea instantanee a bugetelor avariate. Ră

z¬boaiele,

socialismul, luptele economice ne pregă

tesc, de altfel, multe alte catastrofe, iar

în epoca dezagregării universale în care am intrat, trebuie s ă ne resemnăm să

trăim zi de zi făr ă a ne îngriji prea mult -de viitorul care ne scap ă.

132

impersonalitate şi de perpetuitate. Or, dintre toate despo-tismele, nu este

vreunul mai împovărător decît acela care-se prezint ă sub aceast ă tripl ă form ă.

Elaborarea neîncetat ă de legi şi de reglementări restric¬tive care încorseteaz ă în

formalităţile cele mai bizantine cele mai mărunte acte ale vieţ

ii, are drept

rezultat fatal restrîngerea progresiv ă a sferei în care cetăţenii se pot mişca-

liber. Victime ale acestei iluzii c ă , multiplicînd legile, ega¬litatea şi

libertatea slnt mai bine asigurate, popoarele accept ă în fiecare zi piedici tot

mai stînjenitoare.

Dar nu le accept ă făr ă a avea de suferit. Obişnuite s ă suporte toate jugurile, ele

sfîrşesc curînd prin a le că

uta», pierzîndu-şi întreaga spontaneitate şi energie.

Acestea nu-sînt decît umbre iluzorii, automate pasive, lipsite de voin ţă , de

rezisten ţă şi de for ţă.

îns ă, resorturile pe care omul nu le mai afl ă în el însuşi el este atunci obligat

s ă le caute în alt ă parte. în faţa nepăsării şi neputinţ

ei crescînde a

cetăţenilor, rolul guver¬nanţilor se vede silit s ă sporeasc ă şi mai mult. Aceştia

tre¬buie s ă aib ă prin forţa împrejurărilor spirit de iniţiativ ă , de* întreprindere

şi de conducere, pe care particularii le-au pierdut. Ei trebuie s ă întreprindă

totul, s ă dirijeze totul,, s ă protejeze tot ce trebuie protejat. Statul devine în

acest caz atotputernic. Dar experienţa ne înva ţă c ă puterea unor asemenea

divinităţi nu a fost niciodat ă nici prea durabilă^ nici prea puternic ă.

Restrîngerea progresiv ă a tuturor libertăţ

ilor la unele popoare, în pofida unei

corupţii care le d ă iluzia c ă le mai au, pare s ă fie rezultatul îmbă

trînirii lor,

ca şi al unui re¬gim făr ă valoare. Ea constituie unul din simptomel© precursoare

ale acelei faze de decaden ţă căreia nici o civili¬zaţie nu i-a putut scăpa pîn ă în

prezent.

Dac ă le judecăm prin prisma învăţă

mintelor trecutului şi a simptomelor care

izbucnesc din toate părţile, multe din civilizaţ

iile noastre moderne au ajuns în

perioada extremei îmbătrîniri care preced ă decadenţa*. Anumite evoluţ

ii par fatale

pentru toate popoarele, deoarece vedem atît de ade¬sea istoria repetîndu-şi

cursul.

Sînt lesne de marcat, în linii mari, fazele acestor evolu¬ ţ ii. Cu rezumarea lor

vom încheia lucrarea de fa ţă.

* Concepţia dezvoltat ă de filosoful german Oswald Spengler în principala sa carte,

Declinul Occidentului, care s-a dovedit o prorocire mincinoas ă. (Nota trad.)

133

Ce constatăm, dac ă considerăm în liniile lor mari geneza şi măreţ

ia, ca şi

decadenţa civilizaţiilor care le-au precedat pe a noastr ă?

în zorii civilizaţiei, o puzderie de oameni, de origini cariate, reuniţ

i de

hazardul migră

rilor, invaziilor şi cuceri¬rilor. De sînge diferit, de limbi şi

credinţe de asemenea dife¬rite, oamenii aceştia nu au ca legătur ă comun ă decît

legea :semirecunoscut ă a unui şef. In aglomerările lor confuze se (regă

sesc în cel

mai înalt grad caracteristicile psihologice ale mulţ

imilor. Ele au coeziunea

momentan ă a acestora, erois-mele, slăbiciunile, impulsurile şi violenţ

ele lor.

Nimic sta¬bil în ele. Sînt barbari.

Apoi timpul îşi desă

vîrşeşte opera. Identitatea mediilor, repetarea

încrucişărilor, necesităţile unei vieţi comune acţio¬neaz ă încetul cu încetul.

Aglomerarea de unităţi diferite începe s ă fuzioneze şi s ă formeze o ras ă, adic ă un

agregat •care are caracteristici şi sentimente comune, pe care eredi¬tatea le va

fixa treptat. Mulţimea devine un popor, iar poporul acesta va putea s ă ias ă din

barbarie.

El nu va ieşi în întregime, totuşi, decît atunci cînd, dup ă îndelungate eforturi,

dup ă lupte înverşunate şi nenumărate reluă

ri, îşi va fi dobîndit un ideal. Fie

acesta cultul Romei, puterea Atenei sau triumful lui AII ah, va fi suficient ca

să-i înzestreze pe toţi indivizii rasei pe cale de formare cu 'O perfect ă unitate

de sentimente şi cuget. Abia atunci poate âua naştere o civilizaţie nou ă , cu

instituţiile sale, cu credin¬ ţele şi artele sale. Impulsionat ă de visul ei, rasa

va cuceri rfnd pe rînd tot ceea ce îi d ă strălucire, for ţă şi măreţie, Fără

îndoial ă, ea va fi înc ă mulţime în anumite momente, clar, îndără

tul

caracteristicilor instabile, schimbătoare ale mulţimilor se va gă

si acel substrat

solid, sufletul rasei, care limiteaz ă cu stricteţe oscilaţ

iile unui popor şi îi

regleaz ă. Shazardul.

Dup ă ce, îns ă, timpul şi-a exercitat acţiunea sa creatoare, ■el începe acea operă

distructiv ă căreia nu-if scap ă nici zeii, nici oamenii. Ajuns ă la un anumit nivel

de putere şi comple¬xitate, civilizaţia înceteaz ă s ă mai creasc ă , fiind

condam¬nat ă s ă decad ă rapid. Curînd va suna ceasul îmbă

trânirii. Ceasul acesta

de neevitat este totdeauna marcat de sl ă¬birea

idealului care susţ

inea sufletul

rasei. Pe măsur ă ce acest ideal pă

leşte, toate edificiile religioase,

politice sau sociale, cărora el le era inspiratorul, încep s ă se clatine.

O dat ă cu pierderea progresiv ă a idealului să

u, rasa pierde tot mai mult ceea ce

făcea s ă fie coeziunea, unitatea şi forţ

a ei. Individul se poate dezvolta pe

planul persona¬lităţii, al inteligenţ

ei, dar în acelaşi timp egoismul colectiv al

rasei este înlocuit de egoismul individual, însoţit de sl ă ¬birea caracterului şi

de reducerea aptitudinilor de acţ

iune,. Ceea ce forma un popor, o unitate, un

bloc, sfîrşeşte prin a deveni o aglomerare de indivizi făr ă coeziune şi care

men¬ ţin în mod artificial, pentru înc ă un timp, tradiţiile şi insti¬tuţ

iile, în

acest caz, divizaţi prin interesele lor, prin aspi¬raţii, nemaiştiind s ă se

guverneze, oamenii cer s ă fie diri¬jaţ

i în actele lor cele mai neînsemnate, iar

statul îşi exer¬cit ă influenţa sa absorbant ă.

O dat ă cu pierderea definitiv ă a vechiului ideal, rasa sfîrşeşte prin a-şi pierde

şi sufletul. Ea nu mai este decît o puzderie de indivizi izolaţ

i şi redevine ceea

ce a fost îa punctul de plecare: o mulţime. Ea prezint ă toate caracte¬risticile

tranzitorii, făr ă consisten ţă şi făr ă viitor. Civilizaţ

ia nu mai are nici o

stabilitate şi este la voia întâmplării. Ple-hea domneşte, barbaria avanseaz ă .

Civilizaţia poate s ă mai par ă strălucitoare, întrucît păstreaz ă faţada exterioară

crea¬t ă de un trecut îndelungat, dar în realitate este un edificiu mă

cinat, pe

care nimic nu-1 mai susţine şi care se va nărui la prima vijelie.

Trecerea de la barbarie Ia civilizaţie, prin urmă

rirea unui vis, apoi declinul şi

moartea, de îndat ă ce visul şi-a pierdut forţa, acesta este ciclul vieţ

ii unui

popor.

134

TABLA DE MATERII

Cuvînl înainte de dr. Leonard Gavriliu 5

Prefa ţă 7

INTRODUCERE. Era mulţimilor

9

Evoluţia epocii actuale. Marile schimbări în civilizaţie stat consecinţ

a

schimbărilor intervenite în gîndirea popoarelor. Credinţa modern ă în puterea

mulţimilor. Ea transform ă politica tradiţional ă a statelor. Cum are loc

ascensiunea claselor populare şi cum se exercit ă puterea lor. Urmă

ri necesare ale

puterii mulţimilor. Ele nu pot s ă exercite decît un rol destructiv. Prin ele se

desăvîrşeşte disoluţia civi¬lizaţiilor care şi-au trăit traiul. Ignoranţ

a

general ă cu pri¬vire; la psihologia mulţimilor. Importanţa studierii mulţ

imi¬lor

pentru legislatori şi oamenii de stat

Cartea întli îfriUFLETUL MULŢIMILOR

CAPITOLUL 1. Caracteristicile generale ale mulţimilor. Legea

psihologic ă a unităţ ii lor mentale

15

Ceea' ce constituie o mulţ

ime din punct de vedere psiho¬logic. O mare aglomerare

de indivizi nu este suficient ă spre a forma o mulţ

ime. Caracteristicile speciale

ale mul¬ ţimilor psihologice. Orientarea fix ă a ideilor şi sentimen¬telor la

indivizii care le compun şi pierderea personalităţii lor. Dispariţia vieţ

ii

cerebrale şi predominarea vieţii me¬dulare. Decăderea' inteligenţ

ei şi

transformarea complet ă a sentimentelor. Sentimentele transformate pot fi mai bune

sau mai rele decît acelea ale indivizilor din care este compus ă mulţimea. Mulţ

imea

este la fel de lesne eroic ă, precum şi criminal ă.

CAPITOLUL II. Sentimentele şi moralitatea mulţ imilor '22

i. Impulsivitatea, versatilitatea şi iritabilitatea mulţimilor. Mulţ

imea este

jucăria tuturor instigărilor din exterior şi reflect ă variaţ

iile neîncetate

ale acestora. Impulsurile pe care ea le sufer ă sînt destul de imperioase

pentru ca

137

interesul personal s ă fie eclipsat. Nimic nu este premedi¬tat în actele

mulţimilor. Influenţa rasei. 2. Sugestibilita-tea şi credulitatea mulţ

imilor.

Supunerea lor fa ţă de suges¬tii. Imaginile evocate în spiritul lor sînt luate

drept reali¬tăţi. Aceste imagini sînt asemănătoare pentru toţ

i indi¬vizii care

compun o mulţime. Diverse exemple de iluzii cărora le cad prad ă toţ

i indivizii

dintr-o mulţime. Impo¬sibilitatea de a acorda vreun credit mărturiei mulţ

imii.

Unanimitatea a numeroşi martori este una din cele mai rele probe ce poate fi

invocat ă pentru stabilirea unui fapt. Scăzuta valoare a cărţ

ilor de istorie. 3.

Exagerarea şi sim¬plismul sentimentelor mulţimii. Mulţ

imile nu cunosc nici

îndoiala, nici certitudinea şi merg mereu că

tre extreme. Sentimentele lor sînt

totdeauna excesive. 4. Intoleranţ

a., autoritarismul şi conservatorismul

mulţimilor. Motivaţia acestor sentimente. Servilitatea mulţimilor fa ţă de o

au¬toritate puternic ă. Instinctele revoluţionare momentane ale mulţ

imilor nu le

împiedic ă s ă fie extrem de conserva¬toare. Sînt din instinct ostile schimbă

rilor

şi progresului. 5. Moralitatea mulţimilor. Moralitatea mulţ

imilor, potrivit

sugestiilor primite, poate fi mult mai scăzut ă sau mult mai înalt ă decît aceea a

indivizilor care le compun. Explicaţie şi exemple. Mulţ

imile au rareori drept

călăuz ă interesul, care constituie cel mai adesea mobilul exclusiv al indivi¬dului

izolat. Rolul moralizator al mulţimilor.

•CAPITOLUL III. Ideile, raţionamontele şi imaginaţia mul¬

ţ imilor .'

1. Ideile mulţimilor. Ideile fundamentale şi ideile accesorii.

Cum pot s ă subziste simultan idei contradictorii. Trans¬

formările pe care trebuie s ă le sufere ideile superioare ca

s ă devin ă accesibile mulţimilor. Rolul social al ideilor este

independent de partea de adevăr pe care ele o pot conţine.

2. Raţionamentele mulţimilor. Mulţimile nu pot fi influen¬

ţate de raţionamente. Raţionamentele mulţimilor sînt tot¬

deauna de ordinul cel mai scăzut. Ideile pe care mulţimea.

le asociaz ă nu au decît aparenţa analogiei sau a succesiunii

logice. 3. Imaginaţia mulţimilor. Puterea de imaginaţie a

mulţimilor. Ele gîndesc prin imagini, iar aceste imagini se

succed făr ă nici o legătur ă logic ă. Mulţimile sînt şocate

îndeosebi de latura miraculoas ă a lucrurilor. Miraculosul şi

legendarul sînt adevăratele suporturi ale civilizaţiilor. Ima¬

ginaţia popular ă a fost întotdeauna baza puterii oamenilor

de stat. Cum se prezint ă faptele în stare s ă frapeze imagi¬

naţia mulţimilor.

CAPITOLUL IV. Forma religioaso pe caro le îmbrac ă toate

convingerile mulţ imilor ,

Ce este sentimentul religios. Acesta este independent de adorarea unei divinităţ

i.

Caracteristicile sale. Puterea con¬vingerilor care îmbrac ă forma religioas ă .

Diverse exemple. Zeii populari nu au dispărut niciodat ă . Forme noi sub care ei

renasc. Formele religioase ale ateismului. Impor¬tanţa acestor noţ

iuni din punct

de vedere istoric. Reforma,

39

47

Noaptea Sfîntului Bartolomeu, Teroarea şi toate eveni¬mentele analoage sînt

consecinţa sentimentelor religioase ale mulţimilor şi nu ale voinţ

ei indivizilor

izolaţi.

Cartea a II-a

OPINIILE ŞI CREDINŢELE MULŢIMILOR

-CAPITOLUL I. Factorii îndepărtaţi ai credinţelor şi opiniilor

mulţimilor

Factorii pregătitori ai credinţelor mulţimilor. Naşterea credin¬ ţelor mulţ

imilor



credinţe. 1. Rasa,. Influenţa predominant ă pe care o exercit ă ea. Rasa repre¬zintă


iile. Acestea sînt sin¬teza sufletului rasei.


dăunătoare. Mulţi¬mile sînt păstră

toarele cele mai tenace ale ideilor

tradiţio¬nale. 3. Timpul. El pregăteşte succesiv instituirea credin¬ ţ elor, apoi

distrugerea lor. Ordinea poate ieşi din haos datorit ă lui. 4. Instituţ

iile

politice şi sociale. Ideea eronat ă s rolului lor. Influenţ

a lor este extrem de

slab ă. Ele sini efecte, nu cauze. Popoarele nu ar îi in stare să-şi aleagă

instituţiile care li se par cele mai bune. Instituţ

iile sînt etichete care, sub un

acelaşi titlu, adă

postesc lucrurile cele mai diferite. Cum se pot elabora

constituţiile. Necesitatea pentru anumite popoare a unor instituţii teoreţ

iceşte

rele, eum este centralizarea. 5. Instrucţia şi educaţ

ia. Eroarea ideilor actuale

privind influenţa instruirii asupra mulţ

i¬milor. Indici statistici. R.olul

demoralizator al educaţiei latine. Influenţ

a pe care ar putea s-o exercite

instruirea. Exemple furnizate de diferite popoare.

CAPITOLUL //.'Factorii imediaţi ai opiniilor mulţimilor....

T. Imaginile, cuvintele şi formulele. Puterea magic ă a cu¬vintelor şi formulelor.

Puterea cuvintelor este legat ă de imaginile pe care le evoc ă , independent de

sensul lor real. Aceste imagini variaz ă de la epoc ă la epoc ă, de la ras ă la ras ă .

Uzura cuvintelor. Exemple de variaţ

ii considerabile ale sensului unor cuvinte din

cele mai uzuale. Utilitatea politic ă a boteză

rii cu nume noi a lucrurilor vechi,

atunci cînd cuvintele cu care erau desemnate acestea produceau o impresie

neplăcut ă asupra mulţimilor. Variaţia sensului cuvintelor dup ă ras ă . Sensul

diferit al cuvîntului demo¬craţie în Europa şi în America. 2. Iluziile. Importanţ

a

lor. Le regăsim la baza tuturor civilizaţiilor. Necesitatea so¬cial ă a iluziilor.

Mulţimile le prefer ă totdeauna adevăru¬rilor. 3. Experienţa. Numai experienţ

a

poate institui în sufletul mulţimilor adevă

ruri devenite necesare şi poate

distruge iluzii devenite periculoase. Experienţa nu acţio¬neaz ă decît cu condiţ

ia

de a fi frecvent repetat ă. Ce cost ă experienţele necesare convingerii mulţ

imilor.

4. Raţiunea. Nulitatea influenţei sale asupra mulţimilor. Mulţimile nu pot

32

66

138

139


mulţimilor. Influenţa rasei. 2. Sugestibilita-tea şi credulitatea mulţ

imilor.

Supunerea lor fa ţă de suges¬tii. Imaginile evocate în spiritul lor sînt luate

drept reali¬tăţi. Aceste imagini sînt asemănătoare pentru toţ

i indi¬vizii care

compun o mulţime. Diverse exemple de iluzii cărora le cad prad ă toţ

i indivizii

dintr-o mulţime. Impo¬sibilitatea de a acorda vreun credit mărturiei mulţ

imii.



ilor de istorie. 3.





totdeauna excesive. 4. Intoleranţa, autoritarismul şi conservatorismul mulţ

imilor.

Motivaţia acestor sentimente. Servilitatea mulţimilor fa ţă de o au¬toritate

puternic ă. Instinctele revoluţionare 'momentane ale mulţimilor nu le împiedic ă să

fie extrem de conserva¬toare. SSnt din instinct ostile schimbă

rilor şi

progresului. 5. Moralitatea mulţimilor. Moralitatea mulţ

imilor, potrivit






'CAPITOLUL III. Ideile, raţionamentele şi imaginaţia mul¬

ţ imilor .'

















naţia mulţimilor.

CAPITOLUL IV. Forme religioase pe care le îmbrac ă toate

convingerile mulţ imilor ,


i.




iuni din punct


39

47

Noaptea Sfîntului Bartolomeu, Teroarea şi toate eveni¬mentele analoage sînt


ei indivizilor

izolaţi.

Cartea a II-a OPINIILE ŞI CREDINŢELE MULŢIMILOR

-CAPITOLUL I. Factorii îndepărtaţi ai credinţelor şi opiniilor

mulţimilor


imilor



credinţe. 1. Rasa. Influenţa predominant ă pe care o exercit ă ea. Rasa repre¬zintă


iile. Acestea sînt sin¬teza sufletului rasei.


dăunătoare. Mulţi¬mile sint păstră




iile

politice şi sociale. Ideea eronat ă. a rolului lor. Influenţ


slab ă. Ele sint efecte, nu cauze. Popoarele nu ar fi in stare să-şi aleagă





constituţiile. Necesitatea pentru anumite popoare a unor instituţ

ii teoreticeşte

rele. cum este centralizarea, o. Instrucţia şi educaţ



i¬milor. Indici statistici. Rolul





'3.'. Imaginile, cuvintele şi formulele. Puterea magic ă a cu¬vintelor şi

formulelor. Puterea cuvintelor este legat ă de imaginile pe care le evoc ă ,

independent de sensul lor real. Aceste imagini variaz ă de la epoc ă la epoc ă , de la

ras ă la ras ă. Uzura cuvintelor. Exemple de variaţ

ii considerabile ale sensului

unor cuvinte din cele mai uzuale. Utilitatea politic ă a boteză

rii cu nume noi a

lucrurilor vechi, atunci cînd cuvintele cu care erau desemnate acestea produceau 0

impresie neplăcut ă asupra mulţimilor. Variaţia sensului cuvintelor dup ă ras ă .

Sensul diferit al cuvîntului demo¬craţ

ie în Europa şi în America. 2. Iluziile.

Importanţa.lor. Le . regăsim la baza tuturor civilizaţiilor. Necesitatea so¬cială

a. iluziilor. Mulţimile le prefer ă totdeauna adevăru¬rilor. 3. Experienţ

a.

Numai experienţa poate institui în sufletul mulţimilor adevă

ruri

devenite necesare şi poate distruge iluzii devenite periculoase. Experienţ

a nu

acţio¬neaz ă decît cu condiţia de a fi frecvent repetat ă. Ce cost ă experienţ

ele

necesare convingerii mulţimilor. 4. Raţiunea. Nulitatea influenţ

ei sale asupra

mulţimilor. Mulţimile nu pot

138

139


mulţimilor. Influenţa rasei. 2. Sugestibilita-tsa şi credulitatea mulţ

imilor.

Supunerea lor fa ţă de suges¬tii. Imaginile evocaţ

eîn spiritul lor sînt luate'drept

reali¬tăţi. Aceste imagini sînt asemănătoare pentru toţ

i indi¬vizii care compun o

mulţime. Diverse exemple de iluzii cărora le cad prad ă toţ

i indivizii dintr-o

mulţime. Impo¬sibilitatea de a acorda vreun credit mărturiei mulţ

imii.



ilor de istorie. 3.





totdeauna excesive. 4. Intoleranţa, autoritarismul şi conservatorismul mulţ

imilor.

Motivaţia acestor sentimente. Servilitatea mulţimilor fa ţă de o au¬toritate

puternic ă. Instinctele revoluţionare momentane ale mulţimilor nu le împiedic ă să

fie extrem de conserva¬toare. Sînt din instinct ostile schimbă

rilor şi

progresului. 5. Moralitatea mulţimilor. Moralitatea mulţ

imilor, potrivit






•CAPITOLUL III. Ideile, raţionamentele şi imaginaţia mul¬

ţ imilor .'

















naţia mulţimilor.

CAPITOLUL IV. Forme religioaso pe oare le îmbrac ă toate

convingerile mulţimilor


i.




iuni din punct


39

47

Noaptea Sfîntului Bartolonieu, Teroarea şi toate eveni¬mentele analoage sînt


ei indivizilor

izolaţi.

Cartea a II~a OPINIILE ŞI CREDINŢELE MULŢIMILOR

•CAPITOLUL I. Factorii îndepărtaţi ai credinţelor şi opiniilor

mulţ

imilor .'


imilor



credinţe. 1. Rasa. Influenţa predominant ă pe care o exercit ă ea. Rasa repre¬zintă


iile. Acestea sînt sin-tezâ sufletului rasei.


dăunătoare. Mulţi¬mile sînt păstră




iile

politice şi sociale. Ideea eronat ă a rolului lor. Influenţ


slab ă. Ele sine efecte, nu cauze. Popoarele nu ar fi în stare să-şi aleagă





constituţiile. Necesitatea. pentru anumite popoare a unor instituţ

ii teoreticeşte

rele, eum este centralizarea. 5. Instrucţia şi educaţ



i¬milor. Indici statistici. Rolul





1'. Imaginile, cuvintele şi formulele. Puterea magic ă a cu¬vintelor şi formulelor.

Puterea cuvintelor este legat ă de imaginile pe care le evoc ă , independent de

sensul lor real. Aceste imagini variaz ă de la epoc ă la epoc ă, de la ras ă la. ras ă .

Uzura cuvintelor. Exemple de variaţ

ii considerabile ale sensului unor cuvinte din

cele mai uzuale. Utilitatea politic ă a boteză

rii cu nume noi a lucrurilor vechi,

atunci cînd cuvintele cu care erau desemnate acestea produceau o impresie

neplăcut ă asupra mulţimilor. Variaţia sensului cuvintelor dup ă ras ă . Sensul

diferit al cuvîntului demo-ci'aţ

ie în Europa şi în America. 2. Iluziile.

Importanţa,lor. Le regăsim la baza tuturor civilizaţiilor. Necesitatea so¬cial ă a

iluziilor. Mulţimile le prefer ă totdeauna adevăru¬rilor. 3. Experienţ

a. Numai

experienţa poate institui în Sufletul mulţimilor adevă

ruri devenite necesare şi

poate distruge iluzii devenite periculoase. Experienţa nu acţio¬neaz ă decît cu

condiţia de a fi frecvent repetat ă. Ce cost ă experienţ

ele necesare convingerii

mulţimilor. 4. Raţiunea. Nulitatea influenţei sale asupra mulţimilor. Mulţ

imile nu

pot

52

138

139

fi dominate decît dac ă se acţioneaz ă asupra sentimentelor lor. Rolul logicii în

istorie. Cauzele secrete ale evenimen¬telor neverosimile.

CAPITOLUL III. Conducătorii mulţimilor şi mijloacele lor

de convingere .' 77

1. Conducătorii mulţimilor. Nevoia instinctiv ă a tuturor fiinţ

elor în

starea de mulţime de a asculta de un conducător. Psihologia conducă

torilor. Doar

ei pot s ă creeze credinţa şi s ă organizeze mulţ

imile. Despotismul inevitabil al

con¬ducătorilor. Clasificarea conducătorilor. Rolul voinţei. 2, ■

Mijloacele de acţiune ale conducătorilor. Afirmaţia, repeti¬ ţ ia, contagiunea.

Rolul fiecă

ruia din aceşti diverşi factori. Cum poate urca contagiunea de la

păturile inferioare la păr turile superioare ale unei societăţi. O opinie populară

devine . de îndat ă o opinie general ă. 3. Prestigiul. Definiţ

ia şi clasi- ,

ficarea prestigiului. Prestigiul dobîndit şi prestigiul perso¬nal. Diverse

exemple. Cum se stinge prestigiul.

CAPITOLUL IV. Limitele variaMlităţii credinţelor şi opi¬

niilor mulţ imilor .' 92

1. Credinţele fixe. Invariabilitatea anumitor credinţ

e gene¬rale. Ele sînt

călăuzele unei civilizaţii. Greutatea de a le dezrădă

cina. Prin ce constituie

intoleranţa o virtute pentru popoare. Absurditatea filosofic ă a unei credinţ

e

generale nu poate prejudicia propagarea sa. 2. Opiniile labile ale mulţ

imilor.

Extrema labilitate a opiniilor care nu deriv ă din credinţ

e generale. Aparentele

variaţii ale ideilor şi cre¬dinţelor în mai puţ

in de un secol. Limitele reale ale

acestor variaţii. Elemente vizate de variaţie. Dispariţia actual ă a credinţ

elor

generale şi difuzarea foarte larg ă a presei fac ca în zilele noastre opiniile să

fie din ce în ce mai labile. Cum se face c ă opiniile mulţ

imilor tind spre

indiferen ţă asupra majorităţii subiectelor. Neputinţ

a guvernelor de a mai dirija,

ca odinioar ă, opinia, Fărîmiţarea actual ă a opiniilor împiedic ă tirania lor.

Cartea a IlI-a ■•

CLASIFICAREA ŞI DESCRIEREA DIFERITELOR CATEGORII

DE MULŢIMI

CAPITOLUL I. Clasificarea mulţ imilor ',.., 101

Clasificarea mulţimilor. 1. Mulţimile eterogene. Cum se di¬ferenţiaz ă ele.

Influenţa rasei. Sufletul mulţ

imii este cu atît mai slab cu cît sufletul rasei

este mai puternic. Sufle¬tul rasei reprezint ă starea de civilizaţ

ie, iar sufletul

mul¬ ţimii starea de barbarie. 2. Mulţimile omogene. Diviziunea mulţ

imilor omogene.

Sectele, castele şi clasele.

CAPITOLUL II. Mulţ imile zise criminale 105

Mulţimile zise criminale. O mulţime poate fi criminal ă diri punct de vedere legal,

dar nu din punct de vedere psihohologic.

Completa inconştien ţă a actelor mulţ

imilor. Dife¬rite exemple. Psihologia

septembriştilor. Raţ

ionamentele lor, sensibilitatea, ferocitatea şi moralitatea

lor.'

0APITOLUL III. Juraţii şi curtea cu juri

Juraţii în justiţie. Caracteristicile generale ale juraţilor. Statistica arat ă că

deciziile lor sînt independente de compo¬ziţia curţ

ii cu juri. Modul în care sînt

impresionaţi juraţii. Slabul efect al raţ

ionamentului. Metode de persuasiune ale

avocaţilor celebri. Natura crimelor fa ţă de care juraţii sînt indulgenţ

i sau

severi. Utilitatea instituţ

iei jurilor şi peri¬colul pe care l-ar prezenta

înlocuirea sa de către magistraţi.

CAPITOLUL IV. Mulţimile electorale


imilor electorale. Cum sînt ele convinse.

Calităţile pe care trebuie s ă le posede candidatul. Necesitatea prestigiului. De

ce muncitorii şi ţăranii îşi aleg atît de rar candidaţ

i din rîndurile lor. Puterea

cuvin¬telor şi a formulelor asupra alegă

torului. Aspectul general al dezbaterilor

electorale. Cum se formeaz ă opiniile aleg ă ¬torului. Puterea comitetelor. Ele

reprezint ă forma cea mai redutabil ă a tiraniei. Comitetele Revoluţ

iei. în pofida

slabei sale valori psihologice, sufragiul universal nu poate fi înlocuit. De ce

voturile ar fi identice chiar dac ă s-ar re-strînge dreptul de vot la o clasă

limitat ă de cetăţeni. Ce înseamn ă sufragiul universal în toate ţările.

CAPITOLUL V. Adunările parlamentare

Mulţimile parlamentare prezint ă majoritatea caracteris¬ticilor proprii mulţ

imilor

eterogene neanonime. Simplismul opiniilor. Sugestibilitatea şi limitele acesteia.

Opiniile fixe ireductibile şi opiniile instabile. De ce predomin ă indecizia. Rolul

conducătorilor. Cauza prestigiului lor. Ei sînt ade¬văraţii stă

pîni ai unei

adunări, ale cărei voturi echivaleaz ă astfel cu ale unei minorităţ

i. Puterea

absolut ă pe care o exercit ă conducă

torii. Elementele artei lor oratorice.

Cu¬vintele şi imaginile. Necesitatea psihologic ă pentru condu¬că

tori de a fi în

general convinşi şi mărginiţi. Neputinţa pentru oratorul lipsit de prestigiu de a-

şi face admise argumen¬tele. Exagerarea în adună

ri a sentimentelor, fie ele bune

sau rele. Automatismele la care ajung adună

rile parlamen¬tare în anumite momente.

Şedinţele Convenţiunii. Şedin¬ ţ ele în care o adunare pierde caracteristicile

mulţimilor. Influenţ

a specialiştilor în problemele tehnice. Avantajele şi

pericolele regimului parlamentar în toate ţările. El este adaptat necesităţ

ilor

moderne, dar duce la risip ă financiar ă şi la restricţia progresiv ă a tuturor

libertăţilor. Concluzia lucrării de fa ţă.

109

115

122

140

Gustave-le-Bon-Psihologia-Maselor

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?