LUCIA SAVA, Viaţa cotidiană în oraşul Chişinău la - Asociatia ...

VIAŢA COTIDIANĂ ÎN ORAŞUL CHIŞINĂU 

LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA (1900-1918)

Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova – ANTIM 

Monografii 

VIII 

VIAŢA COTIDIANĂ ÎN ORAŞUL CHIŞINĂU 

LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA (1900-1918) 

Chişinău – 2010 

Coordonatorii seriei: 

Sergiu Musteaţă 

Alexandru Popa 

Acest volum este editat cu sprijinul financiar al Direcţiei Cultură 

a Primăriei municipiului Chişinău 

Finanţatorul nu poartă răspundere pentru conţinutul lucrării

Lucia SAVA 

VIAŢA COTIDIANĂ 

ÎN ORAŞUL CHIŞINĂU 

LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI 

AL XX-LEA (1900-1918)

Lucrarea a fost recomandată pentru publicare de către Senatul Universităţii de Stat 

„B.P.Hasdeu” din Cahul, şedinţa din 25.06.2010, proces-verbal nr. 10 

Lucrarea a fost aprobată spre publicare de către Consiliul de Administrare al ANTIM, 

în şedinţa din 02.08.2010 

CZU 94(478-25)”1900/1918” 

S 28 

Recenzenţi: 

Dr. hab. Nicolae Enciu 

Dr. Gheorghe Negru 

Redactor: Tamara Osmochescu 

Tehnoredactare şi prepress: Gabriel Andronic 

Coperta: Ruxanda Romanciuc 

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii 

Sava, Lucia 

Viaţa cotidiană în oraşul Chişinău la începutul secolului al XX-lea (1900- 

1918) / Lucia Sava. – Ch.: Pontos, 2010 (F.E.-P. „Tipogr. Centrală”). – 

320 p. 

500 ex. 

ISBN 978-9975-51-199-5 

94(478-25)”1900/1918” 

S 28 

© ANTIM, 2010 

© Lucia Sava, 2010 

ISBN 978-9975-51-199-5

CUPRINS 

Mulţumiri ..................................................................................................................7 

Cuvânt înainte ..........................................................................................................9 

Argument................................................................................................................12 

Introducere ...........................................................................................................16 

Capitolul I. Habitatul urban ...........................................................................49 

Capitolul II. Lumea comerţului urban. Venituri şi cheltuieli .............110 

Capitolul III. Vestimentaţia ..........................................................................135 

Capitolul IV. Alimentaţia ...............................................................................153 

Capitolul V. Timpul liber. Divertismentele ..............................................165 

Capitolul VI. Moravurile. Lumea interlopă ..............................................184 

Încheiere .............................................................................................................199 

Summary .............................................................................................................205 

Bibliografie .........................................................................................................239 

Lista tabelelor .......................................................................................................264 

Lista schiţelor .......................................................................................................266 

Lista imaginilor ....................................................................................................267 

Anexe ...................................................................................................................268 

Indice de nume .................................................................................................315

Familiei mele, 

soţului Igor și copiilor 

Leonard și Bianca, 

care sunt tot ce am 

mai scump în viaţă.

Viaţa cotidiană în oraşul Chişinău la începutul secoului al XX-lea (1900-1918) 

MULŢUMIRI 

Finalizarea acestei cercetări a cunoscut un traseu lung şi se datorează mai 

multor persoane, care au avut încredere în mine, mi-au fost fost alături şi 

m-au încurajat în momentele uneori contradictorii, alteori istovitoare ale 

cercetării ştiinţifice. Aş vrea să profit de ocazie şi să-mi exprim profunda mea 

recunoştinţă faţă de toţi cei care au contribuit la realizarea acestei lucrări, cât 

şi la formarea mea ca istoric. 

În primul rând, exprim marele meu respect pentru conducătorul ştiinţific, 

domnul Emil Dragnev, doctor în istorie, conferenţiar universitar la Catedra 

de Istorie Universală, Universitatea de Stat din Moldova, care a avut răbdare 

să coordoneze elaborarea tezei de doctorat, materializată în prezenta lucrare. 

De asemenea, îmi exprim adânca recunoştinţă referenţilor oficiali ai 

tezei: domnului Nicolae Enciu, doctor habilitat, conferenţiar universitar, şi 

domnului Gheorghe Negru, doctor, conferenţiar universitar, pentru efortul 

depus la examinarea tezei, pentru aprecierile, dar şi pentru sugestiile şi obiecţiile 

făcute, cu scopul de a creşte valoarea lucrării. Un deosebit respect adresez 

membrilor Consiliului Ştiinţific Specializat DH 30.07.00.02-05, care au examinat 

şi au apreciat teza, domnului Preşedinte al Consiliului – Ion Eremia, doctor 

habilitat, conferenţiar universitar, cât şi celorlalţi membri: Alexei Agachi, 

doctor habilitat, conferenţiar cercetător, Gheorghe Gonţa, doctor habilitat, 

profesor universitar, Valentin Tomuleţ, doctor habilitat, conferenţiar universitar, 

Ion Moiseev, doctor, conferenţiar universitar. 

Teza a fost îmbunătăţită graţie examinării ei în cadrul Seminarului Ştiinţific 

de Profil al Universităţii de Stat din Moldova, fapt pentru care le sunt recunoscătoare 

membrilor Seminarului, care au citit-o şi au lăsat sugestii preţioase 

privind calitatea ei, adică domnilor Valentin Tomuleţ, doctor habilitat, 

conferenţiar universitar, Pavel Cocârlă, doctor habilitat, profesor universitar, 

şi Ion Gumenâi, doctor, conferenţiar universitar. Sincere mulţumiri aduc şi 

colegilor de la Catedra de Istoria Românilor şi Antropologie a Universităţii de Stat 

din Moldova, domnilor Ion Eremia, doctor habilitat, conferenţiar universitar, 

Virgil Pâslariuc, doctor, conferenţiar universitar, şi doamnei Lidia Moldovanu, 

doctor, conferenţiar universitar, pentru bunăvoinţa de a-mi citi teza şi 

pentru observaţiile exprimate pe marginea ei. 

Aş vrea să le mulţumesc, într-un mod aparte, colegilor mei – Virgil Pâslariuc, 

doctor, conferenţiar universitar, şi Igor Caşu, doctor, conferenţiar 

universitar, pentru că mi-au insuflat încredere şi pentru că m-au susţinut 

sincer în realizarea demersului meu ştiinţific, cât şi lui Sergiu Matveev, alături 

de care am parcurs fiecare treaptă din elaborarea tezei. 

7

8 

Lucia Sava 

Consideraţii deosebite Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova, 

şi personal, domnului Sergiu Musteaţă, pentru bunăvoinţa de a publica această 

lucrare în seria de monografii ANTIM, cât şi Direcţiei Cultură a Primăriei 

Chişinău, pentru sprijinul oferit. 

Mă închin în faţa tuturor profesorilor mei de la Facultatea de Istorie, 

Universitatea de Stat din Moldova, care pe parcursul celor cinci ani de studii 

(1995-2000) au ştiut să trezească în mine pasiunea pentru istorie şi curiozitatea 

de a cerceta evenimentele istorice şi care, datorită măiestriei şi profesionalismului 

lor, au reuşit să contribuie la formarea mea ca istoric cercetător. 

Şi, nu în ultimul rând, mulţumesc din tot sufletul familiei mele, soţului Igor 

şi copiilor Leonard şi Bianca, care sunt mereu alături de mine şi mi-au tratat 

cu încredere frecventele plecări de acasă. Lor le dedic, în semn de recunoştinţă 

şi de preţuire, această carte! 

Lucia Sava


CUVÂNT ÎNAINTE 

În ajunul anului 2000, ce provocase mai multe agitări şi nelinişti, precum 

şi alte date rotunde în istoria omenirii, redacţia revistei „Capitala magazin” 

s-a adresat cu un apel istoricilor pentru un proiect „Adio, secolul XX”, de 

a prezenta pe paginile revistei, lunar, câte un segment temporal din istoria 

Chişinăului pe parcursul ultimului secol al celui de al doilea mileniu. 

S-a solicitat însă nu atât o istorie politică, a problemelor sociale şi a realizărilor 

economice, ci una a vieţii de toate zilele a chişinăuienilor pe parcursul 

unui secol, ce le-a adus atâtea perturbaţii şi chiar schimbări ale sistemelor de 

valori. Desigur, formatul revistei şi auditoriul spre care e deschisă nu impunea 

o cercetare ştiinţifică riguroasă a subiectului, ci mai curând o popularizare a sa. 

Deci, prima surpriză, doar bănuită la început, a fost că nu prea am avut 

ce populariza. Cu toate că istoria urbei a fost cuprinsă în mai multe sinteze, 

studii, ediţii enciclopedice etc., care reflectă pagini importante din viaţa politică, 

socială, economică şi culturală a oraşului, subiectul vieţii cotidiene denotă 

o absenţă cvasitotală. Astfel, realizarea proiectului a implicat din start apelul 

la surse. Am ales pe atunci, ceea ce era realizabil, presa periodică de epocă, 

care păstrează aroma epocilor consumate şi oferă multiple detalii privind viaţa 

cotidiană. 

Cu toată că primisem de la redacţie înştiinţări despre ecourile aprobatorii 

ale cititorilor, dintre care cei mai vârstnici spuneau că şi-au recunoscut pe 

paginile revistei Chişinăul tinereţii lor, firesc, am fost conştienţi de superficialitatea 

demersului nostru. Pe atunci, ne gândisem la un proiect temeinic în 

această privinţă, un fel de istorie totală a oraşului, care va putea oferi răspuns 

la întrebările: cum trăiau chişinăuienii în cutare sau cutare epocă, cu ce se 

alimentau, ce purtau, de ce bunuri ale civilizaţiei profitau, cum se distrau, 

ce gândeau, şi toate acestea expuse pe un vast spectru al grupurilor sociale, 

profesionale, etnoculturale etc. 

Proiectele grandioase întotdeauna suferă de aceeaşi pană – realizarea. Fiind 

dispersaţi pe subiecte tematice, care nu întotdeauna aveau tangenţe directe 

cu tema de cercetare preconizată, privirile noastre s-au îndreptat spre cei în 

devenire, masteranzii noştri, care-şi făceau studiile de specializare la Catedra 

UNESCO Studii Sud-Est Europene. Aici era şansa ca tinerii cercetători să se 

orienteze spre o tematică atât de fascinantă. 

Însă procesul de formare nu este unul rectiliniu, care ar prevedea o succesiune 

a treptelor de ascensiune garantată. Deşi cu începuturi promiţătoare, pe 

unii discipoli ai noştri în acest proiect viaţa i-a reorientat spre alte tărâmuri. 

Aceste dezamăgiri (nu de persoane, dar de efectele imperativelor vremii) ne 

9

10 

Lucia Sava 

fac să trăim cu un plus de satisfacţie succesele celor care au realizat anumite 

finalităţi. Şi mai ales că aceste finalităţi sunt de certă valoare. E cazul lucrării 

pe care am onoarea şi satisfacţia să o prefaţez. 

Din circumstanţe mai mult obiective, curentele de gândire istorică înnoitoare 

produse în secolul încă totuşi destul de recent consumat, care au lărgit 

simţitor aria de anchetă istorică şi registrul de metodici de cercetare, au ajuns 

la noi cu destulă întârziere. Chiar şi atunci când obstacolele artificiale au 

dispărut şi nimic nu ne împiedica să facem cunoştinţă cu tradiţiile istoriografiei 

europene recente, istoricii, mai întâi, s-au avântat să recupereze o altă 

restanţă, provocată de deformările aduse cunoaşterii istorice de către impunerile 

şi cenzurile ideologiei sovieto-marxiste. Cu toate că mai multe dintre 

inovaţiile istoriografice europene ale secolului al XX-lea de mai mult timp 

au trecut peste apogeul său, şi ştiinţa istorică este în permanenta căutare a 

noilor căi de cunoaştere, suntem convinşi, că „simptomele de criză”, uneori 

reale, alteori exagerate, ce stimulează reformatarea demersului istoric, nu ne 

îngăduie nicidecum să sărim peste treptele pe care alţii le-au parcurs cu ani 

buni în urmă. 

Metodica de cercetare şi conceptele istoriografice ale şcolii Analelor, 

„durata lungă”, „istoria totală”, „imaginarul” etc. au fost studiată şi apreciate 

la noi pe parcursul anilor ’90 ai secolului trecut, profitându-se de toate beneficiile 

deschiderii, mai puţin însă aplicate. Din această perspectivă, Lucia Sava 

deschide, de fapt, un cap de serie, într-un proces de „defrişare”, care sperăm 

că va atinge o amploare binemeritată. 

Autoarea probează o posesie temeinică a metodei, fapt relevat de analiza 

pertinentă a conceptului şi instrumentarului de cercetare elaborat de fondatorii 

şcolii Analelor şi de continuatorii lor, pe care o întâlnim în partea introductivă 

a volumului. Cel mai important fapt este aplicarea metodei, ce oferă 

cititorului interesat o gamă foarte variată de aspecte ale vieţii urbane din perioada 

anilor 1900-1918. 

Doar o enumerare a titlurilor capitolelor şi paragrafelor demonstrează varietatea 

tematică a demersului: Habitatul urban, ce include mai multe compartimente, 

ca, de exemplu, Mediul urban (cu date de ambianţă geografică: structura 

geologică, relieful, clima, apele curgătoare, flora urbană; zonele urbane: străzi 

şi cartiere, probleme demografice, diversitatea socială şi etnică, ştiinţa de carte, 

mişcarea mecanică, mentalitate şi identitate naţională, repercusiunile regimului 

politic asupra vieţii cotidiene, mediul de locuire: spaţiul public, spaţiul 

privat; localurile publice; circulaţia internă şi externă), şi încă cinci capitole 

pe care doar le trecem în registru fără a intra în detaliile conţinutului: Lumea


comerţului urban, Vestimentaţia, Alimentaţia, Timpul liber şi divertismentele, Moravurile 

şi lumea interlopă. Toate acestea sunt suplimentate de o bibliografie impresionantă, 

tabele, schiţe şi imagini, indici, care oferă posibilităţi de a continua şi 

a aprofunda ancheta subiectului, acordă informaţii suplimentare şi facilitează 

utilizarea volumelor pentru cei care sunt în căutarea unor informaţii concrete. 

Avem în faţă o realizare ştiinţifică notorie, care oferă un tablou amplu al 

vieţii urbane de la începutul secolului al XX-lea până la Marea Unire, dar şi o 

adevărată „enciclopedie” a vieţii cotidiene din acea vreme, cu farmecul detaliilor 

ce conservă aroma epocii. Nu-mi rămâne altceva, decât să felicit eventualii 

cititori (care sunt convins că nu vor fi doar specialiştii în istoria secolului 

al XX-lea) şi să le urez o lectură captivantă. 

11 

Emil Dragnev, dr., conf. univ.

12 

Lucia Sava 

ARGUMENT 

Viaţa cotidiană reprezintă o dimensiune indispensabilă a existenţei umane. 

Cu toată importanţa proceselor istorice majore, a evoluţiilor politice, sociale, 

economice, culturale etc. pentru fiecare individ în parte, „marea” istorie derulează 

prin prisma unor necesităţi cotidiene. Fiecare persoană, indiferent de 

nivelul de instruire, de vârstă, de sex, de confesiune sau de mediul în care 

trăieşte, are o viaţă personală, care-i influenţează puternic viziunea asupra 

lumii. 

Astfel, viaţa cotidiană, care are drept componentă esenţială viaţa privată, 

individuală, constituie un domeniu necesar în cercetările istorice, în lipsa 

căruia percepţia fenomenelor istorice ar fi nu numai incompletă, dar şi deformată. 

Studierea vieţii cotidiene a indivizilor dintr-o societate într-o anumită 

perioadă istorică ne oferă posibilitatea de a ne crea o viziune mai clară, mai 

profundă despre particularităţile de evoluţie, precum şi despre nivelul de 

cultură şi civilizaţie al societăţii respective. Din aceste considerente, cercetarea 

vieţii cotidiene a indivizilor ne ajută să întregim tabloul societăţii din 

care fac parte, precum şi să descoperim acele elemente ale vieţii sociale pe 

care în mod obişnuit istoricul nu le poate remarca, studiind istoria socială şi 

politică de ansamblu a societăţii. 

Oraşul Chişinău, capitala actuală a Republicii Moldova, reprezintă unul 

dintre cele mai importante centre politice, administrative, economice, ştiinţifice 

şi culturale din aria Europei de Sud-Est. De la prima atestare documentară 

(1436) şi până în prezent, oraşul Chişinău a cunoscut mai multe etape 

de dezvoltare, ca urmare a cărora se transformă dintr-o simplă aşezare rurală 

într-un adevărat centru urban (al doilea conform criteriului numărului populaţiei 

din spaţiul românesc, după Bucureşti). O fază importantă în procesul 

de dezvoltare a urbei a fost, fără îndoială, sfârşitul secolului al XIX-lea, când 

oraşul înregistrează numeroase schimbări de ordin social, politic, economic, 

cultural şi demografic, care vor determina extinderea teritoriului, ce va include, 

de acum înainte, zonele rurale: Buiucani, Hruşca (situată în partea dreaptă a 

râului Bâc), Visterniceni, Munceşti şi altele, cu timpul devenite suburbii ale 

capitalei. 

Studierea vieţii cotidiene în oraşul Chişinău la începutul secolului al XX-lea 

este importantă din considerentul că în această perioadă se intensifică procesul 

de urbanizare şi de modernizare al urbei, iar Chişinăul apare în viaţa internă a 

Basarabiei ca un oraş construit după modelul oraşelor europene moderne: cu 

străzi pavate şi case etajate, cu instituţii şi parcuri de odihnă, elemente distinctive 

ale unui adevărat centru politic, administrativ şi cultural, unde se naşte


o nouă societate – cea urbană. Importanţa studiului este dată şi de faptul că 

oraşul Chişinău s-a format într-un context economic, social, politic, ideologic 

şi cultural specific, ca urmare a influenţei mediului rusesc, aspecte care şi-au 

lăsat amprentele şi asupra evoluţiei vieţii cotidiene în perioada dată. 

În acest context, cercetarea vieţii cotidiene a locuitorilor oraşului Chişinău 

de la începutul secolului al XX-lea (1900-1918), care constituie prerogativa 

principală a prezentei lucrări, ne poate înlesni înţelegerea manierelor în care 

chişinăuenii concepeau lumea, dar şi reconstituirea modului de viaţă al locuitorilor 

oraşului în perioada sa de afirmare şi de avânt, atinsă de schimbări 

importante, unele dintre acestea având repercusiuni directe asupra societăţii 

chişinăuene actuale. 

Lucrarea de faţă reprezintă o tentativă de abordare a unor probleme istorice 

care rămân până în prezent puţin elucidate de către istoricii din Republica 

Moldova şi are la bază teza de doctor în ştiinţe istorice, elaborată sub coordonarea 

domnului Emil Dragnev, doctor în istorie, conferenţiar universitar, 

în cadrul Catedrei de Istoria Românilor şi Antropologie a Universităţii de 

Stat din Moldova. Completările, realizate în urma cercetărilor ulterioare în 

cadrul Institutului Cultural Român şi Colegiului Noua Europă din Bucureşti, 

România (2007-2008), au contribuit la aprofundarea subiectului abordat. 

Dat fiind faptul că mai multe dintre realităţile şi trăsăturile specifice actuale 

ale Republicii Moldova şi, îndeosebi, ale capitalei sale – oraşul Chişinău, îşi au 

rădăcinile în perioada de început a secolului al XX-lea, ne-am propus drept 

scop principal studierea vieţii cotidiene în oraşul Chişinău în anii 1900-1918. 

Fără a pretinde la epuizarea tuturor aspectelor care vizează problematica vieţii 

cotidiene, care, după cum am remarcat, este foarte complexă, ne-am concentrat 

cercetarea spre elucidarea următoarelor obiective: 

• Studierea habitatului urban al Chişinăului (mediul urban, localurile 

publice, circulaţia internă şi externă a oraşului); 

• Cercetarea particularităţilor comerţului urban al Chişinăului şi evidenţierea 

corelaţiei dintre venituri şi cheltuieli ale locuitorilor săi; 

• Analiza principalelor elemente de vestimentaţie şi a tendinţelor de 

modă ale locuitorilor oraşului în contextul evoluţiilor ruse şi europene 

din epocă; 

• Stabilirea caracteristicilor esenţiale ale regimului alimentar al populaţiei 

orăşeneşti de la începutul secolului al XX-lea; 

• Caracterizarea principalelor modalităţi de organizare a timpului liber şi 

de divertisment a locuitorilor oraşului Chişinău; 

• Evidenţierea principiilor morale care au stat la baza societăţii chişinăuene 

la începutul secolului al XX-lea. 

13

14 

Lucia Sava 

Ţinând cont de limitele acestui studiu, nu am insistat asupra unei radiografii 

exhaustive a societăţii chişinăuene din perspectiva etnică şi socială. În 

mod firesc, regimul de alimentaţie, vestimentaţia şi alte elemente ale vieţii 

cotidiene ni se înfăţişează într-o palitră extrem de variată a culorilor tradiţiilor 

etnice. Fară a ne trasa scopul de a penetra în varietatea acestui bogat material 

de factură etnologică, care, dat fiind complexitatea sa, ar putea constitui un 

subiect de cercetare aparte, încercăm în mod special să elucidăm tendinţele 

generale în viaţa cotidiană la nivelul elementelor menţionate, pentru a estima 

dinamica procesului de modernizare a oraşului Chişinău. 

De asemenea, domeniul vieţii cotidiene se prezintă foarte diversificat şi 

prin optica structurilor sociale. Alimentaţia, vestimentaţia, divertismentele, 

etc. au conţinuturi şi consistenţe foarte variate în funcţie de posibilităţile ce 

le oferă un statut social sau altul. Urmărirea strictă a acestor discrepanţe în 

consum şi în viaţa de toate zilele ar constitui subiectul unui tratament special 

în unul dintre studiile ulterioare. În prezenta lucrare, însă, am urmărit schimbările 

ce se produc la nivel general şi care afectează, cu toate diferenţele de 

intensitate, destinul marii majorităţi al populaţiei urbei. În unele cazuri totuşi 

nu am putut evita evidenţierea unor diferenţe de ordin social, lipsa cărora ar 

fi pereclitat veridicitatea tabloului general. 

Segmentul cronologic al lucrării cuprinde perioada anilor 1900-1918. În 

perioada evidenţiată, Basarabia cunoaşte o multitudine de evenimente cu 

caracter social-politic, economic şi cultural, care au consecinţe vizibile asupra 

capitalei acesteia – oraşul Chişinău, şi, îndeosebi, asupra modului de viaţă al 

locuitorilor săi. Limita cronologică inferioară este anul 1900, care face trecerea 

către debutul unui nou secol, cel mai complex dintre toate, „secolul tehnologiilor”, 

care în plan local prezintă perioada de avânt a modernizării oraşului 

Chişinău. Având în vedere faptul că Recensământul de la 1897 conţine cele 

mai complete informaţii despre componenţa populaţiei oraşului, pentru aprofundarea 

studiului am admis depăşirea cadrului cronologic stabilit, pentru a 

putea utiliza aceste date, pe care le considerăm totuşi destul de relevante, la 

o distanţă temporară de doar câţiva ani, ce le despart de perioada cercetată. 

Limita cronologică superioară o constituie anul 1918, an de o rezonanţă deosebită 

pentru istoria românilor, care în plan politic corespunde cu Marea Unire 

a Basarabiei cu România, consolidarea statului unitar român şi a naţiunii 

moderne române; consecinţele acestui eveniment istoric sunt evidente şi în 

viaţa cotidiană a oraşului, care, de altfel, nu s-a schimbat dintr-o dată, brusc, 

motiv pentru care ne-am permis anumite incursiuni dincolo de limita anului 

1918, pentru a utiliza sursele din perioada interbelică într-o manieră retros-


pectivă, valabile încă pentru reconstrucţia unor elemente din viaţa cotidiană a 

oraşului din cadrul cronologic stabilit în prezenta lucrare. 

În ceea ce priveşte cadrul geografic, obiectul cercetărilor noastre este studierea 

vieţii cotidiene în oraşul Chişinău, capitala Basarabiei, care reprezintă 

nucleul tuturor evenimentelor de rezonanţă istorică, centrul mişcării de eliberare 

socială şi de renaştere spirituală naţională. Anume în Chişinău ritmul vieţii 

cunoaşte un caracter mai intens, iar viaţa comunitară a locuitorilor oraşului 

este organizată după modele şi principii complexe. Unele depăşiri ale cadrului 

geografic stabilit sunt îndreptăţite de faptul că cercetarea problemei vieţii 

cotidiene din oraşul Chişinău nu poate fi realizată printr-o izolare de realităţile 

provinciei basarabene, precum şi a cadrului mai general al Imperiului Rus, 

al României vecine, dar şi al spaţiului european în ansamblu. Aceleaşi depăşiri 

sunt determinate şi de necesităţile unor intervenţii cu caracter comparativist. 

În studiul nostru am intenţionat să redăm o viziune amplă şi adecvată 

despre viaţa cotidiană în oraşul Chişinău la începutul secolului al XX-lea; fără 

a da preferinţă detaliilor şi amănuntelor, am încercat să creăm o privire panoramică 

de profunzime despre modul de viaţă al locuitorilor săi, care să conţină 

deopotrivă informaţii despre viaţa economică, socială, politică, spirituală etc. 

15

16 

INTRODUCERE 

Lucia Sava 

1. Ce este cotidianul? Constituind locul prin excelenţă al gândirii politice 

şi al gândirii existenţei, „cotidianul” este – în sensul direct al acestui 

cuvânt – ceea ce, imperceptibil, ne face să percepem totul, ceea ce ne modelează 

privirea şi auzul fără să-i acordăm atenţie, deoarece include tot ceea se 

întâmplă zilnic, de fiecare zi; tot ceea ce este comun, uzual, de toate zilele. 

Lumea în care poate să se ivească o problematică a „cotidianului” este lumea 

în care se retrage, chiar dispare organizarea simbolică guvernată de un anumit 

număr de figuri sau de instanţe depăşind, dominând şi supraveghind scena 

existenţei obişnuite 1 . 

Pentru a reliefa complexitatea conţinutului vieţii cotidiene, dar şi pentru a 

înlătura unele confuzii privind modalităţile de interpretare a ei din punct de 

vedere ştiinţific, am considerat a fi necesară evidenţierea unor abordări ale 

cotidianului din perspectiva disciplinelor socioumanistice înrudite cu istoria. 

Explicaţii ale „cotidianului” sunt de natură istorică, sociologică, psihanalitică, 

antropologică, filosofică etc., însă fiecare dintre aceste ştiinţe umane sau 

sociale îşi au diferenţa specifică în metoda şi finalitatea decupării lumii vieţii 

de zi cu zi, în parcelarea raţională a realităţii ca atare şi în interpretarea acesteia 

din diferite unghiuri de vedere. 

Din punct de vedere sociologic, de exemplu, Norbert Elias apreciază că 

definiţia cotidianului depinde, în mare măsură, de ceea ce nu este el; adică, 

putem afla mai multe despre el din ceea ce nu este şi din însuşirile pe care 

le capătă opusul său decât din ceea ce ar trebui să fie „el însuşi” 2 . Din acest 

punct de vedere, viaţa cotidiană este o noţiune relativă, variabilă: definiţia ei 

depinde întotdeauna de cea a corespondentului său, care de fiecare dată poate 

fi altul, în funcţie de finalitatea procesului de definire şi de criteriul clasificării. 

Astfel, acesteia i se opune, din punct de vedere temporal, ziua de sărbătoare, 

de concediu sau de vacanţă, în acest sens, ea desemnează activitatea noastră 

de toate zilele; dacă opusul ei este viaţa burgheză, de lux, atunci prin viaţă cotidiană 

înţelegem modul de a fi al muncitorului sau al ţăranului, prins în rutina 

programului său zilnic; din punct de vedere politic, vieţii cotidiene i se opune 

viaţa conducătorilor (regi, prinţi, preşedinţi, miniştri ş.a.). 

Concepută din alt punct de vedere, viaţa cotidiană desemnează domeniul 

de experienţă al vieţii de toate zilele, având ca termen corelativ „marile 

evenimente” ce populează istoria, ce creează şi constituie istoria. Din această 

perspectivă, cotidianul poate fi interpretat ca „antiistorie” prin excelenţă, 

1 C. Mihali, Sensus communis. Pentru o hermeneutică a cotidianului, Cluj-Napoca, 2001, p. 7-8. 

2 Ibidem, p. 20.


deoarece, dacă istoria înseamnă tot ceea ce e memorabil, demn de păstrare şi 

de comemorare, cotidianul este materia primă a uitării. 

De asemenea, viaţa cotidiană este echivalată cu viaţa privată (familie, 

copii, intimitate), căreia i se opune viaţa publică sau profesională. Distincţia 

dintre spaţiul public şi cel privat este foarte dificilă; de exemplu, locuinţa (care 

înseamnă loc al intimităţii, al reculegerii sau al reflecţiei) poate să apară în 

egală măsură ca loc al cotidianităţii (somn, masă). De asemenea, strada (traiect 

rutinier ori, dimpotrivă, ca loc al neprevăzutului, al evenimentului) sau locul 

de muncă (care poate semnifica rutină sau, dimpotrivă, autodepăşire, realizare 

de sine). 

Acelaşi sociolog defineşte viaţa cotidiană, pe de o parte, ca „sferă de experienţe 

şi de idei naturale spontane, autentice, nereflectate”, căreia i se opune 

sfera experienţelor şi ideilor artificiale, iar pe de altă parte, ca „ansamblu de 

idei şi experienţe ideologice, naive şi false, nereflexive”, căreia i s-ar opune 

o „conştiinţă corectă, autentică, adevărată” 3 . Cele două definiţii sunt, deloc 

aparent, contradictorii: prima definiţie dată de autor vizează reconstrucţia 

unei comunităţi ideale, bazate pe căldura şi armonia unei vieţi netulburate 

de „excesul de conştiinţă”; cea de-a doua, însă, vede în cotidian un depozit 

de prejudecăţi şi de idei false care trebuie suspectat şi abandonat în favoarea 

„unei adevărate conştiinţe” 4 . 

Un alt sociolog, Alfred Schutz, consideră că realitatea vieţii cotidiene este 

dată de: 1) o tensiune specifică a conştiinţei ce provine din „deplina atenţie 

faţă de viaţă”; 2) o epocă specifică, sub forma suspendării îndoielii; 3) o formă 

prevalentă de spontaneitate, manifestată prin muncă; 4) o formă specifică de 

experienţă a eului; 5) o formă specifică de socialitate; 6) o perspectivă temporală 

specifică 5 . 

Pentru Erving Goffman, viaţa cotidiană este un spectacol, iar individualităţile 

sunt actorii ei. De aceea autorul s-a preocupat să înţeleagă modurile în 

care individul se prezintă (adică joacă rolul unui personaj) în viaţa cotidiană a 

organizaţiilor sau în spaţiul public, dar şi în alte „cadre” sociale, mai mult sau 

mai puţin închise sau ritualizate şi chiar abstrase din normalitatea cotidiană 6 . 

Spaţiul privilegiat al studiilor lui Goffman este cel al „sistemelor închise”, 

adică al celor cu graniţe bine delimitate, în care se derulează mare parte din 

viaţa noastră cotidiană. Totuşi, nu închiderea spaţială l-a interesat în mod 

3 E. Norbert, Sur le concept de vie quotidienne // Cahiers Internationaux de Sociologie, vol. 99, 

Paris, 1995, p. 243. 

4 C. Mihali, Sensus communis. Pentru o hermeneutică a cotidianului, Cluj-Napoca, 2001, p. 7-8. 

5 A. Schutz, Le chercheur et le quotidien. Phénomenologie des sciences sociales, Paris, 1987, p. 129. 

6 E. Goffman, Viaţa cotidiană ca spectacol, Bucureşti, Ed. Comunicare. Ro, 2003. 

17

18 

Lucia Sava 

deosebit pe Goffman, ci tocmai deschiderile pe care interacţiunile noastre 

sociale le instituie în permanenţa vieţii cotidiene. Iar acestea iau o formă similară 

spectacolului teatral. 

Astfel, potrivit concepţiei acestui autor, lumea vieţii cotidiene reprezintă 

arhetipul experienţei noastre a realităţii, deoarece lumea viselor, a fantasmelor 

poate fi considerată ca o modificare a lumii muncii, iar trecerea de la o lume 

la alta se face tocmai prin intermediul vieţii cotidiene. 

Din punct de vedere filosofic, cotidianul este timpul muncii dintre sărbători 

ori timpul uitat dintre evenimentele istorice; el mai înseamnă rutină, 

banalitate, din care ieşim, surprinzător, în eveniment şi excepţional. Filosofii 

îl descriu uneori ca fiind „o parodie a eternităţii”, datorită însuşirilor sale 

de planitate, elasticitate şi repetitivitate; este un prezent continuu, inform şi 

neorientat, închizând în sine pe cei preocupaţi de garantarea clipei ce vine, în 

dispreţ pentru rememorare ori proiectare în viitor 7 . 

Spaţiul cotidian desemnează, de asemenea, locurile cotidiene (casa, strada, 

locul de muncă ş.a.), fiecare cu închiderile şi deschiderile sale. Fiind un spaţiu 

negociat între conducători şi supuşii săi, acesta este definit de Michel Foucault 

drept: „Spaţiul în care trăim, de care suntem atraşi în afara noastră înşine, în 

care se desfăşoară tocmai erodarea vieţii, a timpului şi istoriei noastre, acest 

spaţiu care ne roade şi ne brăzdează este şi în el însuşi un spaţiu eterogen. 

Altfel spus, noi nu trăim într-un soi de vid, în interiorul căruia s-ar putea situa 

indivizi şi lucruri. Noi trăim în interiorul unui vid care s-ar colora cu diferite 

umbre şi lumini, trăim înăuntrul unui ansamblu de relaţii care definesc amplasamente 

ireductibile unele la altele şi absolut nesuperpozabile” 8 . 

Din punct de vedere istoric, despre viaţa cotidiană putem vorbi în 

momentul în care apare istoricitatea, înţeleasă ca survenire a problematicii în 

existenţa umană. Istoria (în dimensiunile sale multidimensionale: economice, 

politice, culturale) nu ar fi posibilă fără garantarea întreţinerii fizice şi biologice 

a individului şi a comunităţii prin muncă. Astfel, lumea vieţii cotidiene a 

existat în istorie dintotdeauna, de când omul a obţinut dimensiunea socială, 

fiecare generaţie nu face decât să transmită o anumită organizare a lumii, efectuată 

de alţii, dar nu de cineva anume 9 . 

Istoria este posibilă ca istorie a vieţii cotidiene. Tocmai personajul istoric 

este cel care vine să infirme istoria făcută după norme cotidiene. Ceea ce 

aduce el, noutatea care-l reprezintă şi consacră este negaţia. Prin negaţie, el 

7 C. Mihali, Sensus communis. Pentru o hermeneutică a cotidianului, p. 23. 

8 M. Foucault, Dits et écrits, vol. IV, Paris, 1994, p. 755. 

9 Ibidem, p. 108-109.


introduce în istorie evenimentul şi o bulversează, o contestă şi-i pregăteşte 

noi cadre, neexperimentate, riscante. Evenimentul interesează din punctul de 

vedere al mobilităţii şi dinamismului istoric. Cotidianul, pe dos, interesează 

din punctul de vedere al imobilităţii şi conservării. Istoria cotidianului pierde 

din vedere tocmai ceea ce a adus-o aici şi ceea ce o va trece în alt punct, ce o 

va nega şi schimba. 

Subiectul vieţii cotidiene este identicul, egalul, omogenul. Viaţa definită 

de cotidian este viaţa repetitivă, viaţa mecanică, viaţa trăită absent, viaţa care 

trece de la sine, raţiunea vieţii în cotidian o dă plăcerea pe care oamenii o 

găsesc în repetitivitate. Oamenii vor pur şi simplu să trăiască la fel, cum a fost 

ieri să fie şi azi, tabieturile să rămână intacte, iar siguranţa zilei de ieri să se 

perpetueze şi astăzi. 

De asemenea, nu putem vorbi despre viaţa cotidiană în solitudine. Viaţa 

cotidiană implică publicitatea, împărtăşirea lumii şi co-apartenenţa la ea. Orice 

experienţă cotidiană este o experienţă comună, în sensul în care posibilitatea, 

realizarea sau interpretarea ei nu se pot face decât într-un cadru social, în 

prezenţa deplină, materială şi spirituală a celorlalţi. 

Cine trăieşte în cotidian? În niciun caz nobilul sau aristocratul care îşi datorează 

nobleţea unor evenimente care nu sunt de ordinul cotidianului. Nobilul 

îşi primeşte nobleţea de la recunoaşterea caracterului excepţional al unei 

fapte. El este înnobilat prin ceremonialul şi ritualul care îl scot din ordinar. 

Muncitorul, dimpotrivă, îşi extrage definirea şi adeverirea profesională din 

executarea zilnică a unora şi aceloraşi operaţii. El este ca atare tocmai pentru 

că toate zilele îi seamănă, sunt una şi aceeaşi zi, niciuna nu diferă de alta. 

Din această perspectivă, viaţa cotidiană apare când excepţionalul părăseşte 

istoria pentru a se ascunde în camerele umbrite şi obscure ale trecutului. 

Ea apare atunci când subiectul ei, omul simplu, ia locul opusului său: omul 

excepţional, eroul, regele, prinţul. 

De aici rezultă şi caracterul complex, uneori contradictoriu al abordării 

subiectelor despre viaţa cotidiană, asamblarea anevoioasă a discursului paraistoric, 

deoarece în demersul său istoricul trebuie să apeleze întotdeauna la 

unele aspecte ale cotidianului în detrimentul altora. 

Şi în final, este oare importantă această introducere a vieţii de zi cu zi în 

domeniul istoriei? Este ea folositoare? Privită dintr-un unghi îngust de vedere, 

această „zi de zi” reprezintă fapte mărunte care abia dacă se arată în timp şi 

spaţiu. Cu cât restrângi spaţiul, ai şansa să te găseşti în chiar mediul înconjurător 

al vieţii materiale, de obicei, marile cercuri corespund cu marea istorie. 

Totuşi, felul în care, la diversele sale etaje, oamenii mănâncă, se îmbracă, 

19

20 

Lucia Sava 

se adăpostesc sau îşi organizează timpul liber nu este niciodată indiferent. 

Şi în aceste instantanee, de la o societate la alta, se manifestă, de asemenea, 

contraste, disparităţi, care nu sunt toate superficiale şi care trebuie să trezească 

curiozitatea istoricului. Iar „recompunerea acestor imagini – după cum avea 

să afirme Fernand Braudel – este un joc distractiv şi eu nu îl socotesc inutil” 10 . 

2. Modele şi metode de cercetare. Nimic mai dificil în abordarea 

subiectelor despre viaţa cotidiană decât stabilirea unor metode sau modele 

de cercetare. Dificultatea studiului rezultă din faptul că „ne aflam pe un teren 

neumblat” 11 , în care există puţini înaintaşi, care au încercat să exploreze în 

acest domeniu, iar informaţiile, la prima vedere numeroase, sunt împrăştiate 

în toate părţile, astfel încât prioritatea acordată unora s-ar putea face în detrimentul 

altora. 

Acestora li se adaugă varietatea şi complexitatea aspectelor problemei 

vieţii cotidiene. Dat fiind faptul că istoria se referă la om în grup mai curând 

decât ca individ, că este istorie a societăţilor, a naţiunilor, a civilizaţiilor, chiar 

a omenirii 12 , deci, a ceea ce este colectiv, istoricul nu va povesti, de exemplu, 

masă cu masă, toatele prânzurile şi toate cinele tuturor oamenilor, dar va 

face referinţă la aceste mese, care împreună alcătuiesc obiceiurile culinare ale 

unei civilizaţii sau va povesti istoria bucătăriei dintr-o societate de-a lungul 

secolelor. Dificultatea e cu atât mai mare, cu cât sfera privată şi cea publică se 

articulează şi se definesc reciproc, de aici, teama de a aluneca spre o istorie a 

individualismului. 

Pe de altă parte, istoria se scrie cu propria personalitate, adică pe baza unui 

bagaj de cunoştinţe (uneori poate confuze) pe care autorul le-a asimilat pe 

parcursul vieţii. Această experienţă este transmisibilă şi cumulativă, însă ea nu 

este o metodă propriu-zisă de cercetare, deoarece fiecare îşi face experienţa 

după puterea şi voinţa lui. Acest fapt determină caracterul individual al scrierilor 

istorice, care împreună cu lacunele documentării şi varietăţii experienţelor 

limitează obiectivitatea istorică. 

Definind misiunea istoricului, care constă în ordonarea şi selectarea documentelor, 

a cercetărilor desfăşurate la nivelul documentului brut, istoricul 

Marc Bloch precizează că „aceste produse ale unei trude inegale trebuie să le 

clasifici, ordonezi, compari între ele” şi apoi să construieşti din acest material 

capelele sixtine ale istoriei.” 13 . 

10 F. Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. I, Bucureşti, 1984, p. 16. 

11 Ph. Ariès, Duby, G., Istoria vieţii private, vol. I, Bucureşti, 1994, p. 5-6. 

12 P. Veyne, Cum se scrie istoria, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1999, p. 78. 

13 M. Bloch, Pledoarie pentru istorie, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2007, p. 14.


Referindu-se la analiza istorică, care este indispensabilă în orice cercetare 

istorică, Bloch menţionează: „Sunt două feluri de a fi imparţial; al savantului 

şi al judecătorului. Ele au o rădăcină comună: supunerea onestă în faţa adevărului. 

Învăţatul înregistrează, mai mult, provoacă experienţa care va răsturna 

poate teoriile sale cele mai îndrăgite. Oricare ar fi dorinţa secretă a sufletului 

său, judecătorul cel bun îi chestionează pe martori fără altă grijă decât de a 

cunoaşte faptele, aşa cum au fost. Aceasta este în ambele cazuri o obligaţie de 

conştiinţă, care nu se discută.” 14 . 

Studierea subiectelor despre viaţa cotidiană sau despre mentalităţi se poate 

face din perspective diferite. Ca şi în abordarea generală a istoriei ca şi ştiinţă 

socială, în studiile de acest gen sunt la fel de importante comparaţia şi utilizarea 

modelelor, metoda cantitativă şi folosirea „microscopului” social. 

Comparaţia reprezintă una dintre metodele preferate ale istoricilor, ca şi 

a sociologilor, antropologilor, psihologilor. Încă Emile Durkheim distingea 

două tipuri de comparaţii, pledând pentru ambele. În primul rând, compararea 

societăţilor fundamental similare ca structură, iar în al doilea rând, 

compararea societăţilor fundamental diferite. Pe de altă parte, unii istorici 

au avut tendinţa de a respinge comparaţia, pe principiul că sunt interesaţi 

numai de elementul particular, unic irepetabil 15 . Semnificativ în acest sens 

este răspunsul dat în 1914 de sociologul Max Weber istoricului Georg von 

Below în cadrul unei dezbateri asupra istoriei urbane: „Suntem absolut de 

acord că istoria trebuie să determine ceea ce este specific, să spunem, oraşului 

medieval, dar acest lucru nu este posibil decât dacă descoperim mai întâi ce le 

lipseşte celorlalte oraşe (antic, chinez, islamic).” 16 . 

În cadrul abordărilor istorice, particularizarea şi generalizarea sunt complementare 

şi depind de comparaţie, fie explicită sau implicită. Istoricul american 

Jack Hexter împărţea intelectualii în „cei care văd lucrurile în ansamblu” şi 

„cei care despică firul în patru”, pledând în favoarea celor din urmă 17 . 

O altă problemă o constituie decizia legată de ce se poate compara şi cu ce. 

Comparatiştii din secolul al XIX-lea, cum ar fi James Frazer 18 , şi-au concen- 

14 Ibidem, p. 159-160. 

15 Este vorba despre unii istorici, ca: R. G. Collingwood, The Historical Imagination, reluat în The 

Idea of History, Oxford, 1946, p. 231-248; G. Elton, The Practice of History, Londra, 1967 ş.a. 

16 Citatul este preluat din P. Burke, Istorie şi teorie socială, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 33. 

17 J. H. Hexter, On Historians, Cambridge, 1979, p. 242. 

18 James George Frazer (1854-1941), antropolog cultural şi social, teolog şi magistrat 

scoţian. Lucrarea sa cea mai importantă din domeniul combinat al antropologiei culturale, 

religioase şi sociale este Creanga de aur (The Golden Bough, 1890), o lucrare în 12 volume 

dedicată credinţelor şi practicilor religioase ale populaţiilor primitive. 

21

22 

Lucia Sava 

trat atenţia asupra similitudinilor din trăsături sau obiceiuri culturale specifice, 

ignorând contextul social al acestor obiceiuri, care era destul de diferit, motiv 

pentru care ei au fost criticaţi. În schimb, funcţionaliştii (Robert Bellah) 19 

susţineau că adevăratele obiecte de studiu sunt „echivalentele funcţionale” 

din diferite societăţi. 

Problema comparaţiei devine evidentă în cazul masivului Studiu asupra 

istoriei elaborat de Arnold Toynbee. Măsura de comparaţie a fost civilizaţia, 

autorul distingând aproximativ douăzeci de civilizaţii în istoria lumii. Pentru 

a face posibile comparaţiile între aceste civilizaţii, autorul a trebuit să reducă 

fiecare civilizaţie la un număr mic de trăsături, creând astfel nişte bariere artificiale 

între acestea 20 . 

Metodele cantitative utilizate în cercetările istorice se bazează pe analizele de 

statistici legate de recensăminte, de preţuri, de date, care pot fi utile în studierea 

anumitor forme de comportament uman şi chiar de atitudine umană. 

Semnificativă este, în acest sens, „istoria serială” (histoire sérielle), „cuantoistoria” 

sau „cliometria”, care îmbracă mai multe forme, de la o cercetare 

totală la cercetarea pe eşantioane. Ea este utilizată în studierea întregului grup, 

dar este potrivită şi pentru cercetarea elitelor relativ restrânse sau pentru societăţi 

în care informaţiile nu sunt unitare. 

Fără metodele cantitative, anumite tipuri de cercetare istorică ar fi imposibilă, 

îndeosebi cele care vizează evoluţia preţurilor sau mişcarea populaţiei. 

Începând cu anii 70 ai secolului al XX-lea, la fel ca şi antropologii sociali, 

sociologii au acordat mai multă atenţie analizei micro-sociale, iar istoricii – 

micro-istoriei. Scopul micro-istoriilor este de a alege un exemplu individual 

care să fie studiat în profunzime, poate să fie determinat de faptul că reprezintă 

în miniatură o situaţie despre care istoricul ştie deja că este prevalentă. 

În afara domeniului politic, există puţine fenomene importante ale vieţii 

sociale care ar fi atât de strâns legate vieţii cotidiene pentru a autoriza microanalize 

pertinente şi clare asupra aspectelor noi care sunt deja cunoscute 

într-o altă manieră. 

Micro-istoria socială demonstrează că ierarhiile, distanţele sociale, conjunctura 

conflictelor sunt întotdeauna schimbătoare şi în concurenţă la momentul 

dat al timpului. De asemenea, micro-istoria socială evidenţiază în experienţa 

colectării datelor, că anume cuvintele folosite pentru a desemna grupurile, 

pentru a clasa indivizii, pentru a stabili ierarhiile nu au o valoare descriptivă în 

sine, ci doar în dependenţă de momentul sau de locul utilizării. 

19 Robert Neelly Bellah, sociolog american, cunoscut prin operele sale consacrate studiului 

religiei şi moralei din perspectiva legăturilor acestora cu societatea. 

20 A. Toynbee, Studiu asupra istoriei, Bucureşti, 1998.


În realizarea cercetărilor, istoricii apelează de multe ori la modele istorice. 

Modelul poate fi apreciat drept „un construct intelectual care simplifică 

realitatea cu scopul de a o înţelege” 21 . Astfel, modelul este echivalent 

cu tipul, termen utilizat îndeosebi de Max Weber. În abordarea istorică sunt 

utilizate două modele contrastive ale societăţii – cel consensual, asociat cu Emile 

Durkheim, care subliniază importanţa legăturii sociale, a coeziunii sociale; şi 

cel conflictual, asociat cu Karl Marx, care evidenţiază ubicuitatea contradicţiilor 

şi a conflictelor sociale. Ambele modele coexistă, deoarece este imposibil ca 

o societate să existe fără conflicte sau fără o solidaritate. 

3. Istoriografia problemei (abordări teoretice ale vieţii cotidiene). 

Studiile care abordează aspecte ale vieţii cotidiene sunt într-o legătură foarte 

strânsă cu cele care abordează particularităţile mentalităţilor. De aceea, în 

cadrul studiului nostru vom face multe referinţe şi la acest subiect, mentalităţile 

determinând, de regulă, evoluţia vieţii cotidiene a indivizilor dintr-o 

anumită societate într-o anumită perioadă istorică. 

Acest nou şi incitant domeniu al istoriei, apărut la începutul secolului al 

XX-lea în cadrul unui curent istoriografic cu un puternic impact în istoriografia 

contemporană universală (La nouvelle histoire), a inaugurat o perspectivă nouă şi 

globală asupra trecutului, indicând modul, sau mai degrabă modurile, manierele 

în care oamenii societăţilor din trecut văd, percep şi îşi imaginează lumea 

care-i înconjoară, cum se văd pe ei înşişi, şi unii pe alţii, precum şi sistemele de 

valori în funcţie de care îşi modelează atitudini, comportamente, reacţii unii 

faţă de ceilalţi, ca şi faţă de provocările mediului natural, social sau politic 22 . 

Noul curent istoriografic, orientat spre studiul mentalităţilor şi al imaginarului 

din diverse epoci istorice şi în diferite arii de civilizaţie, a revalorificat 

şi ponderea în acest context a istoriei vieţii cotidiene, faţă de care se 

încearcă o abordare în spirit pluridisciplinar; iar cercetătorii preocupaţi de 

aceste probleme utilizează în demersurile lor achiziţiile unor ştiinţe socialumane 

conexe, cum ar fi: psihologia socială, geografia umană, demografia 

istorică, sociolingvistica, semiotica etc. În acelaşi timp, în centrul investigaţiei 

istorice este aşezat nu omul abstract şi universal, ci omul concret istoric, mai 

mult, grupurile umane, colectivităţile, cu particularităţile lor 23 . 

Rădăcinile unei asemenea abordări istorice, pe cât de novatoare şi de captivantă 

pe atât de complexă şi de dificilă, trebuie căutate în istoriografie, încă în 

secolul al XIX-ea şi la începutul secolului al XX-lea. 

21 P. Burke, Istorie şi teorie socială, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 38. 

22 T. Nicoară, Introducere în istoria mentalităţilor colective, Cluj-Napoca, 1995, p. 3-4. 

23 Ibidem, p. 5. 

23

24 

Lucia Sava 

Unele interpretări de acest gen ar putea fi chiar anterioare. Referindu-se la 

conceptul de istorie văzut ca un concept orientativ modern, Reinhart Koselleck 

menţionează că, încă în 1765, la Gottingen, Christian Kestner ridică 

problema de a şti: „Dacă utilitatea noii istorii se extinde asupra persoanelor 

private”. Desigur, menţionează autorul, „istoriograful trebuie să ne înfăţişeze 

omul în integritatea sa, nu doar în ipostazele rare sau speciale, de dominator 

al altor oameni sau de dominator al popoarelor şi de cuceritor al unor ţări” 24 . 

La sfârşitul secolului al XIX-lea, unii dintre istoricii profesionişti germani 

s-au arătat nemulţumiţi de istoria neorankeană. Printre cei mai activi critici 

a fost Karl Lamprecht, care a denunţat istoriografia oficială germană pentru 

accentul pus pe istoria politică şi pe personalităţile istorice. El a cerut o „istorie 

colectivă”, care să-şi preia conceptele din alte discipline, cum ar fi psihologia 

socială sau geografia umană. „Istoria, susţinea Lamprecht, este în primul rând 

o ştiinţă sociopsihologică” 25 . 

Concepţia sa istorică a fost continuată de un alt cercetător german, Otto 

Hintze, urmaş al lui Max Weber, unul dintre puţinii istorici care au tratat 

tipul de istorie cerut de Lamprecht drept o „evoluţie dincolo de Ranke”, care 

susţinea: „Noi dorim să cunoaştem nu numai vârfurile, ci şi poalele munţilor, 

nu numai înălţimile şi adâncimile suprafeţei, ci toată masa continentală” 26 . 

Evident, încercările lui Lamprecht de a sparge monopolul istoriei politice 

s-au soldat cu eşec în Germania, dar ele au avut ecouri considerabile în 

Statele Unite ale Americii şi în Franţa. În jurul anului 1890, istoricul american 

Frederic Jackson Turner şi-a lansat atacurile împotriva istoriei tradiţionale 

în aceeaşi manieră: „Trebuie luate în consideraţie toate sferele de activitate 

umană... Nici un sector al vieţii sociale nu poate fi înţeles în mod izolat.” 

Contemporanul său, James Harvey Robinson, a pledat, de asemenea, 

pentru noua istorie, „o istorie care să se ocupe de toate activităţile umane şi 

care să-şi preia ideile din antropologie, economie, psihologie şi sociologie.” 27 . 

În Franţa, anii ’20 ai sec. XX au reprezentat perioada unui „nou tip de 

istorie”, mişcare iniţiată de doi profesori de la Universitatea din Strasbourg, 

Marc Bloch şi Lucien Febvre. Revista iniţiată de aceştia, Annales d’histoire 

économique et sociale, a criticat istoricii tradiţionali. La fel ca şi predecesorii lor 

germani şi americani, cei doi istorici francezi se opuneau prevalenţei istoriei 

politice, pe care doreau s-o înlocuiască cu „o istorie mai amplă şi mai umană”, 

o istorie care să includă toate activităţile umane şi să fie preocupată mai puţin 

24 R. Koselleck, Conceptul de istorie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005, p. 78. 

25 P. Burke, Istorie şi teorie socială, p. 24. 

26 Ibidem, p. 24. 

27 Ibidem, p. 25.


de povestirea evenimentelor şi mai mult de analiza „structurilor”, termen 

frecvent utilizat de istoricii Şcolii de la Annales 28 . 

Atât Febvre, cât şi Bloch doreau ca istoricii să utilizeze în lucrările lor 

informaţii din disciplinele învecinate: geografie, sociologie, psihologie, antropologie 

etc., încurajând în acest sens cooperarea interdisciplinară şi conferind 

istoriei o poziţie de hegemonie printre ştiinţele sociale. 

Intenţiile autorilor francezi nu erau printre primele. Încă în 1919, istoricul 

olandez Johan Huizinga a publicat lucrarea Amurgul Evului Mediu, un 

studiu despre cultura din secolele XIV-XV, care se inspira din antropologia 

socială. De altfel, revista întemeiată de Marc Bloch şi Lucien Febvre includea 

în colectivul redacţiei, alături de istorici, cercetători din alte domenii, cum ar 

fi: geograful politic André Siegfried; sociologul Maurice Halbwachs; în paginile 

revistei au publicat economistul Joseph Schumpeter, sociologul Norbert 

Elias, antropologul Edward Evans-Pritchard ş.a. 29 . 

Ascensiunea unui discurs comun al istoricilor şi sociologilor, al arheologilor 

şi al antropologilor coincide cu declinul unui discurs comun pentru 

ştiinţele sociale şi disciplinele umaniste, precum şi în cadrul fiecărei discipline. 

Chiar şi în cadrul unei subdiscipline cum este istoria socială există tendinţe 

de divizare, o parte a istoricilor fiind preocupaţi de marile curente, iar cealaltă 

– de studiile de caz la scară mică. Această separare este vizibilă, în special, în 

Germania, unde cele două grupări, una – a aşa-numiţilor „istorici ai societăţii”, 

şi cealaltă – a cercetătorilor „micro-istoriei”, se află în conflict 30 . 

Primele încercări reuşite de instituţionalizare a noii discipline se fac în 

deceniul trei al secolului al XX-lea, datorită eforturilor şi activităţii istoriografice 

a istoricilor francezi L. Febvre şi M. Bloch, din iniţiativa cărora apare 

revista Annales d’histoire économique et sociale (Strassbourg, 1929), care în 1946 

a devenit Annales, Economies, Sociétés. Civilisation. Încercând definirea noilor 

direcţii de cercetare istorică, L. Febvre susţine, că fiecărei civilizaţii, fiecărui 

nivel de cultură şi fiecărei categorii sociale îi corespunde propriul său utilaj 

mental, care include, în componenţa sa atât noţiunile educative, cât şi cele 

comportamentale, definite ca “mod de viaţă” 31 . În concepţia lui M. Bloch, 

„obiectivul istoriei este omul, care trebuie să fie studiat atât ca individ, cât şi 

ca factor social” 32 . 

28 P. Burke, The French Historical Revolution: The Annales School, 1929-1989, Cambridge, 1990. 

29 P. Burke, Istorie şi teorie socială, 1999, p. 27. 

30 Ibidem, p. 31. 

31 L. Febvre, Religia lui Rabelais: Problema necredinţei în secolul al XVI-lea, Cluj-Napoca, 1996, 

p. 5. 

32 М. Блок, Апология истории, Москва, 1986, p.17-20. 

25

26 

Lucia Sava 

Aşadar, Şcoala Analelor, adunată în jurul revistei fondate de Marc Bloch, se 

opune istoriografiei tradiţionale, care studia prea exclusiv marile evenimente 

recunoscute ca atare dintotdeauna: ea făcea istorie-tratate-bătălii; rămânea însă 

de defrişat o imensă întindere de non-evenimenţial, ale cărei limite nici măcar 

nu le zărim: istoria regională, a mentalităţilor, a nebuniei sau a căutării siguranţei 

de-a lungul timpului 33 . 

Articolul-program care deschidea primul număr al Analelor expune intenţiile 

fondatorilor. „Socială” şi interdisciplinară, revista îşi propunea „prin 

exemplu şi prin faptă” şi mai puţin prin „articolele de metodă, dizertaţii teoretice”, 

să scoată istoria din făgaşul bătut al istoriografiei tradiţionale încremenită 

într-un academism sterp al manualului sau al cursului universitar „evenimenţial” 

şi „pozitivist” al instituţiilor de făcut istorie. Compartimentarea 

cercetării îşi menţine limitele în câmpul ideal unificat al „istoriei globale”, 

pentru că integrarea interdisciplinară nu îşi găseşte încă instrumentele, pe care 

toată lumea le caută totuşi. 

„Noi am recunoscut, scria M. Bloch, că într-o societate, oricare ar fi ea, 

totul se leagă şi se determină mutual; structura politică şi socială, economia, 

credinţele, manifestările cele mai elementare ca şi cele mai subtile ale mentalităţii...” 

De aici rezultă concepţia revoluţionară a acestor istorici, potrivit căreia 

„nu există istorie economică şi socială, ci există istorie ca atare în toată integritatea 

ei.” 34 

Originalitatea demersului istoricului M. Bloch trebuie căutată în trei caracteristici: 

expansiunea pe o durată foarte lungă a studiului unui fenomen, o 

cercetare desfăşurată concomitent în scop de comparare, în diverse regiuni ale 

aceleiaşi arii culturale, o lectură nouă a textelor narative şi recurgerea la sursele 

nescrise pentru identificarea urmelor unui ritual şi ale unei imagini mentale. 

Autorul afirmă, pe bună dreptate, că „dacă noi am învăţat că omul s-a 

schimbat mult în spiritul său şi fără îndoială în cele mai delicate mecanisme 

ale corpului său, este oare de conceput să se întreprindă studiul schimbării 

grupurilor sociale în ceea ce priveşte structura lor, fără a observa, mai ales 

prin intermediul transformării deprinderilor de limbaj, prin subtila, insesizabila 

modificare a sensului cuvintelor, faptele religioase şi legendele, credinţele, 

viaţa spirituală şi fără a alătura acestei observaţii pe aceea a ceea ce, în existenţa 

materială, apare mai comun, fără să dezvolte în acelaşi ritm o arheologie 

a cotidianului, o istorie a uneltei, a gestului, a mâncatului şi băutului, o istorie 

a corpului?” 35 

33 P. Veyne, Cum se scrie istoria, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1999, p. 29. 

34 I. Ţurcanu Bibliografia Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 2005, p. 23. 

35 M. Bloch, Pledoarie pentru istorie, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2007, p. 11-12.


Aceeaşi opinie este împărtăşită şi de colegul său, Lucien Febvre, care 

considera că „istoria trebuie să se instaleze la răscrucea unde toate influenţele 

ajung să se întretaie şi să se contopească: în conştiinţa oamenilor care trăiesc 

în societate. Acolo el va surprinde acţiunile, reacţiile şi va măsura efectele 

forţelor materiale sau morale care se manifestă asupra fiecărei generaţii; acolo 

el va vedea atâtea probleme diverse reducându-se la una sau două dezbateri 

fundamentale şi îndeosebi la jocurile alternante ale posibilului şi necesităţii, 

ale permanenţei şi ale întâmplării.” 36 . 

Altfel spus, studiile cercetătorilor citaţi mai sus vizează reconstituirea 

unei istorii totale, care presupune a imprima vieţii materiale, sociale şi politice 

dimensiunea vieţii mentale şi cotidiene, fără de care prima n-ar fi completă; în 

acest caz istoricul urmăreşte, după expresia lui F. Braudel, redarea “...istoriei de 

lungă durată” (l’histoire de longue durée) 37 . 

Istoria totală este definită de R. Aron ca fiind „o istorie a oamenilor, în 

multitudinea activităţilor şi a universurilor lor, de la felul lor de a se îmbrăca 

şi de a face schimb până la felul lor de a se ruga” 38 . Iar un alt cercetător al 

perioadei, P. Veyne, consemna că: „în zilele noastre istoria şi-a anexat demografia, 

economia, societatea, mentalităţile şi năzuieşte să devină o „istorie 

totală”, să domnească peste tot domeniul ei virtual....” 39 . Altfel spus, redarea 

unei istorii totale presupune a urmări corelarea structurilor profunde ale vieţii 

umane cu factorii ei materiali, cât şi cu procesele de transformare a componentelor 

imaginarului social şi modul acestora de a reflecta ambianţa socială. 

Plecând de la cercetările acestor autori, noi generaţii de istorici vor impune 

problematica cotidianului alături de cea a mentalităţilor în câmpul istoriografiei 

contemporane. La această etapă, studiile despre cotidian par nedespărţite 

de cele care vizează mentalităţile. Astfel, R. Mandrou consideră că scopul 

acestor studii este „reconstituirea comportamentelor, expresiilor şi tăcerilor 

care pun în lumină concepţiile despre lume şi sensibilităţi colective...” 40 . În 

acelaşi context, Jacques le Goff apreciază că „nivelul istoriei mentalităţilor 

este cel al cotidianului şi automaticului, este ceea ce scapă subiecţilor individuali 

ai istoriei, întrucât le dezvăluie conţinutul impersonal al gândirii...” 41 . 

Un alt istoric al Şcolii Analelor, G. Duby, vorbeşte despre mentalităţi ca despre 

„un ansamblu de idei gata făcute, pe care indivizii le exprimă spontan, într-un 

anumit mediu uman şi într-o anumită epocă” 42 . 

36 Ibidem, p. 14-15. 

37 F. Braudel, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, 1994, p. 25. 

38 R. Aron, Introducere în filosofia istoriei, Bucureşti, 1997, p. 179. 

39 P. Veyne, Cum se scrie istoria, Bucureşti, 1999, p. 76. 

40 R. Mandrou, L’histoire des mentalités// Encyclopedia Universalis, vol.8, Paris, 1968, p. 436. 

41 J. le Goff, Les mentalités: une histoire ambigue, Paris, 1983, p. 80. 

42 G. Duby, Histoire des sciences et histoire des mentalités // Revue de Synthèse, 3-ème série, 

27

28 

Lucia Sava 

Problematica cotidianului este studiată într-un cadru mai complex şi mai 

profund de istoricul francez F. Braudel. Autorul vede structurile cotidianului 

la limita dintre posibil şi imposibil, susţinând că „trebuie să existe o legătură 

între viaţa individului, între asumarea obligată a cotidianului cu ritmurile lui 

sacadate şi înceata trecere a gândului spre împlinire” 43 . 

Istoricul insistă asupra aspectelor demografice, ce ţin de alimentaţie, 

costume, habitat etc., care, raportate la viaţa cotidiană, pot explica salariile, 

preţurile, impozitele, dar şi consecinţele acestora asupra modului de viaţă al 

individului: scumpetea, foamea, mizeria, mortalitatea etc. 

Influenţa lui H. Berr şi a lui L. Febvre îşi are rolul ei în evoluţia spirituală 

a istoricului F. Braudel, nume emblematic al celei de-a doua generaţii a Şcolii 

de la Annales, antrenate în „lupta pentru istorie”, „o istorie a oamenilor”, o 

luptă pentru reprospectarea istoriei ca spaţiu predilect al unei antropologii 

cvadridimensionale. 

Pornind de la rolul, de la „partea mediului” spre „destinele colective” şi, 

de acolo, spre „evenimente”, F. Braudel pune în evidenţă o triplă valoare 

a timpului, construieşte o durată cu trei dimensiuni: un timp geografic, 

aproape structural, timpul geoistoriei, în limitele căruia se organizează raporturile 

dintre om şi mediu, o durată ecologică a istoriei; un timp social, timpul 

dominat de mişcările ritmate ale economiilor societăţilor, timpul conjuncturilor 

şi, în sfârşit, timpul individual, dominat de evenimente, „o agitaţie de 

suprafaţă” care nu are nici un sens în afara dialecticii ritmurilor profunde, 

nespectaculoase, dar fundamentale, sub care se ascund „cele mai lente realităţi 

structurale”, „echilibrul instabil, dar durabil dintre oameni, climatul şi 

solul, pământul şi marea, animalele şi plantele, care statornicesc posibilităţile 

şi limitele civilizaţiilor” 44 . 

Un rol important în realizarea studiilor de acest gen revine izvoarelor istorice. 

Lectura documentului ţine de ceea ce Jacques le Goff numea „promovarea 

unei noi erudiţii”, „o nouă concepţie a documentului”, care „nu este 

nevinovat” şi care trebuie „destructurat pentru a-i dezvălui condiţiile de 

producere”. În concepţia lui F. Braudel, dincolo de documente sau, dacă ştii 

să vezi, prin documente şi pe lângă ele istoria, care rămâne o poveste de viaţă, 

continuă sau, pur şi simplu, există 45 . 

Într-un context asemănător, demersul istoricilor Ph. Ariès şi G. Duby este 

nr. 111-112, Paris, 1983, p. 408. 

43 F. Braudel, Structurile cotidianului, Bucureşti, 1995, p. 289. 

44 Această apreciere este dată de A. Riza în postfaţa lucrării lui F. Braudel, Structurile cotidianului: 

posibilul şi imposibilul, vol. II, Bucureşti, 1984, p. 399. 

45 F. Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, Bucureşti, 1984, p. 397.


de a reconstitui modul în care oamenii îşi organizează habitatul şi întreaga 

lor existenţă, comportamentul lor în societate şi în cercul restrâns al familiei; 

autorii „renunţă la faptul mărunt în favoarea elementului semnificativ, apt 

să explice schimbările, trecerea de la o societate la alta, transformarea, care a 

avut loc la toate nivelurile 46 . 

Astfel, cercetarea vieţii private capătă contur şi începe să concureze cu 

istoria socială şi politică. Importanţa cunoaşterii vieţii private a fost formulată 

de G. Duby în felul următor: „În aria privată, omul păstrează ce are el mai 

de preţ, ceea ce nu este decât al lui, ceea ce nu-l priveşte pe altul, ceea ce nu 

are voie să divulge, să arate, deoarece este prea deosebit de aparenţele pe care 

onoarea cere să le salvgardeze în public...” 47 . 

Totodată, în concepţia autorilor menţionaţi, aria privată cunoaşte o diversificare: 

de la casă, la domeniul de activitate (atelierul, prăvălia, biroul, uzina), 

şi, inclusiv, la locurile închise, prielnice complicităţilor şi relaxării, cum ar fi 

cafeneaua sau clubul 48 . 

Istoriografia germană de după cel de-al Doilea Război Mondial pare să 

se fi scindat, şi ea, în două: o nouă generaţie de istorici s-au impus împotriva 

rezistenţei istoriei tradiţionale, împotriva unei istorii naţionale, concentrată pe 

persoane, grupuri dominante, politica marilor puteri şi partide; această generaţie 

şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce spre istoria socială. Conceptul 

„istoria societăţii” devine un program care se extinde asupra sociologiei istorice 

a societăţii germane. 

Istoria devine o dimensiune a conştiinţei, care include participarea „oamenilor 

mici” la constituirea „marii istorii”. În paralel, istoria cotidianului s-a 

extins în unele universităţi, fiind considerată ca un domeniu de cercetare 

foarte serios. Acesteia i s-a opus şcoala de istorie socială, ai cărei reprezentanţi 

tradiţionali şi conservatori menţionau că istoria cotidianului este un fenomen 

la modă, ne-ştiinţific, ne-gândit, fără fundamente teoretice, incoerent şi iraţional. 

Astfel, în timpul celui de-al 35lea Congres al Istoricilor de la Berlin, 

din 1984, Hans-Ulrich Wehler a apreciat că istoria cotidianului nu constituie 

o completare a marilor structuri ale istoriei sociale decât în unele sectoare 

separate. Un alt istoric, Jurgen Kocka, l-a susţinut, primind cu scepticism şi 

rezerve ideea reluării unei problematici etnologice şi sociologice de către istoriografie, 

pe care Wehler a respins-o viguros 49 . 

Alf Ludtke, în introducere la lucrarea Histoire du quotidien, menţionează că în 

46 Ph. Ariès, G. Duby, Istoria vieţii private, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 13. 



49 Histoire du quotidien (sous la direction d’Alf Ludtke), Paris, 1994, p. IX. 

29

30 

Lucia Sava 

centrul preocupărilor istoriei cotidianului se află „oamenii mici”. Aceste studii 

abordează munca lor şi timpul lor liber. Ele sunt consacrate manierelor lor de 

a locui sau de a trăi fără adăpost, de a se îmbrăca sau de a rămâne dezbrăcaţi, 

de a mânca sau de a fi flămânzi. Istoricul se interesează despre dragoste şi 

ură, despre certuri şi înţelegeri, despre amintiri, angoase şi speranţe de viitor. 

Prin intermediul istoriei cotidianului atenţia nu este îndreptată doar asupra 

faptelor, asupra „celor mari”, adică asupra celor care deţin puterea laică sau 

religioasă. Mult mai importantă este viaţa şi supravieţuirea celor fără nume în 

istorie, a grijilor lor cotidiene, cât şi a degajărilor ocazionale 50 . 

În studiile despre muncile cotidiene şi despre sărbători, care se referă atât 

la bărbaţi, cât şi la femei, la copii şi la bătrâni, aceştia intervin în calitate de 

actori. Însă, această perspectivă focalizează în egală măsură atenţia asupra 

victimelor şi a suferinţelor acestora. 

Studiile despre cotidian demonstrează modul în care majoritatea germanilor 

de categorie medie, în tendinţa lor de a se retrage, s-au cramponat de puterea 

nazistă. Cei care au plătit facturile sunt „alţii”, sunt cei numiţi „sub-oameni” 

(„sous-hommes”), străinii comunităţii, muncitorii străini. Dar cercetarea istoriei 

cotidianului vizează, de asemenea, explorarea feţei interne a accederii şi instalării 

la putere a naţional-socialiştilor: diferenţa dintre dominanţi şi dominaţi, 

care contribuie adesea la disculpare. 

Astfel, ascensiunea unui discurs comun al istoricilor şi sociologilor, al 

arheologilor şi al antropologilor coincide cu declinul unui discurs comun 

pentru ştiinţele sociale şi disciplinele umaniste, precum şi în cadrul fiecărei 

discipline. Chiar şi în cadrul unei subdiscipline cum este istoria socială există 

tendinţe de divizare, o parte a istoricilor fiind preocupaţi de marile curente, 

iar cealaltă – de studiile de caz la scară mică. Această separare este vizibilă, în 

special, în Germania, unde cele două grupări, una – a aşa-numiţilor „istorici 

ai societăţii”, şi cealaltă – a cercetătorilor „micro-istoriei”, se află în conflict 51 . 

Majoritatea istoricilor menţionaţi abordează în operele lor aspecte ale vieţii 

cotidiene în strânsă corelaţie cu cele ale mentalităţii, făcând referinţă la perioada 

Evului Mediu sau la începutul epocii moderne. În pofida segmentului 

cronologic îndepărtat de cel al epocii pe care ne-am propus s-o studiem în 

lucrarea noastră, vom ţine cont nu atât de acest element cronologic, suficient 

de important în tratarea unor probleme istorice, cât de problematica operelor 

şi de metodologia prezentării conţinuturilor acestora. 

Problematica cotidianului, alături de cea a mentalităţilor, constituie în ulti- 


51 Ibidem, p. 31.


mele decenii ale secolului al XX-lea obiectul cercetărilor istoricilor din spaţiul românesc. 

Istorici români ca: F. Constantiniu, A. Duţu, E. Papu, I. Ţighiliu, A. F. 

Platon, L. Boia, T. Nicoară, I. Scurtu şi alţii, prin preocupări teoretice şi prin 

crearea unor instrumente de lucru adecvate circumscriu problematica cotidianului 

în paralel cu cea a mentalităţilor, astfel încât aceste preocupări cuceresc 

noi domenii de cercetare, impunându-se nu numai în mediile savante, ci şi în 

conştiinţa publicului larg, cititor şi consumator de istorie. 

În perioada anilor ’80 ai secolului al XX-lea istoricul român L. Boia este 

preocupat de problema istoriei mentalităţilor şi a vieţii cotidiene. Făcând o 

retrospectivă a problematicii abordate de reprezentanţii Şcolii Analelor, autorul 

citează pe unii istorici francezi, cum ar fi Jean-Paul Aron, care abordează 

unele dintre aspectele vieţii cotidiene, ca de exemplu, cel alimentar, susţinând, 

că acesta defineşte alimentaţia, nu numai ca problemă economică, ci şi 

ca atitudine mentală 52 . În acelaşi context este citat şi Fernand Braudel, care 

prezintă aceeaşi manieră de analiză ca şi primul, referindu-se, însă, la evoluţia 

locuinţelor şi a mobilierului, a costumelor şi a modei. Astfel, conchide autorul, 

cotidianul şi mentalităţile apar profund integrate în întreg contextul economic 

şi social, analiza lor nefiind posibilă, dacă le detaşăm de acestea 53 . 

Concepută ca o sinteză complexă a evoluţiei societăţii şi a mentalităţilor 

în Europa medievală, opera cercetătorului român A. F. Platon este una de 

analiză profundă a structurilor generale şi particulare ale societăţii europene 

medievale. Încercând să explice avântul pe care îl înregistrează în ultima perioadă 

de timp studiile dedicate vieţii cotidiene şi mentalului colectiv, autorul 

consideră drept unul dintre factorii principali ai acestuia declinul ideologiilor 

şi al principiului „procesualităţii dirijate” 54 . Acesta din urmă presupune 

încercarea istoricilor din cele mai vechi timpuri şi până la mijlocul secolului 

al XX-lea în reconstituirea istorică de a evidenţia o evoluţie a istoriei şi de a-i 

descoperi un sens (numite diferit într-o anumită perioadă istorică: „împlinirea 

planurilor ascunse ale Providenţei”, „afirmarea Statului”, „impunerea liberalismului”, 

sau „biruinţa finală a socialismului”), citate de autor, care însă, sunt 

depăşite acum prin comutarea centrelor de interes ale explorării trecutului pe 

„cotidian” şi pe „manierele de gândire” 55 . Considerăm lucrarea deosebit de 

importantă şi datorită faptului că ea conţine repere documentare şi bibliografice 

importante ale problemelor abordate de istoricul ieşean. 

52 L. Boia, Istoria mentalităţilor (cu privire specială asupra Şcolii de la „Annales”) // Revista de 

Istorie, tom 33, nr. 5, Bucureşti, 1980, p. 944. 

53 Ibidem, p. 944. 

54 A.-F. Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere în antropologia istorică, Iaşi, 

2000, p. 6. 


31

32 

Lucia Sava 

Cercetările istoricului român I. Scurtu sunt printre cele mai recente în abordarea 

problematicii vieţii cotidiene a românilor în perioada interbelică, fiind 

foarte importante şi din considerentul că, din punct de vedere cronologic, 

dar şi în ceea ce priveşte conţinutul, sunt foarte aproape de ceea ce am ţinut 

să realizăm în paginile lucrării noastre 56 . Autorul s-a preocupat de existenţa 

cotidiană, fără a neglija dimensiunea sa publică, determinată de autorităţi prin 

legi, decrete, decizii, ordonanţe. Istoricul urmăreşte reconstituirea modului 

de viaţă al diferitor straturi sociale din societatea românească interbelică, perioadă 

extrem de complexă şi dinamică, în care, după părerea sa, românii au 

cunoscut atât momente grele, cât şi ani de prosperitate, care merită a fi cunoscute 

mai temeinic. 

Chiar din primele pagini ale lucrării, cercetătorul ţine să evidenţieze scopul 

acesteia: „...Am dorit ca „individul” să fie prezentat ca „fiinţă socială”, ancorată 

în realităţile vremii sale. Pe un plan mai larg, am urmărit reconstituirea 

modului de viaţă a tuturor românilor într-un context istoric dat – anii 

interbelici.” 57 . Lucrarea prezintă importanţă şi din punctul de vedere al paletei 

tematice foarte vaste: ea include aspecte ale mediului de locuire, ocupaţii şi 

condiţii de muncă, venituri şi cheltuieli, familia, locuinţa, îmbrăcămintea, 

alimentaţia, igiena şi sănătatea, precum şcoala, biserica, mass-media, timpul 

liber etc., aspecte care ne determină să insistăm, în plus, asupra diversităţii 

şi complexităţii problematicii vieţii cotidiene. Concluziile autorului sunt 

evidente în acest sens. Referindu-se la Marea Unirea din 1918, el susţine că 

după acest eveniment mediul de locuire s-a modificat, în peisajul statului 

român fiind integrate oraşele şi satele din Basarabia, Bucovina, Transilvania, 

fiecare regiune având specificul său 58 . 

În plus, autorul recurge la o gamă largă de date statistice, care au menirea 

să ofere o imagine totală, complexă a societăţii româneşti, cu părţile ei bune 

şi rele. Multiplele informaţii prezentate în lucrare, care se referă la o varietate 

de aspecte ale problemei abordate, au fost foarte utile şi pentru lucrarea 

noastră; permiţându-ne să urmărim unele aspecte ale vieţii cotidiene a locuitorilor 

oraşului Chişinău în perioada interbelică. Pe de altă parte, prezentarea 

în paralel a unor aspecte ale vieţii cotidiene din România întregită (care includ 

informaţii referitoare la Basarabia înainte şi după Unire) şi din alte state ale 

Europei ne oferă posibilitatea de a compara şi de a stabili standardele de viaţă 

ale românilor şi cele ale locuitorilor din statele europene. 

56 I. Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, 2001. 


58 Ibidem, p. 279.


Studierea habitatului urban al Chişinăului ne-a fost favorizată şi de o serie de 

lucrări care abordează problema evoluţiei oraşelor în spaţiul românesc 59 . Dintre 

acestea, de un real folos ne-a fost lucrarea lui E. Emandi 60 . Deşi nu se referă 

nemijlocit la Chişinău, ci la oraşul Suceava, lucrarea conţine o serie de informaţii 

preţioase, deoarece se referă la fizionomia şi funcţiile oraşului în general, 

precum şi la rolul determinant al acestuia în dezvoltarea societăţii, baza metodologică 

a lucrării fiind foarte utilă pentru elaborarea studiului de faţă. 

Problema cotidianului, complexă şi destul de variată în ceea ce priveşte 

conţinutul şi problematica abordată, este un subiect relativ nou, puţin cercetat 

în istoriografia românească. Cu atât mai puţin a fost abordată problema cotidianului 

în istoriografia din Republica Moldova, dovadă este faptul că la ora 

actuală există puţine studii ce ar viza această problemă. Putem afirma, cu 

siguranţă, că acest domeniu rămâne încă a fi unul foarte puţin explorat pentru 

istoricii din spaţiul pruto-nistrean. De acceea, se impun studii aprofundate 

asupra acestui subiect. 

Câteva tentative de abordare istorică din această perspectivă au fost făcute 

de istoricii E. Dragnev, V. Pâslariuc şi I. Caşu în cadrul Catedrei UNESCO de 

Studii Sud-Est Europene. Aceşti autori au iniţiat în cadrul rubricii „Adio, secolul 

XX” din paginile revistei Capitala magazin prezentarea evoluţiei societăţii chişinăuene 

până în anii ’70 ai secolului al XX-lea 61 . Adoptând aceleaşi principii de 

tratare a istoriei, stabilite de Şcoala Analelor, autorii scot în evidenţă particularităţile 

mediului de trai al locuitorilor oraşului Chişinău, punând accentul atât 

pe progresele înregistrate, cât şi pe problemele cu care se confrunta societatea 

chişinăueană aflată în plin proces de modernizare. 

Referindu-se la Chişinăul anilor 1910-1916, care se asemăna izbitor de mult 

cu Constantinopolul, „oraş somnoros şi apatic”, autorii afirmă că „Epoca de 

aur” a culturii europene s-a încheiat odată cu declanşarea celei mai distrugătoare 

conflagraţii de până atunci, care a schimbat radical aspectul civilizaţiei 

noastre” 62 . Ca urmare a Primului Război Mondial, viaţa cotidiană a locuito- 

59 Este vorba de o serie de lucrări dedicate evoluţiei istorice a oraşelor româneşti: V. Cucu, 

Oraşele României, Bucureşti, 1970; Gh. Curinski, Centrele istorice ale oraşelor, Bucureşti, 1967; 

E. Emandi, Habitatul urban şi cultura spaţiului: Studii de geografie istorică. Suceava în secolele 

XIV-XX, Iaşi, 1996; Istoria oraşului Iaşi, sub coordonarea lui C. Cihodaru, Gh. Platon, 

Iaşi, 1980; D. Marcu, Estetica oraşelor şi înfrumuseţarea lor din punct de vedere urbanistic, Bucureşti, 

1926; P. Păltănea, Istoria oraşului Galaţi: de la origini până în 1918, vol. I-II, Galaţi, 

1994; A. Ungureanu, Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Bucureşti, 1980. 

60 E. Emandi, Habitatul urban şi cultura spaţiului: Studii de geografie istorică. Suceava în secolele 

XIV-XX, Iaşi, 1996. 

61 E. Dragnev, V. Pâslariuc, I., Caşu, Adio, secolul XX // Capitala magazin, nr. 2, iulie 2000. 

62 Ibidem, p. 4-6. 

33

34 

Lucia Sava 

rilor oraşului este supusă unor încercări grele, cum ar fi: asigurarea cu produse 

alimentare, transportul public, creşterea criminalităţii etc. 

Studiile menţionate nu tratează decât parţial problematica vizată; lipsa 

unei lucrări care ar analiza evoluţia vieţii cotidiene şi a mentalităţii în spaţiul 

dintre Prut şi Nistru în secolul al XX-lea în general; şi în particular, în oraşul 

Chişinău, capitala actuală a Republicii Moldova, se face resimţită cu atât mai 

mult, cu cât, din secolul al XIX-lea şi până în prezent, Chişinăul rămâne a fi 

centrul de afirmare şi de manifestare a tendinţelor urbaniste şi modernizatoare 

ale societăţii basarabene. 

În pofida celor menţionate, există numeroase lucrări 63 care, abordând 

probleme de istorie socială, economică, politică sau culturală ale spaţiului românesc, 

în general, sau ale Basarabiei, în particular, fac referinţă nemijlocită la capitala 

acesteia, oraşul Chişinău. Acestea conţin o diversitate tematică şi acoperă un 

segment cronologic vast, precum sunt diferite opiniile şi metodele de abordare 

ale problemelor trasate. Una dintre lucrările de acest gen, care conţine 

informaţii de un real interes, aparţine istoricului N. Iorga 64 . Referindu-se la 

ţinutul Chişinăului, autorul descrie imaginea de ansamblu a oraşului, străzile, 

îndeosebi cea principală, Alexandrovskaia, localurile şi varietatea bucatelor, 

magazinele şi prăvăliile, care apar în viziunea istoricului ca „...un cartier de 

palate albe, de mari clădiri ale negustorilor. Vitrinele scânteie de o parte şi de 

alta. Înainte e o mare grădină, o biserică spaţioasă în fundul ei şi un turn cu 

ceasornicul luminat. Aici e centrul, un centru frumos...” 65 

Unele aspecte, tangenţiale cu problema abordată în lucrare, au fost preluate 

din studiile care abordează mişcarea de eliberare naţională a românilor basarabeni aflaţi 

sub stăpânire ţaristă, care cunoaşte un avânt considerabil în a doua jumătate 

a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. 66 Majoritatea acestor 

63 Printre sintezele cele mai semnificative ale istoriei Basarabiei în perioada studiată figurează: 

Z. Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898; Z. Arbore, Dicţionarul geografic 

al Basarabiei, Chişinău, 2001; A. Boldur, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1990; A. Boldur, Basarabia 

românească, Chişinău, 1992; P. Cazacu, Zece ani de Unire. Moldova dintre Prut şi Nistru, 

Chişinău, 1928; Şt. Ciobanu, Din istoria mişcării naţionale în Basarabia, Chişinău, 1991; Şt. 

Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Bucureşti-Chişinău, 1992; O. Ghibu, De la 

Basarabia rusească la Basarabia românească, Bucureşti, 1926; N. Iorga, Basarabia noastră (scrisă 

după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi), Bucureşti, 1912; A. Moraru, Istoria românilor în 

Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, 1995; I. Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 

1991; I. Scurtu, D. Almaş, ş.a., Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1918, Bucureşti, 

1998. 

64 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1995. 

65 Ibidem, p. 77-92. 

66 I. Negrei, Mişcarea de emancipare a românilor aflaţi sub stăpânire străină (a doua jumătate a seco-


istorici, printre care Gh. Negru 67 , V. Popovschi 68 , D. Poştarencu 69 şi, mai ales, 

I. Varta 70 , susţin ideea că mişcarea de eliberare naţională care a cuprins Basarabia 

la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a cunoscut o amploare deosebită la 

începutul secolului al XX-lea a fost favorizată de intensificarea luptei pentru 

apărarea drepturilor naţionale, precum şi de mărirea numărului publicaţiilor 

periodice ale timpului în limba română, care prin conţinutul lor au contribuit 

la revigorarea conştiinţei naţionale a românilor basarabeni pe parcursul unui 

secol de ocupaţie rusească 71 . 

Anul 1918 ocupă un loc aparte în istoriografia românească datorită Unirii 

Basarabiei cu România, eveniment de importanţă majoră în istoria poporului 

şi a naţiunii române. Cele mai multe studii şi monografii, având tangenţe 

cu lucrarea noastră, abordează această problemă a istoriei naţionale, eviden- 

lului XIX – începutul secolului XX) // Cugetul, nr. 2, 2001, p. 39-41; Gh. Negru, Conştiinţa 

naţională a românilor basarabeni în perioada ocupaţiei ţariste // Destin românesc, nr. 3, 1995, p. 

26-36; Gh. Negru, Mişcarea naţională în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – 

începutul secolului XX // Destin românesc, nr. 4, 1996, p. 45-50; Gh. Negru, „Curentul românofil” 

în Basarabia sub ocupaţia ţaristă // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 2 (26), an VII, 

p. 35-67; A. Stan, Unirea Basarabiei cu România ca proces de recuperare a identităţii // Destin 

românesc, nr. 2, 1998, p. 7-13; C. I. Stan, Centenarul răpirii Basarabiei // Destin românesc, 

nr. 2, 1997, p. 52-64; C. I. Stan, Revoluţia rusă din februarie-martie 1917 şi România, // Destin 

românesc, nr. 2, 2002, p. 42-61; I. Varta, Documente inedite. Marele stat major al armatei ruse 

şi România // Destin românesc, nr. 2, Chişinău, 1996, p. 73-79; V. Văcăruş, Curente ideologice 

din Basarabia (secolul XIX – începutul secolului XX) // Destin românesc, nr. 3, 2002, p. 

25-40; Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Chişinău, 2000; 

Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti: Antologie (Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului Bucureşti), 

Bucureşti, 1996. 

67 Gh. Negru, O preistorie necunoscută a ziarului „Basarabia” // Limba Română. Revistă de 

ştiinţă şi cultură, nr. 9-12, Chişinău, 2001, p. 174-178; Gh. Negru, Ziarul „Basarabia” 

(1905-1907): informaţii inedite // Destin românesc, nr. 3, 2001, p. 63-76; Gh. Negru, Intelectualii 

basarabeni (1906-1913) // Destin românesc, nr. 4, 2002, p. 15-38. 

68 V. Popovschi, Rolul ziarului „Cuvânt Moldovenesc” în trezirea conştiinţei naţionale a 

românilor basarabeni în 1917 // Destin românesc, nr. 4, 1995, p. 76-85. 

69 D. Poştarencu, Emanuil Gavriliţă: 90 de ani de la moarte (Contribuţii biografice) // 

Destin românesc, nr. 1, 2000, p. 49-55. 

70 I. Varta, Ziarul „Basarabia” – apărător al demnităţii naţionale a românilor basarabeni (90 de ani 

de la apariţie) // Literatura şi arta, 13 iunie, 1996; I. Varta, Ziarul „Moldovanul” (1907-1908) 

– o veritabilă publicaţie de limbă română din Basarabia // Literatura şi arta, 27 martie 1997; 

I. Varta, „Glasul Basarabiei” în apărarea limbii naţionale // Destin românesc, nr. 1, 1998, 

p. 87-97. 

71 D. Coval, Din istoria jurnalisticii româneşti (secolul XIX – începutul secolului XX), 

Chişinău, 1992; A. David, Tipăriturile româneşti în Basarabia sub stăpânirea rusă (1812-1918), 

Chişinău, 1934; N. Iorga, Istoria presei româneşti de la începuturi până la 1916, Bucureşti, 1922; 

C. Mâţu, O necesitate desconsiderată: Presa românească în Basarabia, Chişinău, 1930; P. Mihail, 

Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1993. 

35

36 

Lucia Sava 

ţiind importanţa deosebită pe care a avut-o reîntregirea neamului românesc 

ca urmare a actului de la 1918 72 . Cercetătorii menţionaţi susţin că, odată cu 

înfăptuirea Unirii Basarabiei cu România, istoria subscrie o nouă pagină în 

evoluţia teritoriului dintre Prut şi Nistru, care rămâne a fi idealul românilor 

până în prezent. 

Alt capitol al istoriografiei de referinţă a perioadei cercetate îl înscriu studiile 

şi lucrările care abordează contribuţia personalităţilor în istoria Basarabiei, a locului şi 

rolului determinant al acestora în declanşarea şi înfăptuirea unor evenimente 

istorice. Cea mai mare parte din aceste studii reflectă starea de spirit de epocă 

a Basarabiei, contextul istoric al oraşului, în care au trăit şi au activat personalităţi 

marcante basarabene (I. Pelivan, V. Stroiescu, P. Halippa şi alţii), al 

căror aport este, indiscutabil, considerabil la promovarea valorilor morale şi 

spirituale ale naţiunii române 73 . Acestea sunt utile cercetării noastre din consi- 

72 I. Agrigoroaiei, Unirea Basarabiei cu România – relatări şi atitudini din presa de la Iaşi (1918) // 

Destin românesc, nr. 2, 1999, p. 26-34; D. Berindei, Locul unirii Basarabiei în procesul de desăvârşire 

a statului unitar român // Destin românesc, nr. 2, 1998, p. 3-7; D. Berindei, 1918 – un 

an al miracolului naţional // Destin românesc, nr. 1, 1999, p. 3-6; Gh. Cojocaru, Consideraţii 

cu privire la unirea Basarabiei cu România // Destin românesc, nr. 4, 1996, p. 54-72; Gh. 

Cojocaru, Contribuţia Basarabiei la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc în primii ani după 

unire // Destin românesc, nr. 4, 1997, p. 80-102; V. Dumbravă, Cultura populară românească 

în Basarabia (1918-1940) // Destin românesc, nr. 3, 1995, p. 65-79; M. Iosa, Marea Unire 

// Destin românesc, nr. 4, 1997, p. 3-18; E. Istrati, Ion Pelivan – un model de slujire a idealului 

naţional românesc // Destin românesc, nr. 4, 1995, p. 45-53; A. Moşanu, Autodeterminarea 

Basarabiei reflectată în documente, 1917-1918 // Destin românesc, nr. 4, 1997, p. 39-57; M. 

Mureşan, D. Mureşan, Marea Unire şi dezvoltarea economiei româneşti // Destin românesc, nr. 

2, 1998, p. 23-30; I. Negrei, Biserica din Basarabia pe calea unirii cu Biserica Ortodoxă Românească 

(1918-1920) // Cugetul, nr. 1, 2000, p. 21-25; I. Negrei, 1 decembrie 1918. Chişinăul 

salută Alba-Iulia // Cugetul, nr. 3, 2000, p. 57-60; Gh. Negru, Crearea şi începutul activităţii 

Sfatului Ţării în lumina unor documente // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3-4, 1997, p. 

18-31; Gh. Palade, Alexandru Boldur – istoric credincios al Basarabiei // Cugetul, nr. 1, 1991; 

Gh. Palade Din activitatea intelectualilor din Vechiul Regat, Ardeal şi Bucovina în Basarabia anilor 

unirii (1918-1920) // Destin românesc, nr. 1, 1997, p. 86-100; V. Popovschi, Acţiuni ale 

populaţiei basarabene în favoarea unirii cu România în anul 1918 // Destin românesc, nr. 1, 

Chişinău, 1996, p. 91-98; A. Stan, Unirea Basarabiei cu România ca proces de recuperare a identităţii 

// Destin românesc, nr. 2, 1998, p. 7-13; C. I. Stan, Activitatea lui Vasile Harea în 

sprijinul înfăptuirii Unirii Basarabiei cu România // Destin românesc, nr. 1, 1999, p. 15-27; I. 

Agrigoroaiei, Gh. Palade Basarabia în cadrul României întregite (1918-1940), Chişinău, 1993; 

Gh. Cojocaru, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Bucureşti, 1997. 

73 P. Balmuş, Întâlniri de neuitat: N. Iorga – A. Mateevici // Cugetul, nr. 2, 2001, p. 35-39; 

Gh. Bezviconi, Istoricul Basarabiei – Ion Halippa // Viaţa Basarabiei, an. XI, nr. 2-3, 1942, 

p. 73-82; Gh. Buzatu, N. Iorga – apostol al unirii tuturor românilor // Destin românesc, nr. 

4, 1997, p. 19-38; M. Cimpoi, Fenomenul basarabean sub semnul Păsării Phoenix // Destin 

românesc, nr. 4, 1995, p. 54-67; E. Danu, Date noi despre activitatea politică a lui Şt. Ciobanu 

în 1917 // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1-2, 2000, p. 114-118; T. Grati, Al. V. Boldur


derentul că informaţiile pe care le conţin (scrisori, mărturii, acte personale, 

etc.) oferă o viziune mai amplă despre Basarabia în ansamblu, completând, în 

cazul nostru, informaţiile ce vizează viaţa cotidiană a capitalei. 

Studiile menţionate, chiar dacă nu fac referinţă directă la problematica 

abordată în paginile lucrării noastre, conţin informaţii preţioase ce completează 

tabloul general al modului de viaţă şi de gândure al locuitorilor oraşului 

Chişinău la începutul secolului al XX-lea. O serie de studii, care abordează 

aceeaşi problemă, cea a personalităţilor, se încadrează în arealul geografic 

cercetat, deoarece acestea, fie şi-au desfăşurat activitatea în capitala Basarabiei, 

fie prin realizările lor, sunt legate direct de oraşul Chişinău, contribuind 

la transformarea capitalei provinciei într-un centru urban modern 74 . 

Scrierile dedicate în mod special oraşului Chişinău sunt relativ puţine la număr. 

Încă P. Cruşevan, referindu-se la Chişinăul actual perioadei sale (începutul 

secolului al XX-lea), remarca faptul că acesta trece prin transformări însemnate: 

se extinde din punct de vedere teritorial şi îşi schimbă aspectul estetic: 

apar noi clădiri şi instituţii publice, sunt construite străzile mai largi, altele 

sunt pavate, se intensifică viaţa internă a oraşului, schimbări determinante, 

care fac din acesta unul dintre centrele reprezentative ale Imperiului Rus 75 . 

(1886-1982). Contribuţii la întregirea unui portret // Destin românesc, nr. 4, 1997, p. 71-79; 

M. Iacobescu, Oameni de seamă dintre Prut şi Nistru: Vasile Stroescu (1845-1926) // Destin 

românesc, nr. 3-4, 1998, p. 27-33; E. Istrati, Ion Pelivan – un model de slujire a idealului naţional 

românesc // Destin românesc, nr. 4, 1995, p. 45-53; E. Istrati, Iustin Frăţiman – un promotor 

al culturii româneşti din Basarabia // Destin românesc, nr. 1, Chişinău, 1996, p. 84-90; E. 

Istrati, Ion Nistor (1876-1962) // Destin românesc, nr. 1, 1997, p. 77; Gh. Negru, O scrisoare 

inedită a lui A. Mateevici către I. Pelivan // Destin românesc, nr. 4, 1999, p. 93-96; Gh. 

Palade, Alexandru Boldur – istoric credincios al Basarabiei // Cugetul, nr. 1, 1991; D. Poştarencu, 

Emanuil Gavriliţă: 90 de ani de la moarte (Contribuţii biografice) // Destin românesc, nr. 

1, 2000, p. 49-55; C. I. Stan, Activitatea lui Vasile Harea în sprijinul înfăptuirii Unirii Basarabiei 

cu România // Destin românesc, nr. 1, 1999, p. 15-27; C. I. Stan, V. Stroiescu – sursa financiară 

pentru românii din Transilvania (1910-1914) // Destin românesc, nr. 1, 2000, p. 55-63. 

74 R. Arabagiu, O figură marcantă a muzicii noastre: compozitorul Gavriil Musicescu (1847-1903) 

// Glasul naţiunii, nr. 15, 1994; G. Ceaicovschi-Mereşanu, Anastasia Dicescu // Făclia, 

18 martie, 1994; I. Colesnic, Vladimir Cristi: Omul care a salvat Basarabia de a fi o gubernie 

a Ucrainei // Capitala magazin, nr. 12, Chişinău, 2001, p. 8-9; I. Colesnic, C. Stamati- 

Ciurea: vânător, scriitor, duelant, arhitect, botanist, pictor şi soţ supus // Capitala magazin, nr. 13, 

Chişinău, 2001, p. 22-23; I. Colesnic, Inima lui Grigore Cazacliu // Capitala magazin, nr. 15, 

Chişinău, 2002, p. 16-17; I. Colesnic, Gherman Pântea. Primar de Chişinău şi primar de Odessa 

// Capitala magazin, nr. 28, Chişinău, 2003, p. 17-19; N. Dicusar, G. Enescu în slujba 

muzicii // Cugetul, nr. 4, 2004, p. 53-57; E. Gavriliuk, Arhitectul Alexei Şciusev // Curierul 

de seară, 8 octombrie, 1994; L. Năstase, Arhitectul A.I.Bernardazzi (Pagini de biografie şi 

creaţie) // Destin românesc, nr. 1, 1998, p. 98-105. 

75 Бессарабия: географический, исторический, статический, экономический, литературный сборник 

(Под ред. П. Крушевана), Москва, 1903, p. 413-430. 

37

38 

Lucia Sava 

Una dintre primele scrieri despre Chişinău aparţine istoricului basarabean 

Şt. Ciobanu 76 . Apărută încă în 1925, această lucrare reprezintă o încercare 

destul de reuşită a autorului de a crea o viziune mai amplă asupra capitalei 

Basarabiei. Istoricul abordează situaţia geografică şi istoria, populaţia 

şi cultura oraşului, considerând că Chişinăul este unul dintre cele mai mari 

oraşe ale Europei 77 şi un adevărat oraş „gubernial” 78 . Descriind perioada de la 

începutul secolului al XX-lea, el remarcă: „Dar în dosul acestui oraş modern, 

luxos, construit după tipul oraşelor ruseşti din stepa din noua Rusie, cu un 

aspect atât de rusesc la centru, la periferiile lui, în suburbiile care zăceau în 

întuneric şi noroi... se desfăşoară firul altei vieţi....” 79 . Descrierile istoricului 

ne oferă posibilitatea de a studia mai aprofundat specificul modului de viaţă 

al locuitorilor oraşului şi de a evidenţia contrastul existent între centrul capitalei 

şi periferii, precum şi polarizarea categoriilor sociale, ale căror venituri 

şi condiţii de trai erau variate. În pofida faptului că actualmente sesizăm 

unele inexactităţi în această lucrare, putem considera că opera lui Şt. Ciobanu 

rămâne una de pionierat în elucidarea istoriei Chişinăului. 

Despre aspectul exterior al oraşului Chişinău, precum şi despre fluxul 

vieţii sale interne, ne relatează Gh. Bezviconi 80 . Intr-o altă lucrare, autorul 

analizează modalităţile de conferire a titlurilor nobiliare în Basarabia în perioada 

anilor 1812-1918, elaborând o listă a familiilor nobiliare, care include 

rangurile şi funcţiile ocupate de aceştia în administraţia Basarabiei, inclusiv a 

Chişinăului. Printre aceste personalităţi, autorul îl evidenţiază pe Panteleimon 

Sinadino, nobil de origine greacă, primar al Chişinăului (1905-1910) şi deputat 

în ultimele trei dume orăşeneşti 81 . 

Lumea comerţului urban al Chişinăului a fost reflectată în paginile lucrărilor 

lui V. Jukov 82 şi N. Babilunga 83 . Astfel, V. Jukov susţine că la începutul 

secolului al XX-lea, oraşul Chişinău era cel mai important centru meşteşugăresc 

şi comercial din Basarabia şi unul dintre cele mai reprezentative din 

76 Şt. Ciobanu, Chişinăul, Editura Comisiunii Monumentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 

1925; reeditată, Chişinău, 1996. 

77 Ibidem, p. 35. 

78 Ibidem, p. 37. 

79 Ibidem, p. 38. 

80 Gh. Bezviconi, Semimileniul Chişinăului, Chişinău, 1996. 

81 Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1940. 

82 Este vorba despre cele două lucrări ale autorului: В. И. Жуков, Города Бессарабии (1861- 

1900 г.г.), Кишинев, 1975, şi cea de-a doua – Формирование и развитие буржуазии и 

пролетариата Бессарабии (1812-1900), Кишинев, 1982. 

83 Н. В. Бабилунга, Промышленность Бессарабии в конце XIX – начале XX-века. Очерк 

капиталистической эволюции, Кишинев, 1985.


Imperiul Rus, plasându-se pe locul al paisprezecelea, din punctul de vedere al 

numărului populaţiei, în cadrul imperiului 84 . Lucrarea autorului analizează şi 

o serie de aspecte particulare ale organizării vieţii urbane, cum ar fi: preţurile 

pentru ziua de muncă, coraportul dintre veniturile şi cheltuielile orăşenilor, 

coşul minim de consum pe cap de locuitor etc., aspecte care ne-au permis să 

urmărim mai detaliat nivelul şi condiţiile de trai ale chişinăuenilor. 

În aceeaşi perspectivă de cercetare este lucrarea lui N. Babilunga 85 . Autorul 

se referă la dezvoltarea industrială a Basarabiei (şi nemijlocit a Chişinăului) 

la începutul secolului trecut. Prin lucrarea sa sunt completate cercetările lui 

V. Jukov; autorul insistă asupra condiţiilor dificile de muncă şi de trai ale 

muncitorilor şi meşteşugarilor, punând în discuţie coraportul dintre salarii 

şi preţuri, ca urmare a cărora am putut stabili regimul alimentar şi nivelul de 

viaţă al populaţiei Chişinăului, în dependenţă de categoria socială, cât şi de 

ocupaţia permanentă exercitată. 

Din aceeaşi perioadă, a anilor ’70-’80 ai secolului trecut, datează lucrările lui 

V. Zelenciuc 86 . Acestea includ mai multe date despre vestimentaţia orăşenilor 

din secolul al XX-lea, autorul insistând cu precădere asupra portului popular, 

cât şi a costumului scenic moldovenesc. Totuşi, datele şi argumentele recente 

aduse de cercetătoarele M. Bâtcă 87 şi I. Paliţ-Palade 88 referitoare la elementele 

de vestimentaţie şi tendinţele de modă de la începutul secolului al XX-lea 

sunt convingătoare asupra faptului că costumul popular bărbătesc şi femeiesc 

dispăruse din arealul geografic al Chişinăului încă la mijlocul secolului al 

XIX-lea; unele elemente ale acestuia se purtau de sărbători doar la periferii. 

Informaţii utile despre aspectul arhitectonic al oraşului Chişinău – de la 

străzi, parcuri până la instituţii publice şi locuinţe private, fiecare cu specificul 

84 В. И. Жуков, Города Бессарабии (1861-1900 г.г.), Кишинев, 1975. 


капиталистической эволюции, Кишинев, 1985. 

86 V. Zelenciuc, Costumul scenic moldovenesc, Chişinău, 1988; V. Zelenciuc, N. Kalaşnikova, 

Vestimentaţia populaţiei orăşeneşti din Moldova (secolele XV-XIX), Chişinău, 1992. 

87 M. Bâtcă este autoarea mai multor studii şi lucrări dedicate, îndeosebi, costumului popular 

din Basarabia. Menţionăm câteva dintre acestea: Funcţia ceremonială a costumului // Datini, 

nr. 3-4, Bucureşti, 1994, p. 18-20; M. Bâtcă, Podoabe şi bijuterii populare româneşti // Datini, 

nr. 2, Bucureşti, 1995, p. 24-25; Marca identitară a costumului popular // Datini, nr. 4, Bucureşti, 

1998, p. 20-21; Costumul popular femeiesc din Basarabia // Curierul românesc, nr. 5, 

Bucureşti, 2000, p. 8-9; Costumul popular bărbătesc din Basarabia // Curierul românesc, nr. 5, 

Bucureşti, 2000, p. 9-10; Tipologia acoperitorilor poalelor cămăşii femeieşti în spaţiul cuprins între 

Prut şi Nistru // Revista de Etnografie şi Folclor, nr. 1, Bucureşti, 2000, p. 39-54. 

88 I. Paliţ-Palade, Portul popular din Republica Moldova, Chişinău, 2003. 

39

40 

Lucia Sava 

său, include lucrarea lui I. Taras 89 . Deşi lucrarea se referă la monumentele de 

arhitectură ale întregii Basarabii, activităţile de urbanizare şi de modernizare 

ale Chişinăului sunt evidenţiate în mod special. Abordând perioada de la începutul 

secolului, autorul evidenţiază contribuţia celor doi arhitecţi – A. Bernardazzi 

şi A. Şciusev – la reconstrucţia oraşului şi la transformarea sa într-un 

adevărat centru urban. 

Aspectul estetic al oraşului a constituit obiectul de cercetare a numeroaselor 

studii şi articole publicate în ultimele decenii în presa periodică chişinăueană 

90 . Deşi poartă amprentele stilului publicistic, articolele în cauză au scopul 

de a informa cititorul de astăzi, în bună parte locuitori ai capitalei, despre 

istoria unor monumente ale Chişinăului, cum ar fi: Cimitirul Central, Catedrala 

Schimbarea la faţă, Complexul istorico-arhitectural din centrul oraşului şi altele. 

Unul dintre autorii acestor articole, J. Veranje, remarcă faptul că clasicismul 

a lăsat o amprentă palpabilă asupra aspectului arhitectonic al capitalei; 

în multe clădiri, care datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul 

secolului al XX-lea, putem observa tendinţa spre efecte clasice grandioase, 

spre eclectism, ceea ce ne face să rezumăm că, constructorii perioadei au 

ştiut să îmbine raţionalismul cu decorativismul, accentuând intenţionat ornamente, 

forme şi linii reliefate păstrate până în prezent în unele clădiri ale 

Chişinăului 91 . 

Despre evoluţia simbolurilor oraşului Chişinău, cercetătorul S. Andrieş- 

Tabac un studiu publicat, dezvăluie mai multe etape în evoluţia heraldicii 

oraşului. Autorul evidenţiază că, după anexarea din 1812 şi constituirea regiunii 

Basarabia cu reşedinţa la Chişinău, conform obiceiului heraldic rusesc, 

oraşul-capitală a purtat întotdeauna stema provinciei. Astfel, constatăm, că în 

această perioadă, contrar canoanelor heraldice europene, Chişinăul nu a avut 

o stemă proprie; aceasta va fi stabilită pentru prima dată în cadrul României 

Mari 92 . 

Studierea populaţiei urbane a Basarabiei în perioada de la sfârşitul secolului 

al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea constituie obiectul preocupărilor 

89 Я.М. Тарас, Памятники архитектуры Молдавии (XIV – начало XX века), Кишинев, 

1986. 

90 V. Jitaru, Aspecte arhitectonice ale Cimitirului „Central” cu Biserica „Tuturor sfinţilor” din Chişinău 

// Literatura şi arta, 25 martie 1993; T. Rotaru, Interferenţa de stiluri în arhitectura casei moldoveneşti 

// Literatura şi arta, 25 martie 1993; J. Veranje, Catedrala Schimbării la faţă // Curierul 

de seară, 21 aprilie, 1994; J. Veranje, Elemente clasice pe străzile Chişinăului // Curierul 

de seară, 28 aprilie 1994. 

91 J. Veranje, Elemente clasice pe străzile Chişinăului // Curierul de seară, 28 aprilie 1994. 

92 S. Andrieş -Tabac, Simbolurile Chişinăului // Cugetul, nr. 3, Chişinău, 2000, p. 18-22.


istoricului D. Poştarencu 93 . Autorul abordează mai multe aspecte ale acestei 

probleme: componenţa etnică, socială, după confesiuni şi după sex a populaţiei 

urbane basarabene, nivelul de instruire al acesteia etc. El menţionează 

că, deşi istoriografia sovietică moldovenească a adus o oarecare contribuţie 

la studierea populaţiei urbane a Basarabiei în perioada menţionată, aceasta a 

pus în circulaţie şi unele interpretări tendenţioase ale problemei, îndeosebi cu 

privire la datele Recensământului imperial de la 1897. D. Poştarencu se referă 

şi la procesul lent al urbanizării populaţiei româneşti în raport cu urbanizarea 

etniilor conlocuitoare din Basarabia. În acelaşi context, referindu-se la nivelul 

de instruire al populaţiei Chişinăului, conform Recensământului din 1897, 

autorul evidenţiază că, deşi procentul mediu al ştiutorilor de carte din oraş 

depăşea de două ori acelaşi indiciu pentru Basarabia, în ansamblu, el era totuşi 

redus din cauza organizării slabe a învăţământului public, procesul instructiv 

fiind organizat în mod obligatoriu în limba rusă, ceea ce crea minorităţilor 

naţionale dificultăţi în obţinerea deprinderilor de citire şi scriere 94 . 

Acelaşi autor a fost preocupat de modificările denumirilor de străzi ale 

oraşului Chişinău 95 . El prezintă o serie de schiţe ale oraşului în perioada cercetată 

de noi, divizarea geografică a capitalei, precum şi denumirile de străzi 

din secolul al XIX-lea şi până la etapa actuală, aspecte care ne-au facilitat 

studierea modificărilor survenite, cât şi orientarea în aria geografică a oraşului. 

Intr-o altă lucrare, D. Poştarencu abordează evoluţia serviciului de poştă a 

Basarabiei, inclusiv a Chişinăului, făcând referinţe la perioada de la începutul 

secolului al XX-lea 96 . 

O analiză profundă a datelor Recensământului de la 1897 conţin lucrările 

lui N. Enciu 97 . Autorul studiază evoluţia populaţiei rurale a Basarabiei în anii 

1918-1940, componenţa acesteia în funcţie de sex, vârstă, stare civilă, etnie, 

confesiune, ocupaţii. Referindu-se la activităţile comerciale de până la 1918, 

autorul conchide, că majoritatea negustorilor erau de altă origine etnică, decât 

93 D. Poştarencu, Populaţia urbană a Basarabiei în recensământul din 1897 // Destin românesc, 

nr. 1, 2003, p. 104-114; D. Poştarencu, Componenţa etnică şi nivelul de instruire al populaţiei 

urbane din Basarabia // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3, Chişinău, 2004, p. 44-58; D. 

Poştarencu, Componenţa socială, confesională şi după sex a populaţiei urbane a Basarabiei (1850- 

1917) // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 4, Chişinău, 2005, p. 5-25. 

94 D. Poştarencu, Componenţa etnică şi nivelul de instruire al populaţiei urbane din Basarabia // 

Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3, Chişinău, 2004, p. 55. 

95 D. Poştarencu, Străzile Chişinăului: denumiri vechi şi actuale, Chişinău, 1998. 

96 D. Poştarencu, Poşta Moldovei (File de istorie), Chişinău, 2000. 

97 N. Enciu, Basarabia în anii 1918-1940: Evoluţie demografică şi economică, Chişinău, 1998; N. 

Enciu, Populaţia rurală a Basarabiei în anii 1918-1940, Chişinău, 2002. 

41

42 

Lucia Sava 

cea românească 98 , fapt îndreptăţit de izvoarele timpului, în care (îndeosebi, în 

Chişinău) figurează mai mulţi comercianţi evrei, armeni, ruşi şi de alte etnii. 

Lucrarea lui A. Dănilă conţine date recente despre apariţia Operei din 

Chişinău, precum şi despre turneele şi concertele susţinute în oraş de personalităţile 

locale şi internaţionale ale timpului, cum ar fi corul lui M. Berezovschi, 

A. Dicescu, G. Enescu ş.a. 99 Informaţiile selectate din această lucrare 

ne-au permis să descriem mai aprofundat divertismentele locuitorilor oraşului 

Chişinău. Astfel, am constatat că în oraş exista, cel puţin în rândurile elitei, un 

gust rafinat pentru muzică şi teatru. 

Printre alte modalităţi de organizare a timpului liber al chişinăuenilor figurează 

vizitele la muzeu. Conform opiniei cercetătoarei E. Ploşniţă, la începutul 

secolului al XX-lea, Chişinăul avea deschise mai multe muzee (cel mai 

important fiind Muzeul Zemstvei), în cadrul cărora erau organizate expoziţii 

cu caracter diferit 100 . De asemenea, din această lucrare am remarcat, că 

muzeele aveau un program de lucru accesibil publicului din oraş şi dinafara 

lui, iar preţurile stabilite erau accesibile unei persoane cu venituri medii; ca 

urmare, muzeele înregistrează un număr de vizitatori în creştere. 

Considerând Chişinăul vatră de cultură şi civilizaţie românească, istoricul 

basarabean A. Eşanu motivează atenţia în creştere faţă de istoria oraşului prin 

trezirea conştiinţei naţionale şi a interesului faţă de valorile culturale naţionale 

şi locale, dar şi prin faptul că Chişinăul de astăzi reprezintă nu numai o aglomeraţie 

urbană industrială şi comercială, dar şi un important centru cultural 

şi ştiinţific al Republicii Moldova 101 . Studiile sale, bazate pe vaste surse documentare, 

sunt preţioase din considerentul că autorul prezintă mai multe 

viziuni istoriografice referitoare la toponimul „Chişinău”, primele menţiuni 

scrise ale acestuia, precum şi o serie de informaţii despre ascensiunea oraşului 

Chişinău. 

Analiza istoriografiei expuse anterior denotă lipsa unei lucrări dedicate în 

special temei noastre de cercetare. Deşi această perspectivă de abordare a 

istoriei, care include problematica cotidianului şi a mentalităţilor, apare încă 

la începutul secolului al XX-lea în istoriografia europeană, ea rămâne practic 

inexplorată în Republica Moldova. Studiile despre Chişinău, în majoritatea 

98 N. Enciu, Basarabia în anii 1918-1940: Evoluţie demografică şi economică, Chişinău, 1998, p. 72. 

99 A. Dănilă, Opera din Chişinău, Chişinău, 2005. 

100 E. Ploşniţă, Muzeul Basarabean în fluxul istoriei, Chişinău, 1998; E. Ploşniţă, N. Răileanu, 

Pagini de muzeografie basarabeană, Chişinău, 1999. 

101 A. Eşanu, V. Eşanu, Chişinăul – vatră de cultură şi civilizaţie românească (secolul XV – începutul 

secolului XIX) // Destin românesc, nr. 3, 1997, p. 21-39; A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, 

Chişinău, 1998.


cazurilor, conţin elemente sumare despre problema menţionată, tratând 

într-un context mai amplu şi în limite cronologice mai vaste unele aspecte ale 

evoluţiei oraşului Chişinău la începutul secolului al XX-lea. Aceste lucrări nu 

dezvăluie decât momentele tangenţiale ale problemei, astfel încât viaţa cotidiană 

în Chişinău, în anii 1900-1918, perioadă în care oraşul înregistrează un 

proces intens de urbanizare şi de modernizare, necesită un studiu special, care 

ar scoate în evidenţă particularităţile acestui proces. 

Absenţa unei lucrări care ar aborda unul dintre domeniile cele mai 

complexe ale istoriei spaţiului dintre Prut şi Nistru, cel al vieţii cotidiene, ne-a 

creat unele impedimente în realizarea studiului nostru. Astfel, în realizarea 

cercetărilor noastre am pornit de la ideea lui Jacob Burckhardt, potrivit căreia 

„punctul de plecare a istoriei este acela al singurului centru valabil şi posibil 

pentur noi – al omului care îndură, năzuieşte şi acţionează, aşa cum a fost 

acesta întotdeauna” 102 . 

Studiind aspectele vieţii cotidiene în oraşul Chişinău la începutul secolului 

al XX-lea, am oscilat între „posibil” şi „imposibil”, am fost puşi în dificultatea 

de a prezenta coerent „asamblarea anevoioasă a discursului paraistoric, 

deoarece demografia, alimentaţia, costumul, locuinţa, moneda, oraşele, în 

mod obişnuit sunt rupte unele de altele, fiind expuse în marginea povestirilor 

tradiţionale” 103 . 

Ne-am propus „să nu alunecăm spre o istorie a individualismului” 104 , 

ci încadrând individul în societate, în colectivitatea din care face parte, să 

urmărim în ce măsură sfera publică şi cea privată se articulează şi se definesc 

reciproc. În opinia noastră, istoria vieţii private, cotidiene, nu poate fi 

cercetată în afara celei publice, deoarece „oricât de mult ar dori să trăiască 

„izolat de lume”, omul ca „fiinţă socială”, nu se poate sustrage colectivităţii. 

De aceea, o bună parte a vieţii cotidiene are o dimensiune publică...” 105 . 

În cercetarea noastră am ţinut cont şi de faptul că există întotdeauna o 

discrepanţă între viaţa publică, care reflectă individul în maniera în care acesta 

vrea să fie receptat de colectivitate, şi viaţa privată, care ne prezintă individul, 

în afara constrângerilor sociale şi politice, stabilite de aceasta; iar aceste particularităţi 

merită o atenţie deosebită din partea cercetătorului. 

Astfel, fundamentele studiului nostru au fost puse de principiul obiectivismului 

şi cel al istorismului. Metodele de investigaţie ştiinţifică utilizate 

pentru elucidarea problematicii propuse au fost: metoda analizei istorice, 

102 J. Burckhardt, Consideraţii privind istoria universală, Bucureşti, 1997, p. 11. 

103 F. Braudel, Structurile cotidianului, Bucureşti, 1995, p. 3. 

104 Ph. Ariès, G. Duby, Istoria vieţii private, vol. I-II, Bucureşti, 1995, p. 6. 

105 I. Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, 2001, p. 8. 

43

44 

Lucia Sava 

metoda istorico-cronologică, metoda istorico-comparativă, metoda analizei 

critice, retrospectiva, generalizarea, inducţia şi deducţia. În realizarea obiectivelor 

tezei am aplicat metoda complexă de studiere a evenimentelor istorice 

pe baza principiului problematic şi cronologic. De asemenea, în abordarea 

problematicii propuse, am dat preferinţă principiului de descriere de la individual 

la general, astfel încât atunci când am analizat elementele de vestimentaţie 

sau regimul alimentar n-am insistat asupra fiecărui individ sau etnii în 

parte, ci am încercat să stabilim unele puncte comune pentru toţi locuitorii 

oraşului, indiferent de sex, vârstă, ocupaţie sau etnie. 

4. Izvoarele lucrării. Pentru realizarea obiectivelor propuse, care ţin 

de reconstituirea vieţii cotidiene a locuitorilor oraşului Chişinău, am avut la 

dispoziţie documentele de arhivă de la începutul secolului al XX-lea, precum 

şi publicaţiile periodice ale timpului. 

Complexitatea sarcinilor propuse, cât şi diversitatea surselor istorice, ne-au 

determinat să le clasificăm în: 

a) Izvoare documentare (documente şi acte oficiale ale perioadei, documente 

de arhivă inedite şi publicate); 

b) Izvoare narative (descrieri ale martorilor, amintiri); 

c) Izvoare materiale (hărţi, schiţe, imagini, portrete şi fotografii de epocă). 

d) Presa periodică. 

La baza cercetărilor sunt puse unele documente oficiale emise de autorităţile 

orăşeneşti la începutul secolului trecut şi păstrate în Arhivele Naţionale 

ale Republicii Moldova (în continuare – A.N.R.M.), care ne-au dat 

posibilitatea să evidenţiem principalele momente ale evoluţiei vieţii cotidiene 

în oraşul Chişinău. Pentru noi prezintă un interes aparte colecţiile de documente 

păstrate în fondul nr. 2, Канцелярия Бессарабского губернатора, nr. inv. 

1, precum şi în fondurile nr. 5, Бессарабское областное правительство, nr. inv. 1 

şi nr. 6, Бессарабское губернское правление, nr. inv. 1,2,3,4,5,6,7,8,10,11,17,18 ale 

A.N.R.M., care includ principalele decizii şi măsuri ale conducerii oraşului 

în elucidarea anumitor probleme cu care se confruntă capitala în perioada 

cercetată. 

Din fondul nr. 2 al A.N.R.M. am selectat o serie de documente inedite care 

conţin informaţii preţioase şi care ne-au permis descrierea unor aspecte particulare 

ale vieţii cotidiene, cum ar fi, problemele discutate în cadrul şedinţelor 

Adunărilor Nobilimii din Basarabia 106 , numărul de persoane aflate în detenţie 

106 A. N. R. M., fond. nr. 2, Канцелярия Бессарабского губернатора, nr. inv. 1, p. V, dosar 9437.


în închisoarea din Chişinău pe parcursul anului 1913 107 , precum şi principiile 

morale ale locuitorilor oraşului în anul 1917 108 . Datele selectate din rapoartele 

şi deciziile autorităţilor oraşului ne-au permis să înţelegem cadrul legislativ 

şi statistic al perioadei, să precizăm raportul dintr venituri şi cheltuieli, dar şi 

unele caracteristici ale psihologiei indivizilor. 

Printre documentele oficiale, de o importanţă deosebită pentru aprofundarea 

studiilor noastre este Recensământul de la 1897 109 . Deşi depăşeşte limitele 

cadrului cronologic al temei, acesta constituie sursa cea mai completă şi mai 

complexă despre componenţa populaţiei oraşului după sex, vârstă, categorie 

socială, nivelul de studii şi ocupaţii, astfel încât datele care le conţine ne-au 

înlesnit descrierea structurii populaţiei oraşului. 

Multe dintre izvoarele studiate au fost deja publicate. Astfel, actele, dispoziţiile 

şi ordinele emise de Adunările de Zemstvă ale Chişinăului în perioada 

anilor 1900-1918 au fost publicate în mai multe volume de documente 110 . 

Conform acestora, am putut urmări schimbările intervenite în transportul 

public, construcţia de noi drumuri, poduri, pavarea altora. 

Acordul semnat la 2 aprilie 1911 între conducerea orăşenească şi Societatea belgiană 

anonimă ne-a favorizat studierea despre proiectul de construire a liniilor de 

circulaţie internă a tramvaielor în oraşul Chişinău, cât şi despre graficul şi 

condiţiile circulaţiei acestora în acel an 111 . Acelaşi act conţine informaţii despre 

liniile de transport din oraş, staţii şi modalităţile de circulaţie în cadrul urbei. 

Activitatea Bibliotecii publice orăşeneşti, numărul de cititori şi numărul 

cărţilor eliberate în perioada anilor 1900-1902 şi în anul 1911, componenţa 

cititorilor după reşedinţă, ocupaţii, vârstă etc. au fost analizate după informaţiile 

selectate din rapoartele statistice ale instituţiei în cauză 112 . 

107 Ibidem, dosar 9344. 

108 Ibidem, dosar 9943. 

109 Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 г. III. Бессарабская губерния, 

Издание Центрального Статистического Комитета Министерства Внутренних Дел, 1905. 

110 Кишиневское земство. Отчеты, доклады, сметы, раскладки Уездной Земской Управы и 

постановления Уездного Земского Собрания XXXIII очередного созыва 1901 года, Кишинев, 

1901; Кишиневское земство. Сборник докладов управы и журналов заседаний за 1903-1908 годы, 

Кишинев, 1908; Кишиневское Уездное земство. Сборник постановлений Уездных Собраний 

Кишиневского Земства, часть III, 1904-1913 годы, Кишинев, 1914. 

111 Концессионный договор заключен 2 апреля 1911 году между Кишиневским Городским 

Самоуправлением и Бельгийским Анонимным Обществом Кишиневских конно-железных дорог 

на переустройство электрических железных дорог в городе Кишиневе, Кишинев, 1911. 

112 Отчет Кишиневской Городской Общественной Библиотеки за 1900-1902 годы, Кишинев, 

1904; Отчет Кишиневской Городской Общественной Библиотеки за 1911 год, Кишинев, 

1912. 

45

46 

Lucia Sava 

Pentru a cerceta activitatea sanitară şi a evidenţia măsurile luate de conducerea 

oraşului pentru prevenirea bolilor frecvente cu care se confrunta populaţia, 

am utilizat documentele din sectorul medical 113 . 

De asemenea, o bună parte din deciziile şi hotărârile autorităţilor locale 

au fost publicate în perioada respectivă de jurnalul oficial al Dumei oraşului, 

Ведомости Кишиневской Городской Думы. În paginile acesteia, am depistat 

informaţii despre măsurile întreprinse de autorităţi pentru îmbunătăţirea vieţii 

sanitare în oraş, fiind vorba mai exact de combaterea tuberculozei, scarlatinei, 

condiţiile de întreţinere a frizeriilor, păstrarea curăţeniei în tarabele din piaţă, 

precum şi în localuri gen patiserii, magazine de pâine, de mezeluri etc. 114 . 

Pentru a preveni populaţia asupra posibilelor incendii cauzate de sistemul 

de iluminări, în vederea prevenirii şi stingerii lor, Duma orăşenească a elaborat 

în anul 1914 Codul de legi obligatorii pentru locuitorii oraşului Chişinău, care 

includea măsurile de evitare şi de soluţionare a situaţiilor de incendii: construirea 

ţevilor speciale pentru fum, poziţionarea felinarelor etc., aduse la cunoştinţa 

locuitorilor oraşului prin intermediul aceleiaşi publicaţii 115 . 

Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de transport public extern, în anul 1914 

a fost stabilit Regulamentul privind călătoriile cu trenul, care prevedea respectarea 

unor reguli generale ce ţineau de transportul public. Accesul persoanelor în 

vagoane era permis doar călătorilor, în tren erau interzise vânzarea ziarelor şi 

a altor obiecte sau produse, cerşitul şi călătoria cu animale, iar pentru încălcarea 

Regulamentului erau aplicate pedepse prin amenzi aspre 116 . 

În paginile aceluiaşi jurnal sunt expuse periodic preţurile produselor 

alimentare de primă necesitate, care au constituit sursele de bază pentru întocmirea 

listelor de preţuri expuse în capitolul ce vizează alimentaţia locuitorilor 

oraşului Chişinău. 

De asemenea, informaţii importante pentru cercetarea de faţă conţin 

fondurile personale. Pe paginile lucrării am folosit fondul R-2987, A. Şciusev 

(1878-1956), care include informaţii preţioase referitoare la planurile de 

reconstrucţie şi de modernizare a oraşului în perioada cercetată, precum şi 

113 Санитарное Бюро Бессарабской губернской земстве. Врачебная Хроника Бессарабской губернии за 

1913 год, Кишинев, 1914. 

114 Отчет по торговому отделению Кишиневской Городской Управы за 1912 год // Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, nr. 63, сентябрь 1913. 

115 Сборник обязательных для жителей города Кишинева постановлений // Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, nr. 2, январь 1914. 

116 Обязательные постановления о порядке движения вагонов электрического трамвая и пользования 

таковыми в г. Кишиневе, Сборник обязательных для жителей города Кишинева постановлений 

// Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 2, январь 1914.


o serie de proiecte şi schiţe (dosarele 1-5), date despre activitatea arhitectului, 

diferite materiale selectate de autor pentru realizarea schiţelor sale. La 

fondul personal R-2983, Gh. Bezviconni (1861-1967, am făcut referinţă pentru 

a descrie amintirile autorului despre oraşul Chişinău la începutul secolului al 

XX-lea; de aici am utilizat şi mărturiile lui P. Sinadino despre Chişinăul anilor 

1904-1906, despre renumitele pogromuri evreieşti (cel mai mare având loc în 

aprilie 1903), despre aspectul oraşului, precum şi despre ritmul vieţii în oraş. 

De un real folos ne-a fost lucrarea lui P. Sinadino Creditul în Basarabia, care 

ne-a dat posibilitatea de a înţelege mai profund aspectele activităţii comerciale 

în oraş, iar fotografiile de epocă ne-au permis să descriem vestimentaţia în 

perioada studiată. 

Fondul personal F-2121, V. Gutor (1891-1957), ne-a fost util pentru a 

aprecia modalităţile de organizare a timpului liber şi a divertismentelor în 

capitală; acesta conţine date despre activitatea marelui muzician la Chişinău. 

Fondul personal F-791 al negustorului P. Sinadino, care include cartea comercială 

a familiei Sinadino, unde sunt înscrise toate tipurile de activităţi comerciale 

(vânzări şi cumpărări de pământuri, împrumuturi, schimburi etc.) în 

decursul anului 1910, ne-a facilitat înţelegerea şi reconstituirea lumii comerţului 

urban al Chişinăului. 

Fără îndoială, presa periodică a timpului reprezintă sursa esenţială pentru 

studierea, înţelegerea şi reconstituirea modului de viaţă şi de gândire a locuitorilor 

oraşului Chişinău în perioada anilor 1900-1918. Problematica abordată 

în mass-media epocii este foarte complexă şi variată, diferite publicaţii vehiculând 

versiuni contradictorii asupra unora şi aceloraşi evenimente sau aspecte 

de viaţă cotidiană, cum este şi firesc mai ales în timpul unor mari prefaceri (de 

exemplu, 1905-1907, 1917-1918). Acestea oscilează între articole cu caracter 

social sau politic şi informaţii despre viaţa culturală a oraşului, care se referă 

la trupele de amatori de teatru, cinema, poezie sau muzică până la momente 

„picante” ale vieţii cotidiene a oraşului Chişinău, cum ar fi, spre exemplu, 

aventurile extraconjugale, tendinţele de modă sau distracţiile. 

In perioada cercetată, în viaţa chişinăueană îşi fac apariţia o mulţime de 

ziare şi reviste de limbă română: Basarabia, Luminătorul, Făclia ţării, Glasul 

Basarabiei, Cuvânt Moldovenesc etc., pe paginile cărora cititorul se putea informa 

despre problemele actuale ale societăţii din care făcea parte. În paralel, la 

Chişinău apar o serie de publicaţii de limbă rusă, printre care menţionăm: 

Бессарабец, Бессарабия, Бессарабский вестник, Бессарабская жизнь, Голос Кишинева, 

Друг, Кишиневские новости, Новый голос Кишинева, Новый кишиневец, Спорт и 

общество şi multe altele. O mare parte dintre acestea, fiind supuse ideologiilor 

47

48 

Lucia Sava 

politice ale timpului, nu puteau trece cu vederea doleanţele şi preferinţele 

cititorilor chişinăueni. 

Deşi unele dintre articolele prezentate în aceste publicaţii poartă un 

caracter tendenţios, deoarece reflectă punctul de vedere al autorilor implicaţi 

politic, acestea rămân cele mai nemediate, directe, vii surse informaţionale 

pentru elucidarea unor aspecte ale problemei cercetate, având în vedere faptul 

că la momentul actual nu există niciun studiu istoric despre viaţa cotidiană a 

oraşului Chişinău în perioada 1900-1918. 

Prin urmare, studierea şi analiza izvoarelor istorice la care am avut acces, 

ne-au oferit posibilitatea de a aprofunda cercetările şi de a scoate în evidenţă o 

serie de informaţii inedite, complexe, care au contribuit la completarea bazei 

istoriografice a problemei.


CAPITOLUL I 

HABITATUL URBAN 

Habitatul urban apare ca „o expresie istorică”, conform afirmaţiei lui M. 

Sorre117 , care se dezvoltă în interiorul unei regiuni date, cu vaste implicaţii 

într-o reţea urbană bine determinată118 . 

Cadrul fizic al oraşelor permite conservarea patrimoniului material şi a 

unei sume de valori care n-ar fi posibilă altfel: identitatea locurilor în care 

trăim, stabilitatea care dă sens şi relief diferitelor experienţe ale fiecărei generaţii, 

permanenţa unui „centru” care să nu se schimbe la fel de repede ca 

periferia, unde putem depozita şi pune laolaltă o parte din amintiri, prea grele 

pentru a fi purtate de fiecare individ în parte. Astfel, cadrul fizic al oraşelor 

are o influenţă deosebită asupra modului de viaţă, în timp ce posibilităţile de 

deplasare şi de petrecere a timpului liber se dezvoltă. 

În acest context, evoluţia formei fizice a oraşelor, apărute din combinaţiile 

cele mai variate ale factorilor geografici şi istorici, compun o paletă de 

cazuri mult mai diferenţiată decât evoluţiile economice, sociale, culturale, care 

sunt mai uşor de redus la câteva categorii conceptuale. Dificultatea constă 

în a reuni într-o singură minte numeroasele date ce sunt, cu siguranţă, prea 

complexe pentru a putea forma un instrument unic. 

Din aceste considerente, rolul oraşului, ca sistem peisagistic opus restului 

teritoriului, devine, în mod necesar, problematic: cadrul noii proiectări urbane 

este întregul mediu geografic, iar în acest cadru oraşul îşi regăseşte o nouă definiţie. 

Sunt enunţate funcţiile oraşului: locuirea, munca, cultivarea trupului şi a 

sufletului, circulaţia. Locuinţa, unde se petrece cea mai mare parte a timpului, 

devine elementul esenţial al oraşului, dar ea este inseparabilă de serviciu, care 

constituie prelungirea ei119 . 

Fizionomia oraşului este foarte complexă; cercetarea acesteia se impune 

cu atât mai mult, cu cât „orice oraş este o piaţă...” 120 , iar „atunci când apare 

oraşul, se deschid porţile istoriei” 121 . Altfel spus, pe parcursul evoluţiei sale 

istorice, oraşul s-a dezvoltat de la sine, nu a apărut spontan, ci este în acelaşi 

timp şi produsul unei regiuni în care s-a născut şi cu care a intrat într-un 

proces de interdependenţă, de schimburi reciproce122 . 

117 M. Sorre, Les fondements de la géographie humaine, Paris, 1952, p. 5-6. 

118 P. Claval, Régions, nations, grandes éspaces, Paris, 1968, p. 321, 373. 

119 L.Benevolo, Oraşul în istoria Europei, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 196. 


121 Ibidem, p. 291. 

122 E. Emandi, Habitatul urban şi cultura spaţiului: Studii de geografie istorică. Suceava în secolele 

49

50 

Lucia Sava 

Procesul de urbanizare, care cunoaşte o amplificare începând cu secolul 

al XX-lea, presupune creşterea continuă a organizării oraşului dinspre centru 

spre periferii. De-a lungul timpului, oraşul şi-a amplificat structura funcţională, 

şi-a lărgit zonele de influenţă, devenind treptat principalul centru de 

informare, motorul cel mai dinamic al dezvoltării economico-sociale şi culturale 

al societăţii. În prezent, oraşul constituie un sistem complex, format din 

componente distincte, legate prin relaţii de intercondiţionare, care definesc 

structura organizatorică şi compoziţia mediului urban. În această ordine 

de idei, habitatul urban reprezintă o expansiune a celor două componente 

(teritorială şi social-economică) şi o devenire complexă a structurii morfofuncţionale 

(economică, socială, politică, militară, culturală etc.) ce caracterizează 

existenţa însăşi a comunităţii urbane „a cărei pecete este conferită de o 

anumită fizionomie şi textură cu trăsături inconfundabile în teritoriu” 123 . 

Confruntarea cu tradiţia, echilibrul dintre sfera publică şi cea privată şi 

continuarea rolului aristotelic al oraşului 124 , ca mijloc de atingere a perfecţiunii 

existenţei umane într-o lume industrializată –, sunt termenii dezbaterilor 

culturale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale 

secolului al XX-lea. 

Noua organizare a oraşului, urbanismul permit transformarea planificării 

într-o combinaţie raţională de interese publice şi private, compatibile între 

ele, în cadrul regulilor pieţei şi ale competiţiei economice. Astfel, se ţine cont 

de ansamblul funcţiunilor urbane, de cadrul fizic în care viaţa omului îşi poate 

dobândi întreaga sa valoare. Aceste aspecte ale evoluţiei oraşului Chişinău în 

perioada de la începutul secolului al XX-lea vom încerca să le elucidăm în cele 

ce urmează. 

1.1. MEDIUL URBAN 

1.1.1. Ambianţa geografică 

Oraşul Chişinău – centru politic, administrativ, economic şi cultural 

al Basarabiei, este plasat, din punct de vedere geografic, la 47o2 latitudine 

nordică şi 28o50 longitudine estică de la meridianul Greenwich, în partea de 

sud-est a Podişului Moldovenesc, în zona de silvostepă125 . 

XIV-XX, Iaşi, 1996, p. 11. 

123 Ibidem, p. 10. 

124 Concepţia aristotelică a oraşului vizează crearea unui mediu integrat şi perfectibil, pentru 

deplina satisfacere a exigenţelor umane. 


(Под ред. П. Крушевана), Москва, 1903, c.10; Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1997,


Structura geologică. Oraşul este situat în partea centrală a unei structuri 

geologice din sud-estul Europei, a cărei bază este formată din plăci din 

granit dispuse la o adâncime de 1150 m sub nivelul mării. Partea superioară 

a secţiunii geologice a acestei structuri este reprezentată de roci sedimentare 

din erele siluriană, devoniană, paleogenului şi neogenului. De la nord la sud 

oraşul este intersectat de un strat de recife mediosarmatice. Straturile argilonisipoase, 

prezente pe întreg teritoriul oraşului, au o adâncime de la 2 la 30 m. 

Pe pantele văii râului Bâc sunt terase aluviale cu o lăţime de până la 1,3 m. 

Bogăţiile minerale. În perioada cercetată, ca şi în prezent, pe teritoriul 

Chişinăului şi în împrejurimile lui se aflau numeroase zăcăminte de materiale 

de construcţiei: var, calcar, piatră brută de construcţie, argilă, nisip, pietriş. De 

asemenea, erau exploatate cinci zăcăminte de materiale de piatră şi var stins: la 

Cricova, Mileştii Mici, Chişinău, Făureşti şi Goian. Cărămida şi ţigla, utilizate 

pe larg în calitate de materiale de construcţie, se produceau din materia primă 

extrasă la carierele din Bubuieci şi Mileştii Mici, iar nisipul, pietrişul şi prundişul 

– la Cobusca şi Vadul lui Vodă. Rezervele de ape subterane ale Chişinăului 

permiteau aprovizionarea parţială a municipiului cu apă potabilă. Din 

cantitatea totală de apă potabilă folosită de chişinăueni, circa 20 la sută revenea 

apelor subterane. În straturile acvatice sarmatice erau şi ape minerale 126 . 

Relieful. Teritoriul municipiului şi al periferiilor sale era împărţit în două 

sectoare: de vest şi de est, care ţineau de zona Colinei Codrilor, reprezentate 

de cumpene înguste ale apelor şi de pante de teren alunecător, de asemenea, de 

sectoarele de est şi de nord care se mărginesc cu Câmpia Nistrului. O componentă 

importantă a Chişinăului o constituia, ca şi în prezent, valea Bâcului şi 

pantele ei dezmembrate. Partea cea mare, de pe malul drept al Bâcului, ocupa 

trei terase străbătute de câteva vâlcele. În partea de sud a oraşului se afla 

vâlceaua întinsă Munceşti. Partea din stânga ocupa două terase, prima cobora 

spre râu, cea de-a doua avea o altitudine de 60-90 metri. Aici a fost construit 

cartierul Râşcani. Panta din stânga a văii Bâcului, pe alocuri pietroasă, era 

întretăiată de mai multe văi şi vâlcele, orientate mai ales de la nord la sud 127 . 

Clima Chişinăului este temperat continentală. Iarna este blândă şi scurtă, 

în timp ce vara este călduroasă şi de lungă durată. Primele observaţii meteorologice 

referitoare la clima capitalei Basarabiei se făceau încă la sfârşitul secolului 

al XIX-lea la Liceul Real, precum şi la Şcoala de Vinificaţie. Conform 

informaţiilor furnizate în urma acestor observaţii, cantitatea de precipitaţii 

c. 260, 307, 310. 

126 Ibidem. 

127 Ibidem. 

51

52 

Lucia Sava 

atmosferice în Chişinău avea o medie anuală de 455, în timp ce în întreaga 

Basarabie ea reprezenta 439, 5. Urmărită în funcţie de anotimpuri, media 

cantităţii de precipitaţii atmosferice era următoarea: iarna – 75, primăvara – 

120, vara – 160 şi toamna – 100 128 . 

La începutul secolului al XX-lea, în Chişinău exista o staţiune meteorologică, 

creată cu scopul de a urmări şi de a prezenta informaţii privind cantitatea 

de precipitaţii atmosferice înregistrate în oraş (în Basarabia existau 10 staţiuni 

de acest gen). Datele de care dispunem ne permit să conchidem că observaţiile 

despre starea timpului au fost făcute pe un interval de 20-25 de ani (1888- 

1912), fiind publicate în Observatoriul de Fizică din Petrograd. 

Aceleaşi înregistrări evidenţiază că lumina solară anuală este în perioada 

studiată de 2215 ore, cea mai puternică şi mai îndelungată fiind înregistrată în 

luna iulie (329 ore), iar cea mai mică în decembrie – 54 ore. Datele prezentate 

reflectă faptul că anual sunt 71 de zile fără soare, cele mai multe fiind iarna. 

În iunie şi septembrie se înregistrează câte o zi fără soare, pe când în iulieaugust 

astfel de zile lipsesc cu desăvârşire. Predomină vânturile din direcţiile 

de nord şi de nord-vest, iarna, uneori, sunt vânturi din sud-est, rezultate din 

ciclonul siberian. Viteza medie anuală a vântului oscilează între 2.5 – 4.5 m/s. 

Iarna durează la Chişinău în medie 78 de zile, iar în unii ani durata ei este de 

la 31 la 123 de zile. Temperaturile perioadei de iarnă se caracterizează prin 

instabilitate, în mediu putând scădea până la -5 o C în perioada lunilor noiembrie-martie. 

Primăvara începe la 1 martie şi durează cam 70 de zile, considerându-se 

că se termină în prima decadă a lunii mai. La mijlocul lunii mai 

începe vara, deşi venirea ei variază de la un an la altul. Temperatura medie în 

iulie este cea mai înaltă – de 21,5 o C, în anumite perioade atingând 25 o , 30 o şi 

35 o . În total, în perioada caldă se înregistrează 87 de zile cu temperatura 25 o . 

Căldurile sunt condiţionate de pătrunderea aerului uscat continental sau a 

aerului tropical din periferiile de sud sau de vest ale anticicloanelor din Asia 

Centrală sau Africa de Nord 129 . 

Apele curgătoare din Chişinău fac parte din bazinul Nistrului. Prin 

Chişinău curge râul Bâc, iar la periferia de sud-vest – râuleţul Işnovăţ, afluent 

de dreapta al Bâcului. Malurile râului sunt mlăştinoase, iar odată cu îndepărtarea 

de albie devin mai înalte şi mai nisipoase 130 . 

Flora şi fauna. Conform specialiştilor în domeniul biologiei, la începutul 

secolului trecut, pe teritoriul Chişinăului erau înregistrate 27 specii de mamifere, 

75 specii de păsări şi 14 specii de reptile şi amfibii. Dintre târâtoare se 

128 Basarabia agricolă. Organul Societăţii Agronomilor, filiala Basarabia, 1920-1921, p. 161. 

129 Ibidem, p. 163. 

130 Z. Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, 2001, p. 60.


întâlnesc încă din timpuri străvechi cârtiţele, aricii, şoarecii de câmp, liliecii, 

diferite rozătoare, veveriţe, iar dintre animalele de pradă – nevăstuicile, dihorii 

şi jderii. Pe meleagurile chişinăuene îşi fac cuib 53 de specii de păsări, unele 

fiind migratoare, altele obişnuiesc să rămână numai în timpul iernii. Printre 

cele mai des întâlnite în centrul urban sunt: porumbeii, lăstunii, graurii, 

vrăbiile. Componenţa reptilelor şi amfibiilor nu este prea bogată, dar sunt 

frecvent întâlnite şopârlele, şerpii, broaştele 131 . 

Deosebit de semnificative pentru mediul geografic al capitalei Basarabiei 

erau zonele forestiere, folosite atât ca centre de agrement şi odihnă, cât şi 

în calitate de furnizoare de alimente. Pădurile ocupau în întregime judeţul 

Chişinău, ajungând până la Orhei şi erau aşezate pe lanţul de munţi Mehur. 

Specialiştii în domeniul botanicii au stabilit, între altele, că în ocolul silvic 

al Chişinăului se găseau mai multe specii de plante şi arbori, printre care: 

scoruşul de munte (Sorbus Aucuparia) şi două esenţe de mesteacăn (Betula 

Verucoza Ehrl şi Betula Pubescens Ehrl) 132 . 

1.1.2. Zone urbane 

Avantajul de a fi capitală. Creaţie a epocii „ţariste” 133 , din punctul de 

vedere al formei şi al exteriorului, oraşul îndreptăţeşte pe deplin aprecierile lui 

A. Toynbee în ceea ce priveşte modalităţile de alegere a capitalelor pe considerente 

de convenabilitate: atât în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare 

cu mărfuri, în legătura cu administraţia provinciei şi în menţinerea securităţii, 

dar şi în alegerea capitalei pe considerente de strategie134 . Evoluţia sa ca şi 

capitală a fost determinată, în mare măsură, de faptul că oraşul Chişinău s-a 

format într-un context economico-social, politic, ideologic şi cultural specific, 

ca urmare a influenţei mediului rusesc, aspecte care şi-au lăsat amprentele 

asupra evoluţiei mentalităţii şi vieţii cotidiene. 

Străzi şi cartiere. Ca şi majoritatea marilor oraşe ale Imperiului Rus, 

Chişinăul ocupa un teritoriu întins, iar clădirile erau despărţite între ele prin 

străzi, grupate în cartiere. La începutul secolului al XX-lea, Chişinăul ocupa o 

suprafaţă de aproximativ 4500 desetine de pământ, dintre care 770 erau rezervate 

caselor şi curţilor, iar 2500 erau ocupate de grădini şi vii. În anul 1900, 

suprafaţa oraşului a crescut cu încă 2088 desetine, prin cumpărarea moşiei 

periferice Visterniceni, unde va fi construită zona urbană a Râşcanilor135 . 

131 Basarabia agricolă. Organul Societăţii Agronomilor, filiala Basarabia, 1920-1921, p. 151. 

132 Ibidem, p. 152. 

133 Şt. Ciobanu, Chişinăul, Chişinău, 1996, p. 35. 

134 A. Toynbee, Oraşele în mişcare, Bucureşti, 1979, p. 131. 

135 Z. Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, p. 60. 

53

54 

Lucia Sava 

În perioada cercetată, oraşul era divizat convenţional în patru sectoare. 

Conform raportului şefului de poliţie Lazarev din 29 martie 1851 către guvernatorul 

militar al Basarabiei, general-locotenentul P. Fiodorov, „...planul 

oraşului a fost întocmit de arhitectul Zauşkevici în limitele lui actuale; a fost 

făcută o nouă divizare a sectoarelor, au fost denumite străzile şi stradelele, 

deoarece multe dintre ele nu aveau denumiri sau numere...” 136 . 

Raportul menţionat includea, de asemenea, lista străzilor din fiecare sector, 

a căror divizare şi denumire va fi păstrată şi în perioada studiată (vezi planul 

oraşului din schiţa 1): 

Sectorul I: Străzile longitudinale: Cauşanskaia, Gostinaia, Moskovskaia, 

Kievskaia, Podolskaia, Leovskaia, Reinskaia. Străzile transversale: Galbinskaia, 

Gubernskaia, Seminarskaia, Iaskaia, Buiucanskaia, Meşceanskaia, Nemeţkaia, 

Moghiliovskaia, Gospitalinaia, Ostrogskaia, Orgheevskaia. Acelaşi sector 

includea stradelele Poliţeiski, Varfolomeevski şi Fontannîi, cartierele 1-67 şi 

suburbia Buiucani. În total sectorul 1 avea 18 străzi, 3 stradele, 66 cvartale, 2 

biserici şi 24 de clădiri de stat şi instituţii de învăţământ 137 . 

Sectorul II includea Străzile longitudinale: Cauşanskaia, care continua din 

sectorul I până în sectorul IV, Gostinaia, Moskovskaia, Kievskaia, Podolskaia, 

Leovskaia, Reinskaia. Străzile transversale: Galbinskaia, Mihailovskaia, 

Kupeceskaia, Armeanskaia, Bolgarskaia, Benderskaia, Izmailskaia, Kiliiskaia, 

Svecinaia, Kirovskaia, stradela Fontannîi, cvartalele 67-130 şi suburbiile 

Malina Nouă, Malina Mică şi Schinoasa. În total, acest sector avea 17 străzi, 

o stradelă, 64 cartiere, o biserică, 4 clădiri de stat şi instituţii de învăţământ 138 . 

În Sectorul III erau concentrate 38 de străzi, 8 stradele, 85 cvartale şi 

4 biserici: Străzi longitudinale: Cauşanskaia, Haralampievskaia, Andreevskaia, 

Ilinskaia, Kiprianovskaia, Fariseevskaia, Evreiskaia, Armeanskaia, Katelinova, 

Măcărescu, Donici, Salos, Kaţicovoi, Tureţkaia, Konstantinovskaia, Aziatskaia, 

Bannaia, precum şi cele care continuau din sectorul I, Gubernskaia, 

Seminarskaia, Iaskaia, Buiucanskaia, Meşceanskaia, Nemeţkaia. Străzile transversale: 

Minkovskaia, Rîşcanskaia, Maklerskaia, Ceasovennaia, Fontannaia, 

Sinagogovskaia, Ecaterinskaia, Pavlovskaia, Antonovskaia, Prunculovskaia, 

Batţavskaia, Inzovskaia, Blagoveşcenskaia, Kamenolomnaia. Stradele: Mîlnîi, 

Purcelovski, Karaimski, Begucii, Greceski, Greaznîi, Kozaţki, Greculovoi, 

cartierele 130-215. Aici se găseau Biserica Sf. Ilie, Buna Vestire, Catedrala 

Veche şi Biserica Armenească 139 . 

136 D. Poştarencu, Străzile Chişinăului: denumiri vechi şi actuale, Chişinău, 1998, p. 1. 

137 Ibidem, p. 2. 

138 Ibidem, p. 2-3. 

139 Ibidem, p. 3.


Sectorul IV includea 29 de străzi, 8 stradele, 54 cartiere, 5 biserici şi 5 

case de stat şi instituţii de învăţământ, repartizate astfel: Străzi longitudinale: 

Cauşanskaia, Akimovskaia, Haralampievskaia, Cojuhariskaia, Irinopolskaia, 

Ostapovskaia, Gorceşnaia, Iakovlevskaia, Voznesenskaia, Salganaia, Kagulskaia, 

Belekleevskaia, Stavrievskaia, Balşovskaia, Ogorodnaia. Străzi transversale: 

Tiibaşovskaia, Mihailovskaia, Kupecenskaia, Armeanskaia, Bolgarskaia, 

Benderskaia, Izmailskaia, Kiliiskaia, Svecinaia, Popovskaia, Serbskaia, Ivanovskaia, 

Titovskaia, Gheorghievskaia. Stradele: Sinadinovski, Lancasterski, 

Obşcii, Mazarachievski, Moldavanski, Vdovii, Kladbieşcenski, Petrovski, 

cât şi cartierele 215-269, bisericile Sf. Haralampie, Sf. Gheorghe, Înălţarea 

Domnului, Măzărache, Grecească, podurile Bender, Căuşeni şi Rîşcani şi 

suburbia Tăbăcăria 140 . 

Prin urmare, în total, conform planului în cauză, oraşul Chişinău era divizat 

în 102 străzi, 20 stradele, 269 cartiere, care includeau 12 biserici, 35 clădiri 

publice şi ale instituţiilor de stat, 11 pieţe, 10 bariere, 7 poduri şi 5 suburbii. 

Până la Unirea Basarabiei cu România n-au fost înregistrate modificări 

substanţiale în divizarea oraşului, cu excepţia schimbării denumirilor unor 

străzi, intervenite în anul 1912. În cadrul şedinţei Consiliului Directorilor al 

Republicii Moldoveneşti din 15 martie 1918, a fost decisă includerea zonei 

rurale Râşcanovca în calitate de suburbie a oraşului. După Marea Unire, o 

bună parte din străzi au fost redenumite, astfel, în perioada interbelică acestea 

aveau 2-3 denumiri. 

1.1.3. Populaţia 

Un oraş suprapopulat. Problema demografică era una actuală pentru 

începutul secolului al XX-lea; aceasta în condiţiile în care Chişinăul era oraşul 

cu cei mai mulţi locuitori ai provinciei Basarabia şi unul dintre cele mai populate 

oraşe ale Imperiul Rus141 . 

Ca şi alte capitale, oraşul Chişinau a jucat rolul de creuzet, atrăgând imigranţi 

din diverse locuri, cu diverse limbi materne, diverse obiceiuri şi moravuri şi 

din diferite clase sociale. Acest fenomen era unul aparent „normal”, în condi- 

140 Ibidem, p. 3. 

141 В. И. Жуков, Города Бессарабии (1861-1900 г.г.), Кишинев, 1975, c. 130. Conform afirmaţiilor 

istoricului V. Jukov, în anul 1897 oraşul Chişinău se situa pe locul 14 printre 

oraşele europene ale Imperiului Rus, a căror populaţie depăşea 100 mii de locuitori, 

după: Petersburg (1,2 milioane), Moscova (1 milion), Odessa (405 mii), Riga (282 mii), 

Kiev (247 mii), Harkov (174 mii), Vilnius (155 mii), Kazani (130 mii), Saratov (137 mii), 

Astrahani (113 mii), Rostov-pe-Don (120 mii), Ekaterinoslav (113 mii), Tula (115 mii), 

Chişinău (108 mii). 

55

56 

Lucia Sava 

ţiile politicii de rusificare şi de deznaţionalizare, urmărită de autorităţile ţariste. 

Acestea au atras recruţi eterogeni, în primul rând, din provinciile statului ce 

se aflau sub stăpânirea guvernului din capitală, dar şi din regiuni de dincolo 

de frontierele statului. Imigrarea în capitală a fost în unele cazuri forţată, iar 

în alte cazuri – voluntară, fenomen apreciat astfel de A. Toynbee: „În ambele 

aceste categorii de imigranţi deveneau rezidenţi indezirabili într-un oraş ai 

cărui locuitori erau, prin însăşi prezenţa lor, în măsură să influenţeze soarta 

guvernului ce-şi avea sediul acolo, influenţând în mod indirect soarta celorlalţi 

supuşi, din toate teritoriile aflate sub stăpânirea acelui guvern” 142 . 

Conform datelor statistice ale perioadei, la 1 ianuarie 1902 populaţia 

oraşului Chişinău era constituită din 131, 3 mii persoane de ambele genuri, 

în timp ce judeţul era reprezentat de 182, 5 mii persoane 143 . Datele cele mai 

detaliate şi mai exacte despre numărul şi componenţa populaţiei oraşului le 

conţine Recensământul imperial din 1897. Din aceste considerente, atunci 

când ne vom referi la acest aspect al problemei, vom face trimitere la documentul 

menţionat. 

La această dată, judeţul Chişinău ocupa o suprafaţă de 3271,9 km², densitatea 

populaţiei reprezenta 85,47 locuitori/km, iar numărul total al populaţiei 

judeţului era de 279 657 persoane, dintre care 144 625 bărbaţi şi 135 032 

femei. În oraşul Chişinău locuiau în total 108 483 persoane – 56 734 bărbaţi 

şi 51 749 femei, 1 361 fiind locuitori temporari şi 1 813 – străini (conform 

tabelului 1) 144 . 

Cercetătoarea S. Kustreabova, referindu-se la evoluţia oraşelor Basarabiei 

în perioada interbelică, atestă mai multe fluctuaţii ale dinamicii populaţiei 

oraşului Chişinău în anii 1897-1919, determinate de condiţiile social-economice 

şi politice ale perioadei. Conform afirmaţiilor sale, numărul populaţiei 

oraşului cunoaşte o creştere rapidă în perioada de la începutul secolului 

(în 1902 acesta avea 131000 locuitori), în timp ce în ajunul Primului 

Război Mondial se înregistrează o scădere a numărului chişinăuenilor până la 

125 000 145 . Totodată, Marea Unire a creat condiţii favorabile pentru sporirea 

populaţiei, ca urmare, în anul 1919 oraşul Chişinău avea 133 000 locuitori, 

fiind al doilea oraş (după Bucureşti) în cadrul României întregite 146 . 

142 A. Toynbee, Oraşele în mişcare, Bucureşti, 1979, p. 196. 


(Под ред. П. Крушевана), Москва, 1903, c. 41. 


Издание Центрального Статистического Комитета Министерства Внутренних Дел, 1905, 

c.1. 

145 С. Ф. Кустрябова Города Бессарабии (1918-1940), Кишинев, 1986, c. 26-27. 

146 I. Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, 2001, p. 20.


O diversitate socială şi etnică. Sub acest aspect, oraşul Chişinău era 

destul de eterogen. Am menţionat anterior în ce condiţii se constituie şi se 

cristalizează această diversitate etnică şi socială, de regulă, în oraşele-capitală 

şi, nemijlocit, în Chişinău. Pentru a evidenţia diversitatea populaţiei oraşului 

în ceea ce priveşte componenţa etnică şi socială, precum şi nivelul de instruire, 

am apelat la datele Recensământului imperial din 28 ianuarie 1897, iar uneori, 

pentru a face anumite comparaţii, am apelat la datele Recensământului din 1930, 

care sunt cele mai complete în această privinţă. 

Ritmul vieţii în oraş poate fi studiat după repartizarea populaţiei după 

criteriul de sex şi de vârstă. Conform datelor extrase din Recensământul de la 

1897, populaţia oraşului era repartizată astfel (conform tabelului 2): 2,49% 

băieţi şi 2,78% fete aveau vârsta mai mică de 1 an, 18,01% băieţi şi 19,95% 

fete aveau între 1-9 ani, 19,49% băieţi şi 23,62% fete aveau între 10-19 

ani, 25,52% băieţi şi 16,60% fete aveau vârsta cuprinsă între 20-29 ani, 

12,33% bărbaţi şi 13,27% femei aveau 30-39 ani, 9,54% bărbaţi şi 9,94% 

femei aveau 40-49 ani. Populaţia de vârstă înaintată a oraşului era redusă din 

punct de vedere numeric: 6,53% bărbaţi şi 7,36% femei aveau între 50-59 

ani, aproximativ 2% din numărul locuitorilor oraşului aveau vârsta cuprinsă 

între 60 şi 80 de ani, iar 11 bărbaţi şi 9 femei (0,02%) depăşeau vârsta de 

100 de ani 147 . 

Acelaşi recensământ conţine informaţii preţioase referitoare la repartizarea 

populaţiei oraşului Chişinău conform criteriului de vârstă şi al situaţiei de 

familie (tabelul 3): astfel, majoritatea populaţiei oraşului era reprezentată de 

celibatari, 61 360 locuitori (56,56%), dintre care 60,65% bărbaţi şi 52,08% 

femei. Cei mai mulţi celibatari, femei şi bărbaţi, aveau vârsta cuprinsă între 

20-29 ani (20%). 39 346 persoane (36,27%) trăiau în cadrul familiilor, dintre 

care 36,33% bărbaţi şi 36,21% femei erau căsătoriţi. Cele mai multe căsătorii 

reuneau persoane cu vârsta între 20 şi 50 de ani. În acelaşi timp, fetele se căsătoreau 

mai devreme decât băieţii: 24 de fete care aveau între 15-16 ani şi 432 

cu vârsta între 17-19 ani erau căsătorite, spre deosebire de 18 băieţi care aveau 

aceeaşi vârstă. 7127 persoane (6,57%) erau văduve: 2,63% bărbaţi şi 10,86% 

femei; dintre acestea, erau înregistrate în rândul persoanelor cu vârsta de peste 

60 de ani – 42,23%, precum şi a celor care aveau între 50-59 ani – 25,13%. 

În anul 1897 erau înscrise 233 de cazuri de divorţ (0,215%). Cele mai multe 

persoane divorţate (48,50%) aveau între 20 şi 29 ani; dar divorţurile erau frec- 



c. 10-11. 

57

58 

Lucia Sava 

vente şi printre persoanele de vârstă înaintată, 16,31% depăşeau 60 de ani. 

În rândurile persoanelor divorţate femeile deţineau întâietatea (0,30%), spre 

deosebire de bărbaţi (0,14%) 148 . 

Astfel, constatăm, că schimbările profunde intervenite la începutul secolului 

al XX-lea în domeniul nupţialităţii au determinat o modificare a structurilor 

familiale, cât şi o diversificare a modului de viaţă. Chiar dacă vârsta 

persoanei de referinţă şi tipul de locuinţă rămân criteriile determinante ale 

modului de habitat, totuşi, ar trebui să ţinem cont şi de alte criterii, cum ar fi, 

starea civilă legală a indivizilor, care permite o diferenţiere majoră a comportamentelor 

în materie de habitat, în cadrul unei categorii definite de menaj: 

persoană singură, familie monoparentală sau cuplu. 

Majoritatea tinerilor îşi părăsesc părinţii pentru a se căsători, divorţurile 

şi separările fiind mai puţin frecvente, iar viaţa solitară începe în momentul 

decesului soţului, în cazul în care părintele în vârstă nu este primit de unul 

dintre copiii săi pentru a locui împreună. 

Pentru completare, vom prezenta câteva exemple din epocă. Hélène 

Yvert-Jalu a realizat un studiu amplu despre interacţiunea dintre dreptul de 

divorţ, contextul politic şi social şi frecvenţa divorţurilor în Rusia Sovietică. 

Autoarea evidenţiază că în vechea Rusie căsătoria nu putea fi desfăcută decât 

de către autoritatea religioasă care o consacrase. 

Svod zakonov, act de drept rus apărut în timpul domniei ţarului Nicolae I, 

specifica patru cauze legale de divorţ: 

1. Adulterul din partea unuia dintre soţi stabilit pe bază de dovezi; 

2. Impotenţa sau sterilitatea anterioare mariajului; 

3. Degradarea civilă; 

4. Absenţa timp de 5 ani sau de 10 ani pentru soldaţi 149 . 

Aceeaşi autoare menţionează că exista un paralelism între structura familiei 

şi cea a statului. Tânăra soţie trebuia să se supună atât autorităţii soţului ei, 

cât şi socrilor. Soţul era investit cu aceleaşi puteri asupra soţiei şi copiilor pe 

care le avea proprietarul de pământ asupra supuşilor săi 150 . 

Astfel, constatăm că la ruşii ortodocşi se conturează două tipuri de familie, 

care coexistau: una patriarhală şi arhaică caracterizată printr-o viaţă rudimentară, 

vizibilă îndeosebi, printre ţărani, care constituia în 1913 82% din populaţia 

totală a Rusiei, şi alta, mai modernă, lăsând loc necesităţilor personale şi vieţii 

de cuplu, cea a unui număr redus de persoane care aparţineau intelectualităţii. 

148 Ibidem, p. 26-27. 

149 H. Yvert-Jalu, L’histoire du divorce en Russie Soviétique. Ses rapports avec la politique familiale et les 

réalités sociales // Population, nr. 1, Paris, 1981, p. 41-62. 

150 Ibidem, p. 43.


Familia este cu atât mai importantă, cu cât viaţa religioasă, economică, juridică, 

politică, morală, viaţa publică şi viaţa privată sunt toate încheiate în jurul 

acesteia, formând un tot coerent, apărând oamenilor ca un fapt de „drept 

natural”, o creaţie a divinităţii, o necesitate organică de viaţă 151 . 

Pe de altă parte, familia este cea care formează o treaptă medie şi o instituţie 

de trecere între individ şi societate. În primul rând, prin creşterea individului 

ca pe un viitor membru al societăţii, socializându-l pedagogic, şi în al 

doilea rând, oferindu-i în tot decursul vieţii lui un sprijin şi un loc de refugiu 

în lupta pe care acesta o duce pentru viaţa socială. În al treilea rând, prin 

faptul că familia a fost întotdeauna cea mai directă şi cea mai firească dintre 

comunităţile umane impuse, în jurul ei s-au închegat o serie de activităţi care 

ţin de creşterea fizică şi morală a indivizilor. 

Datorită condiţiilor de trai diferite, dezvoltării inegale, sau pur şi simplu 

unei inegalităţi de interese între diverse grupuri familiale, s-a ajuns uneori la 

o autonomizare a fiecărui grup familial în societate, fapt care a contribuit la 

consolidarea caracterului lor de unitate socială distinctă. 

Totodată, spre deosebire de lumea rurală, în cadrul de viaţă urban, mediul 

de familie se schimbă: individul este mai izolat, el se prezintă ca unitate economică 

şi morală de sine stătătoare. 

La fel de importantă pentru stabilirea evoluţiei demografice a oraşului 

Chişinău în perioada cercetată este natalitatea, care depinde de diverşi factori, 

unii de domeniul biologic, alţii – cu caracter social. Cauzele modificărilor 

demografice sunt de natură economică şi socială: suprimarea muncii copiilor, 

urbanizarea, creşterea mai rapidă a necesităţilor cotidiene în raport cu 

nivelul de trai etc. Alte cauze sunt de natură morală sau religioasă: emanciparea 

femeii, slăbirea spiritului de familie, reducerea practicilor religioase. 

Situaţia natalităţii populaţiei aflată în creştere este evidentă şi în perioada 

anilor 1909-1912 (tabelul 4) 152 . Analiza datelor ne permite să constatăm că 

în decursul celor patru ani (1909-1912) s-au născut mai mult băieţi (28 207, 

ceea ce constituie 51,44% din numărul total al născuţilor) decât fete (26 630, 

48,56%); în acelaşi timp, numărul total al populaţiei de ambele genuri a înregistrat 

o creştere uşoară (câteva sute de la un an la altul). 

Studierea comparată a mortalităţii înregistrate în oraş ne permite să 

conchidem că numărul persoanelor decedate este direct proporţional cu 

numărul persoanelor care s-au născut, pe primul loc situându-se bărbaţii: 

151 X. Costaforu, Cercetarea monografică a familiei. Contribuţie metodologică, Bucureşti, 2005, p. 10. 


1913 год, Кишинев, 1914, c. 82. 

59

60 

Lucia Sava 

23 680 de decese timp de patru ani (53,91% din numărul total de decese) şi 

20 247 de cazuri de deces ale femeilor (46,09%) 153 . Analiza mai profundă a 

raportului natalitate-mortalitate ne dă posibilitate să evidenţiem că în perioada 

anilor 1909-1912 s-au născut cu 10 910 persoane mai mult decât au 

decedat, dintre care 4 527 bărbaţi şi 6 383 femei, fapt care ne permite să 

evidenţiem sporirea naturală a numărului populaţiei în perioada respectivă. 

Pe de altă parte, rezultatele acestui raport ne demonstrează că longevitatea 

era mai ridicată în rândul persoanelor de gen feminin (58,51%) decât la cele 

de gen masculin (41,49%). Diferenţa rezultată se explică, în principal, prin 

modul de viaţă mai sănătos, mai activ al femeilor comparativ cu cel al bărbaţilor 

(cele mai multe vicii: fumatul, alcoolul, războiul etc. se întâlnesc printre 

bărbaţi). 

În acelaşi context, am considerat necesară evidenţierea situaţiei căsătoriilor 

înregistrate în perioada celor patru ani, 1909-1912. 154 Cifrele prezentate 

nu reflectă situaţia divorţurilor, din aceste considerente, ele nu ne permit să 

evidenţiem un raport direct al căsătoriilor şi divorţurilor în această perioadă. 

Aşadar, cele mai multe căsătorii au fost oficiate în anul 1909 (26,96% din 

numărul total al căsătoriilor înregistrate în perioada celor patru ani studiaţi), 

când s-au format 3 029 familii noi, în următorii trei ani cifra căsătoriilor înregistrate 

scade nesemnificativ, astfel încât pe parcursul celor patru ani, 1909- 

1912, au luat fiinţă 11 236 de familii, cifră considerabilă pentru epocă. 

Ca urmare, din punctul de vedere al numărului populaţiei, oraşul Chişinău 

se încadra în parametrii unui adevărat centru urban aflat în ascensiune, ca 

urmare a mai multor factori, printre care trebuie considerat şi cel al modernizării 

societăţii. 

Informaţii referitoare la componenţa etnică şi socială, precum şi la nivelul 

de instruire al populaţiei oraşului Chişinău au fost selectate din Recensământul 

din 28 ianuarie 1897. Conform acestuia, la această dată, Basarabia 

avea 1 935 412 locuitori, dintre care 293 332 (15,2%) erau concentraţi în 

oraşe, iar 1 642 080 (84,8%) constituiau populaţia rurală. În calitate de centru 

administrativ al Basarabiei, oraşul Chişinău, care avea 56 734 populaţie de sex 

masculin şi 51 749 populaţie de sex feminin, se situa pe primul loc 155 . 

Conform aceluiaşi Recensământ, analizând componenţa naţională a populaţiei 

oraşului Chişinău după criteriul limbii materne, situaţia era următoarea: 

pe primul loc se situau evreii, care reprezentau circa 45, 93% (49 829 indi- 

153 Ibidem, p. 82. 

154 Ibidem, p. 82. 

155 Ibidem, p. 1.


vizi) din numărul total al locuitorilor oraşului (108 483, pentru comparaţie, în 

întregul judeţ Chişinău evreii reprezentau doar 19,48% din numărul total al 

populaţiei, ceea ce înseamnă că în oraş erau concentraţi cu aproximativ 30% 

mai mulţi evrei decât în judeţ, conform tabelului 5) 156 . Aceştia erau urmaţi de 

vorbitorii de limbă rusă (32 722 locuitori, 30,16%, în timp ce în judeţ ruşii, 

ucrainenii şi bieloruşii constituiau doar 13,81% din numărul total al populaţiei) 

şi abia pe locul al treilea se situa populaţia băştinaşă, moldovenii, care 

constituiau 17,58% (19 081 locuitori) în oraş şi 62,90% în judeţ. În afara naţionalităţilor 

deja prezentate, în oraşul Chişinău mai locuiau polonezi (2,99%), 

nemţi (1,17%), bulgari (0,85%), precum şi un număr nesemnificativ de 

armeni (0,34%), greci (0,28%), ţigani (0,13%), turci (0,03%) etc. (tabelul 5) 157 . 

În acelaşi timp, structurată conform criteriului confesiunii religioase (tabelul 6), 

populaţia oraşului Chişinău era divizată după cum urmează: creştinii ortodocşi 

şi coreligionarii (edinoverţii, conform Recensământului), reprezentau 46,59% 

(27 136 bărbaţi şi 23 408 femei) din numărul total al locuitorilor oraşului, 

în timp ce această confesiune constituia 76,84% în întregul judeţ Chişinău. 

Creştinii erau urmaţi de evrei la o diferenţă nesemnificativă (46,31%), 24 630 

bărbaţi şi 25 607 femei în oraş şi 19,63% în judeţ. Dintre celelalte confesiuni 

religioase întâlnite în oraş mai consistentă apare cea romano-catolică (3,54%), 

în mare parte compusă din etnicii polonezi, dar se întâlnesc şi credincioşi de 

rit vechi (2,05%), luterani (0,89%), armeni gregorieni (0,39%), musulmani 

(0,18%), cât şi alte confesiuni religioase creştine şi necreştine. 158 

Aşadar, conform Recensământului din 1897, populaţia majoritară a 

oraşului Chişinău o constituiau evreii, urmaţi de ruşi (împreună cu ucrainenii 

şi bieloruşii), şi abia în al treilea rând – de către moldoveni – români. Analiza 

datelor efectuată ulterior a demonstrat însă că rezultatele Recensământului în 

ceea ce priveşte componenţa naţională a populaţiei Basarabiei nu reflectau 

veridic realitatea. 

În 1907, V. N. Butovici, care deţinea funcţia de director al şcolilor din 

Basarabia, a acumulat un bogat material etnografic, publicat în anul 1916, 

urmărind scopul studierii în continuare a procesului „românizării rapide a 

populaţiei ne-moldoveneşti, cu precădere a celei ucrainene” 159 . În baza materialului 

statistic acumulat, autorul menţionează privind datele înregistrate în 

timpul Recensământului : „Cea de-a patra naţionalitate, după număr, o repre- 

156 Ibidem, p. 2-3. 

157 Ibidem, p. 2-3. 

158 Ibidem, p. 68-69. 

159 В. Н. Бутович, Материалы для этнографической карты Бессарабской губернии, Киев, 1916, 

c. 3. 

61

62 

Lucia Sava 

zintă ruşii. În realitate, numărul lor este mai mic decât cel pe care îl indică 

Recensământul, deoarece împreună cu ei au fost incluse în calcule aproape 

toate persoanele instruite din gubernie care utilizează limba rusă literară.” 160 

Aceeaşi idee este susţinută de istoricul basarabean Ştefan Ciobanu, care scria 

cu referinţă la această problemă, că autorităţile ruseşti „...îi considerau ruşi pe 

moldovenii care ştiau ruseşte, fiind trecuţi în Recensământ la rubrica ruşi” 161 . 

Pe de altă parte, trebuie să ţinem cont de mentalitatea epocii, marcată de 

tendinţa marilor aristocraţi de a-şi învăţa copii în mod obligatoriu limba rusă, 

de a urma şcoala rusă: „Era ambiţia micilor burjui de a înnobila pe această 

cale o odraslă, de a face din odorul lor o barişnia desăvârşită... Am înţeles de 

ce aud pretutindeni, pe uliţi tineretul vorbind această dulce limbă... Stăpânirea 

întreprinse cu viclenie rusificarea mamelor...” 162 . 

Această situaţie se va menţine încă mult timp şi în perioada de după 

Unire. Într-o cronică din ziarul „Cuvânt Moldovenesc” din 30 octombrie 

1929, unul din corespondenţi scria: „Mă aflam întâmplător la examenele de 

echivalare ce se dădeau la un liceu românesc (din Chişinău, n.n.). Din tot 

puhoiul de tineret de ambele sexe care aşteptau pe culoare nici măcar unul ca 

să vorbească româneşte, cel puţin în localul liceului a cărui emblemă arăta că 

e românesc...” Acest lucru nu este ieşit din comun, având în vedere structura 

etnică a oraşului 163 . 

În studiul lui S. Bruk şi V. Kabuzan, referitor la componenţa etnică a 

populaţiei Rusiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al 

XX-lea, se subliniază că în timp ce Recensământul din 1897 a stabilit cu exactitate 

suficientă numărul populaţiei, aceasta nu se poate spune despre componenţa 

structurii etnice. În viziunea acestor autori nu a fost corect ca indiciu 

de determinare a identităţii etniei numai alegerea limbii materne, deoarece „în 

condiţiile evoluării proceselor de asimilare înstrăinarea de propria naţionalitate 

începe odată cu dezicerea de limba maternă.” 164 . 

În aceeaşi ordine de idei, analizând recent aprecierile demografiei istorice 

sovietice, istoricul D. Poştarencu susţine că datele Recensământului din 

1897 referitoare la structura etnică a populaţiei „doar cu mari rezerve pot fi 

utilizate” 165 . 

160 Ibidem, p. 23. 

161 Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 31. 

162 M. Sadoveanu, Drumuri basarabene, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 34. 

163 Cuvânt Moldovenesc, 30 octombrie 1929. 

164 С. И. Брук, В. М. Кабузан, Динамика и этнический состав населения России в эпоху 

империализма (конец XIX в – 1917 г.) // История СССР, nr. 3, 1980, c. 90. 

165 D. Poştarencu, Componenţa etnică şi nivelul de instruire al populaţiei urbane din Basarabia //


După 1897, componenţa etnică a populaţiei oraşelor basarabene (inclusiv 

a Chişinăului) a fost prezentată mai târziu în paginile ediţiei anuale a Comitetului 

de Statistică al Basarabiei – Privire generală asupra guberniei Basarabiei pentru 

anul 1911. Conform acestuia, proporţia evreilor din Chişinău este de 46%, 

adică cu 0,1% mai mare decât cea stabilită de Recensământ, deşi conform 

informaţiilor prezentate de acelaşi autor, mulţi etnici evrei au emigrat în urma 

pogromurilor evreieşti din 1903 şi 1905 166 . 

În ajunul Marii Uniri, în oraşul Chişinău moldovenii constituiau 30%, 

evreii – 46,6%, ruşii – 9%, ucrainenii – 5,3%, iar celelalte etnii – bulgarii, 

găgăuzii – 1,5% 167 . 

Din punct de vedere social, în perioada cercetată, populaţia oraşului era 

divizată în cinci categorii, fiecare dispunând de un statut juridic distinct: 

nobili (personali şi de viţă), negustorii, grupaţi în trei ghilde, mica burghezie, 

meşteşugarii şi muncitorii. Spre deosebire de populaţia rurală, cea urbană 

era mai diversificată după apartenenţa la categoria socială. În afara stărilor 

sociale menţionate, în componenţa structurală a oraşului mai intrau: cetăţenii 

de onoare, reprezentanţii clerului, ţărani, colonişti şi supuşi străini, militari, 

fiecare situându-se în condiţii sociale, economice şi fiscale diferite, fapt care 

determină caracterul diversificat al modului de viaţă al locuitorilor oraşului 

Chişinău 168 . 

Urmărită din punctul de vedere al apartenenţei sociale, componenţa populaţiei 

oraşului Chişinău conform Recensământului din 1897 era următoarea: 

majoritatea orăşenilor era reprezentată de mica burghezie (78 940 persoane, 

72,76 %), fiind urmată de ţărănime (14,28%), în timp ce nobilimea constituia 

doar 6,36 % din numărul total al populaţiei (3,06% erau nobili de viţă şi 

3,30% nobili personali). La polul opus se situau supuşii străini (1,67%), clerul 

(1,55%), negustorii, care alcătuiau 1,54%, precum şi alte categorii sociale 

(1,82%), (tabelele 7, 8) 169 . 

În ceea ce priveşte repartizarea populaţiei oraşului conform categoriei sociale 

şi a locului de naştere (tabelul 9) incluşi în toate stările sociale, 54,85% bărbaţi 


166 Ibidem, p. 52. 

167 C. Filipescu, C. Giurea, Basarabia: Consideraţiuni generale, agricole, economice şi statistice, 

Chişinău, 1919, p. 55. 

168 D. Poştarencu, Componenţa socială, confesională şi după sex a populaţiei urbane a Basarabiei 

(1850-1917) // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 4, Chişinău, 2005, p. 5. 



c. 2-3, 40-41. 

63

64 

Lucia Sava 

şi 66,30% femei erau născute în oraş, 12,43% bărbaţi şi 13,73% femei s-au 

născut în alte judeţe ale Basarabiei, 31,53% bărbaţi şi 19,13% femei s-au 

născut în alte provincii ale Imperiului Rus, şi doar 1,18% bărbaţi şi 0,93% 

femei s-au stabilit la Chişinău din alte state 170 . Din numărul total de nobili de 

viţă (2,70% bărbaţi şi 3,46% femei) 0,98% bărbaţi şi 1,52% femei erau originari 

din Chişinău, 0,53% bărbaţi şi 0,64% femei s-au născut în alte judeţe ale 

Basarabiei, iar 1,17% bărbaţi şi 1,23% femei erau originari din alte provincii 

ale Imperiului Rus. Cât priveşte nobilii personali şi funcţionarii, 1,21% bărbaţi 

şi 1,65% femei s-au născut în Chişinău, iar 1,09% bărbaţi şi 1,08 femei s-au 

stabilit în oraş din alte provincii ale Imperiului Rus 171 . 

Starea civilă a populaţiei după categoriile sociale era, de asemenea, variată 

(tabelul 10): în rândurile nobililor de viţă şi personali, cei mai mulţi erau celibatari 

(3,52%), persoanele căsătorite reprezentau 2,13%, cele văduve 0,68%, 

iar cele divorţate doar 0,02%. Clerul era reprezentat, conform stării civile, 

astfel: 1,32% o constituiau celibatarii, 0,16% persoanele căsătorite, 0,07% 

cele văduve şi, doar un singur caz, o femeie divorţată. Celelalte categorii 

sociale (cetăţenii de onoare, negustorii, ţăranii etc.) se împărţeau în: celibatari 

(20,17%), căsătoriţi (27,74%), văduvi (4,97%), divorţaţi (0,16%), nu se ştie 

(0,33%) 172 . 

În această ordine de idei, nobilimea, deşi redusă numeric, reprezenta categoria 

socială privilegiată. Ea era compusă din nobili de viţă (potomstvennîe 

dvoreane) şi nobili personali (licinnîe dvoreane). Conform datelor prezentate de 

Gh. Bezviconi, în perioada anilor 1812-1918, din punct de vedere al titlurilor, 

nobilimea Basarabiei era împărţită în următoarele categorii: a) nobleţea conferită 

de suveran; b) nobleţea obţinută pentru merite militare; c) nobleţea obţinută 

pentru servicii publice; d) nobilimea imigrantă; e) nobilimea fără titluri 173 . 

Nobilii de viţă dispuneau de anumite înlesniri sociale, ei aveau dreptul de a 

constitui corporaţii, de a ocupa funcţii administrative, ei puteau să se implice 

activ în viaţa cotidiană a oraşului, beneficii pe care nu le aveau nobilii personali 

al căror titlu era viager. 

Clerul constituia o altă stare socială priviliegiată, scutită de impozitul pe 

cap de locuitor, de recrutare, cât şi de pedepse corporale 174 . Deoarece în oraş 

existau lăcaşuri de cult ale diferitor confesiuni religioase, cu excepţia clerului 

170 Ibidem, p. 32-35. 

171 Ibidem, p. 34-35. 

172 Ibidem, p. 66-67. 

173 Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1940, p. 3. 

174 D. Poştarencu, Componenţa socială, confesională şi după sex a populaţiei urbane a Basarabiei 

(1850-1917) // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 4, Chişinău, 2005, p. 7.


ortodox majoritar, activau slujitori ai bisericilor mozaice, romano-catolice, 

armeano-gregoriene, luterane etc. 

Deşi erau reduşi ca număr, negustorii făceau parte din populaţia de bază a 

oraşului. Fiind antrenaţi în activitatea economică a oraşului, ei constituiau, de 

asemenea, o stare privilegiată, fiind scutiţi de impozitul pe cap de locuitor şi 

de pedepse corporale. 

Mica burghezie, categorie socială tipică oraşului, constituia numărul cel mai 

mare al populaţiei Chişinăului 175 . Aceasta alcătuia un grup social ierarhic inferior, 

supus impozitului pe cap de locuitor, diferitelor prestaţii şi recrutărilor. 

Ei se puteau angaja ca salariaţi, puteau practica meşteşugăritul sau comerţul 176 . 

Aşadar, din punctul de vedere al situaţiei sociale, populaţia oraşului 

Chişinău era foarte diversificată, fapt care şi-a lăsat amprentele asupra modului 

de viaţă, care varia de la o categorie socială la alta. 

Ştiinţa de carte. Acest aspect al vieţii sociale a fost evidenţiat în epoca 

ţaristă doar în cadrul aceluiaşi Recensământ din 1897, când s-a constatat că 

numărul ştiutorilor de carte reprezenta 15,6% din populaţia totală a provinciei, 

în timp ce în întregul Imperiu Rus era de 21,1%, iar în guberniile europene 

ale Rusiei luate în ansamblu era puţin mai ridicat, 22,9% 177 . Apreciată 

din punctul de vedere al alfabetizării, Basarabia se situa pe poziţia 45 din cele 

50 de gubernii din partea europeană a Rusiei autocrate. Numărul ştiutorilor 

de carte în cadrul populaţiei urbane a Basarabiei reprezenta 32,8%, în timp 

ce în oraşul Chişinău aceştia reprezentau 39,3% din numărul total al populaţiei 

oraşului, 49,1% erau bărbaţi şi doar 28,6% constituiau persoanele de sex 

feminin (în judeţul Chişinău doar 20,4% erau ştiutori de carte) 178 . 

Analizată din punctul de vedere al criteriului de gen, vârstă şi cel al ştiinţei de carte 

(tabelul 11), populaţia oraşului era divizată convenţional după cum urmează: 

erau cunoscători de carte – 1 460 băieţi şi 1 046 fete cu vârsta de 5-9 ani; 7 060 

băieţi şi 5 661 fete care aveau între 10-19 ani; 9 038 bărbaţi şi 3 475 femei de 

20-29 ani; 2 909 bărbaţi şi 1 235 femei de 40-49 ani, 1 787 bărbaţi şi 774 femei 

de 50-59 ani; 963 bărbaţi şi 357 femei de 60-69 ani, etc. 179 . Astfel, în total în 

oraş erau 56 734 bărbaţi (52,30%), dintre care 27 868 (49,12%) ştiutori de 

175 Ibidem, p. 12. 

176 В. И. Жуков, Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии (1812-1900), 

Кишинев, 1982, c. 211. 



c. 1. 

178 Ibidem, p. 14-15. 

179 Ibidem, p. 14-15. 

65

66 

Lucia Sava 

carte şi 51 749 femei (47,70%), în rândurile cărora doar 14 803 (28,60%) ştiau 

să citească şi să scrie. 

Repartizată după vârstă, nivelul de studii şi apartenenţa la categoria socială, populaţia 

oraşului Chişinău era, de asemenea, variată (tabelul 12): nobiliii de viţă şi 

cei personali erau: 0,87% bărbaţi fără studii, 1,27% femei fără studii; 4,84% 

bărbaţi şi 5,81% femei cu studii, dintre care cei mai mulţi au absolvit instituţii 

de învăţământ medii (1,92% bărbaţi şi 2,36 femei), majoritatea fiind cu 

vârsta cuprinsă între 10-30 ani. Printre reprezentanţii clerului, 0,10% bărbaţi 

şi 0,16% femei erau fără studii; iar 1,39% bărbaţi şi 1,46% femei erau cu 

studii, majoritatea celor care studiau erau incluşi în instituţii de învăţământ 

medii (1,18% bărbaţi şi 1,27% femei). Celelalte categorii sociale (cetăţenii de 

onoare, negustorii, ţăranii etc.) 38,79% bărbaţi şi 61,065 erau fără studii, iar 

printre 32,50% bărbaţi şi 19,05% femei care studiau 1,55% erau înscrişi în 

instituţii de învăţământ medii. În ansamblu, în oraşul Chişinău erau fără studii 

50,88% bărbaţi şi 71,39% femei; 49,12% bărbaţi şi 28,61% femei aveau studii 

de diferite nivele: inclusiv, 0,4% în universităţi,0,5% în instituţii superioare 

speciale şi tehnice, peste 5% în instituţiile de învăţământ medii, 0,05% în 

instituţii de învăţământ militare etc. 180 . 

Nivelul redus al ştiinţei de carte înregistrat în rândurile populaţiei băştinaşe 

a limitat accesul acesteia la viaţa politică şi administrativă a oraşului şi 

a determinat, în mare măsură, intensificarea procesului de deznaţionalizare 

şi de rusificare. Aceeaşi situaţie o consemnează şi istoricul Nicolae Iorga: 

„Cine trece la „gimnaziul întâi” sau la „gimnaziul al doilea din Chişinău” la 

seminarul din acelaşi oraş, la institute sau orfelinate, acela pierde pe încetul 

tot simţul pentru limbă. La Universitate, care nici nu se află în Basarabia, ci 

la Odessa, chiar la Moscova, la Petersburg, înstrăinarea merge mai departe. 

„Intelighentul” e rus ca limbă, chiar dacă de la un timp încoace începe a se 

recunoaşte naţionaliceşte ca român...” 181 . 

Informaţiile recente, evidenţiate de D. Poştarencu, arată că, deşi procentul 

mediu al ştiutorilor de carte din oraş depăşea de două ori acelaşi indiciu pentru 

Basarabia, în ansamblu, el era totuşi redus, din cauza organizării slabe a învăţământului 

public, procesul instructiv fiind organizat, în mod obligatoriu, în 

limba rusă, ceea ce crea minorităţilor naţionale dificultăţi în obţinerea deprinderilor 

de citire şi scriere. În oraşele basarabene, un nivel mai înalt de instruire 

aveau germanii, grecii, polonezii, armenii, ruşii, evreii, bulgarii, în timp ce 

acesta era mai redus la ucraineni şi moldoveni. Nivelul de instruire limitat al 

populaţiei româneşti este explicat de autor prin următoarele cauze: 

180 Ibidem, p. 42-47. 

181 N, Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1995, p. 77-92.


• Intelectualitatea românească din Basarabia era puţin numeroasă; 

• Studiile nu se făceau în limba română, ci în rusă; 

• În Basarabia nu exista nici o instituţie superioară de învăţământ, tinerii 

fiind nevoiţi să urmeze cursurile universitare în alte centre urbane ale 

Imperiului Rus 182 . 

În aceste condiţii, ne permitem să concluzionăm că nivelul de alfabetizare 

al populaţiei oraşului Chişinău rămânea cu mult în urmă, comparativ 

cu alte oraşe ale Imperiului Rus; acest fapt este remarcat, îndeosebi, în ceea 

ce priveşte populaţia autohtonă, românească, accesul la instruire fiind mai 

limitat decât al etniilor conlocuitoare din oraş. 

Mişcarea mecanică a populaţiei în oraşul Chişinău poate fi urmărită din 

tabelele 7 şi 13, care conţin datele Recensământului din 1897 183 . Conform 

acestuia, majoritatea populaţiei oraşului Chişinău, 65 425 locuitori (60,3%) 

din numărul total de 108 483, o constituiau persoanele născute în oraş; în 

acelaşi timp, numărul celor strămutaţi din alte gubernii ale Rusiei (circa 

27 789 locuitori, adică 25,61%) depăşea cu mult numărul persoanelor trecute 

cu traiul aici din alte judeţe basarabene (14 118 persoane, 13,01%), precum şi 

a celor originare din alte state (1 151 locuitori, 1,06%). Acest lucru se explică 

prin politica de colonizare dusă de autorităţile ruse în provinciile ocupate, 

inclusiv în Basarabia, unde oraşul Chişinău în calitatea sa de capitală a guberniei 

deţinea un rol important. Semnificativ este faptul că din numărul total 

al populaţiei oraşului (108 483 locuitori), 54 898 bărbaţi şi 50 438 femei 

dispuneau de domiciliu permanent în oraş, iar 852 bărbaţi şi 482 femei erau 

înregistraţi temporar în Chişinău (tabelul 13). În acelaşi timp, comparativ cu 

întregul judeţ, în oraş numărul supuşilor străini înregistraţi este mai mare: 

dintre aceştia, 958 bărbaţi din 1 507 şi 828 femei din 1 227 înscrişi pe judeţ 

trăiau în oraş, având domiciliul permanent, astfel încât raportul oraş-judeţ al 

supuşilor străini constituie 63,57% pentru bărbaţi şi 67,48% pentru femeile 

care deţineau domiciliul permanent şi 66,66% pentru bărbaţi, 14,28% pentru 

femeile cu domiciliul temporar. 184 Numărul persoanelor absente temporar din 

oraş la data efectuării studiului este nesemnificativ: 618 bărbaţi şi 283 femei. 

Aşadar, 38,79% din numărul total al populaţiei judeţului Chişinău (279 657 

locuitori) era concentrată în oraş (108 483 locuitori), majoritatea având domiciliu 

permanent. 

182 D. Poştarencu, Componenţa etnică şi nivelul de instruire al populaţiei urbane din Basarabia // 


183 Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 г. III. Бессарабская губерния, Издание 

Центрального Статистического Комитета Министерства Внутренних Дел, 1905, c. 2-3. 

184 Ibidem, p. 4-5. 

67

68 

Lucia Sava 

S-ar părea că aceste modificări ale numărului şi structurii populaţiei 

oraşului Chişinău de la începutul secolului al XX-lea, care se vor menţine şi 

după Unire, se datorează, în mare măsură, confruntărilor dintre forţele coercitive 

(legate de mediul geografic şi de resursele acestuia) şi forţele elective, 

determinate social şi cultural, care ţin, îndeosebi, de comportamentele demografice 

individuale, familiale ori colective 185 . 

Aceste confruntări nu rămân stabile, deoarece interacţiunea între alegere 

şi constrângere le modifică, determinând caracterul particular; astfel clima, 

spaţiul şi solul pot fi considerate, în cazul oraşului Chişinău, ca şi în cazul altor 

centre urbane, relevante pentru dinamica demografică, determinând mobilitatea 

şi densitatea populaţiei. Pe de altă parte, tocmai aceste elemente ale 

spaţiului geografic condiţionează sursele energetice şi alimentare ale populaţiei 

oraşului, influenţând în mod direct regimul alimentar, tendinţele vestimentare, 

cât şi nivelul de trai în ansamblu şi gradul de supravieţuire al populaţiei. 

Ca urmare, apar fluctuaţii ale numărului populaţiei, cum ar fi, creşterea 

demografică înregistrată de la 108 483 locuitori (1897) la 131 000-1902, cu o 

scădere în ajunul Primului Război Mondial – până la 125 000 şi o nouă creştere 

în anul 1919 – 133 000 locuitori, urmată de o descreştere până la 117 016 

locuitori, conform Recensământului din 1930 186 . 

Aceste fluctuaţii ale dinamicii populaţiei oraşului Chişinău în anii 1897- 

1930 sunt determinate, în bună parte, de condiţiile social-economice şi politice 

ale perioadei. De altfel, A. Toynbee stabileşte printre cauzele variaţiilor 

demografice de acest gen faptul că „oraşele-capitale, ca şi celelalte oraşe, 

trebuie să-şi plătească importurile de alimente producând mărfuri de export 

de valoare echivalentă şi că, în cazul când nu mai pot face faţă obligaţiilor 

asumate, au de suportat soarta inevitabilă a unui oraş nesolvabil: sărăcesc, 

populaţia lor se reduce ca număr....” 187 . 

Apreciate din acest punct de vedere, transformările demografice pot 

explica ritmul de viaţă şi rapiditatea cu care se schimbă o societate sau alta 

într-o anumită perioadă istorică; faptul că numărul locuitorilor oraşului 

cunoaşte fluctuaţii majore constituie o dovadă că oraşul este supus intensificării 

procesului de urbanizare şi de modernizare. Pe de altă parte, aceleaşi 

transformări determină durata generaţiilor şi a vârstei umane, astfel, longevitatea 

este mai întâlnită printre femei decât printre bărbaţi, deşi aceştia se 

nasc într-un număr mai mare; precum şi ritmul de adaptare la modul de viaţă 

185 M. L. Bacci, Populaţia în istoria Europei, Bucureşti, 2003, p. 9. 

186 С. Ф. Кустрябова, Города Бессарабии (1918-1940), Кишинев, 1986, c. 26-27. 

187 A. Toynbee, Oraşele în mişcare, Bucureşti, 1979, p. 195.


socială. De asemenea, schimbările de comportament în societate au şi o relevanţă 

demografică, deoarece acestea includ unele elemente particulare, cum 

ar fi nupţialitatea, care îşi revendică dreptul asupra reproducerii (a naşterilor 

sau a deceselor, legate de avorturi), regimul alimentar, de care depinde sănătatea 

indivizilor, mobilitatea şi migrările, care influenţează geografia unei zone 

alese pentru stabilire, precum şi dimensiunile numerice ale acesteia 188 . 

1.1.4. Mentalitate şi identitate naţională 

Naţionalismul ca doctrină politică legitimată şi conceptul de identitate 

etnică ca unul dintre elementele constitutive ale acesteia apar ca rezultat al 

Revoluţiei Franceze şi coincid cu perioada în care Basarabia este detaşată de 

la Principatul Moldovei de către Rusia Ţaristă189 . Astfel, Basarabia era izolată 

de restul Europei chiar în perioada când ideea naţională, a identităţii etnice şi 

a mândriei de a aparţine la o comunitate cu aceeaşi limbă, cultură, tradiţii şi 

dreptul fiecărei colectivităţi de acest fel de a crea un stat propriu câştiga din ce 

în ce mai mult teren în Europa. Această situaţie a determinat, în esenţă, apariţia 

cu întârziere a conştiinţei naţionale la românii basarabeni, în sensul de conştiinţă 

politică190 . Au existat, de asemenea, alţi factori, care, potrivit concepţiei 

istoricului I. Caşu, au contribuit la fenomenul menţionat: rata redusă de urbanizare 

a populaţiei locale191 , analfabetismul în masă, lipsa unei limbi standard 

de comunicare, lipsa presei în limba română, elemente considerate de unii 

autori indispensabile pentru apariţia unei „comunităţi imaginate” precum este 

naţiunea192 . Pe de altă parte, un factor care de obicei a declanşat procese de 

diferenţiere etnică în alte regiuni – colonizarea cu elemente străine – a avut un 

impact redus asupra basarabenilor. Spre deosebire de alte provincii româneşti 

188 M. L. Bacci, Populaţia în istoria Europei, Bucureşti, 2003, p. 11. 

189 Un studiu interesant despre particularităţile identităţii naţionale a basarabenilor în a doua 

jumătate a secolului al XIX-lea au realizat istoricii I. Şarov şi A. Cuşco: Identitatea naţională 

a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul XIX //Basarabia: dilemele identităţii, Iaşi, 2002. 

Autorii îl citează pe A. Pippidi (Identitate etnoculturală în spaţiul românesc. Probleme de metodă... 

volum îngrijit de Al. Zub, Iaşi, 1996, p 56-79), care identifica mai mulţi factori în definirea 

identităţii, printre care: 1) numele naţional propriu; 2) limba naţională; 3) comunitatea de 

religie; 4) apariţia unei istoriografii naţionale; 5) unitatea politică, implicit existenţa unui 

stat naţional/etnic propriu; 6) o identitate culturală bine definită şi dezvoltată. Totodată, 

referindu-se la situaţia din Basarabia, istoricii menţionaţi consideră că dacă primii trei 

factori sunt caracteristici locuitorilor autohtoni ai acestei provincii, despre ultimii trei 

factori nu poate fi vorba în condiţiile Basarabiei de atunci. 

190 I. Caşu, “Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Chişinău, 2000, p. 118. 

191 Şt. Ciobanu, Basarabia: populaţia, istoria, cultura, Chişinău, 1992, p. 25. 

192 I. Caşu, Op. cit., p. 118. 

69

70 

Lucia Sava 

înstrăinate (de exemplu, Transilvania), unde exista o diferenţiere religioasă 

clară, în Basarabia rusească majoritatea coloniştilor – ruşi, ucraineni, bulgari – 

aveau aceeaşi confesiune religioasă, creştină ortodoxă, fapt care nu a generat 

din partea populaţiei locale o percepţie acută că cei veniţi erau absolut străini, 

respectiv, nu prezentau alteritatea absolută 193 . 

De altfel, încă A. D. Xenopol remarcase în legătură cu războaiele ruso-turce 

că „un singur lucru mai rămăsese de la străbuni: religia, dar pentru nenorocirea 

ţării, religia ei era identică cu aceea a Rusiei, încât cel puţin din această pricină, 

ţara nu putea să vadă în ruşi un pericol pentru existenţa sa. Interesul naţional 

dispăruse; cel religios nu opunea nici o stavilă. De aici se înţelege uşor pentru 

ce ţara întreagă s-a aruncat cu atâta orbire în braţele ruşilor” 194 . 

În acelaşi context se înscrie opinia exprimată de Leon Casso în 1912, 

potrivit căreia una din cauzele lichidării autonomiei Basarabiei la 1828 a fost 

inactivitatea boierilor locali, prea conformişti şi nepunctuali, din care motiv 

Consiliul Suprem al provinciei nu-şi putea îndeplini prerogativele care îi reveneau 

195 . Casso citează o descriere a consilierilor moldoveni, care aparţine viceguvernatorului 

Basarabiei Vighel: „De obicei se adună pe la ora zece cu o 

înfăţişare de nemulţumire. După aceea, ascultă cu o mină de plictiseală şi de 

nepăsare, fiecare cască mai mult de şase ori pe ceas. Când însă bate ceasul 

douăsprezece, atunci privirile tuturor se îndreaptă spre ceasornicul de pe 

perete. Când în sfârşit bate ceasul, atunci toţi se ridică cu zgomot, chiar dacă 

ar rămâne o pagină neascultată din afacerea începută...” 196 . 

Nu există deocamdată date sistematizate referitoare la mentalitatea basarabenilor 

la răscrucea secolelor XIX-XX. Cu toate acestea, străinii care au 

cunoscut Basarabia curând după 1812 „lăudau simplitatea, statornicia în 

credinţe strămoşeşti, curajul faţă de moarte şi supunerea faţă de autorităţi” 197 . 

Un martor al perioadei consemnează în presa timpului: „Mă uitam în jurul 

meu şi mă minunam de buna credinţă, curăţenia şi simplitatea moldovenilor, 

până când nu trecuse 100 de ani de când ruşii îi stăpâneau, până n-a trecut 

peste ei vijelia rusificării, cu toate metodele ei de impuneri şi asupriri, aşa 

erau de curaţi la suflet, aşa erau de nepătaţi în limbă, decât numai că în loc 

de cuşmă moldovenească purtau şepci ruseşti, atâta putuseră să impună ruşii 

moldovenilor de la sate...” 198 . 

193 Ibidem, p. 18. 

194 A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Bucureşti, 

1997, p. 23. 

195 L. Casso, Rusia şi basinul dunărean, Iaşi, 1940, p. 323-324. 

196 Ibidem, p. 324. 

197 P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918, Chişinău, 1992, p. 102. 

198 (fără autor), Omul cât trăieşte multe vede sau ceea ce am văzut de la alipire şi până azi în


Schimbările intervenite în mentalităţile timpului ca urmare a politicii ţariste 

se fac resimţite îndeosebi în zonele urbane, iar oraşul Chişinău, în calitatea sa de 

capitală, a fost cel mai mult supus acestui proces. Acelaşi autor evidenţiază: „Cu 

oraşele se schimbase treaba, că moldovenii se căzneau să grăiască cât mai curat 

ruseşte, şi se râdeau unii pe alţii, că-şi stâlceau limba lor, rusească se înţelege, se 

batjocureau făcându-se ţigani şi mămăligari unii pe alţii, adică cum îi făceau ruşii 

mai pe toţi la un loc, şi ca să dovedească că s-au civilizat, mâncau semicichi (seminţe 

de floarea-soarelui, n.n.) şi beau votcă de 90 de grade, iar la chef cruşon, blinele şi 

spărgeau paharele, ba mai trăgeau câte odată şi din revolvere ca ruşii...” 199 . 

Conform opiniei martorilor perioadei, conştiinţa naţională a moldovenilor 

din Basarabia n-a putut să se manifeste liber sub regimul ţarilor Rusiei. Organizarea 

moldovenilor s-a realizat abia la începutul secolului al XX-lea, când 

după exemplul altor naţionalităţi din Rusia au început să-şi însuşească metodele 

şi curajul acestora în ceea ce priveşte revendicările politice, naţionale, 

economice, culturale, sociale şi administrative pentru Basarabia. 

Ca urmare, actul Unirii de la Chişinău s-a înscris cu litere de aur în istoria 

neamului nostru, ca triumful dreptăţii noastre, iar în istoria universală ca un 

act de aplicare pe teren a marelui principiu pentru care s-a măcelărit lumea în 

Războiul mondial: dreptul naţiunilor de a dispune de soarta lor 200 . 

Dar, la începutul secolului al XX-lea, numai o minoritate neînsemnată a intelectualităţii 

basarabene conştientizează nevoia unirii Basarabiei cu România; 

o bună parte dintre aceştia erau foşti absolvenţi ai Seminarului Teologic din 

Chişinău, care din 1898 beneficiaseră de dreptul de a da examene de admitere 

la unele universităţi din interiorul Imperiului Ţarist 201 . Studiind la Kiev, 

Harkov, Moscova sau Petesburg, basarabenii au trăit experienţa aflării departe 

de casă şi sentimentul de alienare şi au resimţit nevoia de regăsire identitară. 

În cadrul aceloraşi universităţi ei au avut posibilitatea de a face cunoştinţă cu 

lucrări valoroase în limba română, inaccesibile în Basarabia, şi au contactat cu 

reprezentanţi ai unor naţiuni cu un sentiment naţional puternic. 

Presa periodică de limbă română a timpului a făcut unele încercări de 

consolidare a sentimentului naţional. Astfel, revista „Basarabia”, creată cu 

sprijinul direct al lui C. Stere, şi-a propus să contribuie la răspândirea ideii 

de renaştere naţională printre basarabeni, însă această revistă a apărut doar 

în perioada iulie 1906-martie 1907, mai târziu fiind interzisă de autorităţile 

ruseşti. Între altele, revista aborda o serie de probleme, precum cea a deschi- 

Basarabia // Prut şi Nistru, an. II, nr. 7, martie, 1935, p. 6. 

199 Ibidem, p. 6. 

200 P. Halippa, Aniversarea Unirii Basarabiei // Viaţa Basarabiei, an. VII, nr. 4-5, 1938, p. 1-7. 

201 I. Scurtu, Istoria Basarabiei, de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 66. 

71

72 

Lucia Sava 

derii de şcoli naţionale, dreptul basarabenilor la limba şi cultura naţională. 

Însă aceste iniţiative, cât şi altele, lansate de reviste culturale cu racater asemănător 

nu s-au încununat cu succes. 

Totodată, Primul Război Mondial a avut un impact profund asupra întregii 

Europe, atât în domeniul politic, cât şi în cel economic, social şi cultural: 

„Războiul a adus o zdruncinare puternică în viaţa popoarelor şi a statelor. El 

nu numai a făcut mai urgente unele nevoi existente în timp de pace, dar încă 

a pus în lumină altele noi, izvorâte fie din condiţiile de trai puse de război, fie 

din năzuinţele fiecărui stat sau neam...” 202 . 

Pentru basarabeni, Primul Război Mondial a însemnat perioada în care 

s-au produs cele mai profunde schimbări din întreaga lor istorie modernă, 

îndeosebi în ceea ce priveşte conştientizarea în masă a ideii că ei constituiau 

o colectivitate distinctă, cu anumite caracteristici speciale ce o deosebea de 

restul populaţiei din Imperiu. 

În momentul în care Sfatul Ţării a votat Unirea cu România, la 27 martie 

1918, o parte importantă a basarabenilor era mai mult confuză decât entuziasmată 

cu privire la acest eveniment, probabil şi din motivul că România regală 

nu avea o faimă bună în rândurile basarabenilor 203 . 

Gradul redus de participare politică şi perpetuarea modului de gândire 

tradiţionalist – convingerea că lucrurile vor evolua spre bine de la sine 204 , 

precum şi teama de a nu fi anexaţi la Ucraina sau la Rusa bolşevică au fost 

printre cauzele principale ale acestei situaţii. Promisiunea guvernului de 

la Bucureşti de a garanta autonomie locală şi angajamentul de a promova 

reforme sociale şi economice radicale, au fost alte argumente convingătoare 

invocate de unionişti. Totuşi, revendicările naţionale au fost eclipsate de cele 

de ordin economic şi social 205 . Un alt punct de vedere postulează că atât liderii 

reacţionari, cât şi cei revoluţionari ai Basarabiei erau împotriva bolşevicilor şi 

a ideii de unire cu România, deoarece ei se temeau pur şi simplu de instaurarea 

unui regim politic diferit de cel existent până atunci 206 . 

202 Este vorba despre un articol semnat de Un român (anonim), Nevoile urgente, publicat în 

ziarul Mişcarea din 6 martie 1918. 

203 O. Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, vol. I, Cluj-Napoca, 1926, p. 40, 

42. 

204 Această concepţie includea, între altele, ideea percepţiei ciclice a timpului, potrivit căreia 

nimic nu se schimbă, totul se repetă, destinul oamenilor se află în mâinile lui Dumnezeu. 

În acest sens, viitorul nu poate fi influenţat de acţiunile omului. A. Bobeică, Sfatul Ţării – 

stindard al renaşterii naţionale, Chişinău, 1992, p. 162-163. 

205 I.-A. Rus, The roots and Early Development of „Moldovan”-Romanian Nationalism in Bessarabia 

(1900-1917) // Anuarul Institutului de Istorie „A.D.Xenopol” din Iaşi, tom. XXXIII, 

1996, p. 287-302. 

206 I. Caşu, Op. cit., p. 122.


Unirea Basarabiei cu România nu a însemnat schimbarea dintrodată a 

mentalităţii. În mai multe ziare ale timpului se menţiona, că prin masa populaţiei 

sale româneşti şi prin dreptul istoric Basarabia e românească, „dar nu 

există încă în sufletul acestei populaţiuni o puternică conştiinţă naţională, care 

să o apere de orice ademeniri din afară şi să o lege indisolubil de restul poporului 

român.” 207 . Pentru consolidarea conştiinţei naţionale era nevoie de a se 

lucra în mai multe direcţii. În primul rând, printr-o sinceră şi larg democratică 

reformă politică-socială, care să lege astfel de faptul unirii un maximum 

de drepturi politice şi bunăstare economică ale populaţiei şi să consolideze 

astfel unirea naţională prin identificarea ei cu satisfacţia aspiraţiilor democratice 

egalitare ale acestei populaţii. Apoi, printr-o vastă operă propriu-zis 

culturală, care să dea instinctului naţional forma şi amploarea unei conştiinţe 

naţionale 208 . 

O mărturie importantă referitoare la mentalitatea basarabenilor din anul 

Unirii aparţine prim-ministrului României, Alexandru Marghiloman. Aflânduse 

la Chişinău cu două zile înainte de Unire, acesta scria: „Viaţa începe la ora 

11, se lucrează până la 3. Se prânzeşte lung, mult, încet, fumând...” Autorul 

este uimit că la sosirea sa a văzut „puţină lume pe străzi, se adună numai în 

faţa hotelului. Nepăsare? Ostilitate?” 209 

Nicolae N. Alexandri, membru marcant al Sfatului Ţării, scria cu referire 

la influenţa pe care a avut-o procesul de rusificare asupra mentalităţii basarabeanului: 

„Geniul slav este geniul care îl caută în permanenţă pe Dumnezeu, 

reflectat atât de bine în literatura rusă şi care ne-a molipsit şi pe noi. Din 

aceste considerente, basarabeanul nu mai este român simplu, ci un român 

complicat.” 210 . 

O altă mărturie despre basarabenii din perioada imediat următoare Marii 

Uniri aparţine lui Emmanuel de Martonne, profesor la Sorbona. Vizitând 

Basarabia în 1919, el a apreciat că provincia „este locuită de o populaţie 

pestriţă, unde mariajele interetnice trebuie să fie des întâlnite, iar noţiunea de 

rasă (naţionalitate) are un termen nedesluşit”, de vreme ce o persoană care 

se declară drept găgăuz se aseamănă mai mult cu un malorus, un bulgar – cu 

un român din Muntenia, iar un rus declarat nu era altceva decât o persoană a 

cărui tată era moldovean şi mama sa – bulgăroaică 211 . 

207 Ibidem, p. 122. 

208 C. P., Naţionalizarea Basarabiei // Mişcarea, 8 septembrie 1918. 

209 A. Marghiloman, Note politice, vol. III, Bucureşti, 1995, p. 123-124. 

210 I. Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări (studii şi documente), 

Chişinău, 1998, p. 288. 

211 E. de Martonne What I have seen in Bessarabia, Paris, Imprimérie des Arts et des Sports, 

73

74 

Lucia Sava 

După Marea Unire, unele personalităţi marcante ale perioadei au exprimat 

doleanţe în ceea ce priveşte aportul fiecărei provincii la propăşirea României. 

Astfel, N. Iorga în articolul din aprilie 1918, intitulat sugestiv Ce le cerem basarabenilor, 

scria că „basarabenii ar trebui să dăruie Ţării idealismul care ne lipseşte 

prea mult.... idealismul hotărât şi fanatic, ireductibilul idealism luptător până 

la moarte, acela care vede între ideea ajunsă la crez şi între realitatea ei un 

drum, lung ori scurt, ce are de a face!, dar o linie dreaptă, care e a unei datorii 

faţă de viaţa, cu tot ce poate să dea familia, cu tot ce are dreptul să reclame 

cugetarea, cu tot ce ar dori să mai ştie, să mai lege, să mai guste, nu e nimic, 

idealismul pentru care în vechea noastră patrie Rusia, mii de oameni au murit 

zâmbind în funia spânzurătorii şi înaintea plutonului de execuţie.” 212 . 

Prin urmare, datorită unor factori subiectivi sau obiectivi, mentalitatea 

românului basarabean în perioada din ajunul şi de după Unire rămâne încă 

destul de refractară la opera de culturalizare a statului român şi putem presupune 

că progresul în ceea ce priveşte procesul de conştientizare a identităţii 

naţionale a fost anevoios sau basarabenii înţelegeau diferit, nu prea entuziast, 

modul de a-şi afirma apartenenţa la naţiunea română, în orice caz nu prin 

dragoste prea mare de carte şi „iluminare” naţională. Vicisitudinile perioadei, 

frustrările acumulate au determinat astfel conservarea, dacă nu chiar accentuarea 

identităţii regionale: „suntem moldoveni mai întâi de toate, şi apoi 

români” 213 , în detrimentul identităţii pan-româneşti. 

Despre regionalismul basarabean, Gh. Bezviconi aprecia: „Basarabenii 

sunt regionalişti, dar nu îndrăznesc să se recomande sub această calitate...” 214 . 

Ideologia regionalistă, pe care unii o consideră ca o ideologie îngustă, 

ancorată în empiric, periculoasă şi distrugătoare de ideal, iar alţii din contra 

– ca pe o ideologie realistă şi salvatoare, este definită de autor “ca o doctrină 

care soluţionează, – nu favorizează, – nevoile, dar nu şi aspiraţiile grupărilor 

regionale”. Totodată, Gh. Bezviconi distinge trei tipuri de regionalism: 

1. Regionalismul ambiţioşilor şi al nemulţumiţilor semidocţi. Acesta nu constituie 

o doctrină politică, ci pasiunea nestăvilită şi periculoasă a unor perso- 

1919, p. 9-10. 

212 N. Iorga Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1997, p. 170-171. 

213 Despre acest lucru vorbeşte, indirect, Irina Livezeanu în lucrarea Cultură şi naţionalism în 

România Mare, 1918-1930, Bucureşti, 1998, p. 111-157. 

214 Gh. Bezviconi, Reflecţii asupra regionalismului basarabean // Viaţa Basarabiei, an. VII, nr. 

1-7, 1938, p. 111. „Regionalismul este periculos numai atunci când favorizează grupările 

regionale; el este şi mai periculos când cultivă aspiraţiile regionale, pe când regionalismul 

care cultivă nevoile locale este eficace şi salvator, fiind o politică de realităţi. Regiunea 

nu poate avea aspiraţiuni, ci numai nevoi de satisfăcut. Singur neamul are aspiraţiuni şi 

idealuri la care regiunea trebuie să aspire”, conchide autorul.


nalităţi politice „marcante” care confundă regiunea cu persoana lor. 

Basarabia nu cunoaşte asemenea cazuri politice patologice. Evenimentele 

politice premergătoare actului Unirii, adică Republica Democratică 

Moldovenească şi Sfatul Ţării, n-au fost acte politice ce prevesteau un 

regionalism politic, ci simple acte de strategie politică pentru a integra 

Basarabia în românism. Amintirea acestor acte politice trădează un 

„particularism” basarabean, care poate fi o mândrie de independenţă 

ca om; 

2. Regionalismul ca mentalitate sau regionalismul local, natal, destul de 

puternic în Basarabia; poate fi, în concepţia autorului, periculos, fiindcă 

poate devia repede de la un regionalism economic şi cultural la un regionalism 

politic. În cazul de faţă, regionalismul nu este determinat de 

nevoile locale şi de cadrul naţiei, ci constituie o continuitate ereditară. 

Astfel, românul cu conştiinţa naţiei, care se poate stabili oriunde pe 

teritoriul Ţării, încearcă să cunoască şi să realizeze local, adică regional, 

dar numai în contextul necesităţilor locale şi în cadrul naţiei. 

3. Regionalismul de realităţi este salvarea economică şi culturală a Basarabiei. 

El trebuie să stea la orice icoană din Basarabia şi să fie o mândrie 

pentru orice român basarabean. Acest tip de regionalism presupune 

cunoaşterea nevoilor locale, satisfacerea lor şi o prodigioasă activitate 

regionalistă încadrată în românism 215 . 

Mentalitatea îngustă, regionalistă a basarabeanului este evidenţiată de mai 

mulţi martori ai perioadei. Astfel, N. F. Costenco menţionează cu referinţă 

la aceasta: „Sub zodia politicianismului de ieri, basarabeanul a trăit zile de 

cruntă nelinişte şi veninos zbucium sufletesc. Am avut norocul de a cădea 

victima unei mentalităţi false. Şi nimic nu înrâureşte în rău sau în bine, asupra 

dezvoltării unui popor ca starea de spirit, mentalitatea. Falsa mentalitate, 

pentru Basarabia a fost în timpul robiei seculare sub Rusia ţaristă şi de la 

Unire încoace, prezenţă stihiară, de neînfrânt. Fatalitatea acestui rău a înăbuşit 

orice aspiraţie omeneşte plauzibilă, a făcut ca basarabeanul să se retragă în 

noaptea izolării sale...” 216 . 

Pe de altă parte, autorul scoate în evidenţă o serie de particularităţi ale 

mentalităţii românului basarabean care au determinat caracterul regional al 

acesteia: „Soarta a făcut ca norodul basarabean să aibă un tipar sufletesc 

specific, modelat în lupta pentru libertate politică şi dreptate socială pe care au 

dus-o toate popoarele împărăţiei moscovite împotriva jugului ţarist, precum 

215 Ibidem, p. 112-117. 

216 N. F. Costenco, Era nouă // Viaţa Basarabiei, an. VII, nr. 8-9, 1938, p. 3-7. 

75

76 

Lucia Sava 

şi în mişcarea intelectualităţii ruse, în misticismul ei fanatic, s-a închegat şi 

oţelit sufleteşte elita românimii din Basarabia 217 . 

Tiparul sufletesc specific al Basarabiei se rezumă, în concepţia autorului, 

la următoarele trăsături generale: credinţa aproape mistică într-un ideal social 

creductibil (remarcat la C. Stere); structura cerebrală aptă pentru abstracţie, 

şi rigiditatea doctrinară; înclinaţia de a duce tezele până la ultimele lor consecinţe 

logice şi pasiunea neînfrântă în susţinerea şi propagarea convingerilor 

proprii; încrederea în conştiinţa sa; onestitatea, un dezvoltat sentiment de 

pudoare; respectul, care reclamă reciprocitate, a proprietăţii şi a individualităţii; 

naivitatea, cu extraordinară aplecare către idealism; basarabeanul este fiu 

al paradisului ideilor ireductibile; platonician într-o anumită măsură 218 . 

În aceste condiţii, întâlnirea dintre intelectualul basarabean, cu profilul 

anterior bine definit, şi intelectualul bucureştean, caracteristica spiritului 

căruia era elasticitatea, a prilejuit evidenţierea unui contrast izbitor, care a 

făcut inevitabil conflictul de ideologii şi a determinat caracterul izolator al 

celui dintâi. 

Politica interesată a instituit imediat o serie de stări excepţionale, s-ar putea 

spune, permanente, uneori sub formă deghizată, oferind basarabenilor prilejul 

să retrăiască toată exasperarea şi jignirea simţului de demnitate cetăţenească 

şi omenească, chiar dacă pretindeau mai mult ca orice, libertatea şi dreptul 

legitim. De aici a rezultat opinia regionalistă, concepţia autonomă de idei; s-a 

constituit starea de spirit protestatoare şi dorinţa admirabilă, ca prin puteri 

proprii, să se ridice un spirit oprimat de veacuri, pentru a sta, prin roadele ce 

le va da cu necesitate, pe picior de egalitate alături de ceilalţi fraţi români. 

Mişcarea culturală provincială regională se caracterizează, în cazul basarabenilor, 

prin retragerea intelectualilor şi organizării lor într-un corp independent, 

fără a fi totuşi exclusivist, în scopul de a da putinţă şi imbold capacităţii 

creatoare a spiritelor băştinaşe să se folosească de mijlocul de a se realiza pe 

tărâmul universal al culturii 219 . 

Totuşi, idealismul basarabenilor, invocat de N. Iorga, nu s-a manifestat 

din plin, prin latura sa cea mai bună, şi nu numai din vina basarabenilor. Din 

contra, s-a arătat acel idealism, ale cărui caracteristici sunt mai mult negative, 

împrumutat tot de la ruşi şi pe care România îl avea cu prisosinţă, idealismul 

omului, „care e întotdeauna nemulţumit de orice, care merge neţesălat şi cu 

injuria pe buze, care scormoneşte fără ca scormonitura să fie o brazdă şi 

217 Ibidem, p. 5. 

218 Ibidem, p. 6. 

219 Ibidem, p. 3-7.


aruncă înlăuntru o otravă care ar fi în stare să ucidă orice sămânţă; sumbrul 

idealism de complot şi de conspiraţie care, negăsind sensul pozitiv al vieţii, 

răspândeşte pretutindeni sepulclara ştiinţă a negaţiei şi neputând muri cu un 

zâmbet, trăieşte cu un blestem.” 220 . 

Astfel, remarcăm că vremurile tulburi au scos în evidenţă unele trăsături 

nu prea agreabile ale basarabenilor, apreciate din punctul de vedere al interesului 

naţional, al relaţiei cu celălalt, trăsături care pot fi explicate din punct de 

vedere uman şi istoric, care s-au accentuat şi au declanşat uneori o anumită 

apatie, alteori chiar dispreţ pentru apartenenţa la comunitatea politică şi culturală 

românească nu numai datorită faptului că multe aşteptări n-au fost realizate, 

dar şi din simplul motiv că natura nihilistă nu poate fi mulţumită cu nimic. 

Repercusiunile regimului politic asupra vieţii cotidiene. Schimbarea 

regimului politic n-a fost întotdeauna primită idilic în viaţa cotidiană. Obişnuit 

cu un anumit confort psihologic şi social în cadrul unui sistem social-politic 

rigid, individul reacţionează spontan şi negativ la orice schimbare, chiar dacă, 

privită în timp, schimbarea regimului politic îşi lasă amprentele asupra mentalităţii 

şi a vieţii cotidiene. 

Astfel, atitudinea moldovenilor faţă de regimul politic ţarist, instaurat ca 

urmare a anexării Basarabiei la Imperiul Ţarist în anul 1812, s-a modelat în 

mare parte sub impactul acţiunilor acestora, fiind o reflectare prin prisma 

mentalităţii tradiţionale. 

Istoricii I. Şarov şi A. Cuşco consideră că „atitudinea faţă de ruşi a autohtonilor, 

şi mai ales a boierimii, a avut un impact considerabil şi asupra evoluţiei 

politice a Basarabiei, în particular asupra lichidării autonomiei. Nu poate 

fi contestat faptul că organele autonomiei locale basarabene erau privite de 

autorii ruşi ca un factor de natură să accentueze particularismul basarabenilor 

în cadrul Imperiului Rus. În perioada existenţei autonomiei Basarabiei nu se 

putea, evident, vorbi de un naţionalism rus, ci de tendinţa autorităţilor ruse 

de uniformizare a organizării interne a Imperiului. În aceasta ordine de idei, 

organele de administrare locală, ca şi o exprimare cât de cât clară a diferenţelor 

în cadrul unităţii organice a Imperiului, era privită anume ca o ameninţare 

la adresa acestei uniformizări 221 . 

Concepţia autorilor citaţi este justificată şi de afirmaţiile lui A. Zaşciuk, 

care menţionează explicit ostilitatea manifestată de basarabeni (se subînţeleg 

mai ales boierii) faţă de măsurile ruseşti şi chiar încercările lor de a bloca lucrul 

220 N. Iorga Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1997, p. 170-171. 

221 I. Şarov, A. Cuşco, Identitatea naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul XIX // 

Basarabia: dilemele identităţii, Iaşi, 2002, p. 34. 

77

78 

Lucia Sava 

funcţionarilor ruşi, acesta fiind considerat unul dintre principalele impedimente 

în calea organizării noii provincii de către autorităţi 222 . Aceeaşi opinie 

este împărtăşită şi de P. Batiuşkov, care prezintă poziţia autohtonilor faţă de 

măsurile ruseşti în Basarabia ca fiind nu tocmai favorabilă 223 . 

Constatăm astfel, că reacţia autohtonilor nu purta un caracter organizat, ci 

unul spontan, doar premisele pe care se sprijineau diferite pături erau diverse: 

în timp ce boierii invocau obiceiul pământului şi legile locale, ţăranii căutau să-şi 

conserve situaţia materială şi socială atinsă în trecut. De fapt, consolidarea 

identităţii autohtonilor ca reacţie faţă de politica guvernului rus era un proces 

neconştientizat de înşişi subiecţii săi, conchid autorii citaţi mai sus 224 . Constatări 

similare celor doi autori sunt făcute şi de L. Casso, care are o poziţie negativă 

faţă de atitudinea moldovenilor: astfel, el arată neîncrederea în autorităţile 

ruseşti şi tendinţa de a limita amestecul funcţionarilor ruşi în viaţa internă a 

provinciei şi de a păstra autonomia locală. 

Aceeaşi reacţie conservatoare a basarabeanului se va menţine şi după 

schimbarea regimului politic ţarist. La început, actul Unirii din 27 martie este 

apreciat „drept un triumf inevitabil al principiului naţionalităţilor, a cărui forţă 

morală şi politică nu au putut-o înfrânge episoadele militare şi propagandele 

duşmănoase din răsăritul cotropit sau amăgit, ...drept o manifestare biruitoare 

a puterii de viaţă, obârşie a încrederii în sine şi în viitor”, „o rază de lumină 

care mângâie sufletele noastre şi trezeşte nemuritoare speranţe.” 225 . 

Trecerea de la vechile instituţii administrative la noile structuri româneşti, 

însă, a fost însoţită de un anume disconfort social-psihologic remarcat în 

epocă: „De unde sub vechiul regim nici un organ de stat nu se ocupa de 

viaţa patriarhală, ce ducea fiecare moldovean, viaţa lui familială şi gospodărească 

nefiind tulburată de nici o măsură de comunitate cetăţenească, odată 

cu administraţia românească se începe amestecul organelor de stat, judeţ şi 

comună în gospodăria proprie pentru a supraveghea raporturile de comunitate 

şi cetăţenie. Conflictul se începe de îndată, între un fel de trai în trecut, 

când gospodăria cetăţeanului era o curte închisă pentru administraţie, şi între 

noua viaţă, când gospodăria devine o curte deschisă, o filă numai în cartea 

armonică a statului civilizat.” 226 . 

222 А. Защук Материалы для географии и статистики России. Бессарабская область. Санкт- 

Петербург, 1892, c. 83. 

223 П. Н. Батюшков Бессарабия. Историческое описание, Санкт Петербург, 1892, c. 150. 

224 I. Şarov, A. Cuşco, Identitatea naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul XIX // 

Basarabia: dilemele identităţii, p. 34. 

225 Unirea Basarabiei cu patria-mamă, // Mişcarea, 30 martie 1918. 

226 Şt. Stelian, Administraţia Moldovei de la Nistru (V) // România administrativă, IV, nr. 6, 

1923, p. 64.


Evident, au existat unele disensiuni între administraţia centrală şi populaţia 

autohtonă. Abuzurile funcţionarilor de dincolo de Prut deveneau o temă 

predilectă a ziarelor timpului. Un martor al perioadei consemna despre aceştia: 

„După muscali au venit alţi români: jandarmii şi funcţionarii. Jandarmii erau 

încredinţaţi că vechea administraţie moscovită însemna întuneric, groază, 

lanţuri, Siberia. Şi aducând blândele şi civilizatele năravuri ale administraţiei 

din Regat, se socoteau pioneri ai civilizaţiei într-o ţară barbară... I-am văzut 

pe toţi bine hrăniţi şi cu nasurile rumene, aşa cum îi şade bine unui jandarm, 

– cunoscând şi exercitând destul de bine funcţia de mici tirani...” 227 . 

Paralel cu introducerea treptată a instituţiilor administraţiei de stat româneşti, 

în Basarabia continuau să existe zemstvele, vechile instituţii publice de 

autoconducere introduse de către autorităţile ţariste. Profitând de autonomia 

de care se bucurau în virtutea legilor ruse rămase în vigoare, unele zemstve, în 

special consiliile orăşeneşti, în care reprezentanţii populaţiei române erau în 

minoritate, se transformaseră în centre de rezistenţă antiromâneşti 228 . 

Modificările realizate în domeniul administraţiei au fost primite diferit de 

populaţie. Un martor al perioadei, moş Ştefan, îşi exprimă părerea despre 

regimul nou al Basarabiei: „Ce să spun? Era destul de bine şi pe vremea 

ruşilor. Era belşug şi nimene nu ne-avea grijă... Acu vremurile-s mai grele, da 

tot parcă ni se îmblânzeşte sufletul când auzim pe soldat şi pe slujbaş grăind 

limba noastră... ” 229 . 

A. Nour, explicând cititorilor din România particularităţile organizării 

administrative a Basarabiei în cadrul Rusiei, afirmă superioritatea acestei organizări 

în raport cu modul de administrare judeţean din România, ajungând 

să declare că „imensitatea Rusiei şi prefacerea basarabeanului într-un tip de 

mentalitate rusească generală a avut o influenţă bună asupra oamenilor de 

peste Prut: le-a dat orizonturi largi pentru idei de acţiune, care nu sunt mărginite, 

încadrate de orizonturile înguste ale unei ţări mici.” 230 . 

În acelaşi timp, autorul preciza că „ceea ce există mai bun în România 


228 Gh. Cojocaru, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Bucureşti, 1997, p. 66. 

Astfel, Consiliul Municipal din Chişinău, condus de primarul A. C. Schmidt, a boicotat 

măsurile luate de Ministerul Industriei şi Comerţului în vederea contracarării acţiunilor 

speculaţiilor cu petrol, a ignorat cerinţele de naţionalizare a serviciilor, a protestat împotriva 

introducerii organelor poliţieneşti de stat în municipiu, fapt care prejudicia interesele naţionale. 

În această situaţie, la data de 4 septembrie 1918 este desfiinţată Duma Orăşenească 

(Consiliul Municipal), iar la 8 septembrie, prin decret regal, a fost instituită o comisie interimară 

care să reprezinte şi să administreze oraşul Chişinău până la alegerea noii Dume în 

frunte cu cunoscutul militant al vieţii politice şi culturale locale Vladimir Hertza. 


230 A. Nour, Ce este Basarabia, vol. XXXVIII, nr. 7-9, 1915, p. 240. 

79

80 

Lucia Sava 

faţă de starea lucrurilor din Basarabia e numai din domeniul pur politic: 1) 

cuvântul absolut liber; 2) dreptul public scris şi întrucâtva şi aplicat; 3) şi ceea 

ce este mai important – independenţa naţională, integritatea, dezvoltarea, 

complexul de trai independent, izvorât din însăşi naţiunea românească...O, 

pentru aceste bunuri supreme aş da şi eu, basarabean, în schimb toate bunurile 

vieţii intelectuale şi social-economice pe care le aveam în Rusia atât de 

dezvoltate.” 231 . 

1.1.5. Mediul de locuire 

Pe parcursul evoluţiei sale istorice, oraşul Chisinau s-a dezvoltat de la sine, 

nu a apărut spontan, ci este în acelaşi timp şi produsul regiunii în care s-a 

născut şi cu care a intrat într-un proces de interdependenţă, de schimburi 

reciproce. 

Procesul de urbanizare a Chişinăului, care cunoaşte o amplificare începând 

cu secolul al XX-lea, presupune creşterea permanentă a organizării oraşului 

dinspre centru spre periferii. De-a lungul timpului, oraşul şi-a amplificat 

structura funcţională, şi-a lărgit zonele de influenţă, devenind treptat principalul 

centru de informare, motorul cel mai dinamic al dezvoltării economicosociale 

şi culturale al societăţii din care face parte. În perioada cercetată, oraşul 

constituie un sistem complex, format din componente distincte, legate prin 

relaţii de intercondiţionare, care definesc structura organizatorică şi compoziţia 

mediului urban. În această ordine de idei, habitatul urban reprezintă o 

expansiune a celor două componente (teritorială şi social-economică) şi o 

devenire complexă a structurii morfo-funcţionale (economică, socială, politică, 

militară, culturală) ce caracterizează existenţa însăşi a comunităţii urbane 

„a cărei pecete este conferită de o anumită fizionomie şi textură cu trăsături 

inconfundabile în teritoriu” 232 . 

Spaţiul public reprezintă o introducere în istoria vieţii cotidiene. Casa, 

străzile, biserica, cârciuma sunt locuri publice sau private care ne dezvăluie 

detalii importante despre practicile cotidiene, experienţele particulare, solidarităţile 

şi luptele care organizează spaţiul, despre „arta de a trăi” alături de 

ceilalţi233 . 

Nu putem vorbi despre viaţa cotidiană în solitudine. Ea implică publicitatea, 

împărtăşirea lumii şi co-apartenenţa la ea. Orice experienţă cotidiană 

231 Ibidem, p. 257. 

232 E. Emandi, Habitatul urban şi cultura spaţiului: Studii de geografie istorică. Suceava în secoleleXIV- 

XX, Iaşi, 1996, p. 10. 

233 L. Girard, P. Mayol, L’invention du quotidien. Habiter, cuisiner, Paris, 1980, p. 15.


este experienţă comună, în sensul în care posibilitatea, efectuarea sau interpretarea 

ei nu se pot face decât în prezenţa deplină, materială şi spirituală a 

celorlalţi 234 . Din acest punct de vedere, viaţa cotidiană poate fi apreciată drept 

co-prezenţă şi alteritate (celălalt este dat în evidenţa prezenţei zilnice). 

Ceea ce este interesant din punct de vedere fenomenologic, în ce măsură 

prezenţa celuilalt, co-prezenţa ca semnificaţie a cotidianului permite o posibilă 

înţelegere a acestuia din urmă. Acest lucru este posibil în condiţiile în care 

lumea vieţii cotidiene depăşeşte lumea privată, individuală; ea este comună 

individului, dar şi aproapelui său, fiind o experienţă comună. 

Delimitarea între spaţiul privat şi cel public este destul de dificilă, deoarece 

de cele mai multe ori aceste sfere se suprapun, în funcţie de grupurile sau de 

fenomenele sociale la care se referă. De altfel, sfera publică s-a format prin 

procesul critic pe care persoanele private, folosindu-şi în mod public raţiunea, 

îl întemeiază împotriva dominaţiei absolutiste; sfera publică devine, astfel, o 

sferă a socialului 235 . 

În spaţiul social, interacţiunea dintre indivizi se manifestă prin intermediul 

rolurilor multiple pe care indivizii le joacă în societatea din care fac parte. 

Normele sunt o obligaţie specifică rolului, constituind regulile care guvernează 

conduitele individuale şi colective. Grupurile sociale tind în mod 

spontan să genereze norme a căror funcţie este crearea unui cadru colectiv de 

acţiune, bază a consensului. Rolurile şi normele adoptate de către indivizi sunt 

determinate de contextul şi spaţiul interacţiunii umane 236 . 

Spaţiul privat desemnează libertatea de conştiinţă şi de credinţă asigurată 

în cadrul societăţii civile. El vizează aspectele dinamice ale spaţiului social axat 

pe relaţiile umane de convieţuire (bazate pe valori-atitudini, norme-roluri), 

stabilite în virtutea unor obişnuinţe comportamentale şi de comunicare. 

Semnificativă este, în acest sens, afirmaţia istoricilor Şcolii Analelor, Ph. 

Aries şi G. Duby, potrivit cărora: «În aria privată omul păstrează ce are el mai 

de preţ, ce nu este decât al lui, ceea ce nu priveşte pe altul, ceea ce nu are voie 

să divulge, să arate, deoarece este prea deosebit de aparenţele pe care onoarea 

cere să le salvgardeze în public.” 237 . 

La începutul secolului al XX-lea, în Chişinău, ca şi în alte centre urbane 

europene, încetul cu încetul, aria privată s-a împărţit în trei: casa, arii de activitate, 

integrate vieţii private (atelierul, prăvălia, biroul, uzina) şi locurile închise, 

prielnice complicităţilor şi relaxării, cum ar fi cafeneaua sau clubul. 

234 C. Mihali, Sensus communis. Pentru o hermeneutică a cotidianului, Cluj-Napoca, 2001, p. 80. 

235 J. Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, 1998, p. 155-156. 

236 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 1993, p. 559. 

237 Ph. Ariès, G. Duby, Istoria vieţii private, vol. I, Bucureşti, 1994, p. 7. 

81

82 

Lucia Sava 

Astfel, sfera privată şi cea publică se articulează şi se definesc reciproc [...]. 

Natura sferei private este specifică fiecărei societăţi: este produsul relaţiilor 

sociale şi face parte din definiţia formaţiei sociale analizate 238 , iar perechile 

individ/societate, interioritate/exterioritate se suprapun termenilor privat/ 

public ale căror raporturi sunt asimilate unui joc, unei reprezentaţii: dimensiunea, 

la fel de socială, a celor doi poli este astfel eliminată în folosul unei 

dihotomii dintre individ şi societate, care nu-l priveşte pe istoric. 

Urmărind schimbările sociale de ansamblu, care implică, la rândul lor, 

schimbarea de valori şi atitudini, de norme şi roluri, putem aprecia că spaţiul 

privat deţine un rol important pentru manifestarea diferitor grupuri de indivizi. 

Între conţinutul grup-public-societate, perceput prin prisma valorilor, 

atitudinilor, normelor şi rolurilor promovate, şi spaţiul individual de manifestare 

există o strânsă interdependenţă. E foarte dificil să identificăm sau să 

definim un grup sau o societate fără a avea în vedere percepţia spaţiului în 

care acesta se manifestă 239 . 

Considerat ca fiind unul dintre cele mai mari oraşe ale Europei 240 , dar şi 

un adevărat oraş „gubernial” 241 , Chişinăul pare că se asemene izbitor de mult 

cu Constantinopolul, „oraş somnoros şi apatic” 242 , unde viaţa cotidiană este 

supusă de multe ori unor grele încercări, cum ar fi: asigurarea cu produse 

alimentare, transportul public, creşterea criminalităţii etc. 

Viaţa comunitară a locuitorilor oraşului Chişinău era organizată şi condusă 

la începutul secolului al XX-lea după modele şi principii complexe. Fluxul 

modernizării pătrunde în oraş şi se resimte în aspectul exterior, precum şi în 

îmbunătăţirea nivelului de trai al locuitorilor săi. Dat fiind faptul că oraşul 

Chişinău s-a consolidat ca centru urban, într-un cadru dominant rusesc, acest 

aspect a fost determinant în dezvoltarea vieţii cotidiene a locuitorilor săi. Pe 

de altă parte, în perioada cercetată, oraşul cunoaşte o intensificare a procesului 

de modernizare, care a marcat mentalitatea orăşenilor, astfel încât noul, 

necesitatea de schimbare apare, inclusiv, în viaţa cotidiană. 

Ca şi majoritatea marilor oraşe ale Imperiului Rus, Chişinăul ocupa un teritoriu 

întins, iar clădirile erau despărţite între ele prin străzi, grupate în cartiere. 

Ritmul vieţii cunoaşte un caracter mai palpitant în centrul capitalei, unde erau 

concentrate majoritatea clădirilor publice reprezentative: primăria, şcoala, 

catedrala, tribunalul, teatrul, cinematograful, librăria, magazinele, băncile, 

238 Ph. Ariès, G. Duby, Istoria vieţii private, vol. II, Bucureşti, 1994, p. 12. 

239 J. Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, 1998, p. 155-156. 

240 Şt. Ciobanu, Chişinăul, Chişinău, 1996, p. 35. 

241 Ibidem, p. 37. 

242 E. Dragnev, V. Pâslariuc, I. Caşu, Adio secolul XX // Capitala magazin, nr. 2, iulie 2000.


etc., precum şi localuri de agrement: cârciumi, cafenele etc. În această parte 

a oraşului apar elemente ale modernizării şi ale transformării oraşului într-un 

adevărat centru urban. La periferii oraşul arăta astfel: cu ulicioare înguste şi 

întortocheate, cu case mici acoperite cu draniţă şi stuf, împrejmuite cu grădini 

şi livezi. Acestea erau locuite de păturile cu venit modest şi de cele sărace ale 

populaţiei orăşeneşti 243 . 

În comparaţie cu marile oraşe europene, unde chiar de la periferie intri 

în centrul urban, în Chişinău situaţia era cu totul alta 244 . Ca notă caracteristică 

pentru Chişinău este faptul că în interiorul acestuia puteai urmări toate 

formele de evoluţie ale civilizaţiei – de la cele mai rudimentare, săteşti până la 

cele mai luxoase, orăşeneşti. Apreciat din acest punct de vedere, Chişinăul se 

împărţea în trei părţi distincte: oraşul nou, oraşul vechi şi suburbiile cu unele 

mahalale 245 . 

Partea nouă a oraşului constituia creaţia epocii „ţariste”, din punctul de 

vedere al formei şi al exteriorului, fiind construit după modelul oraşelor ruseşti 

Odessa, Ekaterinoslav etc. Referindu-se la aspectul exterior al Chişinăului 

în perioada interbelică, istoricul basarabean Ştefan Ciobanu consemnează: 

„Din cele 106 străzi ale oraşului, abia vreo 30 formează oraşul nou, restul 

căzând asupra oraşului vechi şi asupra mahalalelor...” 246 . Acesta, constituind 

zona mediană a oraşului, era situată între străzile Viilor (sud), Sfântului Haralampie 

(nord), Spitalului (vest) şi pieţele Ciuflea şi Fânăria (est). „De la gară, 

tramvaiul elegant te duce prin cartierele mărginaşe spre centrul oraşului. La 

stânga, imediat lângă gară se înalţă deasupra unui rând de crâşme, pe o sprânceană 

de deal, clădirea posomorâtă a şcoalei eparhiale de fete, cu biserica ei, 

„Muntele Athos”, cum au botezat ingenios seminariştii alma mater a preoteselor 

basarabene...” 247 . Strada principală a oraşului purta numele lui Alexandru 

I, numită din limba rusă şi Alexandrovskaia (actualul bulevard Ştefan cel Mare 

şi Sfânt)(imaginea 1). Ea se întindea pe o linie dreaptă şi crea impresia că este 

mai largă din cauza caselor construite într-un singur etaj, care se mărgineau 

cu salcâmi, arţari sau tei. Strada menţionată continua până în regiunea pieţei 

comerciale, reprezentată sub forma unei aglomeraţii de prăvălii de diferite 

243 A.N.R.M. Fond R-2983, Gh. Bezviconi (1861-1967), nr. inv. 1, p. 15. 

244 Ibidem, p. 8. 

245 Şt. Ciobanu, Chişinăul, p. 42-43. 

246 Ibidem, p. 42. Autorul se referă la aspectul exterior al Chişinăului în perioada interbelică. 

Prin introducerea fragmentului citat, care, de altfel, depăşeşte limitele cronologice ale 

lucrării noastre, intenţionăm să evidenţiem rezultatele evoluţiei urbane până în perioada 

dintre cele două războaie mondiale. 

247 Ibidem, p. 43. 

83

84 

Lucia Sava 

mărimi, de gherete, rafturi, lăzi uriaşe, pline cu diferite mărfuri, produse în 

oraş sau importate din afara lui. 

Conform martorilor timpului, partea cea mai frumoasă a oraşului începea 

anume din această parte a străzii Armeneşti 248 (imaginea 2). Pe de o parte 

şi pe alta a acesteia se înălţau case cu unul sau două etaje, foarte rar cu trei, 

construite cu mult gust, după ultimele tendinţe ale modei. Aici strada Alexandrovskaia 

era completată de magazine luxoase, cu denumiri de firme viu colorate, 

precum şi de localuri publice, de la cafenele până la bănci, pe lângă 

care mişunau oameni de afaceri, dând astfel oraşului o tentă europeană. În 

această regiune se găsea Banca Urbană (imaginea 3); în apropiere era situată 

clădirea Primăriei, impresionantă atât prin aspectul ei exterior, cât şi prin 

magazinele frumoase, biblioteca, dar şi apartamentele administraţiei. Lângă 

clădirea mitropoliei, reşedinţa arhiepiscopului Basarabiei, se găsea Casa eparhială 

(imaginea 4), care avea cea mai frumoasă sală din Chişinău la vremea 

respectivă. Aceasta deţinea un mic muzeu de arheologie bisericească, dar şi 

multe întreprinderi comerciale la etajul de jos; în faţa Mitropoliei se afla o 

grădină mare care înconjura catedrala, situată în apropiere de Grădina Publică 

a oraşului, considerat cel mai plăcut loc de odihnă al locuitorilor Chişinăului 

de la construcţia sa până în prezent. 

Acelaşi autor (Ştefan Ciobanu) relatează: „De la grădina publică, spre 

partea opusă gării, strada Alexandru cel Bun îşi schimbă înfăţişarea. Pe vremuri 

aici erau cartierele liniştite ale oraşului, unde locuiau proprietarii basarabeni. 

Astăzi şi aici au pătruns câteva întreprinderi comerciale, iar cele mai multe 

din palatele boiereşti au trecut în mâinile oamenilor de afaceri. Câteva clădiri 

publice mari, cum este liceul nr. 2 de băieţi, administraţia financiară şi spitalul 

central, dau acestei părţi a oraşului aspectul unui oraş modern” 249 . Autorul 

evidenţiază stilurile arhitecturale întâlnite în construcţiile oraşului: o îmbinare 

a celui moldovenesc cu cel rusesc, dar şi elemente ale arhitecturii italiene, 

fapt care ne determină să evidenţiem tendinţele de modernizare din punct de 

vedere arhitectonic ale oraşului. 

Zona, situată între strada Alexandru cel Bun şi cea a Viilor, păstrează 

acelaşi aspect arhitectonic plăcut, fiind împărţită în cartiere mari, pătrate. În 

această parte a oraşului Chişinău, străzile erau plantate cu diferite specii de 

arbori, care îi confereau oraşului o frumuseţe rară în timpul verii, iar casele, 

majoritatea construite într-un singur etaj, poartă amprentele unui stil sobru 

şi liniştit. De asemenea, în această zonă a oraşului erau amplasate cele mai 


249 Şt. Ciobanu, Chişinăul, p. 45.


multe dintre clădirile publice reprezentative ale capitalei, cum ar fi: Liceul 

nr. 1 (imaginea 5), Liceul Dadiani (imaginea 6), Liceul Real, Liceul nr. 3 

(imaginea 7), unde îşi avea reşedinţa Sfatul Ţării şi unde s-a votat Marea Unire. 

În pofida numeroaselor construcţii din perioadă, trebuie să menţionăm că în 

realitate se construia mult la întâmplare. De altfel, referindu-se la organizarea 

arhitectonică a oraşului, Ştefan Ciobanu menţiona „Dacă cineva ar încerca 

să-şi facă o idee despre arhitectura celor 7 994 clădiri ale oraşului, ar fi pus la o 

încercare foarte grea. În afară de casele ţărăneşti în stil moldovenesc, în afară 

de o casă în stil rusesc de pe strada Fântânei şi de vreo două-trei case boiereşti, 

mai mult sau mai puţin stilizate sub influenţa arhitecturii italiene, ...cercetătorul 

n-ar găsi decât clădiri de oraş, construite din cărămidă sau piatră, fără 

multe pretenţii, acoperite cu tablă sau cu olane, „cutii” mici europene, poate 

comode în interior, dar lipsite de orice estetică.” 250 . 

Partea, denumită convenţional oraşul vechi, era situată între strada Sfântul 

Haralampie şi Bâc. Aceasta avea aparenţa unui târg de provincie, cu străzi 

încâlcite, întortocheate, pe alocuri foarte înguste, cu case uneori aflate în 

ruine, alături de care se înălţau clădiri noi de piatră, cu case intrate în pământ 

până la ferestre, cu prăvălii mici, gherete strâmbe, hanuri, cârciumi şi pieţe 

mici prăfuite sau în noroi, cu alte cuvinte, purtând amprentele unei regiuni 

de provincie. Imaginea este completată şi de populaţia evreiască majoritară 

săracă, care locuia în această parte a oraşului. În pofida celor menţionate, în 

această regiune au existat câteva monumente păstrate de-a lungul timpului, 

care poartă amprentele modului de viaţă românesc, cum ar fi bisericile Măzărachi, 

Bunavestire, lăcaşuri, care menţin inscripţii româneşti pe pietrele de 

mormânt, precum şi icoane moldoveneşti. 

Adevărata civilizaţie românească, însă, a fost conservată în mahalalele şi suburbiile 

oraşului (imaginile 8, 9, 10), care constituiau zonele periferice, mai puţin 

viabile la elementele noi ale vieţii urbane: Sculeni, Buiucani, Valea Dicescului, 

Schinoasa, Frumuşica, Malina Mare şi Mică (termenul „malina” a fost preluat 

din jargonul hoţesc, având semnificaţia de „ascunziş”) 251 , Botanica (numită şi 

Grădina Franceză) etc., care au păstrat aspectul unor sate răzeşeşti. În aceste 

regiuni ale oraşului se întâlneau case ţărăneşti în mijlocul livezilor, fântâni cu 

cumpănă şi ciutură, coşare pentru animale domestice şi câte o droaie de copii 

în străzile pline de praf. Impresia imediat creată ca urmare a unei vizite era că 

viaţa oraşului, cu tot ceea ce e zgomotos şi palpitant, este departe de aceste 

locuri. 

250 Ibidem, p. 46. 

251 Gh. Bezviconi, Semimileniul Chişinăului, Chişinău, 1996, p. 66. 

85

86 

Lucia Sava 

Odată cu confirmarea în calitate de arhitect principal al oraşului a lui 

Alexandru Bernardazzi, Chişinăul se transformă într-un adevărat centru 

urban. Apar primele edificii de proporţii cu aspect modern: blocuri de locuit, 

instituţii publice. Se pavează străzile şi pieţele principale, se amenajează 

parcurile şi scuarele, pe arterele centrale se instalează felinare cu gaz lampant. 

Sub conducerea sa a fost rezolvată parţial problema aprovizionării oraşului 

cu apă. Din iniţiativa sa a fost construit Turnul de Apă de la intersecţia străzilor 

A. Mateevici şi G. Bănulescu-Bodoni (1892). Arhitectul s-a ocupat şi de 

reconstrucţia unor clădiri. El a proiectat Grilajul parcului Grădina Publică 

după schiţele sale la Odessa, după care acesta a fost adus şi donat chişinăuenilor. 

Concomitent, în parc au fost amenajate grote pitoreşti, havuzuri, instalate 

bănci etc. 

În calitatea sa de preşedinte al secţiei de arhitectură, A. Bernardazzi a fost 

preocupat de diverse probleme, cum ar fi, cauzele şi metodele de combatere 

a frigului în case. Referindu-se la sarcinile arhitectului, el menţiona: „Acolo unde 

domină lăcomia nu poate fi creat nimic de admiraţie. Persoana care e animată 

doar de setea de bogăţie nu-şi va iubi arta niciodată şi nu va fi în stare a înţelege 

frumosul şi a crea ceva ce ar merita gloria şi recunoştinţa oamenilor.” 252 

Conform afirmaţiilor cercetătoarei L. Năstase, în perioada aflării sale în 

funcţia de arhitect principal al oraşului Chişinău, A. Bernardazzi a dat dovadă 

de o voinţă de fier în ceea ce priveşte ritmul şi modalităţile de reconstrucţie 

a oraşului 253 . El cerea executarea întocmai a hotărârii Dumei locale, şi nu 

permitea nici o lucrare fără să fi fost aprobat în prealabil proiectul acesteia. 

De asemenea, arhitectul stabilea termenii de desfăşurare a lucrărilor de 

şantier: nu mai mult de doi ani. A susţinut construcţia gimnaziului „Dadiani”, 

şcolii reale, a gimnaziului de fete, a seminarului nr. 1 de băieţi. S-a ocupat de 

pavarea străzilor (Balş şi Gubernială) şi a trotuarelor. Dintre lucrările cele 

mai importante sunt: case ale unor moşieri la Chişinău – Râşcanu-Derojinski, 

Donici, Casso, Teodosie; monumentul funerar al lui Markov de la Cimitirul 

armenesc, paraclisul de pe lângă biserica armenească, complexul spitalului de 

la Costiujeni ş. a. Una dintre clădirile construite de arhitect este cea a fostului 

gimnaziu de fete (1900), care a aparţinut principesei Dadiani. În această 

lucrare autorul a preluat tradiţiile renaşterii italiene (ferestre în stil veneţian, 

cornişă cu numeroase detalii arhitecturale, în interior – un hol larg, spaţios, 

cu coloane monumentale), folosind pe larg materialul local, cărămida roşie şi 

252 L. Năstase, Arhitectul A.I.Bernardazzi (Pagini de biografie şi creaţie) // Destin românesc, nr. 1, 

1998, p. 98-105. 

253 Ibidem, p. 99.


piatra pe care le îmbină cu măiestrie. În prezent, această clădire adăposteşte 

expoziţiile Muzeului Naţional de Arte Plastice. Cu arhitectura gimnaziului de fete 

se asociază şi cea a capelei de pe strada Puşkin, construită anterior (1895). 

Îmbinarea reuşită a pietrei calcaroase, cupolele turlelor laterale în formă de 

bulbi, grilajul perfect – toate acestea privite în ansamblu imprimă edificiului 

un aer de monumentalism sever. Un alt edificiu creat de A. Bernardazzi la 

Chişinău a fost cel al fostei judecătorii districtuale şi al Curţii de Apel de pe 

strada V. Pârcălab, precum şi biserica Sf. Panteleimon, situată la intersecţia 

străzilor Vlaicu Pârcălab şi 31 August, construită în stil neo-bizantin 254 . 

Acţiunile de modernizare a oraşului au fost completate de către alt arhitect, 

A. Sciusev, debuturile carierei sale profesionale fiind, de asemenea, legate de 

oraşul Chişinău 255 . În primele decenii ale secolului al XX-lea, după proiectele 

sale sunt înălţate o serie de opere arhitecturale remarcabile atât la Chişinău, 

cât şi la Moscova, precum şi în alte oraşe ale Rusiei. El este autorul planului 

de reconstrucţie postbelică a oraşului; conform acestuia, fiecărui monument 

arhitectural i-a fost repartizată o zonă de ocrotire. Pe când proiecta Piaţa 

Centrală a capitalei Basarabiei, Şciusev a propus înălţarea unui edificiu în stil 

clasic care să se armonizeze cu Porţile Sfinte 256 . 

Arhitectul A. Sciusev a avut o contribuţie importantă la constituirea şi 

modernizarea aspectului urban al Chişinăului. Astfel, în baza unui proiect 

propriu, el începe în 1897 construcţia unei case pentru Karcevski, fratele 

soţiei sale, care din 1905 va deveni sediul Şcolii reale nr. 2. Utilizând materialul 

autohton de construcţie, relieful localităţii, Sciusev creează o minunată 

operă arhitecturală, care s-a păstrat până în zilele noastre. Puţin mai târziu 

construieşte, pentru acelaşi M. Karcevski, o altă casă la intersecţia străzilor 

actuale A.Bernardazzi şi A.Puşkin, folosind motive arhitecturale orientale, 

neobişnuite pentru Chişinău 257 . 

Trebuie remarcat faptul că autorităţile locale acordau o atenţie deosebită 

aspectului estetic al clădirilor şi locuinţelor oraşului Chişinău. Au existat 

mai multe decizii şi proiecte care vizau modernizarea oraşului. În anul 1912, 

Direcţia orăşenească a aprobat Regulamentul obligatoriu pentru locuitorii oraşului 

referitor la construcţii, care conţinea informaţii referitoare la folosirea loturilor 

de pământ pentru casele individuale de locuit; modalităţile de eliberare a 

certificatelor pentru efectuarea construcţiilor; construcţia scărilor, acoperişu- 

254 Ibidem, p. 100. 

255 A.N.R.M. Fond R-2987, A. V. Şciusev (1873-1949), nr. inv. 1, dosare 1-4, 5, 27, 34. 

256 Ibidem, p. 4. 

257 E. Gavriliuk, Arhitectul Alexei Şciusev // Curierul de seară, 8 octombrie 1994. 

87

88 

Lucia Sava 

rilor, sobelor şi a subsolurilor etc. 258 . Regulamentul avea drept scop facilitarea 

modalităţilor de construcţie a locuinţelor, cât şi respectarea condiţiilor 

tehnice de construcţie. În anul următor, 1913, Direcţia Orăşenească a eliberat 

permise pentru construcţia şi reconstrucţia a 106 imobile, ceea ce ne permite 

să conchidem că în perioada de până la război ritmul înălţării edificiilor în 

oraş este în continuă creştere. În acelaşi timp, putem menţiona, că în anul 

1914 acesta scade considerabil din cauza războiului, iar mai târziu, în 1916, 

lucrările de construcţie sunt aproape în întregime staţionate 259 . 

În anul 1914, conducerea orăşenească a aprobat decizia prin care se 

permitea, între altele, „...desfăşurarea licitaţiilor pentru acordarea dreptului 

de a deservi tehnic orologiul orăşenesc, funcţie care i-a revenit lui I. Tereşatov 

pe un termen de 3 ani”. La certificatul respectiv este anexată fotografia 

ceasornicului, pe cadranul căruia era însemnat numele meşterului – ceasornicar 

I. Tereşatov 260 . 

Lucrările de reconstrucţie şi de modernizare a monumentelor reprezentative 

ale capitalei continuă. Astfel, prima restaurare a Arcului de Triumf 

(imaginea 24) a avut loc între anii 1911-1912, cu ocazia împlinirii a 100 de 

ani de la anexarea Basarabiei la Rusia, după proiectul lui V. Ţîganko (vezi 

imaginea). Conform datelor prezentate de P. Starostenko, la rugămintea 

episcopului Serafim, Duma orăşenească a oferit pentru reparaţia Catedralei, 

Clopotniţei şi Turnului 10 000 ruble, la care se adaugă suma de 16 413 ruble 

din donaţii 261 . 

Aşadar, la începutul secolului al XX-lea, oraşul Chişinău, din punctul de 

vedere al aspectului exterior, ca urmare a măsurilor şi acţiunilor întreprinse 

de unele personalităţi remarcabile ale timpului (A. Bernardazzi, A. Şciusev, 

V. Ţîganko), capătă trăsăturile unui centru urban modern cu edificii măreţe şi 

străzi bine amenajate. 

Oraşul se modernizează şi în ceea ce priveşte mediul de trai al locuitorilor săi. 

Spre deosebire de lumea rurală, în cadrul căreia existenţa era monotonă, fără 

prea mari evenimente, în oraş ritmul vieţii era mult mai agitat, mai palpitant. 

Acest fapt era determinat, pe de o parte, de aglomeraţie, de mişcarea continuă 

a populaţiei şi, pe de altă parte, de diversitatea evenimentelor publice, care în 

capitală erau mult mai resimţite decât în provincie. 

258 Кишиневское Уездное земство. Сборник постановлений Уездных Собраний Кишиневского 

Земства , часть III, 1904-1913 годы, Кишинев, 1914, c. 215. 

259 Ibidem, p. 243. 

260 P. Starostenco, Complexul istorico-arhitectural din Centrul Chişinăului // Cugetul, nr. 2, 2003, 

p. 25-32. 

261 Ibidem, p. 27.


În această ordine de idei, autorităţile publice au încercat să întreprindă 

măsuri în vederea îmbunătăţirii nivelului de trai al populaţiei. Deşi s-au luat 

multe decizii în vederea îmbunătăţirii mediului de trai 262 , o serie de probleme 

rămâneau în vigoare. 

Activitatea sanitară în oraş a constituit una dintre direcţiile esenţiale ale politicii 

conducerii oraşului Chişinău. Numai pe parcursul anului 1912 au fost 

înregistrate 10 şedinţe ale Comisiei Sanitare, în cadrul cărora au fost abordate 

atât probleme de ordin general privind activitatea sanitară în oraş, cât şi o 

serie de aspecte particulare, cum ar fi: măsurile întreprinse pentru combaterea 

tuberculozei, scarlatinei, condiţiile de întreţinere a frizeriilor, păstrarea curăţeniei 

în tarabele din piaţă, precum şi în localuri de tipul patiserii, magazine de 

pâine, de mezeluri etc. 263 Pentru a menţine igiena şi ordinea sanitară în instituţiile 

de învăţământ, Duma orăşenească a hotărât, doi ani mai târziu, numirea 

a doi medici responsabili pentru depistarea cazurilor în şcolile orăşeneşti, iar 

şcolile particulare urmau să invite lucrători medicali pentru a supraveghea 

elevii şi a anunţa biroul sanitar despre eventualele cazuri de boli infecţioase. 

Problemele viitoare privind sănătatea în oraşul Chişinău se află frecvent în 

vizorul conducerii oraşului şi în anii următori, când se înfăptuiesc o serie de 

măsuri suplimentare pentru îmbunătăţirea vieţii sanitare în oraş 264 . 

Salubrizarea oraşului era o problemă importantă pentru asigurarea unei vieţi 

normale în condiţiile aglomeraţiei existente. În Chişinău, ca şi în alte oraşe, 

exista un serviciu de salubritate, care se ocupa de curăţenia străzilor. Acesta 

acorda atenţie, îndeosebi, centrului oraşului, unde se făcea ordine aproape 

zilnic, în zonele periferice se mătura şi se strângea gunoiul doar de 2-3 ori 

pe săptămână. De menţionat, în condiţiile perioadei respective, transportarea 

deşeurilor şi a gunoiului se făcea cu căruţele. 

O altă problemă frecvent abordată în cadrul şedinţelor Dumei orăşeneşti 

vizează asigurarea oraşului Chişinău cu apă arteziană 265 . Încă la data de 15 decembrie 

1892 se dă în folosinţă primul apeduct orăşenesc, numit convenţional 

Uzina de Apă, construindu-se pe teritoriul fântânii arteziene un bazin, o staţie 

de pompare cu cazangerie, o sală de maşini, ateliere şi două castele de apă, 

unul pe strada Negustorilor (astăzi, V. Alecsandri), distrus în perioada celui 

de-al Doilea Război Mondial, şi altul pe strada Livezilor (astăzi, A. Mateevici). 


Земства , часть III, 1904-1913 годы, Кишинев, 1914, p. 115, 125. 


Кишиневской Городской Думы, nr. 63, septembrie 1913. 

264 Ведомости Кишиневской Городской Думы, martie 1914. 

265 Ibidem. 

89

90 

Lucia Sava 

Oraşul avea însă de suferit din această cauză, unica soluţie fiind aducerea apei 

în oraş de la fântâna din preajma Bisericii Măzărachi. Cu timpul, debitul apei 

se micşorează, astfel încât în anul 1905 pe teritoriul Direcţiei Apă-Canal a mai 

fost construit un puţ artezian, iar în 1910 – altele două. Canalizarea propriuzisă 

a oraşului Chişinău datează din anul 1912, însă aceasta funcţiona doar în 

partea centrală a oraşului, în regiunile periferice ale capitalei, asigurarea populaţiei 

cu apă era făcută în mare parte de la fântâni sau izvoare. Ca urmare a 

abordării acestei probleme, în anul 1914 este luată Decizia Comisiei de expertiză 

privind problema proiectării sistemului de canalizare în oraşul Chişinău 

realizat de firma Vindşild şi Langhelotti, care avea scopul de a asigura locuitorii 

capitalei cu apă potabilă 266 . 

Prima centrală electrică a oraşului a fost dată în exploatare în anul 1909. 

Conform informaţiilor de care dispunem, în acest an aceasta a produs 

280 000 kWh de energie electrică, iar în anul 1912 a fost extinsă până la 

644 000 kWh. Astfel, în anul 1909 la întreprinderile din Chişinău funcţionau 17 

motoare cu o putere de 48 cai-putere. Odată cu construcţia primelor centrale 

electrice a devenit necesară şi iluminarea electrică. Astfel, în perioada de început 

au fost instalate circa 5000 de lămpi electrice pe străzile principale ale oraşului 

şi în cele mai importante case particulare. Între anii 1895-1905 sursele timpului 

atestă existenţa cazurilor de intervenţie a pompierilor pentru stingerea a aproximativ 

449 de incendii, iar de 336 de ori au înfăptuit deplasări la alarme 267 . 

Iluminatul străzilor era o problemă importantă pentru locuitori, dar şi pentru 

conducerea oraşului, pentru asigurarea unei vieţi decente. Acesta avea loc după 

un grafic stabilit. Conform raportului pentru anul 1912 privind cheltuielile pentru 

energie electrică, în al patrulea an de exploatare a staţiei electrice orăşeneşti s-a 

cheltuit suma de 226 000 ruble pe parcursul acestui an 268 . Modul de funcţionare 

a felinarelor pe străzile oraşului Chişinău poate fi urmărit din graficul elaborat de 

conducerea oraşului pentru anul 1912 prezentat în tabelul 14. 

Conform acestui grafic, existau două tipuri de felinare: unele care ardeau 

toată noaptea şi altele din raţiuni economice, erau incluse doar până la ora 

unu noaptea. Din acelaşi tabel observăm că pe timp de iarnă iluminarea străzilor 

se făcea de un număr mai mare de felinare (până la 470 în lunile decembrie-februarie), 

dar şi în mai multe ore, în timp ce vara graficul de iluminare 

era redus, datorită condiţiilor meteorologice favorabile (în această perioadă 

a anului în mediu funcţionau între 150-170 felinare toată noaptea şi aproxi- 

266 Ibidem. 

267 Ibidem. 

268 Отчет эксплуатации Кишиневской Городской электрической стации за 1912 год // Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, nr. 64, сентябрь 1913.


mativ 100 de felinare care ardeau până la ora 1). Aşadar, doar în anul 1912 

au fost puse în funcţiune 4388 felinare, dintre care 2 794 (63,67%) ardeau pe 

parcursul întregii nopţi şi 1 594 (36,33%) erau incluse doar până la miezul 

nopţii. Luate în ansamblu, cheltuielile statului în acest sens erau corespunzătoare 

funcţionării lor: pentru întreţinerea unui felinar se achitau 96 ruble 50 

copeici 269 . 

Modernizarea oraşului Chişinău la începutul secolului al XX-lea a fost 

completată şi de construirea liniilor de comunicare telefonică în judeţul Chişinău 270 . 

Astfel, adunarea de zemstvă din 5 octombrie 1905 preconiza deschiderea a 

30 de puncte şi a 5 linii de magistrală pe o lungime de 257 verste. Conform 

datelor deţinute, cheltuielile totale se calculau la 39 277 ruble 06 copeici. 

Acestora li se adăugau anual pentru reparaţii şi întreţinerea personalului încă 

câte 400 ruble 271 . 

În acelaşi timp, adunările din 26 octombrie 1906 şi 29 octombrie 1907 

au hotărât rezervarea a câte 2 000 ruble pe an pentru dezvoltarea legăturilor 

telefonice în judeţul Chişinău. Pentru a asigura acoperirea unei părţi din cheltuielile 

suportate, adunarea de zemstvă din 2 octombrie 1908 stabilea abonamentul 

orăşenilor la suma 10 ruble anual 272 . 

Analizând problema accesului populaţiei urbane din Basarabia la reţelele 

telefonice, cercetătorul V. Jukov evidenţiază că în 1900, la 10 000 de locuitori 

reveneau: 113 aparate telefonice în Suedia, 103 aparate în S.U.A., 97 – în 

Norvegia, 93 – în Elveţia, 67 – în Canada, 29 aparate telefonice reveneau – în 

Finlanda şi tot atâtea în Germania, 18 – în Marea Britanie, 9 – în Austria, 7 – 

în Franţa, 6 – în Spania, 4 telefoane – în Italia şi doar 2 aparate – în Rusia 273 . În 

acest context, construcţia liniilor telefonice era cu mult mai limitată în oraşele 

basarabene, inclusiv în Chişinău. 

În pofida unor încercări ale conducerii oraşului de a facilita circulaţia 

informaţiei în oraş, măsurile întreprinse nu erau suficiente. L. Troianovschi 

vorbeşte despre lipsa unui serviciu de informare în Chişinău: „[...]veştile telegrafice 

din Moldova în Basarabia şi de acolo în Moldova parvin prin Viena, 

Berlin, Petersburg cu întârziere de 4-5 zile, pe când între Iaşi şi Chişinău nu e 

un drum mai mult de 2-3 ore ” 274 . 

269 Ibidem. 

270 Кишиневское земство. Сборник докладов управы и журналов заседаний за 1903-1908 годы, 

Кишинев, 1908, c. 233. 


Земства , часть III, 1904-1913 годы, Кишинев, 1914, c. 387-389. 

272 Ibidem, p. 394. 

273 В. И. Жуков, Города Бессарабии (1861-1900 г.г.), Кишинев, 1975, c. 275. 

274 L. Troianovschi, Problema specificului naţional în publicistica lui C. Stere // Cugetul, nr. 1, 2002, 

91

92 

Lucia Sava 

Această problemă va fi soluţionată către sfârşitul perioadei cercetate, abia 

la începutul anului1918, când Sfatul Ţării a elaborat Legea asupra taxei de expediţie 

a corespondenţei poştale şi a telefoanelor 275 . 

Datele selectate din statisticile şi rapoartele realizate în perioada de la începutul 

secolului al XX-lea ne permit să evidenţiem şi unele caracteristici ale 

mediului de trai al locuitorilor oraşului Chişinău în cadrul gospodăriilor individuale. 

Conform opiniei cercetătorului V. Jukov, la mijlocul secolului al XIX-lea, 

în oraşul Chişinău, din 3,5 mii de meşteşugari (pietrari, muzicanţi, steclari, 

sobari etc.) aproximativ 900 nu aveau locuinţă proprie, iar spre sfârşitul secolului 

al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea numărul familiilor orăşeneşti 

depăşea cu 50% numărul caselor de locuit 276 . 

În studiul nostru am urmărit repartizarea populaţiei oraşului Chişinău în 

cadrul gospodăriilor individuale (tabelul 15) în baza Recensământului de la 

1897. Conform datelor acestuia, în judeţul Chişinău erau înregistrate 58 470 

gospodării publice şi private, dintre care 19 962 (34,14% din numărul total) 

aparţineau oraşului 277 . Majoritatea gospodăriilor orăşeneşti erau alcătuite din 

6-10 persoane (26,92%), din 2 persoane (17,14%), din 3-4 – 16,25%, iar mai 

mult de 11 persoane locuiau în 164 case (0,82%). De asemenea, cea mai mare 

parte a indivizilor (70,2% bărbaţi şi 82,84% femei) locuiau în cadrul familiilor 

şi foarte puţini în afara acestora. În ceea ce priveşte gospodăriile care deţineau 

angajaţi sau servitori, acestea se repartizau astfel: cele mai multe, 2 062 gospodării, 

aveau doar un singur angajat (10,32%), 2-3 persoane angajate aveau 944 

gospodării (4,72%), iar proprietăţile care dispuneau de un număr mai mare de 

servitori nu depăşeau cifra de 1% 278 . 

Un interes aparte prezintă repartizarea populaţiei Chişinăului conform 

structurii gospodăriilor private şi publice (tabelul 16). Astfel, 665 bărbaţi şi 

603 femei locuiesc în gospodării individuale care nu dispun de servitori, iar 

1 598 bărbaţi şi 1561 femei aveau angajaţi, cele mai multe gospodării (în număr 

de 165) având doar o singură persoană. Această situaţie era caracteristică şi 

pentru întregul judeţ (252 gospodării). În acelaşi timp, 77,57% din numărul 

instituţiilor publice ale judeţului Chişinău (107) se găseau în oraş (83) 279 . 

p. 12-16. 

275 V. Popovschi, Proiecte de constituţie ale Republicii Democratice Moldoveneşti (1918) // Destin 

românesc, nr. 2, 1999, p. 18-25. 

276 В. И. Жуков, Города Бессарабии (1861-1900 г.г.), Кишинев, 1975, p. 258. 



c. 6-7. 

278 Ibidem, p. 6-7. 

279 Ibidem, p. 8-9.


Nivelul de trai al chişinăuenilor în cadrul gospodăriilor individuale este 

evidenţiat în tabelul 17. Conform datelor prezentate, majoritatea caselor şi a 

proprietăţilor individuale din cele 247 prezentate erau locuite de 4 persoane 

(65, ceea ce reprezenta 26,32%), de 5 persoane erau locuite 43 de case 

(17,41%), în 34 de case locuiau câte 6 indivizi (13,77%), în 30 de case locuiau 

câte 3 persoane (12,15%) ş.a.m.d. În acelaşi timp, doar 2 case erau populate 

de o persoană (0,81%) şi în 19 locuinţe trăiau 2 persoane (7,69%). Totodată, 

în acest an, izvoarele timpului nu atestă existenţa caselor unde ar locui mai 

mult de 9 persoane 280 . Din tabelul prezentat anterior reiese clar că predomină 

casele în care locuiau 4-5 persoane, fapt care ne permite să conchidem că, în 

general, după mediul de trai al chişinăuenilor, chiar dacă era mai înalt decât 

în celelalte oraşe ale provinciei, Chişinăul nu putea concura în acest sens cu 

marile oraşe ale Europei. 

Asigurarea unor condiţii de trai ale locuitorilor oraşului, relativ decente, 

poate fi evidenţiată şi din situaţia aerisirii odăilor. În acelaşi raport, realizat 

pentru anul 1913, au fost incluse pentru comparaţie mai multe locuinţe, cu 

un număr diferit de persoane (tabelul 18). 

Conform acestor date statistice, din numărul de 41 de case (15,41%), în 

care locuiau 268 de persoane (20,46%), fiecăruia îi revenea câte 0,1-0,3 metri 

cubi, cifrele indică un nivel diminuat faţă de normele în vigoare ale timpului; 

majoritatea populaţiei, 752 de indivizi (57,4%) locuiau în 143 case (53,76%) şi 

dispuneau de 0,4 cubi, în conformitate cu parametrii perioadei şi doar 290 de 

persoane (22,14%) care locuiau în 82 de case (30,83%) trăiau în condiţii unde 

aerul camerei (0,8-5,0) indică un surplus al normelor prevăzute 281 . 

Situaţia iluminatului gospodăriilor individuale era asemănătoare: majoritatea 

caselor erau iluminate în proporţie de 0,03-0,05 metri cubi, adică de 4-7 ori 

mai puţin decât prevedeau standardele timpului 282 . 

Aşadar, datele concrete de care dispunem referitoare la mediul urban al 

Chişinăului ne permit să concluzionăm că viaţa în capitala Basarabiei avea un 

caracter variat. Chiar dacă Chişinăul rămânea în urmă comparativ cu marile 

oraşe europene, el era la începutul secolului al XX-lea principalul centru 

urban al provinciei, precum şi unul dintre oraşele cele mai importante ale 

Imperiului Rus. 

Acest fapt se explică, în primul rând, prin poziţia sa geografică favorabilă. 

În plus, clima şi relieful, ca şi bogăţiile naturale, l-au plasat în fruntea centrelor 


1913 год, Кишинев, 1914, c. 172-174. 

281 Ibidem, p. 174. 

282 Ibidem, p. 174. 

93

94 

Lucia Sava 

urbane reprezentative ale perioadei. Totodată, situaţia geopolitică a determinat 

evoluţia sa din punct de vedere demografic şi etnic. În această perioadă 

remarcăm un număr considerabil al populaţiei în cadrul căreia, potrivit 

Recensământului din 1897, pe primul loc se situează evreii, fiind urmaţi de 

ruşi, bieloruşi şi ucraineni, în timp ce populaţia băştinaşă ocupa locul trei ca 

număr, fapt explicabil, ca urmare a obiectivelor politicii de colonizare a autorităţilor 

ruse. 

În condiţii social-politice distincte, mediul de trai al populaţiei oraşului 

Chişinău evoluează după criterii variate şi cunoaşte un proces accelerat de 

modernizare. Transformarea Chişinăului într-un adevărat centru urban 

poate fi remarcată atât în ceea ce priveşte aspectul exterior al oraşului (prin 

construcţia de noi străzi, clădiri, monumente, schimbarea stilurilor arhitectonice 

etc.), cât şi prin îmbunătăţirea nivelului de trai al locuitorilor săi (crearea 

şi funcţionarea serviciilor de salubritate, asigurarea populaţiei cu apă potabilă, 

iluminarea străzilor şi caselor individuale, instalarea reţelelor de comunicare 

telefonică). 

1.2. LOCALURILE PUBLICE 

În anul 1906, aflându-se pentru prima dată în vizită la Chişinău, istoricul 

român Nicolae Iorga descria astfel imaginea oraşului: „Multe clădiri publice 

măreţe. Tribunal, palat al guvernului, două gimnazii de băieţi, gimnaziu de 

fete, şcoala eparchială de fete, urcată sus cu o cupolă de biserică, în drum spre 

gară, orfelinat al nobililor, club al nobilimii, fundaţia bătrânului Balş, mort 

acum vreo cincisprezece ani, muzeu, care se clădeşte în stil maur cu brâul de 

smalţ... Ghiceşti o temniţă după acele împrejmuiri totdeauna închise, după 

acele uşi lăcătuite, după acele fereşti moarte. Pare că acea pajure de sus stă 

să-şi înfigă ghearele şi în inima ta. Ceea ce s-ar potrivi aiurea, în oraşe mari, 

deopotrivă de monumentale şi curate, uimeşte şi înspăimântă aici mai mult 

decât câştigă...” 283 . 

Evident, dincolo de imensitatea de piatră, care l-a „uimit” şi l-a „înspăimântat” 

pe marele istoric, remarcăm în spusele sale faptul că oraşul Chişinău 

la începutul secolului al XX-lea este cuprins de procesul de modernizare, care 

îl plasează, din punctul de vedere al construcţiilor publice, alături de marile 

oraşe ale timpului. 

Din această epocă datează o serie de construcţii de utilitate publică ce 

confirmă afirmarea Chişinăului ca centru urban cu tendinţe de modernizare 

283 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1995, p. 77-92.


ale aspectului arhitectonic. Printre cele mai impunătoare sunt: Clădirea Băncii 

Urbane (din 1978 Sala cu Orgă), situată pe actuala stradă Ştefan cel Mare, 81, 

construcţia căreia a fost începută în 1903 şi finisată abia în 1911, realizată în stil 

eclectic cu forme neoclasice şi baroce, tendinţe în vogă pentru clădirile publice 

din această perioadă; în 1902 este construit sediul Societăţii Orăşeneşti de Credite 

din strada B. P. Hasdeu, nr. 4, construcţie din piatră cu două nivele, cu uşile şi 

ferestrele din lemn de pin, cu sobe din teracotă, iar scările din metal, care poartă 

amprentele aceluiaşi stil eclectic (vezi schiţa 1); Clădirea gimnaziului nr. 3 de băieţi, 

situată în strada A. Mateevici, 111, în care în martie 1918 şi-a ţinut şedinţele 

Sfatul Ţării, finisată în 1905, clădire care aminteşte de clasicismul francez al 

combinării volumelor proeminente centrale cu cele laterale prin galerii; Clădirea 

Dumei orăşeneşti (strada Ştefan cel Mare, 83), construcţia căreia a fost încheiată în 

1902 în spiritul eclectic al arhitecturii renaşterii italiene; Clădirea Muzeului Zemstvei 

(actualmente Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală), situat în strada 

M. Kogălniceanu, 82 A, terminată în 1905 sub proiectul lui V. Ţîganco, care 

conţine elemente ale stilului oriental, islamic (vezi imaginea), ş.a. 284 . Clădiri în stil 

asemănător au fost construite în perioada cercetată pe tot cuprinsul Imperiului, 

inclusiv la Petersburg. 

Acestora li se adaugă case individuale, vile şi conacuri urbane construite 

în aceeaşi perioadă, care completează imaginea oraşului: Vila urbană a lui 

Vladimir Hertza, situată pe strada Ştefan cel Mare, 115, construită în 1905 

într-un parter, care poartă amprentele stilului baroc vienez, atrăgând atenţia 

prin garnitura decorativă bogată a faţadei principale, cât şi prin basoreliefurile 

şi ornamentele moderne; Vila urbană din strada A. Bernardazzi, 95-97, înălţată 

încă în 1901 în stil oriental cu influenţe ale modernului; o altă Vilă urbană 

situată în strada actuală Toma Ciorbă, 5, alcătuită din două case într-un etaj 

(1912), cu detalii ale neoclasicismului, dar şi cu elemente ale stilului modern; 

Conacul urban din strada 31 August 1989, 43 A (colţ cu strada Tighina), cu 

detalii arhitectonice ale stilului eclectic şi elemente reminiscente ale clasicismului 

etc. (vezi schiţele 2-3, 5-7) 285 . 

284 Informaţii referitoare la principalele construcţii ale oraşului în perioada studiată au fost 

selectate de pe site-ul: www.sit.md: Monumentele de arhitectură în Centrul Istoric al Chişinăului. 

Site-ul sistematizează informaţiile referitoare la monumentele de arhitectură situate în 

zona istorică a municipiului Chişinău. Materialul studiat în anii 2003-2006 este stocat 

într-o bază de date destinată publicului larg şi specialiştilor în domeniu. Lucrarea conţine 

fotografii, studii grafice, date istorice a 977 de obiective incluse în „Registrul monumentelor 

de importanţă naţională şi municipală” aprobat de Primăria mun. Chişinău în ianuarie 

1995. 

285 Ibidem. 

95

96 

Lucia Sava 

În ceea ce priveşte aspectul arhitectural al construcţiilor din oraşul 

Chişinău, putem evidenţia câteva stiluri şi tendinţe ale epocii. Astfel, Catedrala 

Schimbarea la faţă a fost construită în anul 1901 de către arhitectul Saraţinski şi 

reprezintă, până în prezent, unul dintre cele mai frumoase edificii ale Chişinăului. 

Ea se distinge printr-o compacitate uluitoare, dar şi prin simplicitate, 

laconism şi eleganţă 286 . 

De asemenea, la multe clădiri din Chişinăul de la începutul secolului se 

păstrează elemente ale stilului clasic, sobru, cu tendinţe spre efecte grandioase. 

În privinţa modalităţilor de construcţie a clădirilor, remarcăm că în această 

perioadă se construia fără grabă, astfel încât pentru înălţarea unei clădiri era 

nevoie de ani sau chiar de decenii. Noile materiale şi noile construcţii erau 

întotdeauna concepute sub aspect estetic şi îmbinate în mod obligatoriu cu 

elemente vechi. De multe ori, pentru a conferi edificiilor un caracter mai 

romantic, arhitecţii foloseau raţionalismul în aplicarea betonului armat, a 

sticlei sau a ceramicii; dar puteau apela, de asemenea, la decorativul capricios, 

la ornamente, la accentuarea intenţionată a formelor şi liniilor curbe, glisante. 

În acest sens, ornamentele reliefate, întortocheate, grilajele metalice, mai rar 

din beton armat sau piatră ale balcoanelor, se îmbinau în interpretarea liberă 

a stilurilor istorice. 

Reprezentativ este în acest sens şi Castelul de pe strada Bernardazzi, nr. 

52 287 . Arhitectura acestuia este simplă, nici urmă de elemente în plus, pe 

ferestre, pe pereţi sau pe acoperiş. Executarea clasică în formă dreptunghiulară 

a proiectului şi amenajarea, împreună cu alegerea reuşită a materialelor de 

construcţie, conferă eleganţă şi frumuseţe acestui edificiu. Intrarea în curte 

este proiectată sub formă de arc. Balconul e împodobit şi el cu elemente 

arhitecturale. Acestea alternează cu ferestrele dreptunghiulare, care îi conferă 

castelului originalitate. 

Acelaşi stil arhitectonic se menţine în construcţia majoritară a conacurilor 

urbane boiereşti ale Chişinăului de la începutul secolului al XX-lea. Acestea 

aparţineau elitei oraşului, care dispunea de resurse financiare impunătoare 

pentru a-şi putea permite luxul de a înălţa asemenea construcţii. De exemplu, 

Conacul de pe actuala stradă 31 August, nr. 100, construit în stil clasic, cu 

elemente ale renaşterii italiene. Sau Conacul urban de pe strada Columna, nr. 30, 

care avea o suprafaţă de circa 2 289, 7 metri pătraţi şi dispunea de un demisol 

şi un etaj din piatră albă tencuită. Acesta avea 11 încăperi şi un portal 288 . 

286 Ibidem. 

287 Ibidem. 

288 Ibidem.


Localurile publice ale Chişinăului, destul de numeroase în perioada de timp 

studiată, ar putea fi împărţite în mai multe categorii. În prima categorie putem 

include clădirile reprezentative ale oraşului, cum ar fi, spre exemplu, primăria, 

şcoala, tribunalul, catedrala, la care se adaugă cinematograful, teatrul, librăria 

etc. Acestea erau concentrate în mare parte în zona centrală a oraşului, care 

era cea mai bine întreţinută, dispunând de toate cele necesare pentru un nivel 

de trai civilizat. 

Conform surselor timpului, la 1900 în întreaga Basarabie existau 25 instituţii 

de instruire publică, 15 pentru băieţi şi 10 pentru fete 289 . Oraşul Chişinău 

deţinea întâietatea în acest sens, deoarece aici se aflau: două gimnazii clasice 

pentru băieţi, două gimnazii de fete, o şcoală de opt clase „M.A. Nagovski”, 

o şcoală reală, o şcoală de 7 clase „Karcevski”, o şcoală comercială „Skorodinski”, 

un seminar duhovnicesc, o şcoală eparhială, o şcoală duhovnicească, 

o şcoală de vinuri, biblioteca obştească orăşenească. În 1902 a fost deschisă o 

şcoală profesională de opt clase, şcoala particulară de băieţi, şcoala comercială 

de trei clase, şcoala orăşenească de meserii „Alexandrov”, şcoala orăşenească 

de desen, trei şcoli de muzică, şcoala profesională orăşenească evreiască de 

fete „Raşcovici”, şcoala evreiască de meserii pentru băieţi 290 . 

Un moment semnificativ de mare amploare l-a constituit crearea în ajunul 

Marii Uniri, la 18 februarie 1918, a Universităţii Populare din Chişinău, din iniţiativa 

unui grup de intelectuali basarabeni, printre care P. Halippa, Şt. Ciobanu, 

I. Pelivan, P. Erhan, E. Alistar, N. Alexandri etc. Această instituţie, care îşi 

avea sediul în renumita Casă Eparhială, nu echivala cu un aşezământ de învăţământ 

universitar, menirea ei fiind cu totul alta. Astfel, Pan Halippa menţiona 

despre scopul primordial al acesteia: „Universitatea Populară din Chişinău va 

fi o instituţie culturală pentru redeşteptarea şi luminarea minţii poporului...” 

(scopuri de culturalizare, de răspândire a ştiinţei de carte etc.) 291 . 

Pentru a scoate în evidenţă rolul pe care îl deţineau instituţiile publice în 

procesul de ridicare a nivelului de carte şi cultură al populaţiei orăşeneşti, 

evidenţiem existenţa Societăţii istorico-literare din Chişinău, creată şi condusă de 

Iustin Frăţiman (aprilie 1918). Această Societate fondează un muzeu naţional 

şi deschide o universitate populară, prin intermediul cărora se urmărea 

propagarea culturii naţionale. În cadrul Universităţii Populare din Chişinău, Iustin 


(под ред. П. Крушевана), Москва, 1903, c. 62. 

290 Ibidem, p. 82. 

291 V. Popovschi, O. Ghibu şi Universitatea Populară din Chişinău // Cugetul, nr. 1, 2002, 

p. 44-46. 

97

98 

Lucia Sava 

Frăţiman a predat cursul de Istoria bisericii româneşti 292 . Prin urmare, majoritatea 

instituţiilor de instruire publică aveau menirea principală de a forma un nivel 

de cultură locuitorilor oraşului. 

Un alt gen de localuri publice îl constituie gospodăriile individuale, care 

datorită unor împrejurări, precum şi a unor acţiuni de vânzare-cumpărare se 

transformă în clădiri publice. Vom prezenta în continuare câteva exemple 

de astfel de localuri publice. A. Sava, unul dintre martorii perioadei, menţionează 

despre Casa paharnicului Toma Stamati, fost serdar de Orhei, şi a 

fiului său, poetul Constantin Stamati. Această clădire era situată pe strada 

Sf. Haralampie nr. 126, la marginea de sus a oraşului. Conform informaţiilor 

prezentate de autor, la început aceasta a constituit o proprietate individuală, 

iar mai apoi a fost transformată în Casa Statului, unde îşi avea sediul Poliţia din 

Chişinău. Această construcţie avea o faţadă de un etaj şi jumătate, iar în spate 

un singur rând şi era acoperită cu scânduri. Ea a fost scoasă în vânzare pentru 

prima dată în 1836, iar în anul 1896 intră în stăpânirea familiei moldoveneşti 

a Emiliei Moinescu; din anul 1903, edificiul a avut mai mulţi stăpâni, printre 

care domnii Uşer Bronfman şi Moise Aron Zilberfarl 293 . 

De altfel, după cum remarcăm din menţiunile lui A. Sava, majoritatea localurilor 

publice din perioada studiată, pe care le-am plasat în această categorie, 

îşi schimbă foarte des proprietarii, fiind supuse mai multor acte de vânzarecumpărare. 

Câteva exemple sunt indispensabile în acest sens. 

Astfel, proprietatea individuală, situată pe strada Sf. Haralampie nr. 116, 

a avut mai mulţi proprietari: în anul 1900 ea aparţinea unui oarecare Egor 

Ursul, în anul următor, 1901, trece în posesia lui Seima Vladimirski, care peste 

numai un an o vinde lui N. Vladimirski. Începând cu anul 1907, aici era sediul 

Băncii Poltava, care, la rândul ei, o vinde în 1919 familiei Chidel 294 . 

Au existat şi situaţii contrare, când unele localuri publice sunt transferate în 

urma actelor de vânzare-cumpărare în proprietăţi individuale. Este exemplul 

casei nr. 120, situată pe aceeaşi stradă, care în 1901 constituia sediul Băncii 

funciare Tavrida-Basarabia, iar în anii următori a avut mai mulţi proprietari, 

printre care: în 1902 – pe doamna Litovcenko; în 1912 – F. Lvovski; 1914 – S. 

Nazarov; în anul 1916 casa a fost trecută în posesia lui F. Lvovski şi în 1918 

proprietarii ei sunt I. Protopulos şi Drosulis 295 . 

Printre localurile de acces public se enumără şi cele comerciale: magazine, 

292 E. Istrati, Iustin Frăţiman – un promotor al culturii româneşti din Basarabia // Destin românesc, 

nr. 1, Chişinău, 1996, p. 84-90. 

293 A.V. Sava, Trei case din Chişinăul vechi // Arhivele Basarabiei, nr. 3, 1934, p. 263. 

294 Ibidem, p. 263-264. 

295 Ibidem, p. 264.


prăvălii, dugheni etc. Conform afirmaţiilor lui Z. Arbore, în anul 1901 oraşul 

Chişinău poseda: 270 magazine de îmbrăcăminte, 254 depozite, 427 hoteluri, 

hanuri, cârciumi, 684 prăvălii cu obiecte casnice, 54 magazine cu obiecte 

industriale; în total în oraş fiind înregistrate 1 912 localuri de acest gen care 

aduceau venituri capitalei în sumă de 21 553 100 ruble 296 . 

Numărul acestora, pe parcursul perioadei cercetate, este în creştere 

continuă. Astfel, de exemplu, în anul 1912 în Chişinău existau mai multe 

magazine în casele orăşeneşti. Dintre acestea – 10 magazine sunt atestate 

la etajul de jos al blocului vechi situat în centrul capitalei, care au fost date 

în arendă pentru suma de 9 935 ruble, cu 160 ruble mai puţin decât în anul 

precedent, 1911; iar alte 14 magazine sunt situate în blocul nou, situat între 

străzile Alexandrovskaia şi Sinadino, arendate pentru o sumă totală de 20 270 

ruble; şi 5 magazine se găseau la Pasaj, colţ cu strada Puşkin 297 . 

Din aceeaşi categorie de local public face parte primul Munte de Pietate 

(Lombardul) sau aşa-zisa cooperativă orăşenească; deschis chiar la începutul 

secolului al XX-lea în oraşul Chişinău, acesta se afla pe strada Negustorilor, 

nr. 58, actualmente, strada Hânceşti 298 . 

Acest eveniment a favorizat situaţia economică a cetăţenilor de condiţie 

socială medie. În primele luni, sumele necesare pentru acordarea creditelor 

erau constituite din capitalurile unor oameni bogaţi, plus o parte din mijloacele 

luate din bugetul orăşenesc. Scopul acestei organizaţii era de a ameliora 

dependenţa oamenilor nevoiaşi de cămătarii lacomi, care dictau celor ce 

împrumutau bani de la dânşii, condiţii rigide impuse după bunul lor plac. 

Din chiar primii ani de existenţă, acesta s-a bucurat de o mare popularitate 

în rândul orăşenilor. Aici erau puse în gaj bijuterii, blănuri, veselă scumpă, 

încălţăminte etc., oferindu-se în schimb împrumuturi băneşti cu un procent 

mic, pe un termen stabilit. Încă de la începutul deschiderii, această instituţie 

funcţiona în baza unui statut, având un document special şi plătind regulat 

în trezoreria oraşului un anumit procent. În cadrul Muntelui de Pietate lucrau 

un casier, magazioneri, un cojocar, un dezinfectator. Supraveghetorul banilor 

acumulaţi era, de regulă, şeful poliţiei orăşeneşti 299 . Conform datelor timpului, 

deschiderea Muntelui de Pietate a fost un act justificat, reciproc avantajos, şi 

pentru fondator, şi pentru clienţi. În Biblioteca Naţională din Chişinău s-au 

296 Z. Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, 2001, p. 61. 


Кишиневской Городской Думы, nr. 63, сентябрь 1913. 

298 A. N. R. M., fond. nr. 2, Канцелярия бессарабского губернатора, nr. inv. 1, p. V, dosar 9162, 

fila 4. 

299 V. Anikin, Primul Munte de Pietate la Chişinău // Curierul de seară, 6 octombrie 1994. 

99

100 

Lucia Sava 

păstrat documente referitoare la activitatea Muntelui de Pietate în anul 1913 

(al 14-lea an de activitate). Din bilanţul anual făcut de coordonator, devine 

mai clară activitatea acestei instituţii. Actele consemnează ajutorul acordat de 

această instituţie la 86,5 mii de oameni, adică câte 320 de cereri pe zi. Menţionăm, 

în această perioadă în Chişinău locuiau nu mai puţin de 90 de mii de 

oameni. Beneficiile nete ale Muntelui de Pietate (împreună cu plata încasată 

pentru lucrurile puse la păstrare) au constituit, în anul menţionat, mai mult 

de 52 de mii ruble. Cheltuielile erau legate de întreţinerea funcţionarilor, plata 

impozitelor şi alte scopuri 300 . 

Despre numărul impresionant al localurilor comerciale existente în oraşul 

Chişinău menţionează şi Nicolae Iorga: „Dăm o raită chiar atunci seara prin 

centru, unde prăvăliile cele mari nu s-au închis încă. Argintăriile sunt foarte 

bogate, un evreu din Otaci, pe Nistru, care poartă numele rusesc de Ataţchi, 

vinde frumoase coloane de plăci de argint lucrate mai mult sau mai puţin în 

Caucaz, dar care poartă hanghere şi litere care amintesc această ţară. Caucaziene 

mai vreau să fie mânere de umbrele, condeie şi câte altele. Dacă arată 

cineva îndoieli asupra adevărului şi a preţului, Ataţchi se jură în tot felul şi se 

arată gata să plătească sute şi mii de ruble, dacă a minţit. Vinde şi în România, la 

Iaşi, altor evrei, schimbă bani austriaci foarte bucuros şi se pricepe a-şi scoate 

la sfârşit tot preţul lui. Vorbeşte binişor româneşte şi e un tip interesant” 301 . 

Magazinele şi centrele comerciale erau concentrate în partea centrală a 

oraşului, acolo unde exista o aglomeraţie urbană şi, deci, o piaţă de desfacere 

a mărfurilor. Deşi, potrivit normelor legale, fiecare clădire putea fi înălţată cu 

autorizaţia conducerii oraşului, în realitate se construia mult la voia întâmplării, 

îndeosebi la periferia oraşului. 

Un alt gen de localuri publice sunt cele de agrement, printre care cele mai 

reprezentative sunt crâşmele. Aici lumea se aduna pentru a servi un pahar şi 

pentru a discuta diferitele probleme ale vieţii cotidiene, precum şi ultimele 

ştiri de senzaţie. Un martor al epocii menţionează mai târziu despre acest gen 

de local: „Nu era crâşmă care să nu geamă de lume...” 302 . Afirmaţiile sale sunt 

confirmate de raportul Arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului, care susţine: 

„Cârciuma constituie localul tuturor relelor, al hoţilor, al speculanţilor, care 

foloseau munca ţăranilor” 303 . 

300 Ibidem. 

301 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1995, p. 80. 

302 I. Simionescu, Beţia // Foaia plugarului, an. III, nr.8, august 1923, p. 166. 

303 Raportul Arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului din 3 aprilie 1919, Cu privire la rezultatele aplicării 

monopolului asupra alcoolului şi influenţa lui asupra populaţiei // Basarabia economică, 

nr. 3-4, 1919, p. 44.


101 

Spre deosebire de cafenele, relativ târziu apărute în peisajul urban, cârciumile 

au o tradiţie bogată, în special pentru clasele de jos, dar nu numai. 

Conform presei periodice a timpului, cârciumile erau localuri fără îngrădiri 

de acces, centre de comunicare pentru toate păturile sociale şi astfel atractive 

şi pentru cei care doreau să dea acolo un spectacol pentru a câştiga un ban. 

Aici îşi puteau rezerva masa meşteşugari şi negustori pentru a lua prânzul sau 

pentru a se odihni după o zi de muncă. Mult mai pasionale decât cafenelele, 

cârciumile erau un spaţiu predilect al confesiunilor, dar şi al injuriilor. Din 

aceste considerente, ordinea publică era pusă, de multe ori, la grea încercare. 

Între saloane şi cârciumi, cafenelele, cu mirosul îmbietor de cafea, tutun 

şi vorbă ocupă o poziţie aparte. Primele cafenele au aparţinut negustorilor 

evrei şi armeni. Cafeaua devine elixirul specific, iar ziarele – sursa nenumăratelor 

discuţii. Aici îşi găsesc adăpostul spiritele avangardiste, iar înflorirea 

acestui gen de local s-a datorat faptului că ele nu au îngrădit libertatea de 

exprimare a opiniei. Tendinţa spre individualism, dar şi creşterea posibilităţilor 

de distracţie, au determinat o anumită specializare a cafenelelor. Aici se 

putea bârfi, negocia, ţese intrigi, complota, discuta, citi ziare sau reviste, bea, 

ba chiar dormi sau şopti cuvinte de amor. 

În concluzie, în perioada de la începutul secolului al XX-lea, oraşul Chişinău 

se caracterizează printr-o multitudine şi o complexitate a localurilor publice, 

foarte diverse, atât din punctul de vedere al aspectului exterior, al arhitecturii, 

dar şi în ceea ce priveşte destinaţia acestui tip de construcţie. 

În anii 1900-1918 au fost înălţate o serie de edificii: de la locuinţe şi 

proprietăţi individuale, care aparţineau reprezentanţilor păturilor înstărite ale 

oraşului, la construcţii şi localuri publice, cum ar fi: bănci, magazine, teatre, 

cinematografe, librării etc. 

Cât priveşte tehnica construcţiilor, aceasta era destul de migăloasă, accentul 

punându-se pe calitate, pe respectarea stilurilor şi a simetriilor, pe bunul gust 

al artisticului. Relatările unor martori ai timpului constituie o dovadă certă a 

existenţei unui amestec al diferitor tendinţe arhitectonice, în dependenţă de 

preferinţele proprietarului sau ale arhitectului. Luate în ansamblu, acestea au 

menirea de a schimba aspectul exterior al oraşului, dându-i o tentă de modernizare. 

Variate sunt şi localurile de agrement. Acestea (saloane, cârciumi, cafenele, 

berării etc.) variază în funcţie de venituri şi de clientelă. În asemenea tip de 

local viaţa urbană era mai vie, mai palpitantă. Aici, fără deosebire, aristocratul 

sau cetăţeanul simplu putea să trăiască ritmul vieţii în adevăratul sens 

al cuvântului; el putea să-şi dea frâu liber trăirilor şi sentimentelor, fără a fi 

împiedicat de principii sau de prejudecăţi.

102 

Lucia Sava 

1.3. CIRCULAŢIA INTERNĂ ŞI EXTERNĂ 

La începutul secolului al XX-lea, circulaţia în oraşul Chişinău şi în afara 

acestuia cunoaşte un relativ proces de modernizare. Încă din anul 1889 pe 

strada principală a oraşului a fost pus în funcţiune tramvaiul cu cai (konka), a 

cărui înlocuire cu tramvaiul electric, mai târziu, în 1911, avea să stârnească şi 

unele reacţii negative. 

Un „nostalgic” al perioadei (anonim), citat de presa timpului, menţiona: 

„Era o vreme când aveam tramvaiul cu cai, sau mai exact cu un cal, pentru că 

o singură gloabă trăgea cutiuţa în care se înghesuiau toţi pasagerii, faţă în faţă, 

pe două rânduri. Un bici şi câteva expresii neparlamentare ale conducătorului 

înlocuiau motorul. Tramvaiul cu cai avea atunci un mare avantaj: se oprea 

unde vreai tu, ba puteai, dacă erai ofiţer, să trimiţi ordonanţa să oprească 

tramvaiul până ce-şi punea cucoana pălăria.” 304 . 

Despre modalitatea de circulaţie al acestuia, un martor al perioadei, V. 

Ţepordei, îşi aminteşte mai târziu: „De la gară pornea tramvaiul, care mergea 

pe strada Alexandru cel Bun până la Spitalul Central. Alte tramvaie urcau pe 

Puşkin până în strada Viilor, şi pe strada Armeană până la Cimitirul Central. 

Tramvaiele Chişinăului fusese instalate de o Societate belgiană. Aveau un 

mers regulat. Când porneau din gară, treceau pe lângă Şcoala Eparhială, iar 

altul – pe strada Nikolaevskaia.” 305 . Acest tip de transport va cunoaşte popularitate 

mai ales în perioada interbelică. Până atunci, trăsura sau birja rămânea 

cel mai important mijloc de transport public în interiorul oraşului, dar şi în 

afara lui. Deşi preţul unei călătorii cu birja era de 5-6 ori mai mare decât la 

tramvai306 , aceasta era utilizată mai ales de categoriile înstărite, deoarece ea 

permitea unele facilităţi, cum ar fi faptul că birjarul venea la orice oră, căra 

bagajele, mergea pe unde îi cerea clientul etc. În plus, plimbarea cu trăsura în 

zilele de duminică şi de sărbătoare crea o deosebită plăcere pentru persoanele 

pasionate de cai. În această ordine de idei se cuvine să menţionăm că trăsurile 

erau de mai multe categorii: acestea variau de la cele de lux, cu scaune tapisate 

cu catifea la cele cu scaune simple din lemn. 

În perioada menţionată, strada, care reprezenta principalul exponent al 

circulaţiei în interiorul oraşului şi în afara lui, era un adevărat spectacol, mai 

ales în zona centrală. Aici erau concentrate majoritatea marilor magazine, dar 

şi principalele clădiri reprezentative ale oraşului. Din aceste considerente, 

numărul călătorilor şi vizitatorilor acestei părţi a oraşului era destul de mare. 

304 Gazeta Capitalei,10 iunie 1926. 

305 V. Ţepordei, Chişinăul tinereţii noastre // Literatura şi arta, 3 aprilie 1997. 



103 

În amintirile sale despre străzile oraşului Chişinău, Nicolae Iorga menţiona: 

„Deocamdată îmi dau seama că o stradă largă, lungă de nu-i vezi capătul, 

se desfăşoară drept înainte, printre căsuţele urâte. Strada nu e pavată cum 

trebuie, şi brişca evreului tremură pe caldarâmul neregulat. Felinarele de 

gaz nu sunt aprinse fiindcă sus Crai Nou străluceşte, între altele, şi pentru a 

lumina Chişinăul. 

Casele ce se văd, deşi au în parte două rânduri, şi sunt destul de mari unele 

din ele, n-au nimic deosebit sau măcar plăcut în ele. Dar de la casele risipite şi 

joase ale unui sat s-a ajuns la un târg bunişor. Aici felinarele luminează. E cel 

dintâi pas spre mai bine. Deodată lumina electrică scoate la iveală cu limpeziciune 

un cartier de palate albe, de mari clădiri ale negustorilor. Vitrine scânteie 

de o parte şi de alta. Înainte e o mare grădină, o biserică spaţioasă în fundul 

ei şi un turn cu ceasornicul luminat. Aici e centrul, un centru frumos...” 307 . 

Evident, zona mediană, ca toate centrele urbane, reprezenta partea atrăgătoare 

a oraşului. În această regiune, străzile erau acoperite cu piatră, frumos 

aranjată în forme geometrice. „Spectacolul” era cu totul diferit la periferia 

oraşului, unde străzile pavate lipseau cu desăvârşire, majoritatea fiind înfundate, 

casele dărăpănate se întindeau de o parte şi de alta, creând o atmosferă 

mohorâtă. În zilele de vară, uneori primăvara târziu şi toamna, praful 

se aşternea, formând adevăraţi nori groşi şi înăbuşitori care se înălţau la cer. 

Administraţia oraşului a încercat prin intermediul mai multor decizii şi 

regulamente, să asigure confortul şi siguranţa călătorilor pe străzile oraşului 

Chişinău. Pentru asigurarea securităţii şi ordinii de circulaţie pe străzi, a fost 

elaborat de către Duma orăşenească un regulament special de circulaţie cu 

bicicletele, conform căruia acest gen de transport era posibil doar obţinând 

o autorizaţie de la conducerea orăşenească, pe anumite străzi şi respectând o 

anumită viteză de circulaţie 308 . 

Un alt document avea scopul de a iniţia conducătorii de tramvaie în 

privinţa modalităţilor de utilizare a acestui mijloc de transport, pentru a 

preveni eventualele accidente rutiere 309 . Riscul acestora era destul de mare, 

drept dovadă insistenţa cu care se implică conducerea orăşenească în prevenirea 

lor, după decizia din ianuarie, urmează alta, în februarie acelaşi an, 

prezentată într-o altă informaţie oficială, prin care se confirma că circulaţia 

cu bicicleta era posibilă doar după înregistrarea acesteia, în continuare era 

307 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1995, p. 77-92. 

308 A. N. R. M., fond. nr. 2, Канцелярия Бессарабского губернатора, nr. inv. 1, p. V, dosar 8920, 


309 Инструкция для вагоно-вожатых Кишиневского трамвая утверждена Думою 20 января 1914 

года // Ведомости Кишиневской Городской Думы, Nr. 5, январь 1914.

104 

Lucia Sava 

prezentată lista străzilor, unde era permisă circulaţia cu acest gen de transport 

310 . 

Circulaţia locuitorilor în afara oraşului Chişinău era, însă, mai dificilă, deoarece 

în condiţiile meteorologice defavorabile (toamna, în timpul ploilor sau 

în perioadele de iarnă) ea devenea destul de anevoioasă. Pentru transportul 

interurban cel mai frecvent mijloc de circulaţie folosit era trenul. 

La începutul secolului, Chişinăul cunoaşte o extindere a acestui tip de transport. 

Oraşul dispunea deja de o reţea de căi ferate şi de locomotive moderne 

pentru perioada respectivă. Dacă căruţa trasă de cai era cel mai des utilizată 

pentru călătoriile pe distanţe mai mici, atunci trenul era singurul mijloc de 

transport utilizat pe distanţe mari. 

Pentru îmbunătăţirea circulaţiei cu trenul au fost construite noi drumuri 

de fier în Basarabia, unul dintre aceste proiecte viza prelungirea drumului de 

la staţia Leipzig spre Chişinău, Leova şi Hânceşti. Alte două proiecte cuprindeau 

direcţii mai îndepărtate, cum ar fi unirea liniei de cale ferată de la staţia 

Vapnearka cu viitorul port de la Marea Neagră; dar şi construcţia liniei ferate 

ce urma să unească oraşul Bălţi cu Orhei, Chişinău şi Căinari 311 . 

Un alt tip de serviciu public era îndeplinit de poştă. Deşi instituirea serviciului 

de poştă pentru expedierea corespondenţei particulare din oraşul 

Chişinău spre alte localităţi ale Basarabiei, cât şi în afara provinciei, şi în 

sens contrar, a fost discutată în cadrul mai multor şedinţe ale adunărilor de 

zemstvă, la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea în 

judeţul Chişinău serviciul de poştă de zemstvă se realiza prin intermediul staţiilor 

de poştă ale localităţilor rurale, care aveau obligaţia de a asigura mijloacele 

de transport pentru deplasarea funcţionarilor statului. Potrivit cercetătorului 

D. Poştarencu, abia în anul 1905 adunarea judeţeană de zemstvă a decis întreţinerea 

poştei de toată populaţia judeţului, iar în anul următor era prevăzută 

suma de 58000 de ruble pentru întreţinerea staţiilor de poştă din judeţul 

Chişinău 312 . Astfel, Chişinăul, ca şi fiecare oraş mare, începe să dispună de 

un serviciu poştal, care se ocupa de primirea, expedierea şi împărţirea scrisorilor 

către destinatari. Prin decizia conducerii oraşului din 26 aprilie 1906, 

autorităţile capitalei prevedeau utilizarea în judeţul Chişinău a încă 24 cai, 8 

armăsari, 8 căruţe pentru îmbunătăţirea acestui gen de serviciu public. Plata 

anuală pentru fiecare staţie care urma să fie deschisă era calculată la suma de 

4 080 ruble, în timp ce plata pentru un cal era de 170 ruble 313 . 

310 О мерах безoпасности порядки движения по улицам. О езде на велосипедах // Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, Nr. 10, февраль 1914. 

311 Cuvânt Moldovenesc. 1913-1916, p. 68. 

312 D. Poştarencu, Poşta Moldovei (File de istorie), Chişinău, 2000, p. 55. 

313 Ibidem, p. 199-200.


105 

De regulă, întreţinerea poştelor se dădea în arendă prin licitaţii în bază de 

contract diferitor persoane particulare, care trebuiau să asigure buna funcţionare 

a acesteia. Dat fiind faptul că reprezentanţii instituţiilor publice utilizau 

frecvent serviciul poştelor de cai, zemstva judeţului a înaintat mai multe 

demersuri către conducerea statului, care vizau trecerea staţiilor de poştă la 

bugetul central. Această cerere a fost satisfăcută mai târziu, prin legea din 5 

septembrie 1912, potrivit căreia statul se obliga să asigure o parte din cheltuielile 

pentru folosirea poştelor de către fucnţionarii săi 314 . 

În oraşul Chişinău se găsea Districtul Poştal-Telegrafic al întregii provincii 

Basarabia, care era subordonat Direcţiei Generale a Poştelor şi Telegrafelor, 

creată încă în 1884, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne al Rusiei. Acesta 

nu avea un sediu propriu, astfel încât la data de 1 septembrie 1902, când 

a expirat termen de zece ani de închiriere, şeful Districtului, A. Başuţki, a 

fost nevoit să prelungească contractul cu proprietara localului (care avea 28 

de odăi), văduva generalului Artamonov, pe o perioadă de încă zece ani. În 

schimb, Oficiul Poştal-Telegrafic Chişinău îşi avea sediul în 1913 la intersecţia 

străzilor Schmidt (actuala stradă Mitropolit Dosoftei) şi Gogol (Mitropolit 

Bănulescu-Bodoni) 315 . 

Spre sfârşitul perioadei cercetate, la 5 februarie 1918 Sfatul Ţării a elaborat 

un proiect de lege, ce prevedea transformarea Direcţiei Districtului Poştal-Telegrafic 

Chişinău în Direcţia Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor a Republicii Populare 

Moldoveneşti, care, conform proiectului prezentat de N. Bosie-Codreanu, urma 

să fie divizată în două secţii: Poştală şi Telegrafic-Telefonică. De asemenea, 

transportul poştei pe cale ferată trebuia să constituie o secţie aparte, subordonată 

Secţiei Poştale. Această lege a intrat în vigoare de la data de 1 februarie 

1918 316 . 

În primii zece ani ai secolului trecut, în Chişinău se întreprind o serie de 

lucrări de construcţie şi de îmbunătăţire a circulaţiei în oraş. Astfel, decizia din 

29 noiembrie 1904, stabilea construcţia de noi şosele şi lărgirea celor existente 

în oraş 317 . 

Alte lucrări de îmbunătăţire a circulaţiei prevedeau construirea şoselei 

Munceşti de către constructorul Blun-Kuniţe. Datele de care dispunem 

ne permit să menţionăm că acesta a cheltuit 541 ruble 75 copeici pentru 

construcţia şoselei menţionate, cu o reducere de 5% din suma totală preco- 

314 Ibidem, p. 55. 

315 Ibidem, p. 57. 

316 Ibidem, p. 65. 

317 Кишиневское земство. Сборник докладов управы и журналов заседаний за 1903-1908 годы, 

Кишинев, 1908, c. 65.

106 

Lucia Sava 

nizată 318 . În aceeaşi ordine de idei, şoseaua Hânceşti, a cărei construcţie a 

început încă în 1898 de către Averbuh şi Deleanov, a costat 6 110 ruble. 

Odată cu finanţarea acestor drumuri au fost construite două poduri (3 475 

ruble) şi şoseaua (25 100 ruble) de către Bukşup. Prin actul din 3 februarie 

1899 se confirma că acestea au fost presurate cu nisip (pentru această muncă 

s-au alocat 204 ruble) şi pietriş (100 ruble) 319 . 

Şoseaua Sculeni a început să fie construită de negustorul S. Şur în anul 

1899, pentru suma de 49 649 ruble. Totodată, cu suportul financiar al acestuia, 

au fost reparate două treceri de lemn peste râul Bâc, pentru care s-a plătit 

14 ruble 13 copeici 320 . 

Alt exemplu îl constuie Şoseaua Dubăsari, începută în 1898, odată cu reparaţia 

unei părţi de la grădina Andreev până în satul Goian şi construcţia unui 

pod de piatră în suma totală de 500 ruble plătite de către Zeliman Mahlin (220 

ruble) şi Nichifor Covaliov (250 ruble). 

Cercetările realizate ne permit să remarcăm că, în majoritatea cazurilor, 

reparaţia şi construcţia de noi drumuri era realizată cu ajutorul unor negustori 

şi meşteşugari bogaţi, care, pentru a obţine unele înlesniri în activităţile 

pe care le practicau, sponsorizau o parte din aceste construcţii. Alte proiecte 

ale aceleiaşi perioade au fost: drumul Bender (5 verste), Vadul-lui-Vodă (2 

verste), Ialoveni (5 verste), Hânceşti (4 verste) 321 . 

În acelaşi context a fost reparat drumul de poştă de la hotarele oraşului 

Chişinău până la începutul judeţului Orhei pe o întindere de 12 verste. 

Conform informaţiilor, fiecare muncitor a fost plătit cu 75 copeici pentru o zi 

de muncă, iar în total pentru lucrările de reparaţie ale drumului s-au cheltuit 

75 ruble 322 . 

De asemenea, a fost reparat drumul de poştă de la hotarele oraşului 

Chişinău până la staţia căii ferate Zlotii (Bender) pe o întindere de 27 verste. 

Conform dărilor de seamă pentru anul 1901, fiecare muncitor, implicat în 

lucrările de reparaţie, a fost plătit cu 75 copeici pe zi, în total pentru reparaţia 

acestui drum s-au cheltuit 150 ruble 323 . 

În perioada de la începutul secolului trecut, administraţia orăşenească a 

318 Ibidem, p. 67-69. 



1901, c. 104. 

320 Ibidem, p. 161-166. 

321 Ibidem, p. 166. 

322 Ibidem, p. 24-25. 

323 Ibidem, p. 28-29.


107 

fost preocupată de studierea situaţiei tehnice a drumurilor şi stabilirea metodelor 

care vizau îmbunătăţirea acestora. 324 Menţionăm, în această ordine de 

idei, reparaţia şoselelor Hânceşti, Munceşti şi Sculeni 325 , construirea podurilor 

de lemn pe drumul spre Orhei (cheltuielile cărora au fost apreciate cu suma 

de 254 ruble 68 copeici 326 , a celor pe râurile Işnovăţ şi Botna pentru care s-au 

cheltuit 1 233 ruble 67 copeici, precum şi a liniilor de cale ferată Chişinău – 

Hânceşti – Leova – Bucoveţ – Nemţeni, pentru construcţia cărora în anul 

1914 s-au cheltuit 5 000 ruble 327 . 

Problemele legate de posibilităţile de lărgire a liniilor de cale ferată sunt 

evidenţiate în deciziile Adunărilor de zemstvă din anul anterior, 1913 328 . 

Menţionăm, de asemenea, faptul că Adunarea de zemstvă din 27 octombrie 

1906 stabilea taxa de lucru a lucrătorilor de cale ferată pentru o perioadă de 

trei ani. Conform acesteia, un muncitor simplu era remunerat cu 1 rublă pe zi, 

un muncitor cu cal primea pentru serviciul său 2 ruble pe zi, iar un muncitor 

cu doi cai primea pentru serviciul prestat 2,5 ruble pentru o zi de muncă. În 

această ordine de idei, este necesar să evidenţiem că această remunerare era 

insuficientă având în vedere faptul, că în perioada respectivă, ziua de muncă 

se calcula de la răsăritul până la apusul soarelui 329 . 

În cadrul aceleiaşi şedinţe, Adunarea de zemstvă stabilea taxa de premiere a 

persoanelor chemate pentru stingerea incendiilor pădurilor. Conform deciziei 

acesteia, pentru un lucrător simplu premiul constituia 1 rublă; un muncitor 

cu cal primea 2 ruble, în timp ce pentru un muncitor cu o pereche de cai erau 

oferite 3 ruble 330 . 

Călătoriile pe distanţe mari aveau printre alte impedimente şi preţul biletului 

destul de mare. Această afirmaţie se constată din scrisoarea lui V. Mahu 

către I. Pelivan, care datează din 17 februarie 1912: „Gheorghe mă îndeamnă 

să plec la Kaukaz-Piatigorsk, dar mulţi bani trebuie – drumul pentru un suflet 

costă 50 ruble” 331 . 

Pe de altă parte, acest gen de călătorii era complicat şi din punctul de 


Земства, часть III, 1904-1913 годы, Кишинев, 1914, c. 150-153. 

325 Ibidem, p. 169-170. 

326 Ibidem, p. 174-175. 

327 Ibidem, p. 150-153. 

328 Докладная записка Бессарабскому Губернскому Земскому Собранию по вопросу железных дорогах 

в Бессарабии, Ведомости Кишиневской Городской Думы, Nr. 73, октябрь 1913. 


Земства, часть III, 1904-1913 годы, Кишинев, 1914, c. 509. 

330 Ibidem, p. 510. 

331 Gh. Negru, Intelectualii basarabeni (1906-1913) // Destin românesc, nr. 4, 2002, p. 15-38.

108 

Lucia Sava 

vedere al inconvenientelor pe care le crea schimbarea mai multor genuri de 

transport. Scrisoarea lui I. Pelivan către Şt. Stoica din 6 august 1912 este 

reprezentativă în acest sens: „Dumneavoastră puteţi prea lesne veni la Bălţi 

după itinerarul următor: Iaşi – Ungheni – Pârliţa. De la gara Pârliţa luaţi un 

balagul, adică un faeton jidovesc şi în 4-5 ore sunteţi la mine. Plata pentru 

trăsură e de 7-8 ruble. Aşa că dacă mai găsiţi vreo doi muşterii, atunci plătiţi 

o treime. De la Pârliţa la Bălţi să fie vreo 55-60 verste sau vreo 75 km. În 

mijlociu, caii balagulilor fac 12 verste pe ceas...” 332 . 

Prin urmare, decizia de a călători pe o distanţă mai mare era însoţită de 

o doză mare de curaj şi de riscuri din partea persoanei care se aventura să o 

realizeze. Din aceste considerente, numărul unor astfel de călătorii era destul 

de redus în perioadele cu timp instabil ale anului, cum ar fi iarna, primăvara 

devreme sau toamna târziu, când ploua sau era frig. 

Pentru a îmbunătăţi condiţiile de transport public extern, în anul 1914 a fost 

stabilit Regulamentul privind călătoriile cu trenul, care prevedea respectarea unor 

reguli generale care ţineau de transportul public, cum ar fi: accesul persoanelor 

în vagoane era permis doar călătorilor, în tren era interzisă vânzarea 

ziarelor şi a altor obiecte sau produse; se interzicea, de asemenea, cerşitul, nu 

era permis de a călători cu animale, cu excepţia câinilor mici, de cameră; şi nu 

în ultimul rând, fumatul era permis doar în spatele vagonului; iar pentru călătorii 

„veseli” gălăgia, cântecele şi muzica erau pedepsite prin amenzi aspre 333 . 

În pofida tuturor acestor măsuri întreprinse de către conducerea oraşului 

Chişinău pentru a îmbunătăţi transportul în interiorul oraşului şi în afara 

acestuia, pentru a crea un confort şi siguranţă călătorilor, existau încă multe 

probleme insuficient soluţionate. Ca urmare, în anul 1918, după proclamarea 

Marii Uniri, în cadrul procesului de reintegrare a Basarabiei în civilizaţia 

românească, avea să se descopere, printre alte probleme, una destul de acută 

comparativ cu celelalte provincii româneşti – cea a transportului public. 

Astfel, Constantin Negruzzi, inspector general administrativ al Basarabiei, 

afirma cu referinţă la circulaţia în Basarabia: „Dintre toate provinciile româneşti, 

Basarabia este cea mai lipsită de căi de comunicaţii, cu deosebire de 

şosele. Zemstvele, care se ocupau cu gospodăria locală, a judeţelor, nu au 

putut face nimic în această privinţă din cauza opunerii guvernului rusesc. 

Lipsa drumurilor împiedică dezvoltarea economică a regiunii. Pe timpuri de 

ploaie şi iarna, comunicarea este aproape întreruptă cu totul. Locuitorii stau 

332 Ibidem, p. 15-38. 

333 Обязательные постановления о порядке движения вагонов электрического трамвая и пользования 

таковыми в г. Кишиневе, Сборник обязательных для жителей города Кишинева постановлений 

// Ведомости Кишиневской Городской Думы, Nr. 2, январь 1914.


109 

acasă cum stă ursul în bârlog iarna. Această lipsă de drumuri scumpeşte viaţa. 

Mărfurile care se scot până la iarmaroacele din ţinuturi se plătesc de 2-3 ori 

mai mult decât aiurea. Grânele şi lemnele se vând mai ieftin, căci negustorii la 

facerea preţurilor trebuie să ţină seama de cost până la locul de desfacere sau 

consumaţie. Pentru a aduce grâul la portul Chilia sau la vreo gară pe zeci de 

kilometri se pierd zile întregi şi săptămâni. Statistica arată că o tonă de mărfuri 

costă în medie dusă de oameni 3,30 lei/km, cu caii 0,90 lei/km, şi pe drum 

bun 0,4 lei/km, iar cu trenul 0, 05 lei/km.” 334 . 

În concluzie, cu toată importanţa pe care o deţinea Chişinăul ca centru 

administrativ, economic, social şi cultural al Basarabiei, la începutul secolului 

al XX-lea, mediul de trai al locuitorilor oraşului rămânea în urmă comparativ 

cu cel al marilor oraşe ale perioadei. Cel puţin, circulaţia internă şi externă a 

oraşului Chişinău rămânea o problemă nesoluţionată, deosebit de importantă 

pentru locuitori, dar şi pentru autorităţile oraşului. 

334 C. Negruzzi, Drumurile Basarabiei // Foaia plugarilor, an. I, nr. 6, 1 iunie 1921, p. 121.

110 

CAPITOLUL II 

LUMEA COMERŢULUI URBAN. 

VENITURI ŞI CHELTUIELI 

Lucia Sava 

La începutul secolului al XX-lea, lumea comerţului urban al Chişinăului 

era foarte diversă, iar veniturile obţinute de locuitorii oraşului în perioada 

menţionată variau în funcţie de averea personală, de serviciu, de situaţia de 

familie, precum şi de conjunctura economică şi socială. 

Lumea vieţii de zi cu zi comportă un caracter practic, iar principala activitate 

în viaţa cotidiană este munca. Categoriile sociale diversificate, existente 

în oraşul Chişinău, au determinat o varietate a ocupaţiilor locuitorilor săi. În 

perioada menţionată, industria şi comerţul rămân cele mai dinamice ramuri 

ale economiei oraşului, determinând o creştere a veniturilor populaţiei locale. 

Conform Recensământului din 1897, în industrie erau angajate 

9 386 persoane (fără membrii familiilor lor), iar în activităţi meşteşugăreşti – 

10 848 persoane (aproximativ 9% din numărul total al populaţiei oraşului) 335 . 

Analizând repartizarea populaţiei oraşului Chişinău după domeniul ocupaţiilor, 

conform aceluiaşi Recensământ (tabelul 19), constatăm, că o bună parte 

a acesteia era angajată în industria vestimentară (9,20% persoane care deţineau 

ocupaţie permanentă, împreună cu familiile lor), în construcţii şi reparaţii erau 

antrenate 3,60%, de prelucrarea lemnului se ocupau 3,16%, iar în industria de 

prelucrare a metalelor – 1,56% din numărul total al persoanelor înregistrate. 

Mai puţin dezvoltate erau: prelucrarea ţesăturilor fibroase (0,40%), industria 

chimică (0,24%), prelucrarea mineralelor (0,10%) 336 . 

În ceea ce priveşte industria, se dezvoltă, îndeosebi, cea de prelucrare a 

produselor agricole. Oraşul Chişinău, în calitate de capitală, era cel mai mare 

centru de producere a pastelor făinoase din Basarabia; încă în 1905 în oraş 

funcţionau 12 mori (11 cu aburi şi una cu aer) 337 . Prima moară automată din 

Basarabia, fondată încă în 1883 de T. M. Kogani, era situată pe strada Moghiliov, 

în Chişinău; ea a fost reconstruită în 1908, având angajate în anul menţionat 

54 de persoane. Această întreprindere a realizat activităţi de producere şi 

de comercializare prospere, fiind cea mai importantă din oraş. Astfel, în anul 

1917, moara Kogani avea deja 75 de angajaţi 338 . Producerea şi realizarea pastelor 




p. 152-153. 


338 Ibidem, p. 30.


111 

făinoase erau înfăptuite şi de alte întreprinderi. Conform datelor prezentate 

de N. Babilunga, în luna iulie a anului 1916, conducerea oraşului a dispus 

asigurarea celor mai importante întreprinderi de făinoase cu 100 mii puduri 

de grâu, care au fost repartizate astfel: 40 de mii puduri i-au revenit întreprinderii 

Kogani, 40 de mii – celei care aparţinea lui Şvarţberg, iar 20 de mii 

– întreprinderii lui Bogatîri 339 . 

Un loc aparte în industria oraşului ocupa cea a vinurilor şi a celorlalte 

băuturi spirtoase. Încă în 1898 a fost fondată Asociaţia moscovită de vinuri ruseşti 

N. I. Şustov, care concura cu vinurile franceze, a cărei activitate a continuat şi 

în perioada studiată de noi. De asemenea, din 1899 în oraşul Chişinău activa 

Societatea pe acţiuni de vinuri şi divinuri E. Reidel, care dispunea de aparate şi utilaj 

în sumă de 4000 mii ruble, având un venit anual de 210 mii ruble 340 . 

Astfel, majoritatea fabricilor din Basarabia erau amplasate în Chişinău; aici 

funcţionau întreprinderi pentru fabricarea mezelurilor, uleiurilor, dulciurilor, 

precum şi fabrici de bere, ateliere pentru construcţia butoaielor, cărămizii, 

ţiglei, articolelor de ceramică etc. 341 

În anul 1912, 43 ha din suprafaţa totală a judeţului Chişinău erau ocupate 

de activităţile industriale, în sumă de 4 143 mii ruble. În acelaşi timp, veniturile 

anuale aduse de această ramură a judeţului constituiau 159,1 mii ruble. Cât 

priveşte nemijlocit oraşul, domeniul industrial era repartizat pe 16 ha, unde în 

acelaşi an au fost realizate activităţi industriale în sumă de 285 mii ruble, iar 

veniturile anuale au constituit 33,2 mii ruble 342 . 

La începutul secolului, în oraşul Chişinău, ca cel mai mare centru industrial 

din Basarabia, 70-80% din meşteşugari erau mici întreprinzători independenţi 

343 . Situaţia meşteşugarilor din oraşul Chişinău, înregistraţi conform 

Recensământului din anul 1897, era următoarea: în total figurau 10 150 

persoane, dintre care locuitori permanenţi ai oraşului fără viză de reşedinţă – 

8 100 indivizi, iar înregistraţi temporar pentru perioada valabilităţii paşapoartelor 

– 2 983 persoane 344 . 

În rândurile meşteşugarilor erau înregistrate peste 100 de specializări: 

339 Ibidem, p. 27. 

340 Ibidem, p. 100. 



капиталистической эволюции, Кишинев, 1985, c. 91. 

343 В. И. Жуков, Города Бессарабии (1861-1900 г.г.), Кишинев, 1975, p. 45. 



c. 152-153.

112 

Lucia Sava 

croitori de îmbrăcăminte feminină şi masculină, cizmari, lemnari, sobari, 

constructori, fierari, măcelari, brutari, blănari ş.a. (imaginile 11-18) În oraşele 

basarabene (inclusiv în Chişinău) aproximativ jumătate dintre meşteşugari 

coseau îmbrăcăminte doar 10% coseau încălţăminte, în timp ce la sate situaţia 

era exact inversă 345 . 

Cea mai mare parte a acestora îşi asigurau existenţa pe seama activităţilor 

comerciale şi meşteşugăreşti. Conform opiniei istoricului V. Jukov, micii 

întreprinzători pot fi divizaţi, din punctul de vedere al legăturii lor cu piaţa, 

în trei categorii. Din prima categorie făceau parte majoritatea meşteşugarilor 

(croitori, cizmari, morari, pielari, brutari, măcelari, etc.), activitatea cărora era 

cel mai mult legată de piaţă din considerentul că anume aici aceştia îşi realizau 

mărfurile. În categoria a doua intrau meşteşugarii care lucrau la comandă 

(pietrari, constructori, tencuitori, tinichigii, etc.). Mai puţin numeroasă era 

a treia categorie, unde intrau meşteşugarii care deserveau un cerc restrâns 

de utilizatori, activând, de asemenea, la comandă (strungari, gravori, pictori, 

giuvaergii, pictori de icoane). 

Comerţul constituia una dintre ramurile prioritare ale economiei oraşului. 

Astfel, în anul 1900, comerţul intern în Chişinău se echivala cu suma de 24 

milioane 701 mii ruble 346 . 

Revenind la datele prezentate de Recensământul de la 1897 privind repartizarea 

populaţiei după domeniul ocupaţiilor, remarcăm că aproximativ 

23,8% din numărul total al populaţiei înregistrate în oraş era antrenată în 

activităţi comerciale (tabelul 19) 347 . Dintre aceştia, cei mai mulţi se ocupau 

cu comercializarea produselor de uz casnic (7,44%) şi cu vinderea ţesăturilor 

(3,09%). În acelaşi timp, erau dezvoltate: comerţul de cereale (1,9%), de 

materiale şi articole de construcţii (1,0%), precum şi comerţul general, care 

includea produse şi mărfuri cu caracter variat (1,22%). O parte considerabilă 

a veniturilor rezulta din comercializarea băuturilor spirtoase (1,86%), precum 

şi din comercializarea produselor prin intermediul hotelurilor, motelurilor şi 

a diferitor cluburi de agrement (1,39%) 348 . 

Conform mărturiilor istoricului Nicolae Iorga, „negustorii sunt mai ales 

evrei şi greci, în al doilea rând bulgari, ruşi. Evreii nu sunt nicăieri mai părăsiţi 

în voia murdăriei şi întunecimii... Grecii care în 1812 au fost mai bucu- 


346 Ibidem, p. 54. 



c. 152-153. 

348 Ibidem, p. 152-153.


113 

roşi de Basarabia decât de Moldova, sunt căpeteniile evreilor; ei sunt mari 

negustori şi arendaşii cei mari: grecul Sinadinos e cea mai puternică pungă din 

Basarabia. Specula pământului se face în cel mai neruşinat chip de tovărăşiile 

greco-ebraice.” 349 . 

Negustorii îşi completau rândurile din reprezentanţii micii burghezii, nobilimii, 

ţăranilor. Nobilimea era categoria socială cu proprietăţile şi veniturile cele 

mai mari 350 . Printre reprezentanţii marii burghezii a oraşului figurau negustorii: 

A. Grinberg, P. Sinadino, N. Doncev, A. Şilikrut, M. Kogan, I. Şustov, 

N. Finkeliştein, A. Perper; cât şi nobilii: P. Leonard, M. Donici, E. Ballas, D. 

şi F. Surucean, D. Krupenski, N. Semigradov, P. Cruşevan, ş.a. 351 . 

349 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1997, p. 13. Marele istoric se referă la 

cartea lui S. D. Urusov, Memoriile unui guvernator. Chişinău, 1903-1904, Moscova, 1907. 

Urusov (guvernator al Basarabiei) se crede chemat la apărarea evreilor basarabeni, şi ca 

„filosof” şi ca guvernator. Când ajunge la Chişinău, primeşte o deputaţie a prigoniţilor, şi-i 

răspunde cam aşa: ei sunt „o rasă bogat înzestrată”, cari neapărat biruiesc supt raportul 

economic pe moldoveni şi ruşi, „blajini şi fără răutate”, lipsiţi de „mobilitate” şi cari „n-au 

tendinţa de a strânge bogăţii, nici capapcitatea ce trebuie pentru aceasta”; „deşi întâi 

producători ai bogăţiilor, producătorii lor imediaţi, oamenii de ţară nu ştiu să păstreze 

nici să le schimbe; îi veţi întrece întotdeauna în această privinţă”; evreii sunt rugaţi apoi 

să se poarte „cuviincios” cu aceşti nevrâstnici, să cruţe nedestoinicia şi slăbiciunea lor. 

Autorul analizează în continuare situaţia acestora: „La Chişinău, unde evreii sunt 70 000 

la o proporţie de 140 000 de oameni – cresc şi se înmulţesc în suferinţă! – ei îşi răzbună 

pentru pogrom purtând doliu public, închizând prăvăliile, şi mai ales dând drumul lucrătorilor 

creştini. Deci, lipsă desăvârşită a exclusivismului de rasă. După discursul cel mare 

al excelenţei sale, se putea vedea, la plimbare, sâmbătă, „o mulţime compactă de evrei şi 

evreice gătiţi”; sfioşi şi fricoşi cum sunt, scot de acolo pe creştini, cari, ei au prostia de a 

se crede stăpânii ţerii din moşi şi strămoşi. La audienţe, guvernatorul abia poate scăpa de 

gura evreilor, care „exagerează faptele” şi dau amănunte prea din cale-afară ca să le poată 

crede cineva în totul”. În viaţa de toate zilele, „e de necrezut uşor să prazi pe moldovean, 

care merge de la sine înaintea jafului”. Cine foloseşte şi cine l-a adus pe în acest hal, pe 

lângă buna administraţie muscălească, despre care va fi vorba îndată, înţelegeţi; împotriva 

legii de la 1882, care opreşte pe evrei de a ţine moşii în arendă, bieţii oameni prigoniţi le 

ţin mai pe toate conrupând administraţia cu 50 copeici, taxă de mită la hectar. Altă lege 

opreşte aşezarea evreilor în sate... evreii sunt opriţi de a sta la hotare; la Noua Suliţă însă, 

unde se neguţează cu paşaportul cel ieftin – şi ilegal – de 3 ruble, un evreu face un venit 

de 15 000 ruble pe an; un bon cu iscălitura acestui stăpân al stăpânirii hotărăşte tot, în 

schimb, el ţine pe toţi funcţionarii, cu casa, mâncarea, băutura şi toate viţiile. 

Evreul basarabean n-are frică de oaste: alt ofiţer, care lovise pe un negustor jidan pentru 

că-l insultase, e bătut, împreună cu un coleg, de calfele prăvăliilor jidoveşti, care târăsc 

prin praf şapca împodobită cu cifra ţarului. 

Încă o apreciere: evreul are o desăvârşită „indiferenţă pentru latura idealistă a oricărui fel 

de politică” şi cel mai straşnic revoluţionar se face apărător al ordinii când rublele-i sunt 

în tejghea (Ibidem, p. 35). 

350 A. N. R. M., fond. nr. 2, Канцелярия Бессарабского губернатора, nr. inv. 1, p. V, dosar 9437. 

351 A.N.R.M. Fond 791, Главная книга торгового дома П. и А. Синадино за 1910 год, nr. inv. 1.

114 

Lucia Sava 

Despre nobilii din Chişinău Nicolae Iorga menţionează că aceştia „n-au 

neam şi aproape n-au lege. Pe moşii culeg dijma târgului[....] Nu dau chitanţă 

pentru acest venit medieval, şi, dacă vreunul o cere, administraţia-l ia în 

primire. La Chişinău, muzica e veşnic la clubul nobililor, şi la 8 ceasuri dimineaţă, 

când oamenii ceilalţi şi-au început munca, ea cântă în stradă pentru 

plecarea triumfală a celor ce au câştigat şi a celor ce au pierdut la jocul de 

cărţi. Fac planuri şi cheltuieli nebuneşti, ca acel „Adăpost al nobleţei”, clădit 

de Balş, care a văzut la urmă că nici un „decavat” nu se înjoseşte a veni să 

locuiască în el. Fură la aşezăminte de binefacere, şi capătă decoraţii împărăteşti 

în schimb!” 352 . 

Evident, situaţia ţărănimii e privită dintr-o altă perspectivă de marele 

istoric: „Într-un colţ, excelenţa sa [guvernatorul Basarabiei, S. Urusov, n.n.] 

a văzut şi pe prostul ţeran care plăteşte şi îngăduie toate acestea. L-a văzut 

în genunchi, cu jalba pe cap, l-a văzut luat în râs, înşelat, şi totuşi, senin. Şi a 

socotit atunci că el are înaintea sa un dobitoc nesimţitor, cu faţa singură de 

om. Nefiind creştin şi neavând pe umeri o mie de ani de apăsare şi suferinţă, 

n-a înţeles ce zace în inima acestui biet om necăjit, despre care spune totuşi 

două lucruri: că nu poartă ură nimănui – semn de stupiditate – şi că s-au 

ridicat cu toţii în ultimul război cu dorinţa pătimaşă de a-şi sluji împăratul pe 

câmpul de război, străin de ei, al Asiei depărtate, – semn de „lăudăroşie” 353 . 

Analizând componenţa populaţiei oraşului din punctul de vedere al categoriei 

sociale, istoricul V. Jukov menţionează că în anul 1900, în afara oraşului 

locuiau 14 mii de persoane antrenate în activităţile comerciale ale oraşului; 

aceste persoane reprezentau mica burghezie, ceea ce constituia 17% din 

numărul total al reprezentanţilor acestei categorii sociale a capitalei 354 . 

Numărul, în creştere, al burgheziei, eterogenă din punct de vedere etnic, 

este determinat de consolidarea activităţilor industriale şi comerciale în oraş. 

Aceasta poate fi divizată, convenţional, în patru categorii: 

a) Burghezia economică – industrială, comercială, manufacturieră etc. 

(care includea negustori, fabricanţi, bancheri, patroni de întreprinderi); 

b) Burghezia „intelectuală”, reprezentată de o gamă destul de largă de 

profesiuni (medici, avocaţi, ingineri, arhitecţi, profesori de toate gradele 

etc.); 

c) Funcţionarii – persoanele angajate în serviciul statului; 

352 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1997, p. 37-38. 

353 Ibidem, p. 37-38. 

354 В. И. Жуков, Города Бессарабии (1861-1900 г.г.), Кишинев, 1975, c. 45.


115 

d) Mica burghezie – denumită şi pătura inferioară a burgheziei, care în 

calitate de salariaţi, practicau meşteşugăritul şi comerţul cu amănuntul. 

Din punctul de vedere al componenţei etnice a populaţiei urbane antrenate 

în activităţile comerciale ale oraşului, majoritatea negustorilor erau de 

altă origine etnică (evrei, ruşi, armeni etc.) decât cea românească 355 . 

Conform afirmaţiilor cercetătorului V. Jukov, în oraşul Chişinău era 

concentrat numărul cel mai mare de negustori din întreaga Basarabie. Astfel, 

dacă în anul 1899, 5 601 dintre locuitorii oraşului trăiau din activităţi comerciale 

şi negustoreşti, în 1904 în aceste domenii activau mai mult de 6 000 

persoane 356 . 

Prin urmare, cea mai mare parte a veniturilor oraşului rezultau din activităţile 

comerciale întreţinute (tabelul 20). Astfel, analizând veniturile obţinute 

în 1897 din acest tip de activităţi, constatăm că, în ceea ce priveşte comerţul 

de ghildă, cele mai mari venituri ale judeţului în acest an rezultau din realizarea 

produselor farmaceutice (28%), cât şi a celor de papetărie (21%). De 

asemenea, o parte a veniturilor erau date de comerţul întreţinut în cadrul hotelurilor, 

motelurilor, restaurantelor (17%), de vinderea articolelor de bijuterie 

(17%), dar erau considerabile şi veniturile acumulate din vânzarea mobilei 

(15%), a produselor de marmoră şi faianţă (15%) 357 . În ceea ce priveşte veniturile 

rezultate din activităţile comerciale în afara ghildei, cele mai mari erau 

aduse de beciuri, cârciumi (27%), de hoteluri, restaurante (21%), din comercializarea 

produselor de băcănie (18%), precum şi a produselor de galanterie. 

Situaţie firească, în condiţiile în care industria alimentară şi cea vestimentară 

ocupau un loc important în economia oraşului. 

În oraşul Chişinău erau concentrate cele mai importante afaceri comerciale 

cu pâine, vin, tutun, lână, piei ş.a., fapt demonstrat prin existenţa unui 

număr în creştere de întreprinderi comerciale. Astfel, firma comercială Blank 

şi Efruzi, care aparţinea unor negustori locali, realiza vânzarea en gros a cerealelor 

şi îndeplinea, în acelaşi timp, funcţii bancare 358 . 

De asemenea, firma comercială Drutman şi Epelibaum din Chişinău vindea 

articole de galanterie la Moscova, Varşovia, având la începutul secolului un 

venit de 150 mii ruble. Comerţul de manufactură a negustorului chişinăuean 

Solomon Nirenberg atingea suma de 125 mii ruble, comerţul cu lemne era 

realizat de firmele lui I. Grabois, S. Felidman, I. Zonis, I. Braunştein, M. 



Кишинев, 1982, c. 135. 

357 Ibidem, p. 138-140. 

358 В. И. Жуков, Города Бессарабии (1861-1900 г.г.), Кишинев, 1975, c. 156.

116 

Lucia Sava 

Bujaker 359 ş.a., a căror venituri depăşeau, în 1901, suma de 100 mii ruble 360 . 

Analizând volumul comerţului permanent al oraşului Chişinău în anul 

1903, istoricul V. Jukov constată că acesta constituia 27 milioane ruble 361 . 

Pe de altă parte, acelaşi autor evidenţiază faptul că volumul comerţului de 

prăvălie deţinea cea mai mare importanţă: doar în anul 1901 în Chişinău acesta 

se egala cu 22,1 milioane ruble (pentru comparaţie, acelaşi tip de comerţ în 

oraşul Izmail era de 2,3 milioane de ruble din volumul total al comerţului, în 

Bender şi în Akkerman era de câte 1,9 milioane ruble). De altfel, repartizat 

pentru un locuitor al oraşului, în anul 1901, volumul comerţului de prăvălie 

era de 194 ruble 362 . 

În ceea ce priveşte conţinutul comerţului, din volumul de peste 22 milioane 

indicate, cel mai mult revenea vânzărilor en gros şi cu amănuntul ale 

produselor de manufactură, rochiilor şi încălţămintei (6,2 milioane), după 

care urmează operaţiile bancare (5,2 milioane ruble), obiectele de uz casnic: 

băcănie, tutun, cărbune, lemne, veselă, sticlă, mobilă etc. (3,8 milioane ruble), 

cârciumi, restaurantele, beciuri (1,6 milioane ruble), cerealele (1,2 milioane 

ruble), realizarea maşinilor agricole, lână, butoaie (0,9 milioane ruble) 363 . 

Analizând raportul dintre comerţul intern şi cel extern, observăm că în 

anul 1899 comerţul intern al oraşului reprezenta 84% din cel al judeţului 

Chişinău (în decursul acestui an au fost importate mărfuri în sumă de 8 milioane 

puduri din cele 9,5 milioane înregistrate pe judeţ) (tabelul 21). Au fost 

importate într-o cantitate mai mare: lemne (2,7 milioane puduri), bogăţii 

subterane (2,3 milioane puduri) şi produse agricole (2,0 milioane puduri). Cât 

priveşte comerţul extern al oraşului, acesta reprezenta aproximativ 30% din 

cel al judeţului. Cele mai multe mărfuri exportate reveneau produselor agricole 

(1,6 milioane puduri) 364 . 

Comerţul extern al oraşului se realiza, de regulă, pe linia de cale ferată 

Ungheni-Bulboaca (această linie realiza 30% din comerţul extern al zonei 

centrale a Basarabiei). Printre produsele cele mai frecvent exportate figurează 

fructele şi legumele, pâinea şi vinurile. Astfel, doar în anul 1901 în judeţul 

Chişinău au fost produse 4 milioane de căldări de vin, dintre care 0,5 milioane 

– în oraş. Dintre acestea, 20% erau utilizate pe piaţa internă, restul erau 



361 Idem, Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии (1812-1900), 

Кишинев, 1982, c. 142. 

362 Ibidem, p. 203. 

363 Ibidem, p. 204. 

364 Ibidem, p. 194.


117 

exportate. De evidenţiat, preţul unei căldări cu vin de consum curent varia 

între 15-25 copeici şi până la 2 ruble, iar pentru o căldare de vin maturat se 

plăteau între 60-80 copeici şi 2-10 ruble. Vinurile din Chişinău erau exportate 

în unele oraşe ale Rusiei (Podolsk, Herson, Harkov, Petersburg), în Ţările 

Baltice, precum şi în Franţa 365 . 

De asemenea, un loc important în judeţul Chişinău îl deţinea comerţul 

cu vite. În anul 1901, în întregul judeţ au fost comercializate 240 mii capete, 

dintre care 126 mii – ovine. Produsele animaliere (carne, brânză, caşcaval, 

unt) erau vândute în Rusia, Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Turcia, Belgia, 

Olanda, Egipt, Italia. Preţul mediu de vânzare a unui pud de carne în Basarabia 

constituia, în mediu, 2,80 ruble, în timp ce la Petersburg era de 4 ruble, 

iar la Londra – 9 ruble 366 . 

În pofida existenţei unui comerţ intens, cercetătorii acestei probleme 

remarcă faptul că piaţa de desfacere existentă în Chişinău nu permitea întotdeauna 

o bună plasare a produselor industriale şi, prin urmare, acestea erau 

utilizate într-o măsură mai mică de consumatorul intern 367 , în comparaţie cu 

alte oraşe europene (în anul 1900, volumul comercial pe cap de locuitor era 

de 85 ruble, în timp ce în Anglia acesta constituia 420 ruble, în S.U.A. – 380, 

în Germania – 290, iar în Franţa – 220 ruble) 368 . 

Evoluţia comerţului s-a aflat în strânsă legătură cu activităţile financiarbancare 

din oraşul Chişinău în perioada anilor 1900-1918. Remarcăm, acest 

gen de activităţi sunt foarte frecvente în capitală în perioada studiată, deşi se 

înregistrează şi unele etape de stagnare sau de regres bancar. De exemplu, în 

anul 1904, în Chişinău, numărul băncilor s-a redus de la 16 la 8. Conform 

datelor timpului, capitalul social al acestora era de 263 008, 04 ruble şi aparţinea 

la 3 086 membri 369 . 

În pofida celor menţionate, luată în ansamblu, activitatea comercialbancară 

în perioada studiată cunoaşte un ritm relativ constant, iar operaţiile 

şi tranzacţiile comerciale încheiate nu cunosc fluctuaţii substanţiale. Drept 

exemplu este activitatea desfăşurată de Banca Statului în perioada anilor 1901- 

1914 (tabelul 22). 

Dacă capitalul pasiv, obţinut de Banca Statului în perioada anilor 1901-1914, 

rămâne aproape constant, fără a cunoaşte modificări esenţiale (variind între 

365 Ibidem, p. 173. 


367 E. Giurgea, Problemele industriei viitoare a Basarabiei // Basarabia economică, nr. 2-3, 1919, 

6-14. 


369 Basarabia economică, 1919-1920, p. 54.

118 

Lucia Sava 

4-6 mii ruble), capitalul activ al acestei bănci este în continuă creştere (de la 2 

900 ruble în anii 1902-1904), fiind dublat în anul 1910 (până la 6 051 ruble) şi 

aproape triplat în anul 1914 (14 528 ruble) 370 . Creşterea rapidă a capitalului activ 

ne determină să credem că în această perioadă activităţile comercial-bancare 

realizate de Banca Statului (ca şi celelalte bănci comerciale existente în Chişinău) 

înregistrează un avânt, care va determina evoluţia veniturilor oraşului. Dezvoltarea 

ritmică a activităţilor bancare poate fi urmărită şi din raportul dintre pierderi 

şi profit, raport care constituie, de fapt, venitul net obţinut. Vom lua drept 

exemplu aceeaşi bancă şi vom observa evoluţia veniturilor şi cea a pierderilor 

obţinute timp de zece ani (1904-1914)(acelaşi tabel) 371 . 

Astfel, venitul net al Băncii Statului pe parcursul a zece ani de activitate a 

crescut de la 37 mii de ruble la 668 mii de ruble, ceea ce constituie de 18 ori mai 

mult decât în anul 1904. Banca menţionată acumulează cele mai mari venituri 

în perioada anilor 1913-1914, în ajunul Primului Război Mondial. Această 

situaţie se explică prin avântul pe care îl iau activităţile financiar-bancare, prin 

îmbunătăţirea relaţiilor comerciale, factorii economici fiind determinanţi în 

schimbarea ritmului şi a modului de viaţă al locuitorilor oraşului Chişinău. 

Pe lângă Banca de Stat a Basarabiei, Banca Urbană, activa Banca agrară de stat a 

nobilimii, transferată la Chişinău de la Odessa la 1 ianuarie 1911. Aceasta avea 

drept scop menţinerea proprietăţii agrare a nobililor ereditari, prin mijlocul 

eliberării lor, în numerar, a împrumuturilor contra gajului pământurilor ce le 

aparţineau, ce se făceau pe termen de până la 66,5 ani. După promulgarea legii 

din 1906, împrumuturi nu se mai făceau în numerar, ci prin obligaţiuni ale 

băncii, de 4,5 şi 5% din valoarea lor nominală. La 1 ianuarie 1915 în Basarabia 

au fost ipotecate 728 moşii, ceea ce însemna 454530 desetine în valoare de 98 

milioane de ruble, s-au acordat împrumuturi de 56 milioane ruble. 

O altă instituţie de acelaşi gen, Banca ţărănească, stabilită din 15 mai 1910 

la Chişinău, avea scopul de a înlesni împrumuturi ţărănimii în condiţii avantajoase 

pentru a-şi cumpăra pământuri prin buna învoială de la vânzători. 

Aceeaşi lege din 1906 permitea eliberarea de împrumuturi prin titluri de 5% 

certificate la preţul lor nominal. La 1 ianuarie 1907, la dispoziţia băncii erau 

terenuri cu o valoare de 2 685 675 ruble, iar la 1 ianuarie 1918 în rezerva 

băncii se aflau 104 681 desetine de pământ. În afară de cumpărarea pământului, 

pe care banca o făcea pe cont propriu, ea mai elibera împrumuturi ţăranilor 

pentru cumpărarea pământurilor de la proprietari particulari 372 . 

370 Ibidem, p. 21. 

371 Ibidem, p. 21. 

372 Luminătorul. Jurnal Bisericesc, 1909-1918, p. 34.


119 

Activitatea comercial-bancară destul de intensă în Chişinău este susţinută 

şi de faptul că băncile oraşului se bucurau de încrederea locuitorilor 

oraşului, îndeosebi de reprezentanţii elitei societăţii chişinăuene, care contribuie 

la creşterea capitalurilor bancare. Au existat, totuşi, şi situaţii mai „delicate” 

în relaţiile băncilor orăşeneşti cu clienţii lor. Un exemplu de acest gen 

este mărturia unui martor al timpului, care consemnează: „Mulţi negustori şi 

bogătaşi din Chişinău şi ţinut îşi încredinţaseră hârtiile lor de preţ băncilor 

de aici. Iar băncile, de frica bolşevicilor, au trimis cele mai preţioase hârtii ale 

lor spre îngrijire la Rostov, în Rusia, crezându-le acolo în mai bună siguranţă. 

Acum vine ştirea că valurile bolşevismului au prădat totul şi au nimicit averile 

băncilor...” 373 . Situaţiile de acest gen se încheiau, de regulă, în defavoarea 

clienţilor, uneori cu pierderi considerabile. 

Locuitorii oraşului Chişinău puteau beneficia de serviciile Societăţii de Credit 

şi păstrare a meseriaşilor şi negustorilor mici, înfiinţată conform ordinului Ministerului 

de Finanţe rus, de la 19 ianuarie 1901. Aceasta avea ca scop să dea 

membrilor săi împrumuturi băneşti. Mijloacele sociale ale ei se compuneau 

din vărsămintele membrilor, care erau, conform datelor timpului, de cel puţin 

10 ruble. Membri ai societăţii puteau deveni cetăţenii de ambele sexe din 

oraşul Chişinău. Fiecare membru avea un livret de conturi deschis pe numele 

lui. Împrumuturile se dădeau pe un termen stabilit cu procente de maximum 

12% pe an 374 . 

Articolul 63 al statutului prevedea că împrumuturile neachitate la termen 

se urmăresc prin poliţie sau prin administraţia volostei care sunt obligate la 

inventarierea averii debitorului sau la a lua alte măsuri de executare după indicaţia 

tovărăşiei şi nu mai târziu de 7 zile de la primirea adresei tovărăşiei 

pentru urmărirea datoriei. 

Conform articolului 66, împrumuturile neachitate la termen se urmăresc cu 

procentele stabilite până în ziua achitării, plus amenda din ziua neachitării, 

socotindu-se o jumătate de copeică pentru fiecare rublă datorată pe lună şi 

cheltuielile de urmărire 375 . 

În pofida celor menţionate, Societatea de Credit şi păstrare a meseriaşilor şi negustorilor 

mici nu era o societate comercială, ci una mai mult cu caracter civil, cu 

373 Extras din Aviz. Nr. 163 al şedinţei de la 25 noiembrie 1919 privind Legea pentru organizarea 

Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale; referatul domnului ministru al muncii şi ocrotirilor 

sociale Vespian Verbiceanu, către consiliul de miniştri // Buletinul Cercului de Studii şi 

propagandă cooperatistă pentru Basarabia, nr. 2, august 1920, p. 79. 

374 Ibidem, p. 177. 

375 M. Chiriţescu, Cooperaţia şi scumpirea traiului// Basarabia economică, nr. 2-3, Chişinău, 

1919, p. 177.

120 

Lucia Sava 

scop de ajutorarea membrilor săi, prin procurarea trebuinţelor lor, de capitaluri 

mici, cu procent potrivit 376 . 

De altfel, o bună parte a capitalurilor locuitorilor oraşului erau acumulate 

cu eforturi minime din activităţi comerciale cu imobile, prin intermediul 

unor operaţii de expropriere, împroprietărire, vindere în credit sau cu ajutorul 

împrumuturilor pe gaj a pământurilor 377 . 

Majoritatea teritoriilor, care constituiau posesiunile particulare supuse acţiunilor 

comerciale evidenţiate anterior, aparţinea marilor proprietari ai societăţii 

chişinăuene, adică reprezentanţilor nobilimii. Deşi, aflată într-un număr 

mai restrâns comparativ cu celelalte categorii sociale, aceasta dispunea, fără 

îndoială, de o proprietate funciară mai mare, fapt demonstrat de datele furnizate 

de informaţiile din epocă 378 . 

Pentru a urmări evoluţia preţurilor de vânzare şi cumpărare a moşiilor 

nobiliare, am decis să evidenţiem schimbările de preţ fixate pentru posesiunile 

acestora în perioada anilor 1910-1915, perioadă care se caracterizează, pe 

de o parte, prin faptul că constituie etapa medie a întregii perioade studiate, 

iar pe de altă parte, ea include şi informaţiile din timpul Primului Război 

Mondial, ce a adus anumite schimbări şi în acest plan, ajungând până la anul 

1915, când încep majoritatea încercărilor de redresare a situaţiei economice şi 

sociale în cadrul societăţii basarabene în general. 

Evaluarea moşiilor nobilimii a fost făcută de Banca Ipotecară pe parcursul 

celor cinci ani menţionaţi (1910-1915)(tabelul 23) 379 . Conform datelor expuse, 

în anul 1910 cele 4 moşii evaluate au un preţ inclus între suma de 205,52 şi 

286,76 ruble/desetina de pământ, în anul următor, au fost evaluate 7 moşii, 

preţul cărora a crescut până la 227,01-352,50 ruble/desetină. Banca Ipotecară 

prezintă o uşoară fluctuaţie de preţuri pentru anul 1913, când cele 7 moşii au 

fost evaluate între 218,23 – 412,74 ruble/desetina de pământ fiecare, atestăm 

o creştere sporită a preţurilor, cauzată de situaţia de criză de la început de 

război, este apogeul creşterii preţurilor în perioada celor cinci ani pe care 

ne-am propus să-i studiem; astfel, cele 8 moşii prezentate de această bancă 

au fost evaluate cu suma care oscilează între 258,36 şi 424,85 ruble pentru o 

desetină de pământ. În anul următor, preţul moşiilor începe să decadă, deşi 

trebuie avut în vedere că cifrele pot fi într-o oarecare măsură subiective, dat 

fiind faptul că au fost evaluate doar 2 moşii pentru preţul de 239,45-263,09 

ruble/desetină. 





379 Basarabia economică, 1919-1920, p. 68-69.


121 

Pentru comparaţie şi pentru a scoate în evidenţă situaţia reală a preţurilor 

moşiilor din oraşul Chişinău, considerăm necesară prezentarea comparată a 

vânzărilor de proprietăţi nobiliare în capitala Basarabiei. Tabloul prezentat în 

tabelul 24 include trei tipuri de preţuri medii de vânzare a moşiilor nobilimii, 

şi anume, cel stabilit între particulari, conform datelor extrase de la notarul 

public din Chişinău, preţul mediu de vânzare a moşiilor prin intermediul 

Băncii Ţărăneşti, precum şi cel stabilit de aceeaşi bancă, dar prin intermediul 

acţiunilor de creditare. Din punctul de vedere al cadrului cronologic, am decis 

să evidenţiem acţiunile de vânzare a moşiilor timp de şase ani, cifrele includ 

perioada medie cercetată, observând în acelaşi timp specificul perioadei din 

ajunul război, din perioada sa de evoluţie, dar şi consecinţele acestuia în acest 

plan după terminarea Primului Război Mondial 380 . 

În primul rând, trebuie să evidenţiem că în toată această perioadă preţul 

mediu de vânzare al moşiilor între particulari este mai scăzut, în comparaţie cu 

cel stabilit de către bănci, lucru firesc, în condiţiile în care instituţiile bancare 

îşi impuneau şi un anumit procentaj al operaţiunilor bancare. Timp de şase 

ani preţul mediu stabilit de persoanele particulare este în continuă creştere 

până către anul 1914 (de la 209 ruble în 1910, până la 384 ruble, în 1914), 

iar în perioada războiului înregistrează o scădere semnificativă. Comparativ 

cu acesta, creşte şi preţul mediu de vânzare al moşiilor stabilit de Banca Ţărănească, 

care include cca 20-30% mai mult decât cel al particularilor, ajungând 

să fie mai mic în anul 1916 (de la 274 ruble în 1910 la 229 ruble). Pe de 

altă parte, dacă în anul 1910 preţurile de vânzare a moşiilor prin intermediul 

creditelor stabilite de Banca Ţărănească erau mai acceptabile (257 ruble), în 

ajunul Primului Război Mondial, precum şi după încheierea acestuia, situaţia 

se schimbă (317 ruble). Lucru firesc, în condiţiile în care majoritatea populaţiei, 

aflată într-o stare de criză financiară şi economică crescândă, apelează 

tot mai mult la creditele oferite de băncile de economii. Cert este faptul că, 

de exemplu, în anul 1914, anul declanşării Primului Război Mondial, preţurile 

posesiunilor cresc şi ajung aproape să se egaleze ca şi conţinut între cele stabilite 

de particulari (383 ruble) şi cele oferite pe bază de credit de către Banca 

Ţărănească (384 ruble) 381 . 

Situaţia variază şi în cazul preţurilor medii stabilite pentru pământurile puse 

în gaj de către proprietarii de pământuri din oraş. Studiul nostru se concentrează 

pe evoluţia sumelor fixate de trei mari şi importante bănci ale timpului. 

Cifrele includ evaluările făcute de Banca Ţărănească din Chişinău, Banca Zemstvei 

380 Ibidem, p. 57-59. 

381 Ibidem, p. 59.

122 

Lucia Sava 

din Herson, precum şi de Banca Tavrida-Basarabia. Constatăm, cea din urmă 

stabileşte, cel puţin pentru perioada celor trei ani (1910-1912), prezentaţi în 

tabelul 25, sume mai acceptabile, care variază între 200-220 ruble pentru o 

desetină de pământ gajată. În acelaşi timp, Banca Zemstvei din Herson fixează, 

poate la un nivel mai oficial, sumele cele mai înalte, între 257-370 ruble pentru 

desetina de pământ. Dacă urmărim evoluţia pe verticală a preţurilor medii ale 

pământurilor aflate în gaj, remarcăm, de exemplu, că dacă în anul 1910, Banca 

Ţărănească din Chişinău stabilea suma de 241 ruble pentru o desetină, peste 

aproape zece ani această sumă creşte cu aproximativ 100 de ruble, ceea ce 

constituie o creştere a preţurilor în timpul celor zece ani cu 25% 382 . 

Printre alte activităţi comerciale în care erau antrenaţi locuitorii oraşului 

Chişinău sunt cămătăria şi arendăşia, a căror necesitate este înregistrată în 

mijlocul populaţiei orăşeneşti. Înfiinţarea acestora se explică prin ideea că 

„nevoile de ordin economic ale populaţiei orăşeneşti sunt aceleaşi pentru 

toate clasele sociale, iar scopul creării bunurilor economice este să satisfacă 

necesităţile cotidiene” 383 . Totodată, aceste activităţi au contribuit la sporirea 

veniturilor din contul proprietăţilor. Conform datelor extrase din Recensământul 

de la 1897, au obţinut profituri din capitaluri şi proprietăţi, în acel an, 

5,39% persoane 384 . Este cazul arendării pământurilor şi a posesiunilor particulare. 

În tabelul 26 ne propunem să reliefăm câteva aspecte ale situaţiilor de 

arendă înfăptuite în perioada cercetată 385 . 

Conform datelor, în perioada anilor 1913-1916, preţul mediu de arendă 

pe termen scurt, obţinut pe baza contractelor încheiate între proprietar şi 

arendaş (care oscilează între 14,19-12,16 ruble/desetină), este mai mare în 

comparaţie cu preţul mediu de arendă stabilit pentru un termen mai îndelungat 

(17,47-14,90 ruble/desetină) 386 . Situaţie explicabilă, probabil deoarece 

arenda pe termen scurt era mai la îndemâna arendaşului, care în multe cazuri 

nu dispunea de resurse financiare suficiente pentru a-şi permite să arendeze 

pământul pe o perioadă mai îndelungată; iar pe de altă parte, poate că arenda 

pe un termen mai mare presupunea şi anumite riscuri legate de condiţiile 

meteorologice sau capacitatea de muncă, precum şi de alte cauze subiective 

382 Ibidem, p. 60-61. 

383 Ep. Balamace, Din trecutul şi prezentul cooperaţiei în Basarabia// Basarabia economică, nr. 2-3, 

Chişinău, 1919, p. 14-15. 



c. 152-153. 

385 Basarabia economică, 1919-1920, p. 62. 

386 Ibidem, p. 152-153.


123 

sau obiective. În plus, datele prezentate ne determină să remarcăm o scădere 

a preţurilor de arendă cu aproximativ 10-15% în timpul războiului, perioadă 

în care se face resimţită o stagnare profundă în toate domeniile economiei 

oraşului. 

Nivelul de dezvoltare şi gradul de civilizaţie al locuitorilor oraşului Chişinău 

pot fi apreciate şi după direcţiile de investiţii pe care le făceau autorităţile 

locale. Veniturile şi cheltuielile oraşului erau prevăzute de bugetele anuale, 

decise de adunările de zemstvă. Acestea erau rezervate principalelor sectoare 

ale vieţii publice, iar suma alocată fiecărui domeniu varia în funcţie de interesele 

autorităţilor orăşeneşti. De regulă, departamentelor social-economice 

(educaţia, medicina, lucrările publice, transporturile etc.) li se acorda cea mai 

mare parte a bugetului anual. 

Astfel, conform Listei de cheltuieli ale instituţiei de zemstvă, numai în perioada 

de la 1 ianuarie până la 1 august 1901, conducerea oraşului a acordat subvenţii 

în cele zece ramuri economico-sociale ale oraşului în sumă de 68844, 96 ruble, 

în timp ce cheltuielile efectuate în perioada 1 ianuarie -1 august 1901 reprezintă 

50 719,92 ruble 387 . Cele mai mari cheltuieli erau făcute pentru întreţinerea 

funcţionarilor statului (pentru întreţinerea cancelariei au fost acordate 8 200 

ruble pentru întregul an 1901, iar până în perioada de la începutul lunii august 

s-au cheltuit 4 818 ruble 86 copeici; pentru a plăti angajaţii, în conducerea 

zemstvei a fost preconizată suma de 4 800 ruble, din care la data de 1 august 

1901 erau cheltuite 2 850 ruble; în acelaşi timp, pentru achitarea pensiilor şi 

a altor indemnizaţii personalului zemstvei la aceeaşi dată erau deja acordate 

2 941 ruble 52 copeici din totalul de 4 066 ruble 52 copeici prevăzute pentru 

anul menţionat). Sectorul medical era unul dintre cele în care s-a investit cel 

mai mult în perioada de la începutul secolului al XX-lea. Potrivit informaţiilor 

extrase din acelaşi raport, pentru întreţinerea angajaţilor din medicină a fost 

prevăzută suma de 16 440 ruble pentru întregul an, iar la data de 1 august 

1901 erau deja cheltuite 9 400 ruble şi 82 copeici; de altfel, pentru construirea 

noilor sedii şi pentru repararea celor existente au fost rezervate 7 169 ruble 

50 copeici, care la aceeaşi dată erau deja epuizate. În ceea ce priveşte sectorul 

instruirii publice, indemnizaţiile angajaţilor şi cele ale instituţiilor de învăţământ 

aflate în bugetul statului în anul 1901 a fost stabilită suma de 5 150 

ruble, sumă care la jumătatea anului respectiv era deja cheltuită 388 . 

În ce măsură se implica statul pentru a-şi ajuta cetăţenii să depăşească 

387 Ведомость о расходах уездных земских сумм по смете 1901 года (1 января – 1 августа 1901), 

Кишинев, 1901, c. 64-95. 

388 Ibidem, p. 65.

124 

Lucia Sava 

momentele de criză apărute din diferite cauze, cum ar fi un eventual faliment, 

un an secetos sau războiul? Deşi o bună parte a acestor situaţii rămânea pe 

seamă persoanelor afectate, există multe informaţii care constituie o dovadă 

a faptului că în perioada studiată de noi au fost făcute mai multe încercări ale 

statului de a se implica în soluţionarea unor probleme financiare. 

Conform Raportului Dumei Orăşeneşti privind adăugarea unor cheltuieli 

suplimentare la bugetul prevăzut pentru anul 1915, sunt menţionate o serie 

de subvenţii suplimentare, cum ar fi: împrumutul urgent acordat Casei Orăşeneşti 

de Credit în sumă de 60 ruble, cu termenul restituirii de până la 1 decembrie 

1915; datoriile de întreţinere ale poliţiei pentru anii 1911-1914, în sumă de 

187 591 ruble 06 copeici; indemnizaţiile acordate gimnaziului de băieţi nr. 2 şi 

liceului real în anul 1914 câte 3 000 ruble, în total 6 000 ruble. În acelaşi raport 

figurează şi o serie de cheltuieli suplimentare pentru bunurile imobile din oraş 

în sumă de 500 ruble 31 copeici. În total, doar în anul 1915 au fost acordate 

subvenţii suplimentare care valorează 254 091 ruble 37 copeici. Aceste cheltuieli 

trebuiau suportate din veniturile suplimentare pentru anul respectiv în 

sumă de 745 431 ruble 44 copeici 389 . 

Printre alte intervenţii ale autorităţilor locale evidenţiem: ajutorul acordat 

de acestea pentru reparaţia sediului militar, pentru care s-au cheltuit în 

anul 1901 935 ruble 34 copeici şi alte 256 ruble 34 copeici suplimentar. De 

asemenea, în acelaşi an, pentru reparaţia sediului Judecătoriei, care a inclus 

podul, două camere, podeaua, sobele, acoperişul, s-au cheltuit 344 ruble 89 

copeici 390 . 

Veniturile oraşului erau completate şi de o serie de impozite, impuse locuitorilor 

de conducerea oraşului sau stabilite individual între particulari, cu implicaţii 

profunde în viaţa cotidiană. De exemplu, impozitele asupra băuturilor. 

Sursele oficiale ale timpului ne vorbesc despre faptul că sistemul accizelor 

asupra băuturilor spirtoase, introdus încă la 1863, a fost mărit în 1901 până la 11 

copeici, ajungând în 1914 la 30 copeici. Dacă în anul 1900 se plătea câte 2 ruble 

vadra de vin de 10% tărie, peste câţiva ani, în anul 1913 această taxă era de 12 

ruble. Odată cu introducerea monopolului statului asupra vânzării băuturilor 

spirtoase venitul asupra acestui obiect a crescut până la 55%. De asemenea, 

cifrele de care dispunem ne dau posibilitatea să deducem că, în a două jumătate 

389 Доклад Кишиневского Городского Головы Ю. Левинского об исправлении сметы 1915 года 

по замечаниям Губернского по земским и городским делам Присутствия, Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, nr. 60 octombrie, 1915, c. 4. 



1901, c. 172-175.


125 

a anului 1914, după interzicerea vânzării vinului în magazinele statului, venitul 

a scăzut de la 696 milioane cât era prevăzut în 1913, până la 321 milioane 391 . 

Această situaţie a cunoscut modificări esenţiale în perioada care a urmat 

Unirii Basarabiei cu România, când s-au făcut resimţite unele schimbări în 

acest plan: situaţia vinurilor recoltate în Chişinău în 1918, constatate de Administraţiile 

Financiare, era echivalată la un total de 1 322 938 ruble. 

În acelaşi context se înscrie impozitul asupra berii. În anul 1900 acesta era de 

40 copeici pe vadră, în anul 1914 pe pudul de malţ se plăteau 3 ruble, iar în 

1915 taxele stabilite erau aproximativ de 6-9 ruble 392 . 

În ceea ce priveşte impozitul asupra tutunului, acesta se prezenta astfel: din 

1893 a fost introdus un impozit de 2 ruble pentru pudul de fabricaţie al tutunului, 

mărit în 1900 la 4 ruble, care în 1915 va fi dublat la 8 ruble. În ajunul 

Marii Uniri, Sfatul Ţării a votat introducerea unui impozit de 40 ruble pentru 

un pud de tutun brut. La 1909 a fost introdus impozitul asupra tuburilor de 

ţigară şi hârtie tăiată de ţigări în mărime de 2 copeici la suta de tuburi, impozit 

care a fost mărit în 1914 la 4 copeici 393 . 

O bună parte a veniturilor statului şi cheltuielilor locuitorilor rezulta din 

strictul necesar indispensabil unui mod de viaţă cât de cât civilizat. Semnificativ 

este în acest sens impozitul asupra zahărului. Încă anul 1895 această taxă 

era de 1,75 ruble pe pud, ca peste douăzeci de ani, în anul 1915, să atingă 

cifra de 4 ruble pe pud, iar peste încă un an, în 1916, vânzarea zahărului a 

fost monopolizată şi se vindea cu preţul fix de 60 ruble pudul. În anii 1914- 

1916 impozitul pe acest produs aducea un venit statului de 140-190 milioane 

ruble 394 . 

Impozitul asupra petrolului a cunoscut, de asemenea, oscilaţii. În anul 1906 

accizul a fost fixat la suma de 60 copeici pe pud, iar la 1915 a fost mărit 

la 90 copeici. Suma veniturilor obţinute de stat de pe urma acestui tip de 

impozit doar în anii 1914-1916 se ridica la cifra de 66-80 milioane ruble, 

ceea ce însemna 5% din toate impozitele stabilite şi 31 copeici pentru fiecare 

persoană. 

Un alt gen de impozite îl constituie cel asupra chibriturilor: în anul 1913 

acesta era de o copeică pentru cutia cu 75 bucăţi. În anii 1905-1914 acest 

impozit aducea un venit statului de 17 milioane, iar în anii 1915-1916 – 43 

milioane, ceea ce însemna 14 copeici de locuitor 395 . 

391 Basarabia economică, 1919-1920, p. 64. 

392 Ibidem, p. 65. 

393 Ibidem, p. 66. 

394 Ibidem, p. 66. 

395 Ibidem, p. 66.

126 

Lucia Sava 

Ca urmare, deşi suma totală a acestor impozite pare nesemnificativă la 

prima vedere, ea reducea substanţial din veniturile lunare ale orăşeanului, 

punându-l de multe ori în imposibilitatea de a le achita. 

Cât priveşte veniturile întreprinderilor, acestea variau în funcţie de direcţia 

de activitate, de numărul angajaţilor, cât şi de mărimea acestora. Conform 

datelor, la începutul secolului, venitul mediu anual al unei întreprinderi era de 

2 372 ruble, iar din cele 46 de instituţii ale oraşului doar 3 activau fără ucenici, 

restul aveau între 1 şi 8 muncitori. Venitul mediu săptămânal al proprietarului 

era de aproximativ 13 ruble şi 78 copeici 396 . 

În anul 1903, în oraşul Chişinău a fot înregistrată creşterea numărului acestora 

până la 59 întreprinderi industriale, care fabricau şi realizau anual produse 

în sumă de 2 milioane ruble 397 . Printre cele mai semnificative figurau: atelierul 

de fabricare a teracotei, cărămidei şi altor materiale de construcţie care 

aparţinea lui R. Kaliveit, deschis încă în 1890. În anii 1900-1901 acesta avea 

24 angajaţi care au fabricat materiale de construcţie în sumă de 9,7 mii ruble. 

Puţin mai mică era întreprinderea lui A Gughel, unde lucrau 15 persoane, care 

în acelaşi an au realizat produse în sumă de 6,4 mii ruble 398 . 

De asemenea, moara lui M. Kogan avea în aceeaşi perioadă 45 muncitori, 

care au realizat produse în sumă de 390 mii ruble; moara negustorului I. Ghendrih 

avea 24 angajaţi şi un venit anual de 131, 3 mii ruble; la fabrica de vinuri a lui A. 

Zaharin lucrau mai mult de 30 persoane etc. 399 Acestora li se adăuga magazinul 

de galanterie al E. Bakova, care a realizat în anul 1902 mărfuri în sumă de 70 

mii ruble, iar veniturile proprietarei în acelaşi an au constituit 8,4 mii ruble 400 . 

Semnificative sunt veniturile şi cheltuielile realizate de Cuptorul de pâine în 

luna iulie a anului 1915 (tabelul 27) 401 . Pentru a stabili raportul dintre veniturile 

şi cheltuielile Cuptorului de pâine din Chişinău timp de o lună, pentru asigurarea 

populaţiei oraşului cu pâine am luat în calculele noastre cifrele medii 

care ţin de cheltuielile suportate pentru întreg procesul: de la coacerea pâinii 

până la realizarea ei. Majoritatea cheltuielilor erau rezervate coacerii pâinii, 

cam 80% din suma totală alocată. Astfel, doar pentru coacerea pâinii dintr-un 




398 Ibidem, p. 77. 

399 Ibidem, 96-99. 


Кишинев, 1982, c. 146. 

401 Счет прибылей и убытков за июль 1915 г. Кишиневской Городской Хлебопекарнии // 

Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 51, august 1915, c. 4.


127 

sac de făină se plăteau 64, 5 ruble. De reţinut, la încălzirea unui cuptor se 

utilizau 3 puduri de lemne. În acelaşi timp, cheltuielile care vizează munca 

depusă pentru coacerea pâinii nu constituie nici 10%. Cele mai mari venituri 

se obţineau din vânzarea pâinii, aproape 90% din suma totală obţinută. 

Aşadar, venitul net al Cuptorului de pâine din Chişinău pentru luna iulie a anului 

1915 este de 729 ruble 73 copeici 402 . De asemenea, trebuie luat în calcul şi 

faptul că este vorba de perioada din timpul războiului, când produsele de 

primă necesitate, în special pâinea, se scumpeau de la o zi la alta. Pe de altă 

parte, cifrele la care am făcut referinţă sunt acceptabile, deoarece este vorba 

despre anotimpul de vară, când preţurile sunt în creştere, dat fiind faptul că 

rezervele iernii se apropie de sfârşit, iar o nouă recoltă nu a fost încă strânsă. 

În acelaşi context erau cheltuielile pentru asigurarea locuitorilor cu apă 

potabilă. Pentru comparaţie, am luat drept exemplu aceeaşi lună iulie a anului 

1915. În această lună cheltuielile de apă în oraş au fost următoarele: plătite 

(pentru o lună) 5 528 148 vedre, dintre care în mediu pentru o zi – 178 327, 

iar pentru o oră – 7 430 vedre; neplătite – pentru o lună – 981 407, pentru o zi 

– 31 658, iar pentru o oră – 1 318 403 . Datele prezentate, care poartă semnătura 

controlorului V. Saviţki, ne indică suma totală a cheltuielilor privind asigurarea 

locuitorilor oraşului cu apă în luna iulie de 6 509 555 vedre de apă, care 

reprezintă în mediu pentru o zi – 209 985 vedre, iar pentru o oră – 8 749 

vedre de apă 404 . 

Semnificativă este şi taxa pentru lemne: pentru un pud de lemne, material 

tare, netăiate, aflate la depozite, se achita taxa de 18,5 ruble, iar pentru un 

pud de lemne din material moale, netăiate, la depozite, preţul mediu era de 

16 ruble 405 . 

În ce măsură veniturile obţinute de locuitorii oraşului puteau acoperi cheltuielile 

inevitabile din viaţa cotidiană? În continuare ne propunem să evidenţiem 

particularităţile raportului dintre venituri şi cheltuieli ale tuturor orăşenilor, 

în funcţie de categoria socială şi de ocupaţia permanentă exercitată. 

În ceea ce priveşte salariile conducătorilor de vârf ai societăţii chişinăuene, 

acestea erau total diferite de cele ale membrilor obişnuiţi ai comunităţii 

chişinăuene. Astfel, Ion Inculeţ menţiona despre propria persoană: „Eu, ca 

Preşedinte al Sfatului Ţării..., pe lângă salariul lunar de bază de 900 ruble, 

402 Ibidem, p. 4. 

403 Расходы воды город. водопр. учтенной по водомерам за июль 1915 г. // Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, Nr. 53, сентябрь 1915, c. 3. 

404 Ibidem, p. 3. 

405 Такса на дрова, утвержденная Г. Бессарабским Губернатором 28 ноября 1915 года // 

Ведомости Кишиневской Городской Думы, Nr. 69, декабрь 1915, c. 64.

128 

Lucia Sava 

primeam doar o simbolică indemnizaţie pentru că eram persoana care reprezenta 

statul” (la data de 24 ianuarie 1918) 406 . 

În ajunul Marii Uniri a Basarabiei cu România, mărimea indemnizaţiei 

zilnice a deputaţilor basarabeni era de 15 ruble, adică 450 ruble/lunar, pe 

care aceştia o puteau ridica numai în cazul prezenţei lor la şedinţele în plen 

ale Sfatului Ţării şi ale comisiilor lui, însă dacă ei „lipseau nemotivat” de la 

şedinţele în cauză, indemnizaţia pe ziua respectivă le era „reţinută”. În ceea ce 

priveşte salariile celorlalţi membri ai Prezidiului legislativului, conform informaţiilor 

de care dispunem, acestea erau următoarele: preşedintele Sfatului 

Ţării – 900 ruble, prim-vice-preşedintele, vice-preşedintele şi secretarul prim 

– câte 750 ruble. Ceilalţi funcţionari ai aparatului Executivului, începând cu 

şefii diferitelor servicii şi terminând cu obişnuiţii curieri, primeau un salariu ce 

varia între 600-150 ruble pe lună. După Unire, indemnizaţia zilnică a deputaţilor 

Sfatului Ţării a crescut până la 30 lei 407 . Fără a exagera, putem conchide, 

exista în situaţia veniturilor populaţiei Chişinăului o discrepanţă foarte mare 

de la o categorie socială la alta, deşi cheltuielile suportate de unii şi de alţii 

erau în mare măsură aceleaşi, cel puţin dacă ne referim la produsele de strictă 

necesitate. 

Cât priveşte munca intelectualilor, aceasta era remunerată după alte 

criterii. Revista Luminătorul din august 1912 publica la rubrica Ştiri informaţia 

conform căreia „Sfatul şcolilor al Preasfinţitului Sinod a alcătuit un proiect 

de lege prin care să deie din haznaua statului 1 600 000 ruble pentru mărirea 

lefilor de la şcolile din popor bisericeşti şi 500 00 ruble pentru zidirea altor 

şcoli bisericeşti cu începere din 1911”. 408 Această informaţie ne permite să 

conchidem, că existau probleme legate de asigurarea acestei categorii sociale 

cu salarii. Semnificative în acest sens, sunt Rezoluţiile Congresului învăţătorilor din 

ţinutul Basarabia din data de 11 aprilie 1917, care solicitau: 

• leafa învăţătorilor să fie mărită până la 1500 ruble, iar la fiecare 8 ani să 

crească cu câte 180 ruble – dintre care 2% din leafă pentru pensie; 

• după 25 de ani de activitate în domeniul pedagogic să fie oferită o 

pensie de 1 500 ruble fiecărei persoane; 

• învăţătorii solicitau dreptul la 6 luni de certificat de boală, perioadă în 

care li se achita leafa şi lecuirea 409 . 

406 V. Popovschi, Organizarea internă a Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918) // Destin 

românesc, nr. 3, 2001, p. 84-94. 

407 Ibidem, p. 85-86. 

408 Luminătorul. 1909-1918, p. 78. 

409 Şcoala Moldovenească. Revista Asociaţiei Învăţătorilor Moldoveni din Basarabia, 1917, 

p. 19-23.


129 

De altfel, nivelul de trai al majorităţii populaţiei oraşului depindea de capacitatea 

de cumpărare a strictului necesar în baza salariului lunar al fiecărui 

locuitor, indiferent de categoria socială sau de îndeletnicire. 

Conform datelor statistice ale perioadei, salariul mediu al unui muncitor 

din Basarabia a variat în perioada dată astfel: în anul 1900 acesta era de 133,21 

ruble, în 1905 – de 138,52 ruble, în 1910 – 178,81 ruble, iar în 1913 – de 

136,85 ruble 410 . 

Salariul lunar al fiecărui individ varia în funcţie de domeniul de activitate, 

de instituţie, de sex şi de vârsta persoanei, oscilând între 8 şi 50 ruble. Astfel, 

salariul mediu anual al unui muncitor angajat în prelucrarea lânii era de 300 

ruble, al celui ce prelucra metalele – 185 ruble, în industria chimică – 280 

ruble, industria lemnului – 100 ruble, la fabricile de mobilă – 300 ruble, la 

fabrica de cărămidă – 164 ruble, al unui angajat la moară – de 200 ruble, iar al 

unuia de la tipografie – de 237 ruble 411 . 

În anul 1913 salariul mediu anual a crescut considerabil în dependenţă de 

domeniul de activitate al muncitorului: astfel, un angajat din industria lemnului 

primea în mediu anual 200 ruble, din industria de prelucrare a metalelor – 284 

ruble, industria alimentară – 254 ruble, industria chimică – 460 ruble, de la 

fabrica de cărămidă – 316 ruble, un electric – 630 ruble. De menţionat, dacă 

în anul 1900 salariul mediu anual în Basarabia era de 180 ruble, crescând în 

anul 1913 până la 235 ruble, iar către 1914 la 294 ruble, atunci în 1915, din 

cauza războiului, acesta a coborât la cel din 1900 – de 184 ruble 412 . 

Negustorii şi angajaţii în activităţi comerciale mărunte primeau şi mai 

puţin. Astfel, venitul mediu anual al acestora nu depăşea 100 ruble. Acesta era 

mai înalt în cazul fotografilor, brutarilor, ceasornicarilor, giuvaergiilor, fierarii, 

care primeau în mediu anual un salariu de 250-400 ruble, în timp ce mai puţin 

remuneraţi pentru munca prestată erau cizmarii, sobarii etc. Femeile primeau 

un salariu mai mic în comparaţie cu bărbaţii. Astfel, 43,2% din cusătorese 

primeau mai puţin de 100 ruble anual, iar restul – nu mai mult de 400, 21,7% 

din spălătorese primeau mai puţin de 100 ruble, iar restul – nu mai mult de 

400 ruble, etc. 413 . 

După cum remarcă cercetătorul N. Babilunga, de regulă, salariul săptămânal 

al unui ucenic angajat în atelierele meşteşugăreşti era de 5 ruble 50 

copeci; acesta varia între 4 şi 10 ruble, deoarece printre aceştia puteau fi atât 



411 Ibidem, p. 127. 

412 Ibidem, p. 127. 

413 Ibidem, p. 127.

130 

Lucia Sava 

copii, cât şi meşteri calificaţi. Un ucenic primea în mediu anual 50 ruble (fără 

întreţinere). Cu toate acestea, munca la oraş era mai înalt remunerată decât 

cea de la sat. Pentru comparaţie, acelaşi meşteşugar, care activa într-un atelier 

de cizmărie la sat, primea în 1912, între 50-100 şi 200 ruble, un fierar sau un 

sudor – 30-50 – 200-300 ruble, cusătoresele – între 50-100 ruble, etc. 414 . 

Cât priveşte preţul mediu pentru ziua de muncă în oraşul Chişinău, acesta 

a evoluat astfel: dacă în 1866 era de 50 copeici, iar în 1901 – 70 copeici, către 

anul 1904 creşte până la 90 copeici 415 . 

Preţul muncii depuse de un simplu locuitor al oraşului Chişinău timp de o 

zi este şi mai mic (conform tabelului 28) 416 . Datele expuse în tabel includ anii 

1913-1916. Mai puţin plătiţi erau copiii, bătrânii şi femeile, adică categoriile 

vulnerabile ale populaţiei. În schimb, era solicitată munca bărbaţilor sănătoşi, 

îndeosebi a celor care dispuneau de animale de tracţiune, care valora de 4-5 

ori mai mult. Dacă în anul 1913 pentru o căruţă cu doi cai şi conducător 

era achitată suma de 2-2,5 ruble pentru o zi de muncă, atunci după Primul 

Război Mondial, în aceleaşi condiţii, acesta era plătit cu până la 25 ruble, 

ceea ce însemna cam de zece ori mai mult 417 . În acelaşi timp, rămân aproape 

neschimbate sumele încasate pentru ziua de muncă de către femei, copii şi 

bătrâni (copiii erau plătiţi în anul 1913 cu 0,25-0,6 ruble, iar în 1916 – între 

0,6-2,5 ruble; bătrânii primeau în mediu în 1913 – 0,35-0,6 ruble, iar în 1916 – 

0,6-3 ruble, iar femeile erau remunerate cu 0,4-0,7 ruble în 1913 şi 1-3,5 ruble 

în 1916) 418 . Considerăm, că sumele indicate reprezintă de fapt munca fizică 

prost plătită, deşi aceasta se desfăşura, în majoritatea cazurilor, în condiţii 

dificile. 

Având în vedere faptul că în perioada anilor 1900-1914 preţurile la produsele 

de primă necesitate au crescut cu până la 31%, iar în 1915 cu aproximativ 

75,4% 419 , salariul locuitorilor oraşului Chişinău era cheltuit în cea mai mare 

parte în această direcţie. 

În acelaşi timp, dacă coşul minim de consum în Basarabia constituia 

la începutul secolului trecut 18 ruble pe lună pentru fiecare persoană, în 

Chişinău nivelul de viaţă era mai scump. Astfel, în 1904 un pud de pâine 


415 Кишиневец, 1909-1910, c. 21. 


Ведомости Кишиневской Городской Думы, Nr. 69, декабрь, 1915, c. 6. 

417 Ibidem, p. 6. 

418 Ibidem, p. 6. 


капиталистической эволюции, Кишинев, 1985, c. 127.


131 

costa 2 copeici, un kilogram de carne – 10 copeici, unul de zahăr – 15, 1 litru 

de gaz lampant – 4 copeici, iar 1 kilogram de sare – 1 copeică. O căldare de 

vin în judeţul Chişinău costa 70 copeici, un pud de făină – 84 copeici, un 

kilogram de peşte – 4 ruble 50 copeici, unul de ulei – 13 ruble, lemne – 10 

copeici, cărbune – 20 copeici. Suma totală a produselor evidenţiate se ridica la 

aproximativ 80 de ruble. Aceasta era completată de plata medie lunară pentru 

un apartament cu o cameră, care era de 40 ruble 420 . 

Deşi salariul mediu lunar al unui reprezentant de categorie medie a populaţiei 

acoperea coşul minim de consum şi chiar îl depăşea, totuşi, în condiţiile 

în care acesta era nevoit să-şi întreţină familia, banii primiţi de cele mai multe 

ori nu erau suficienţi pentru a acoperi cheltuielile, astfel încât acesta era de 

multe ori nevoit să-şi schimbe caracterul ocupaţiei şi regimul de muncă. 

Cele mai mari cheltuieli erau preconizate de chişinăueni pentru cumpărarea 

produselor alimentare. Printre acestea, de cea mai mare necesitate era 

pâinea. În mediu, fiecare orăşean cumpăra anual 12 puduri de pâine. Aceste 

cheltuieli erau secundate de cele rezervate pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte. 

În condiţiile în care mentalitatea orăşeanului era de a arăta bine, de a 

urmări tendinţele vestimentare în vogă ale perioadei, acesta era gata să dea 

chiar şi jumătate din salariu. Astfel, dacă în Basarabia, în ansamblu, cheltuielile 

pentru mărfurile de această categorie atingeau 11-15%, în Chişinău acestea 

constituaiu 25%, egalându-se cu produsele alimentare 421 . 

Asigurarea proastă şi nivelul scăzut de trai al majorităţii populaţiei oraşului 

erau însoţite de condiţiile dificile de muncă. Ziua de muncă dura în mediu 

10-12 ore şi chiar până la 16 ore de muncă zilnic, iar uneori şi mai mult, cum 

ar fi, de exemplu, angajaţii Cuptorului de pâine din Chişinău, care lucrau în mediu 

18 ore pe zi 422 . 

Intensitatea muncii, lipsa tehnicii elementare de asigurare şi a sistemelor de 

ventilare, condiţiile antisanitare se întâlneau practic la majoritatea întreprinderilor 

şi fabricilor. În unul din rapoartele timpului se menţiona că „particularităţile 

muncii unui fochist nu-i permiteau acestuia, după 12 ore de muncă, în intervalul 

de trecere de la un schimb la altul, nici să se odihnească, nici să mănânce...” 423 . 

La unele întreprinderi şi fabrici condiţiile de muncă erau distrugătoare pentru 

angajaţi, din cauza umidităţii, murdăriei, lipsa iluminării şi a sistemelor de aerisire, 

cât şi inexistenţa acordării ajutorului medical în caz de necesitate. 


421 Ibidem, p. 130-131. 



423 Ibidem, p. 128.

132 

Lucia Sava 

În acelaşi context, este descrisă o zi de muncă a unui angajat la fabrica de 

producere a articolelor de marochinărie: „...o muncă grea, prost plătită, şi, 

cel mai important, murdară... Mirosul era distrugător, el se îmbiba în îmbrăcăminte 

atât de mult, încât o persoană neobişnuită cu un astfel de miros nu 

putea rămâne mai mult de 10 minute în atelier...” 424 . 

În afara subvenţiilor băneşti acordate, autorităţile interveneau şi la nivel 

administrativ pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai şi de muncă ale locuitorilor 

oraşului. Astfel, Decretul din 15 noiembrie 1906, publicat în Monitorul 

oficial din 1906, conţinea o serie de modificări ale condiţiilor de muncă ale 

diferitor categorii sociale 425 . Articolul 1894, care se referea la stabilimentele 

comercialo-industriale şi articolul 1895 referitor la stabilimentele meseriaşilor, 

prevedeau o serie de modificări privind ocrotirea copiilor, minorilor şi femeilor; 

se introduc în Codul Penal noi articole la acest capitol. De asemenea, 

decretul menţionat prevedea, între altele, unele pedepse pentru încălcarea 

regulamentului: „Directorul stabilimentului de meserie sau comercial care 

va contraveni dispoziţiei legilor şi ordonanţei obligatorii referitoare la durata 

lucrărilor şi împărţirea lucrului cu privire la copii, minori şi femei, se pedepsesc 

cu închisoare până la o lună sau cu amenda pecuniară de 100 ruble. 

La acelaşi capitol, al modificărilor cadrului legislativ, trebuie menţionată 

Legea privind asigurarea contra accidentelor, emisă în anul 1912 426 . Doi ani mai 

târziu, la 10 iunie 1914, o nouă lege se referea la condiţiile pentru asigurarea 

rentelor şi capitalurilor băneşti prin casele de păstrare ale statului. Conform 

acestei legi, casele de păstrare ale statului puteau primi: 

• Asigurări în caz de moarte; 

• Asigurări la termen stabilite în poliţe de asigurări; 

• Asigurarea rentei pe tot timpul vieţii. 

Asigurarea unei rente viagere, urmând a se servi de plata moştenită după 

moartea persoanei asigurate. Pentru asigurarea individuală capitalul asigurat 

pe viaţă nu putea depăşi 10 000 ruble, iar renta viageră – 1 200 ruble pe an de 

persoană. Pentru asigurările colective era fixată aceeaşi sumă de 10 000 ruble, 

iar renta viageră nu trebuia să depăşească 2 400 ruble pe an. Suplimentar, 

legea stipula că asigurarea capitalurilor până la 1 000 ruble şi a rentei ce nu 

depăşea 500 ruble pe an se încheia cu condiţia că acestea nu vor fi expropriate 

în nici un caz 427 . 


425 Extras din Avizul nr. 178 al şedinţei Comisiei juridice a Basarabiei din 9 decembrie 1919// Buletinul 

Cercului de Studii şi propagandă cooperatistă pentru Basarabia, nr. 2, august 1920, 

p. 210. 

426 Ibidem, p. 211-212. 

427 Ibidem, p. 215.


133 

În acelaşi context a fost adoptat, în anul 1915, Regulamentul obligatoriu de 

asigurare a odihnei normale în instituţiile de comerţ din oraşul Chişinău 428 . Potrivit 

acestuia, comerţul în oraş se desfăşura zilnic de la ora 8 până la ora 20, iar 

joia şi vinerea – de la ora 8 până la ora 17. În regiunea pieţelor, comercializarea 

produselor se făcea în perioada 1 aprilie – 1 septembrie, de la ora 6 

dimineaţa până la 18, iar de la 1 septembrie – 1 aprilie – de la ora 7 până la 

ora 19. Drept zone de piaţă erau considerate străzile Şmidt, Bender, Alexandrovskaia 

şi Armeană, pentru piaţa nouă; Ecaterinskaia, Fontanskaia şi Cahul, 

pentru cea veche; iar pentru piaţa Ilinskaia, strada Ilinskaia, care se situa între 

strada Antonovskaia şi Ecaterinskaia (pentru denumirea veche şi cea actuală 

a străzilor vezi tabelul 39). În acelaşi regulament se stipula că persoanele 

care activau în domeniul comercial dispuneau de o întrerupere a regimului 

de muncă de două ore, pentru a servi prânzul. Iar angajaţii întreprinderilor 

comerciale, care aveau vârsta până la 17 ani, erau eliberaţi de la serviciu între 

orele 8-11, pentru a merge la şcoală 429 . Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de 

muncă se prevedea ca în zilele de sărbătoare instituţiile comerciale să dispună 

de un regim special, prescurtat, cu excepţia zilelor de Crăciun, Paşti şi Sf. 

Treime, când orice activitate comercială era interzisă. 

Marea Unire a Basarabiei cu România a însemnat o nouă etapă în evoluţia 

comerţului urban, deoarece acest eveniment istoric a determinat realizarea 

mai multor schimbări, printre care modificarea cadrului legislativ, modificări 

care includeau adaptarea legilor existente la contextul legal românesc, precum 

şi elaborarea unor legi noi pentru a facilita procesul de integrare a Basarabiei 

în cadrul României întregite. Guvernul României ia o serie de măsuri care 

vizează domeniul economic al Basarabiei. Cele mai importante decizii sunt: 

– Decretul 901 din 16 aprilie 1918 fixează cursul rublei la 1 leu 60 bani. 

– Legea 1122 din 23 mai 1918 – puterea legii vămilor se extinde şi asupra 

Basarabiei. 

– Legea 3262 din 5 octombrie 1918 prevedea organizarea Administraţiei generale 

a finanţelor statului, a legii contabilităţii publice şi a legii pentru constatarea 

şi perceperea contribuţiilor. 

– Prin Legea 3449 din 16 octombrie 1918 se aprobă impozitul de 2,5 % asupra 

tuturor veniturilor. 

– Potrivit Legii 3581 din 7 decembrie 1918, la casele publice din Basarabia nu 

se va accepta decât leul ca monedă de circulaţie internă. 

428 Обязательное постановление об обеспечении нормального отдыха сужающих в торговых 

заведениях, складах и конторах г. Кишинева // Ведомости Кишиневской Городской 

Думы, Nr. 57, сентябрь, 1915. 

429 Ibidem, p. 4.

134 

Lucia Sava 

– Legea 189 din 7 februarie 1919 a oprit importul monedelor de hârtie – 

rubla rusească, coroana austriacă şi leva bulgară. 

– Legea 1354 din 26 martie 1919 prevedea ca de la 14 aprilie 1919 toate 

impozitele din Basarabia să fie transferate din ruble în lei, echivalentul unei 

ruble fiind stabilit la un leu şi patru zecimi 430 . 

În concluzie, remarcăm în perioada anilor 1900-1918 mai multe modificări 

legale, ale căror necesitate se impunea autorităţilor de la Chişinău pentru 

a îmbunătăţi condiţiile de trai şi de muncă ale locuitorilor oraşului. Pentru a 

ţine sub control situaţia comerţului urban, a fost introdus în Basarabia de la 

data de 1 ianuarie 1917 impozitul progresiv pe venit, care, totuşi, ocupa un 

loc modest în bugetul oraşului pentru anii 1917-1918. Ca urmare a acestui 

impozit, veniturile statului erau calculate la suma de 1-1,5 milioane ruble. 

Introducerea impozitului pe venit a întâmpinat o serie de impedimente, cum 

ar fi: starea deteriorată a aparatului financiar din timpul revoluţiei, schimbarea 

administraţiei şi nedeprinderea populaţiei de a-şi îndeplini datoria faţă de ţară 

fără a fi silit de administraţia fiscală 431 . 

De asemenea, o caracteristică importantă a evoluţiei raportului dintre venituri 

şi cheltuieli ale populaţiei oraşului Chişinău o constituie scăderea puterii 

de cumpărare a salariilor. Această evoluţie se explică prin creşterea preţurilor 

la produsele de primă necesitate (drept consecinţă a războiului, cât şi alte 

cauze economice), dar şi a creşterii numărului populaţiei urbane. 

430 T. Ioncu, Reforma financiară // Basarabia economică, nr.3, iulie 1919, p. 68. 

431 Ibidem, p. 70.


CAPITOLUL III 

VESTIMENTAŢIA 

135 

Studiul vestimentaţiei indivizilor dintr-o anumită societate într-o perioadă 

istorică distinctă ne oferă un punct de vedere inedit, care ne permite 

să observăm ansamblul realităţilor sociale, mediul material, cât şi simbolurile, 

practicile colective sau calculele personale ale acestora în perioada 

cercetată. 

Chiar dacă istoria costumului cunoaşte, pe parcursul evoluţiei sale, o 

cercetare profundă în operele unor autori, îndeosebi francezi, precum 

Françoise Piponnier, Yvonne Deslandres, Philippe Perrot, Daniel Roche, 

A.C.A.Racinet, André Blum, Françoise Bouchet 432 ş.a., istoricii şi antropologii 

descoperă noi aspecte de investigaţie, care le permit aprofundarea cunoştinţelor 

despre cultura, dar şi despre procesul de comunicare non-verbală a indivizilor 

unei societăţi, deoarece „costumul reprezintă arta de a trata un subiect 

în întregul adevăr istoric” 433 . 

În studierea vestimentaţiei trebuie să ţinem cont de ţesătură, detaliile croielii, 

reutilizarea anumitor piese, confecţionările tradiţionale, preţuri, precum şi de 

circumstanţele în care este utilizată. Aceste elemente fac distincţia între situaţia 

socială, preferinţele şi gusturile indivizilor, constituie un element al individualismului 

sau, dimpotrivă, îi încadrează în colectivitate. 

Îmbrăcămintea trebuie considerată ca „un fapt social total”, deoarece ea 

este un „fenomen social total”, ce implică în acelaşi timp posibilităţile tehnice, 

economice şi culturale ale unui grup, cât şi aspiraţiile sale, care determină 

gesturi şi practici individualizate: ipostaze, schimburi, vise. 

Din aceste considerente, vestimentaţia nu reprezintă o investiţie financiară 

a cărei utilitate ar fi de natură tehnică; ea pune în evidenţă, înainte de toate, 

diferenţierea socială, făcând vizibilă ierarhia de averi şi de ranguri sociale. 

Deoarece ea afirmă inegalitatea, este atât o problemă tehnică şi economică, 

cât şi politică. Numărul pieselor vestimentare purtate, noutatea şi originalitatea 

formelor şi a culorilor, tipurile de ţesături, gradul lor de uzură constituie 

indicii practicilor sociale diferenţiate. Cu siguranţă, mijloacele financiare ale 

432 Este vorba de cercetători francezi consacraţi studiului istoriei costumului: F. Piponnier, 

Costumes et vie sociale. La Cour d’Anjou XIV-XV-ème siècles, Paris, 1970; Y. Deslandres, Le 

costume, image de l’homme, Paris, 1976; Ph. Perrot, Les dessus et les dessous de la bourgeoisie. Une 

histoire du vêtement au XIX-ème siècle, Paris, 1981; D. Roche, La culture des apparences. Une 

histoire du vêtement XVII-XVIII-ème siècles, Paris, 1989; A.C.A. Racinet, Le costume historique, 

Paris, 1988; A. Blum, Histoire du costume, les modes aux XVII et XVIII-ème siècles, Paris, 1988; 

F. Boucher, Histoire du costume, Paris, 1985. 

433 Concepţie expusă de către iluminiştii francezi.

136 

Lucia Sava 

unui individ sau ale unui grup social definesc un anume nivel de viaţă, dar 

utilizarea lor este selectivă şi vorbeşte despre un anumit mod de viaţă 434 . 

Astfel, moda rămâne încă un domeniu care aduce în discuţie numeroase 

probleme fără răspuns: ritmul şi natura schimbărilor sale, legăturile cu 

alte trăsături ale organizării sociale, mecanismele de inovaţie, răspândire şi 

împrumut. 

Moda a intrat întotdeauna în sfera preocupărilor umane, îndeosebi a celor 

feminine. Tendinţele modei şi elementele de vestimentaţie mereu schimbătoare, 

uneori chiar derutante, poartă amprenta vieţii cotidiene, influenţând 

direct mentalitatea indivizilor din orice perioadă istorică. Ceea ce putem spune 

însă în permanenţă despre fiinţa umană este că actul de a se îmbrăca, de a se 

împodobi este o trăsătură specifică umană care îi determină ritmul vieţii 435 . 

Cercetătorii preocupaţi de această problemă au insistat asupra semnificaţiei 

sociale a costumului: conform opiniei acestora, a accepta să te îmbraci 

înseamnă a intra în societatea oamenilor. Astfel, de exemplu, A. Condorcet 

spunea că veşmântul e semnul care separă omul de animal, iar Auguste Comte 

vedea în haine marca civilizaţiei, dovada supremaţiei raţiunii asupra simţurilor 

436 . 

Relaţia omului cu costumul său în viaţa cotidiană, în fiecare perioadă istorică, 

în fiecare ţară şi pentru orice categorie socială, este reflectată în memorii, 

corespondenţe, piese de teatru, romane. Descrierile întâlnite în literatură pot 

îmbogăţi cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei vestimentaţiei. Refacerea tabloului 

vestimentar din perioada anilor 1900-1918 este posibilă şi datorită fotografiilor 

existente, ce ne oferă o imagine clară a tendinţelor modei. De la 

începutul secolului al XX-lea, acest nou domeniu al artei, fotografia, care s-a 

adăugat cinematografiei, a facilitat posibilitatea vizionării în mişcare a costumelor 

prin faptul că acestea erau îmbrăcate şi prezentate de manechine şi 

actori. Astfel, propagarea tendinţelor de modă a beneficiat de această publicitate 

indirectă; ca urmare a acestei publicităţi, toate clasele sociale au putut 

vedea cum se îmbracă persoanele-tip, actorii în vogă 437 . 

Locuitorii oraşului Chişinău de la începutul secolului al XX-lea n-au neglijat 

acest capitol al vieţii cotidiene şi al gusturilor estetice, fiind adepţii concepţiei, 

potrivit căreia funcţia primordială a veşmântului ţine de asigurarea securităţii 

şi a confortului fiecărei persoane. În concepţia chişinăuenilor, expri- 

434 Ibidem, p. 89. 

435 A. Nanu, Artă, stil, costum, Bucureşti, 1976, p. 81. 

436 C. Caragea, Istoria vestimentaţiei europene, Bucureşti, 1999, p. 142. 

437 J. Besson, La mode à travers les siècles, Paris, 1994, p. 32.


137 

mată temeinic în presa periodică a timpului 438 , a avea un costum înseamnă 

a te conforma obişnuinţelor societăţii în care trăieşti. Totodată, dorinţa de a 

seduce, inerentă atât femeilor, cât şi bărbaţilor, a constituit unul dintre principalele 

motive ale transformărilor vestimentaţiei, precum şi ale tendinţelor de 

modă remarcate la locuitorii capitalei basarabene. 

Îmbrăcămintea chişinăuenilor varia în funcţie de situaţia materială, de 

mentalitatea individului sau a colectivităţii din care făcea parte şi unde acesta 

îşi desfăşura activitatea zilnică. Dacă pentru unii indivizi îmbrăcămintea avea 

rolul de a răspunde unor necesităţi fizice, pentru alţii ea reprezenta un simbol 

al bogăţiei şi al modernităţii. 

Din punct de vedere etnic şi social, este evident că comportamentul oamenilor 

epocii respective este strâns legat de costum, de portul şi de obişnuinţele 

acestora. Pe de altă parte, veşmintele se impun şi dintr-o voinţă de diferenţiere, 

de evidenţiere a ierarhiei clasei sociale, dar şi a individualităţii umane. 

Cercetătorii aspectelor vestimentare ale perioadei remarcă faptul că la 

începutul secolului al XX-lea costumele tradiţionale sunt abandonate în viaţa 

cotidiană, fiind înlocuite cu haine europene, ce poartă amprentele spiritului 

pe care le-au împrumutat. 

De altfel, în perioada evidenţiată, la Paris au fost înfiinţate numeroase case 

de modă conduse de femei, doar niciuna nu a reuşit să-şi impună marca. 

Moda propusă în revistele de specialitate şi costumele păstrate demonstrează 

un caracter de moderaţie şi de conservatorism burghez, deoarece elementul 

poetic care adaugă hainelor o notă de iraţional lipseşte acestor modele 439 . 

Devenită instrument al seducţiei şi al confortului, vestimentaţia locuitorilor 

oraşului Chişinău a variat la începutul secolului al XX-lea, aflându-se în 

permanenţă sub influenţa elementelor modei franceze, engleze sau ruse 440 . 

Evidenţierea unor aspecte ale vestimentaţiei europene în perioada dată ne-ar 

permite prezentarea adecvată şi înţelegerea particularităţilor de evoluţie ale 

îmbrăcămintei, a tendinţelor şi a gusturilor vestimentare ale locuitorilor 


În plan european, Parisul era considerat centrul principal de inovaţii şi 

realizări privind tehnicile şi tendinţele vestimentare. Conform unor opinii, 

în capitala franceză exista o clientelă formată nu numai din femei de la curte, 

ci şi din femei aparţinând marii burghezii, precum şi din vizitatoare străine. 

Acestora li se adaugă americancele, care, dornice de a fi în ritm cu moda şi 

438 Este vorba de o serie de ziare şi reviste ale perioadei, printre care evidenţiem: Бессарабец, 

1897-1903, 1910-1911, 1914; Бессарабская жизнь, 1904-1917; Друг, 1905-1914. 

439 A. Nanu, Artă, stil, costum, p. 81. 

440 C. Caragea, Istoria vestimentaţiei europene, p. 142.

138 

Lucia Sava 

dispuse să cheltuiască bani grei pentru aceasta, devin cele mai bune cliente 

ale marii industrii de haute couture 441 . Spre deosebire de acestea, locuitoarele 

oraşului Chişinău erau mult mai modeste, acceptând, uneori, doar posibilităţile 

pe care le ofereau veniturile corespunzătoare. 

Dacă femeile destul de bogate pentru a-şi putea cumpăra haine cu marca 

unei case celebre au fost întotdeauna puţine, un public mult mai numeros 

se inspira din propunerile făcute prin aceste modele. Revistele de modă 

propagau aceste propuneri, iar industria de confecţii copia unele iniţiative 

ale caselor de modă, este adevărat, cu un mic decalaj de timp. Magazinele 

cu haine prêt-à-porter nu jucau vreun rol în crearea noutăţilor, ele propuneau 

în schimb substitute de bună calitate ale veşmintelor marilor case, ale căror 

forme le imitau. 

Demne de remarcat sunt transformările din modă survenite între anii 1855 

şi 1900, schimbări care au dus la crearea unui stil complicat (denumit convenţional 

style tapissier), cu abuz de franjuri, de pompoane şi de garnituri, care 

continua să facă din femeia elegantă un obiect împodobit şi fastuos şi prin 

definiţie imobil 442 . 

În perioada cercetată de noi se evidenţiază activitatea şi inovaţiile aduse 

de Paul Poiret (1879-1944), modelierul care a avut meritul de a crea la începutul 

secolului trecut silueta femeii moderne, cel care a simţit că toaletele 

fastuoase pe care Casa Worth continua să le propună bogatelor sale cliente 

din întreaga lume nu mai corespundeau gusturilor femeii moderne. Sensibil 

la această schimbare de atmosferă, Paul Poiret şi-a deschis propria casă de 

modă la sfârşitul anului 1904. El a reuşit să-şi elaboreze rapid propriul stil, 

propunând clientelei sale, formate din femei avide după noutăţi, rochii de un 

stil absolut inedit. Noile rochii erau inspirate atât din moda cu accente antice 

din perioada Directoratului, când liniile erau drepte şi rochiile aveau doar o 

legătură sub sâni, cât şi din costumele tradiţionale orientale, ale căror motive 

decorative Poiret le imitase. Acestea nu puteau fi purtate decât fără corset, 

pentru că doar astfel se putea ghici linia naturală a corpului. După câteva 

ezitări, majoritatea femeilor au acceptat schimbarea; totuşi, multe dintre ele 

au continuat să mai poarte un timp şi centurile înalte 443 . 

Între anii 1912-1913, Poiret face un turneu în Europa pentru a-şi prezenta 

modelele: turneul său include cele mai mari oraşe europene – Berlin-Varşovia- 

Praga-Viena. 444 Ca urmare a acestui turneu, precum şi a altora care au urmat, 

441 J. Besson, La mode à travers les siècles, Paris, 1994, p. 131. 

442 C. Beaton, Cinquante ans d’élégance et d’art de vivre, Paris, 1988, p. 115. 

443 Ibidem, p. 116-117. 

444 C. Caragea, Istoria vestimentaţiei europene, Bucureşti, 1999, p. 85.


139 

aceste tendinţe inovatoare lansate de către modelierul francez în moda europeană 

vor pătrunde şi în alte regiuni europene, ajungând inclusiv în oraşul 

Chişinău, fiind preluate şi utilizate de către locuitoarele capitalei în confecţionarea 

vestimentaţiei lor. 

În acest context, trebuie să remarcăm faptul că Paul Poiret rămâne, totuşi, 

responsabil pentru o etapă majoră a istoriei costumului feminin: întoarcerea 

la un veşmânt simplu, croit pe lângă corp şi sfârşitul modei ornate şi 

al modei corsetului, ce domnise timp de patru secole. Acest creator a fost, 

de asemenea, primul care şi-a dus modelele în străinătate pentru prezentarea 

creaţiilor proprii, care au supravieţuit modei efemere, depăşind spaţiul vestimentar 

francez 445 (imaginile 19-23). 

Primul Război Mondial şi consecinţele avute de acesta în plan economic 

şi social au determinat modificări substanţiale în domeniul vestimentar; 

acest eveniment a distrus, pur şi simplu, această modă (denumită, convenţional, 

moda din La Belle époque). Din pudoare, femeile rămase acasă fără soţi, 

chemate să-şi asume responsabilităţi sociale, au adoptat un costum adaptat 

noului mod de viaţă, care le permitea să iasă fără scandal în public. În anul 

1915, rochia acoperea genunchiul, dar nu ajungea până la glezne 446 . Trebuie 

remarcat faptul că această schimbare, care era în concordanţă cu toaletele de 

stil taior fără ornamente complicate, a fost atât de natural impusă de circumstanţe, 

încât ea n-a avut deloc un caracter revendicativ sau provocator. De 

altfel, modificarea vestimentaţiei este strâns legată de schimbarea mentalităţii 

femeilor, precum şi a aceleia faţă de femeile care începeau să poarte aceste 

toalete. 

Unul dintre aspectele vestimentare importante este cel al mărimilor. La 

începutul secolului trecut se acorda mai puţină atenţie mărimilor standard, 

orice model vestimentar fiind făcut cu anumite rezerve, pe care croitorii le 

lăsau special pentru a se potrivi mai multor categorii de oameni. În acest mod, 

un costum standard putea fi îmbrăcat de oameni cu staturi destul de diferite, 

deoarece el păstra anumite toleranţe de câţiva centimetri, fiind accesibil mai 

multor persoane. Dacă în ţările europene, unde moda luase deja un avânt, 

cum ar fi, de exemplu, în Franţa, doamnelor şi domnişoarelor li se cerea să 

trimită firmei un corsaj care le venea bine pentru a li se găsi o haină potrivită 

taliei lor, în Basarabia, şi, respectiv, în Chişinău, lucrurile păreau mult mai 

simple, deoarece majoritatea reprezentanţilor elitei orăşeneşti dispuneau de 

croitori personali care se ocupau de vestimentaţia acestora. Abia după anul 


446 Ibidem, p. 101.

140 

Lucia Sava 

1920 cataloagele de modă au început să indice talia, aleasă în funcţie de perimetrul 

bustului, iar pentru copii în funcţie de vârstă. Fiecare ţară va avea 

acum propriul sistem de cotare a măsurilor, acestea fiind indicate pe etichete 

şi putând fi uşor preluate de croitorii locali 447 . 

În cele ce urmează ne propunem să evidenţiem principalele trăsături şi 

elementele esenţiale ale vestimentaţiei locuitorilor oraşului Chişinău la începutul 

secolului al XX-lea. Ca şi în alte oraşe, în Chişinău îmbrăcămintea era 

variată, deoarece şi stratificarea populaţiei era accentuată. Nu vom insista pe 

specificul vestimentar al vreunei categorii sociale sau al etniilor conlocuitoare 

din oraş, ci vom încerca o generalizare a portului vestimentar, indiferent de 

aceste aspecte. Viaţa mondenă a capitalei, cu ritmul ei furtunos, a impus 

simplificarea tendinţelor vestimentare, precum şi crearea unei diversităţi în 

funcţie de activităţile desfăşurate de orăşeni şi de ocaziile pentru care aceştia 

trebuiau să se îmbrace. 

Prin urmare, remarcăm în vestimentaţia chişinăuenilor încercarea de a o 

modifica, de a o adapta, de a o face să devină mai simplă, mai comodă, mai 

practică, determinând o mai bună adaptabilitate a acesteia la diferite situaţii 

(activităţi casnice, serviciu, plimbare, festivităţi etc.) cărora li se expunea zilnic 

orăşeanul, indiferent de etnia din care făcea parte 448 . 

Din aceste considerente, în studiul nostru nu ne propunem să evidenţiem 

particularităţile vestimentare tradiţionale ale fiecărei etnii conlocuitoare 

a oraşului, ci dimpotrivă, pornind de la particular, să insistăm, generalizând, 

asupra tendinţelor vestimentare ale locuitorilor oraşului din punctul de vedere 

al categoriei sociale căreia aparţinea individul. 

În continuare vom prezenta principalele elemente ale vestimentaţiei 

masculine specifice capitalei Basarabiei. Făcând referinţă la acest aspect, 

putem spune că bărbaţii (cel puţin reprezentanţii înaltei societăţi) purtau, de 

obicei, un costum rigid, cu guler şi manşete de catifea, cu poale lungi, la vestă 

monoclu, baston din bambus şi la ceasul purtat la brâu. Ca majoritatea populaţiei, 

bărbaţii au tendinţa de a-şi simplifica vestimentaţia şi de a se adapta la 

haine mai comode; cum ar fi, de exemplu, costum, pantofi sau ghete, pălărie 

sau căciulă, în dependenţă de anotimp şi ocazie. Căciula tradiţională putea fi 

înlocuită uneori cu pălăria de stofă (în timpul iernii) sau cu pălăria confecţionată 

din paie de grâu (în perioada de vară). 

O semnificaţie aparte o aveau sărbătorile şi ceremoniile cu diferite ocazii. 

În asemenea zile, bărbaţii îmbrăcau cunoscutul smoking, cămaşă albă, papion, 




141 

sau mai rar, cravată, iar pe cap îşi puneau pălăria dreaptă şi înaltă, numită 

joben 449 . 

Analizând vestimentaţia din perioada de la începutul secolului al XX-lea, 

istoricul român I. Scurtu remarcă faptul că reprezentaţii sexului masculin, din 

punctul de vedere al gustului vestimentar, puteau fi divizaţi în două categorii. 

În primul rând, sunt evidenţiaţi unii bărbaţi care, de altfel, ca şi reprezentantele 

sexului frumos, erau pătrunşi de spiritul sensibil al modei, de încercarea 

de a se adapta tendinţelor capricioase ale acesteia. De regulă, aceştia 

erau preocupaţi de model, de calitatea stofei, de modul în care aceasta era 

prelucrată şi asortată. Într-o altă categorie se situau cei care refuzau să se 

supună întru totul exigenţelor mereu novatoare ale modei. Aceştia din urmă 

dădeau preferinţă veşmintelor simple, dar practice, comode, fără a ţine cont 

de armonia culorilor şi de aspectul estetic al hainelor. Autorul prezintă şi 

unele exemple de situaţii, când pentru unii bărbaţi, purtând o barbă neglijentă 

şi costume rar călcate sau scrobite, era un adevărat chin pregătirea către o 

ceremonie sau o sărbătoare 450 . 

Acasă, bărbaţii dispuneau de un alt gen de vestimentaţie, mai comodă, mai 

lejeră. Ei puteau să poarte halate lungi, din mătase sau stofă, în dependenţă de 

anotimp, iar în picioare papuci comozi. Pentru noapte era nelipsită pijamaua, 

alcătuită din două piese: pantaloni şi bluză. Toate aceste piese ale vestimentaţiei 

sunt caracteristice pentru reprezentanţii înaltei societăţi, la care gustul 

pentru lux şi comoditate era nelipsit. 

Vestimentaţia masculină a persoanelor cu venituri mai modeste era mult 

mai simplă şi mai aproape de portul tradiţional (vezi imaginea). Ea se caraterizează 

prin croială simplă şi prin foarte puţine ornamente, care, de regulă, se 

întâlnesc la hainele de sărbătoare. Cămăşile erau cusute din pânză de cânepă, 

bumbac sau lână de oaie, având croiul drept. Acestea erau lungi până la 

genunchi şi se îmbrăcau de asupra iţarilor. De asemenea, cămaşa avea guler 

şi o despicătură adâncă în faţă care se încheia sub guler cu o sfoară răsucită 

din bumbac. În ceea ce priveşte ornamentele, întâlnite îndeosebi la hainele 

naţionale de sărbătoare, acestea erau de forme geometrice, mai rar, puteau fi 

întâlnite şi motivele florale. La periferiile oraşului se întâlnea o altă varietate 

a cămăşii, care avea în loc de guler o bentiţă împodobită cu ornament, iar în 

jurul despicăturii de pe piept era aplicată o decoraţie geometrică. Partea inferioară 

a mânecii era încreţită şi prinsă cu manşetă. Cercetătorii costumului din 

această perioadă constată, că la începutul secolului al XX-lea, când au intrat 

449 Ibidem, p. 187. 

450 Ibidem, p. 188.

142 

Lucia Sava 

în uz pantalonii de tip clasic, cămăşile se făceau mai scurte, pentru a putea 

încape în pantaloni 451 . 

Partea de jos a corpului la bărbaţi era acoperită de pantaloni. Cel mai vechi 

tip de pantaloni erau iţarii şi izmenele. Iţarii erau cusuţi din pânză de cânepă, 

lână sau bumbac fiind purtaţi la sărbători, dar şi în fiecare zi; ei aveau de la 

genunchi în jos croiala strâmtă, pentru a putea fi strânşi în partea inferioară 

în mai multe încreţituri. Spre deosebire de iţari, izmenele erau largi, ele vor 

fi purtate mai târziu ca piese de lenjerie. În perioada cercetată, remarcăm 

trecerea la pantalonii clasici nu doar la reprezentanţii categoriilor înstărite, 

ci şi la bărbaţii din rândurile păturilor simple ale societăţii chişinăuene 452 . În 

afara pieselor vestimentare menţionate, nelipsit din portul masculin (îndeosebi, 

cel de sărbătoare) era brâul, purtat pe deasupra cămăşii. Acesta putea 

fi împodobit cu ornamente: dungi orizontale, negre, roşii, verzi, galbene sau 

cu motive geometrice. Deasupra cămăşii erau purtate diferite haine, cum ar 

fi: jaletca, în timpul verii, sau cojoacele, mantalele, sumanele în perioada de 

iarnă 453 . 

De altfel, iarna, atât bărbaţii, cât şi femeile purtau haine din blană sau din 

postav ţesut de lână. Cele mai răspândite erau cojoacele şi pieptarele, dar 

şi sumanele. Acestea aveau croiala dreaptă, uşor ajustată în talie, lungimea 

cărora acoperea genunchii. Decorul se făcea din şiret de culoarea sumanului 

cusut astfel încât să contureze figurile geometrice, plasate pe borduri, de-a 

lungul tăieturii din faţă, la poale şi în extremitatea inferioară a mânecii. Pe 

timp de iarnă, bărbaţii purtau mantaua dreaptă, lungă până la glezne cu guler 

şi glugă, iar pe cap pălăriile de pâslă 454 . 

Interesantă este şi coafura masculină în primele decenii ale secolului al 

XX-lea. De regulă, bărbaţii trebuiau să se tundă şi să-şi radă barba o dată sau 

de două ori pe săptămână. Dar puţini dintre ei mergeau la frizer, majoritatea 

se îngrijeau în condiţii casnice. Pentru aceasta ei aveau la îndemână şampoane, 

soluţii şi parfumuri special concepute pentru îngrijirea părului 455 . 

Cât priveşte vestimentaţia feminină, gravurile şi fotografiile de epocă ne 

demonstrează că aceasta era mult mai complicată şi mai capricioasă. 

Într-o societate în care femeia este destinată să nască copii, nu este deloc 

surprinzător faptul că vestimentaţia reflectă foarte exact locul pe care ea îl are 

în viaţa cotidiană. Această imagine a femeii a fost caracteristică pentru toată 

451 I. Paliţ-Palade, Portul popular din Republica Moldova, Chişinău, 2003, p. 7. 

452 Ibidem, p. 7. 

453 V. Zelenciuc, Costumul scenic moldovenesc, Chişinău, 1988, p. 5. 

454 Ibidem, p. 5. 

455 Бессарабская жизнь, 1905.


143 

perioada secolului al XIX-lea. Cel puţin, gravurile de modă ale epocii arată 

femeile acasă la ele, în vizită, la bal, în grădină, iar fiecare aspect al modei este 

legat de imaginea femeii ideale 456 . 

Costumul feminin pare a fi suferit o transformare mai puţin radicală decât 

cel masculin, căci el şi-a păstrat trăsătura dominantă: rochia lungă, purtată 

de secole. Noutatea era că rochia începea să fie croită mult mai aproape de 

corp şi cu un decolteu mai adânc, mergând încet până la umeri, descoperind 

gâtul şi începutul bustului. O centură plasată sub sâni alungea fusta. Pe palmă 

cădeau volane care o acopereau până la mijloc. Mânecile erau de mai multe 

feluri: largi, atârnând, cu colţuri sau cu franjuri. Mai exista un tip de rochie, cel 

numit corset; această rochie, care începe să fie utilizată mai rar, era decoltată 

rotund şi închisă în faţă cu şireturi 457 . 

De regulă, reprezentantele genului frumos se îmbrăcau în dependenţă de 

vârstă, mai lejer în tinereţe şi mai sobru după patruzeci de ani. Astfel, vestimentaţia 

doamnelor în vârstă era reprezentată de tradiţionalele rochii lungi 

până la glezne, înzorzonate cu diferite accesorii: dantele, funde etc., nelipsită 

era pălăria cu boruri mari, şi ea, la fel de încărcată, cu diferite pene viu colorate, 

agrafe, care aveau menirea să-i confere bogăţie şi măreţie. 

Femeile tinere încercau să fie în permanenţă în pas cu moda occidentală, 

îndeosebi cu cea de la Paris. Rochiile acestora erau mai scurte, uneori chiar 

până la genunchi. Talia cădea peste şolduri, având scopul de a scoate în evidenţă 

corpul. Uneori, la confecţionarea hainelor era folosit materialul transparent, mai 

ales, pentru bluze, sub care se puteau întrezări discret sânii. Pălăriile purtate de 

domniţe erau mai mici, fără a fi asortate din abundenţă cu accesorii. 

Încălţămintea feminină era reprezentată de tradiţionalii pantofi cu toc înalt de 

4-5 cm, ornaţi cu diferite decoraţii: catarame, bucăţi de piele etc. În timpul verii, 

doamnele purtau sandale – un gen de încălţăminte mai uşoară şi mai comodă. 

Vestimentaţia era armonizată cu diferite podoabe, care îi confereau acesteia 

o notă de strălucire, subliniind individualitatea artistică a posesoarei. 

Podoabele (mărgele, cercei, coliere, lănţişoare, inele etc.) se caracterizează 

printr-o diversitate a materiilor prime utilizate (aur, argint, aramă, plumb, 

sticlă, piatră, os), cât şi prin procedeele tehnologice folosite, care diferă de 

la un material la altul şi de la o categorie categorie socială la alta. Predilecte 

pentru podoabele şi bijuteriile locuitoarelor oraşului Chişinău erau ornamentele 

geometrice: romburi, pătrate, cruci, iar culorile dominante erau negru, 

roşu şi albastrul 458 . 


457 A. Nanu, Artă, stil, costum, Bucureşti, 1976, p. 98. 

458 V. Zelenciuc, Costumul scenic moldovenesc, p. 7.

144 

Lucia Sava 

Modelele vestimentare descrise anterior ţin, îndeosebi, de înalta societate, de 

elita oraşului. În privinţa celorlalte categorii sociale, existau tendinţe vestimentare 

diferite, adaptate la condiţiile social-economice şi la poziţia socială a acestora. 

Astfel, servitoarele, care îndeplineau diverse activităţi în casele marilor 

aristocraţi, se îmbrăcau îngrijit, purtând, de obicei, rochii de culoare închisă şi 

bonetă albă pe cap. În zilele de sărbătoare sau de duminică ele îşi schimbau 

rochiile, dând preferinţă celor viu colorate, se pieptănau cu grijă şi se parfumau 

discret. Ele încercau să imite înaltele doamne atunci când ieşeau în societate şi 

respectau bunele maniere 459 . 

La periferii, gustul pentru vestimentaţie şi respectarea tendinţelor de modă 

erau mult mai reduse, chiar tradiţionale. Poate şi din considerentul că aici 

locuiau categoriile sociale mai modeste ale populaţiei, care chiar dacă cunoşteau 

capriciile modei, nu-şi puteau permite satisfacerea acestora. În plus, 

femeile din familiile plasate la periferii erau antrenate mai mult în activităţi 

casnice, fiind obligate mai întâi să-şi îngrijească familia şi gospodăria, apoi să 

se ocupe de propria persoană şi de ţinuta sa vestimentară. 

De obicei, ele purtau rochii din stofă de calitate mai joasă, iar pe cap batiste 

viu colorate. În zilele de sărbătoare sau de duminică, sau cu ocazia diferitor 

ceremonii, femeile aveau grijă să îmbrace, atât ele, cât şi copiii, întreaga familie, 

haine curate. Pentru această categorie socială, cât şi pentru altele, pijamaua era 

un produs de lux, imposibil de procurat. Pentru noapte, bărbaţii dădeau preferinţă 

izmenelor şi cămăşii de casă, iar femeile – cămăşilor lungi până la glezne 460 . 

Costumul popular feminin al acestor categorii sociale, purtat îndeosebi în 

zilele de sărbătoare, era alcătuit din cămaşă sau ie, care putea fi dreaptă sau 

încreţită la gât, cu ornamente de cele mai multe ori florale şi, mai rar, geometrice. 

Gura cămăşii avea forma rotundă răscroită în faţă sau dreptunghiulară şi 

se încheia pe umărul stâng. De regulă, marginea mânecii şi gura cămăşii erau 

împodobite cu bentiţe. În perioada studiată, fustele înlocuiesc renumitele fote 

sau catrinţe; aceste influenţe ale portului urban se extind şi asupra localităţilor 

rurale. Cercetătorii atestă o mare varietate de tipuri de fuste: creaţă, de 

tip „sarafan”, fusta cu ilic etc., dar şi o diversitate a culorilor – negre, cafenii, 

albastre închise, mai rar verzi sau vişinii 461 . Fustele erau prinse cu brâie, înguste 

de 5-10 cm, ţesute din lână cu lungimea de 4-5 m. Decorarea acestora se făcea 

cu ornamente geometrice policrome (romb, zig-zag, pătrate, dungi). 

Acoperitoarele de cap (ştergare, prosoape, năframe, marame, batiste) erau, 


460 Ibidem, p. 191. 

461 I. Paliţ-Palade, Portul popular din Republica Moldova, p. 5.


145 

de asemenea, foarte variate. Culorile acestora variază de la albe, bej, decorate 

din abundenţă cu ornamente florale sau geometrice; ele puteau fi legate 

după cap, sub barbă, la modă, în creştet, sau după fantezia persoanei care le 

purta. Vara femeile îşi puteau acoperi capul cu colţişoare în formă de triunghi, 

croşetate la margini; iar iarna purtau pe cap şaluri, deoarece, conform tradiţiei, 

femeile căsătorite nu puteau ieşi cu capul descoperit 462 . 

În timp ce pentru femeile înstărite pantofii cu toc sau cizmele făcute din 

piele de calitate de meşterii locali erau nelipsite, pentru reprezentantele categoriilor 

medii şi joase ale societăţii sunt tipice opincile din piele de bovine sau 

porcine, care se încălţau peste ciorapii împletiţi din lână şi se fixau de picior 

cu nişte cureluşe înguste 463 . 

Cercetătoarea I. Paliţ-Palade, în studiul consacrat portului popular din 

Republica Moldova, a remarcat faptul că integral costumul tradiţional în 

împrejurimile Chişinăului nu se purta încă din secolul al XIX-lea. 464 Aceeaşi 

opinie a exprimat-o şi M. Bâtcă, care în unul din studiile sale susţine: „Dispariţia 

costumului popular românesc şi înlocuirea lui cu haine de influenţă 

orăşenească s-a accelerat şi datorită faptului că stăpânirea imperială lua în 

derâdere pe cei care se îmbrăcau în portul tradiţional...”, iar „...la 1913 catrinţa 

ieşise demult din uz... ” 465 . 

Refacerea tabloului vestimentar din perioada anilor 1900-1918 este posibilă 

graţie publicităţii realizate de presa periodică a timpului. Astfel, la Chişinău 

este atestată existenţa unui număr destul de mare de magazine variate, 

private de confecţii care importau îmbrăcăminte şi încălţăminte din oraşele 

europene, ca de exemplu, magazinele de încălţăminte „Vivodţov”, situat pe 

strada Puşkin, şi „M.M.Zelyţman”din strada Alexandrovskaia, magazinele de 

confecţii „N.I.Şciuki”, „K.M.Iakovenko”, „I.A.Lapuhin” 466 , precum şi saloanele 

de modă „A.E.Şestopolov”, „Klara Şkolinik Nikolaeva”, „Excellence” din 

strada Puşkin, nr. 47 467 , sau magazinele de blănuri, cum ar fi: „B. M. Şpetner”, 

„I.A.Bloterkovki” etc. 468 . Anunţurile publicitare, selectate din presa periodică a 

timpului, confirmă existenţa casei comerciale „F. Berkovici”, care realiza arti- 

462 Ibidem, p. 6. 

463 Ibidem, p. 6. 

464 Ibidem, p. 8. 

465 M. Bâtcă, Tipologia acoperitorilor poalelor cămăşii femeieşti în spaţiul cuprins între Prut şi Nistru // 

Revista de Etnografie şi folclor, nr. 1, Bucureşti, 2000, p. 39-54. 

466 Бессарабская жизнь, март 1910. 

467 Idem, iunie 1912. 

468 Idem, martie 1913.

146 

Lucia Sava 

cole din piele 469 , a casei comerciale „Ostrovski”, specializată în fabricarea şi 

vânzarea articolelor de galanterie 470 , precum şi a unor saloane de bijuterii 471 

sau de confecţionare a mobilei şi a oglinzilor 472 . 

Existenţa acestor saloane denotă faptul că vestimentaţia ocupa un loc 

important în viaţa cotidiană a oraşului Chişinău în perioada cercetată; astfel se 

explică numărul destul de mare de magazine de modă, care puneau la dispoziţia 

orăşenilor sursele informative necesare pentru exprimarea tendinţelor 

modei europene. Pe de altă parte, se remarcă încercarea locuitorilor oraşului 

de a aduce în viaţa chişinăueană moda europeană, de a o adapta la condiţiile 

de viaţă existente în societatea chişinăueană. Drept dovadă este existenţa 

în paralel cu casele de modă străine a atelierelor de croitorie, cum ar fi, de 

exemplu, cel situat în strada Gogol sau atelierul „I. Boieri şi H. Olinesi”, care 

lucrau la comandă după stilul englezesc şi cel rus 473 . Aceste case de modă şi 

ateliere de croitorie se întâlnesc în anunţurile publicitare din presa periodică 

a timpului. Tot în baza informaţiilor din presă, putem deduce că locuitorii 

oraşului Chişinău nu rămâneau indiferenţi faţă de tendinţele şi de schimbările 

modei din perioada respectivă, ci dimpotrivă, se implicau activ în transformările 

acesteia. Mai mult, lor li se oferea posibilitatea să meargă la cursuri de 

croitorie, pentru a obţine o specializare în acest sens. De exemplu, ziarul Drug 

publica anunţul referitor la cursurile de croitorie organizate în strada Gogol, 

unde la un preţ de numai 8 ruble cei interesaţi puteau învăţa elementele principale 

de croitorie timp de o lună de zile. Pentru a atrage mai mulţi clienţi, 

pentru a trezi interesul amatorilor, doritorilor li se ofereau gratis programe 

de studiu 474 . În Chişinău, ca şi în întreaga Europă, era imposibil ca femeile să 

poarte pantaloni; abia în anul 1909, în Europa, femeia a fost autorizată în mod 

oficial să poarte pantaloni atunci când ieşea la plimbare cu bicicleta sau pentru 

călărie. Până atunci, femeile care doreau să îmbrace costumul masculin, fără 

să fie conduse la postul de poliţie, erau nevoite să ceară autorizaţie pentru 

aceasta. Această nouă etapă a evoluţiei vestimentaţiei feminine, care include 

accesul la îmbrăcămintea masculină (cea a pantalonilor), marchează schimbarea 

mentalităţii faţă de condiţia femeii în societate, fapt constatat şi din 

gravurile de modă de la începutul secolului al XX-lea 475 . 

469 Ведомости Кишиневской Городской Думы, Nr. 65, сентябрь 1913. 

470 Idem, nr. 74, octombrie 1913. 

471 Idem, nr. 87, decembrie 1913. 

472 Idem, nr. 91, decembrie 1913. 

473 Бессарабская жизнь, iulie 1913. 

474 Друг, июль 1910. 



147 

Costumelor propriu-zise trebuie adăugate accesoriile vestimentare: lenjeria, 

pălăriile, mănuşile, ciorapii, încălţămintea. Acestea sunt completate de accesoriile 

care se ţineau în mână: evantaie, umbreluţe, poşete, bastoane. Ele erau 

importante nu atât prin utilitate, cât mai ales prin statutul pe care îl acordau 

persoanelor care le purtau. Bastoanele, de exemplu, abstracţie făcând de 

scurta perioadă în care ele ajutau doamnele elegante să-şi menţină echilibrul 

pe pantofii cu tocuri foarte înalte şi cu vârfuri ascuţite, au devenit apanajul 

tinerilor bărbaţi cu maniere elegante. Pentru a fi mai chic, puteau fi prevăzute 

cu un ceasornic încrustat în mâner ori cu mici sertăraşe pentru licori, medicamente, 

parfum sau tutun 476 . 

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în mare 

vogă a fost domeniul lenjeriei, cu reclame mai mult sau mai puţin erotice, fapt 

demonstrat de existenţa la Chişinău a magazinelor specializate şi chiar a depozitelor, 

cum ar fi „Manufactura Tippe şi Ditrich”, situată în strada Puşkin, nr. 

46, unde chişinăuenii puteau procura la preţuri acceptabile lenjerie de bărbaţi 

şi de dame: ciorapi, şosete, cravate etc. 477 . Conform informaţiilor oferite de 

presa periodică a timpului, chişinăuencele purtau renumitul chilot cu picior, 

confecţionat din dantelă, de diferite culori: roz, albastru sau verde. 

Cât despre şosete sau ciorapi, aceste obiecte vestimentare au fost prezente 

încă din cele mai vechi timpuri, făcând parte şi din moda de la începutul 

secolului al XX-lea. Dacă ciorapii bărbăteşti aveau modele bogate, femeile 

preferau să poarte pe sub rochiile lor lungi şosete foarte simple. Folosirea 

frecventă a acestor accesorii de către populaţia oraşului Chişinău este ilustrată 

de existenţa magazinelor specializate şi chiar a depozitelor de acest gen. Astfel, 

pe strada Puşkin, nr. 46, se afla un depozit de lenjerie atât pentru bărbaţi, cât 

şi pentru dame, care oferea chişinăuenilor mărfuri la preţuri acceptabile 478 . 

În secolul al XIX-lea şi chiar la începutul secolului al XX-lea, mănuşile 

erau considerate accesorii cu conotaţii erotice. O femeie nu apărea niciodată 

în public fără mănuşi lungi, care nu lăsau să i se vadă mâinile. 

Pălăriile, purtate înainte doar de către bărbaţi, au fost preluate ulterior şi 

de femei, însă ele erau uneori incomode, creând chiar şi situaţii neplăcute (de 

exemplu, la spectacole acestea puteau trezi nemulţumirea spectatorilor, deoarece 

pălăriile acopereau o parte din scenă) 479 . Femeile de peste 50 de ani aveau 

voie să-şi păstreze pălăriile, doar că acestea erau ajustate. Aşadar, pălăriile nu 

contează doar pe scenă, ci şi în viaţa cotidiană. Conform opiniei specialiştilor 

476 А. Дзвконька-Козловска, Женская мода XX века, Москва, 1977, c. 35. 

477 Бессарабская жизнь, март 1910. 

478 Idem, ноябрь-декабрь 1914. 


148 

Lucia Sava 

în domeniu, poţi ghici atitudinea oamenilor, gusturile şi veniturile lor după 

pălăriile pe care le poartă 480 . 

Coafura feminină a cunoscut, şi la o dezvoltare originală; părul era prins pe 

tâmple în două cocuri mici, adesea învelite într-o plasă de mătase, căreia i se 

suprapunea o construcţie complicată din in întărit sau un fel de coif din material 

de lenjerie, răspândit mai ales în Ţările de Jos, dar se întâlnesc modele de 

coafură din păr scurt, tăiat până la umeri. În general, coafura, ca şi vestimentaţia 

era adaptată vârstei femeii. De regulă, doamnele în vârstă purtau părul 

lung, strâns într-un coc la spate, în timp ce unele domnişoare dădeau preferinţă 

părului scurt, tuns băieţeşte, care le oferea o alură tinerească, modernă. 

În acest context, cercetătoarea M.Bâtcă susţinea că „pieptănătura cu întregul 

complex al gătelii capului nu era numai un semn distinctiv al vârstei, ci şi al 

stării civile...” 481 . 

Faptul că locuitorii oraşului Chişinău acordau atenţie îngrijirii părului este 

demonstrat de anunţurile din presă ce reclamau diferite şampoane utile pentru 

îngrijirea părului. Un astfel de exemplu sunt şampoanele de tipul „Părul negru”, 

care se utilizau la un preţ destul de accesibil, de numai 20 de copeici. Fiind 

recomandate împotriva mătreţei, şampoanele menţionate, erau expuse în 

vânzare în farmacii 482 . În acelaşi context, o importanţă deosebită era acordată 

îngrijirii corpului. Conform informaţiilor de care dispunem, unul dintre 

produsele de cosmetică frecvent utilizat, săpunul, putea fi procurat la preţuri 

diferite; cel de categoria I costa 20 de copeici, în timp ce săpunul de categoria 

II se vindea la preţul de 18 copeici, iar cel de categoria III – 16 copeici 483 . De 

reţinut, că în perioada Primului Război Mondial preţul înregistrat de acest 

produs de cosmetică a cunoscut oscilaţii foarte mari. Astfel, dacă în anul 1913 

preţul săpunului varia între 2-3,2 ruble, peste aproape doi ani acest produs 

putea fi cumpărat cu 7,2-18 ruble, iar în 1916 preţurile au crescut până la 

20-40 ruble şi respectiv 26-44 ruble în anul 1917 484 . Aşadar, dacă în perioada 

de la începutul secolului preţurile la produsele de primă necesitate (inclusiv 

cele la produsele cosmetice) sunt relativ stabile, în perioada care include ajunul 

şi în cea care urmează Primului Război Mondial, acestea cunosc fluctuaţii 

majore. Aceste fluctuaţii ale preţurilor se datorează condiţiilor de război, care 

antrenează deficitul unor produse, astfel încât preţurile produselor de primă 

480 А. Дзвконька-Козловска, Женская мода XX века, Москва, 1977, c. 83. 

481 M. Bâtcă, Marca identitară a costumului popular // Datini, nr. 4, Bucureşti, 1998, p. 20-21. 

482 Друг, iulie 1906. 

483 Ведомости Кишиневской Городской Думы, Nr. 50, август 1915. 

484 Bugetul Directoratelor din Basarabia, aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 2197 din 7 iunie 1919 // 

Basarabia economică, nr. 2-8, Chişinău, 1919, p. 64.


149 

necesitate variau mult de la o zi la alta, cu atât mai mult de la un an la altul. 

Este absolut necesar să vorbim şi despre tipul ţesăturilor care au stat la 

baza fabricării veşmintelor chişinăuenilor din perioada menţionată. Până la 

sfârşitul secolului al XIX-lea, oamenii s-au mulţumit cu materialele naturale, 

considerându-le suficiente pentru fabricarea hainelor. După această perioadă 

însă, datorită creşterii numărului de locuitori, dar şi a cerinţelor modei, a fost 

nevoie de căutarea şi inventarea unor noi materiale în domeniul vestimentar. 

Ca şi pentru alte oraşe ale Europei de la începutul secolului al XX-lea, 

pentru Chişinău şi celelalte localităţi ale Basarabiei, lâna era unul dintre materialele 

cel mai des folosite pentru confecţionarea hainelor din anotimpurile 

reci. Confecţionarea vestimentaţiei conţinea o diversitate cromatică de 

tonuri naturale: negru, roşcat, maroniu, gri, alb, astfel că nici nu erau necesari 

coloranţii 485 . 

Pentru tipărirea diferitor tipuri vestimentare erau folosite ţesăturile de 

bumbac, iar succesul acestora a fost rapid şi s-a extins odată cu utilizarea 

lenjeriei de corp şi de clasele mai sărace, care nu-şi puteau permite luxul de a 

le procura pe cele din in, foarte scumpe. 

Spre deosebire de lână şi bumbac, mătasea a constituit întotdeauna un 

material de lux, care era folosit mai puţin decât alte textile. Calitatea excepţională 

a fibrei a făcut însă ca ea să fie nelipsită din saloanele oficiale şi de gală 

ale societăţii de elită chişinăuene. În toate timpurile considerată un material 

preţios, deoarece era şi scumpă, şi frumoasă, mătasea avea şi un aspect seducător, 

fiind folosită mai ales de către doamnele din societatea de elită. Mătasea 

naturală concura cu mătasea artificială. Din mătase se confecţionau manşoane 

şi eşarfe, bluze şi chiar rochii de gală 486 . 

În urma proceselor de tăbăcire şi de argăsire, pielea animală era folosită în 

vestimentaţie. Cea mai potrivită pentru această transformare era cea a mamiferelor, 

a bovinelor (pielea de şarpe, de şopârlă şi de crocodil avea o întrebuinţare 

foarte redusă, dat fiind faptul că era foarte scumpă ca preţ). 

Fiind un material rezistent, pielea a fost folosită mai ales pentru îmbrăcăminte 

şi încălţăminte, care erau necesare pentru a asigura protecţia; platoşe, 

pantofi, iar mai târziu în fabricarea bluzelor, a mantiilor, rochiilor, a hainelor 

de sport. Veşmintele de piele erau însă foarte scumpe şi puţin accesibile populaţiei 

majoritare a oraşului Chişinău 487 . 

Datorită fragilităţii lor, penele au fost utilizate mai ales pentru înfrumuse- 

485 A. Enăchescu, Portul popular românesc, Bucureşti, 1971, p. 83. 

486 J. Besson, Les costumes traditionnels, Paris, 1994, p. 53. 

487 F. Boucher, Histoire des costumes de l’antiquité à nos jours, Paris, 1995, p. 67.

150 

Lucia Sava 

ţarea acoperămintelor de cap. Vestimentaţia era adesea împodobită cu pene 

colorate de cocoş, de păun sau de bâtlan. Fiind asortate elementelor de bază 

ale vestimentaţiei – rochiilor, costumelor, paltoanelor etc., ele au fost utilizate 

mai ales în tonuri naturale: alb, gri pestriţ şi negru. O inovaţie evidentă a secolului 

al XX-lea sunt evantaiele din pene de struţ colorate în toate nuanţele 488 , 

care constituie un element important al toaletei feminine din perioada menţionată. 

Trebuie reţinut faptul că garniturile de pene au devenit mai variate atunci 

când femeile au început să poarte pălării. Astfel, către anul 1900, unele eleganţe 

au purtat chiar păsări întregi, fazani sau lăstuni, reconstituite pe capul lor. 

Se pare că în Italia a apărut ideea de a se trage fire din pânza albă folosită 

pentru confecţionarea batistelor şi de a le relua cu acul pentru a crea motive 

geometrice semitransparente, dând astfel naştere dantelei. Făcută cu acul în 

Italia şi cu croşeta în Flandra, dantela de in alb de bună calitate va fi întotdeauna 

un produs scump, datorită timpului lung de execuţie şi a calităţilor 

pe care trebuia să le aibă muncitoarele 489 . Până în zilele noastre, dantela a 

cunoscut o vogă constantă şi a avut multiple întrebuinţări în costum, fiind 

folosită, bineînţeles, şi de către chişinăuence. 

Un capitol deosebit de interesant şi deopotrivă de important în istoria 

vestimentaţiei este constituit din predilecţiile cromatice. Toate sondajele 

de opinie făcute publice în presa periodică a timpului arată că albastrul era 

culoarea preferată a europenilor, situată în topul preferinţelor, cu mult în faţa 

verdelui şi a roşului. Tocmai datorită acestor preferinţe, nuanţele sale de la 

albastru-deschis şi până la bleumarin erau foarte utilizate în confecţionarea 

vestimentaţiei. 

La începutul secolului al XX-lea, în Chişinău, ca şi în întreaga Europă, se 

insista pe înlocuirea culorii negre, dominante în secolul trecut, cu bleumarinul, 

culoare la fel de sobră, dar mai puţin dură şi austeră 490 . 

Dacă copiii mici îşi împărţeau preferinţele între albastru şi roşu, în preferinţele 

adulţilor albastrul era situat cu mult înaintea oricărei alte culori. Nici 

capriciile modei nu-l ating, deoarece între veşmintele propuse de modă şi cele 

purtate cu adevărat pe stradă, în viaţa de zi cu zi, rămâne încă o distanţă considerabilă. 

Se pare că albastrul e culoarea preferată a majorităţii occidentalilor 

tocmai pentru că e mai puţin marcat simbolic, dar chiar dacă ar avea o mare 

încărcătură simbolică, faptul că e purtat de atâţia oameni ar duce la slăbirea 

acesteia. În concepţia locuitorilor oraşului Chişinău, albastrul era o culoare 


489 J. Besson, La mode à travers les siècles, Paris, 1994, p. 112. 

490 Бессарабская жизнь, январь 1910.


151 

care „nu face valuri” 491 , calmă, pacifică, aproape neutră, care evident că te face 

să visezi, dar e vorba de o visare melancolică, având ceva anesteziant. Tocmai 

faptul că albastrul nu agresează, ci linişteşte, face ca el să fie atât de des folosit 

în confecţionarea vestimentaţiei din perioada menţionată. Nu sunt neglijate 

şi celelalte culori, care deşi nu pot concura cu albastrul, totuşi, se întâlnesc 

în gusturile şi preferinţele vestimentare ale populaţiei chişinăuene: verdele, 

maroul, galbenul, roşul. 

Un alt element al modei, complementar într-un fel portului, este universul 

cosmetic şi al parfumurilor. Am putea spune că parfumul este o altă „îmbrăcăminte” 

a omului, deşi volatilă, dar la fel de senzorială ca şi vestimentaţia. 

Formula primei emulsii de „apă de ulei” a fost descoperită în anul 1911 

de către un farmacist din Hamburg. Astfel a apărut „Niveea” – „crema pentru 

frumuseţe”, cum i se spunea pe atunci 492 . 

În perioada cercetată, Franţa deţinea întâietatea şi în domeniul fabricării 

parfumurilor. În oraşul Grasse din Provence, fabrica Fragonard a amenajat 

chiar un muzeu al parfumurilor, în care sunt expuse documente, ustensile, 

instalaţii şi diverse produse, înfăţişând mai bine de două secole de istorie. 

Tehnica de preparare a acestora era destul de migăloasă şi complicată 493 . 

Locuitorii oraşului Chişinău nu preparau în mod individual aceste substanţe, 

în schimb le foloseau zilnic în viaţa lor cotidiană. De la începutul secolului 

datează sticle de parfum ce au formele şi culorile cele mai variate, precum şi 

arome rare – de la cele florale până la mirosuri greoaie, concepute artificial. 

Anunţurile publicitare ale presei timpului sunt o dovadă certă a utilizării diverselor 

parfumuri de către populaţia orăşenească. Din perioada anilor 1900-1918 

datează magazinul de parfumerie de la Chişinău „Mila Fleuris”, care îşi aducea 

produsele de la Moscova, cât şi magazinele de cosmetice şi parfumerie engleză 

„N. Rubenştein” şi „B. Ferdman”, situate pe strada Alexandrovkaia, nr. 100 494 . 

Acestea vindeau parfumuri engleze şi franceze, creme pentru faţă şi mâini, 

precum şi diverse săpunuri, şampoane şi balsamuri pentru păr şi pentru corp. 

Se ştie, că există o strânsă legătură între stările sufleteşti şi arome, fapt care 

susţine preferinţele chişinăuenilor de la început de secol. Astfel, calitatea este 

asociată culorii roz şi parfumurilor care conţin esenţe de iasomie, trandafir, 

liliac şi extras de aloe; relaxarea e asociată nuanţelor de albastru urmelor de 

lemn de cedru, vanilie şi liliac; revigorarea e asociată culorii şi esenţelor de 

rozmarin şi de flori de munte; senzaţia de euforie e asociată culorii portocalii 

şi parfumurilor ce conţin esenţe de ienupăr, lămâie şi grapefruit 495 . 

491 Idem, ноябрь-декабрь 1914. 


493 Ibidem, p. 120. 

494 Друг, июнь 1910. 

495 J. Besson, La mode à travers les siècles, Paris, 1994, p. 66.

152 

Lucia Sava 

Deşi parfumurile sunt asociate principiului vieţii, unele arome puternice 

odorizante se asociază somnului, iar prin aceasta, morţii. Ca şi băuturile, 

parfumurile pot stimula imaginaţia sau pot alina durerea sufletească. Dacă în 

Antichitate se ardeau diverse plante sau răşini pentru a parfuma o încăpere în 

scopuri terapeutice, efectul acestora în perioadele următoare a fost să alunge 

grijile şi să liniştească persoana. Mai mult, parfumurile creează stări euforice 

şi pot alunga pesimismul. Tocmai de aceea parfumurile, care în marea lor 

majoritate erau aduse din Franţa sau din altă parte, erau foarte des folosite, 

sub diferite pretexte, fie chiar şi din considerentul că acestea erau la modă, 

fiind de cele mai multe ori asociate cu vestimentaţia purtată 496 . 

Astfel, viaţa cotidiană a locuitorilor oraşului Chişinău în perioada de la 

începutul secolului al XX-lea a fost marcată de o mare varietate a gusturilor în 

domeniul vestimentaţiei, atât al celei masculine, cât, mai ales, al celei feminine. 

Fiind asociată bunului gust şi al manierelor, dar şi categoriei sociale, căreia 

îi aparţinea individul, îmbrăcămintea chişinăuenilor a cunoscut o evoluţie 

remarcabilă, fiind adaptată împrejurărilor zilnice; ea devine mai practică, mai 

simplă şi mai comodă. Pe de altă parte, vestimentaţia s-a aflat într-o legătură 

strânsă cu personalitatea celui care o purta; de aici rezultă varietatea stilurilor, 

tendinţelor şi a culorilor caracteristice fiecărui individ în parte. 

În perioada studiată, locuitorii oraşului Chişinău cunoşteau şi aplicau în 

viaţa lor cotidiană tendinţele modei europene, îndeosebi a celei franceze, 

engleze şi ruse, despre care ne relatează presa periodică a timpului; totodată, 

ei încearcă să introducă şi elemente noi, originale prin intermediul croitorilor 

şi al magazinelor şi saloanelor de modă autohtone. Acestea preluau modelele 

europene şi le adaptau la condiţiile şi la cerinţele clienţilor locali, reprezentanţii 

înaltei societăţi chişinăuene. La polul opus, vestimentaţia categoriilor 

modeste ale populaţiei, care locuiau la periferiile capitalei, este mult mai 

simplistă şi mai puţin permeabilă la capriciile modei. 

Fiind completată de o multitudine de accesorii, cum a fi pălării, mănuşi, 

ciorapi, lenjerie, evantaie, umbrele etc., care îi conferă şarm şi semnificaţii 

speciale, vestimentaţia perioadei de referinţă este foarte diversă şi din punctul 

de vedere al predilecţiilor cromatice, în cadrul cărora domină bleumarinul. 

Tendinţelor cromatice li se adaugă o varietate a produselor de cosmetică şi 

de parfumerie, care, asociate vestimentaţiei, au menirea de a sublinia rafinamentul 

şi gustul pentru frumos al locuitorilor oraşului Chişinău. 

496 Ibidem, p. 68-69.


CAPITOLUL IV 

ALIMENTAŢIA 

153 

Alimentaţia a jucat întotdeauna un rol primordial în viaţa omului, atât ca 

individ, cât şi ca fiinţă socială. În condiţiile în care calităţile şi defectele acesteia 

influenţează în mod decisiv starea de sănătate a populaţiei, este evident că 

viaţa cotidiană în orice perioadă istorică este de neconceput fără alimentaţie, 

de care depinde existenţa omului. 

Preferinţele pentru o bună alimentaţie, pentru produse de calitate şi rafinament 

constituie trăsături definitorii ale locuitorilor oraşului Chişinău încă 

de la începutul secolului trecut şi domină până în prezent. Drept dovadă, 

existenţa unei varietăţi culinare, cantitatea mare de produse alimentare consumate, 

dar şi calitatea bucătăriei autohtone. 

În societatea chişinăueană de la începutul secolului al XX-lea, populaţia 

oraşului se alimenta în funcţie de venituri, de tradiţii, de mediul de locuire 

şi de specificul sezonier, dar şi de mentalitatea epocii. In cele ce urmează 

nu vom insista pe specificul naţional al bucătăriei etniilor conlocuitoare a 

oraşului, ci vom încerca o sintetizare a gusturilor alimentare ale chişinăueanului 

în dependenţă de nivelul de trai şi de ocazie. 

În condiţiile în care alimentaţia ocupa un loc special în viaţa cotidiană a 

locuitorilor oraşului Chişinău, ea reprezenta, pe de o parte, o necesitate fiziologică, 

iar pe de altă parte, constituia un prilej de întâlnire într-un cerc restrâns 

de prieteni, o ocazie pentru o nouă discuţie care putea dura uneori câteva ore 

în şir. 

De cele mai multe ori, locuitorii oraşului serveau masa acasă, în familie, 

după ce soţul se întorcea de la serviciu. În dependenţă de veniturile familiei şi 

de ocazie, se serveau unul sau mai multe feluri de bucate. Trebuie menţionat 

faptul că majoritatea orăşenilor, stabiliţi cu traiul de la sate, păstrează tradiţia 

de a mânca doar un singur fel de mâncare: cartofi, varză, fasole sau lactate. 

Cât priveşte regimul alimentar, cea mai mare parte a populaţiei servea masa de 

trei ori pe zi, uneori „câte ceva” între mese, dar în unele cazuri se mânca doar 

de două ori pe zi. Ca şi în prezent, masa de bază o constituia prânzul, dimineaţa 

şi seara se serveau bucate mai uşoare. Printre bucatele frecvent folosite 

în alimentaţia cotidiană a chişinăuenilor se enumără supele sau ciorbele, lactatele, 

legumele şi fructele, şi, bineînţeles, carnea şi pâinea 497 . 

Cât priveşte localurile, în Chişinău, ca în majoritatea oraşelor basarabene, 

existau restaurante de diferite categorii, de la cele foarte elegante, luxoase şi 

497 A.N.R.M. Fond R-2983, Gh. Bezviconi (1861-1967), nr. inv. 1, p. 19.

154 

Lucia Sava 

scumpe, inaccesibile ca şi preţ decât doar persoanelor cu venituri mari, la 

localuri umezite, sumbre, destinate populaţiei majoritare a oraşului. În restaurantele 

de lux, pe lângă un pahar de vin se puteau consuma şi unele feluri de 

mâncare, cum ar fi aperitive – heringi delicatese, scrumbii cu ceapă, ochiuri 

sau omlete; bucate din peşte sau carne – şalău, nisetru prăjit etc., sau pui la 

frigare, pilaf din pui, fripturi, precum şi bucate special preparate la comandă 

pentru anumite ocazii. Printre băuturi era comandată şampania şi vinul alb, 

dar şi roşu sec. De asemenea, în calitate de desert se serveau fructele, prăjiturile 

sau cafeaua. Proprietarii localurilor erau cointeresaţi în menţinerea clientelei, 

ne referim îndeosebi la restaurantele de lux, care erau frecventate de 

elita oraşului. În asemenea tipuri de localuri se serveau mâncăruri alese, bine 

preparate, băuturi rafinate, iar atmosfera creată era cea a liniştii şi a intimităţii, 

fiind însoţită de o muzică lină, discretă. În unele cazuri, în astfel de localuri se 

putea cânta şi dansa 498 . 

Mihail Sadoveanu mărtusea despre varietatea bucatelor din localurile chişinăuene 

următoarele: „Pentru cine nu ştie, e necesar să spun că o masă, după 

moda rusească, cuprinde două părţi: zacusca şi masa propriu-zisă. Zacusca 

e o gustare, un aperitiv. Domnul jurist (chelnerul, student la drept, conform 

precizării autorului) aşează delicat dinainte unt, brânzeturi, mezeluri, măsline, 

sardine şi batog ş-o sticlă de rachiu în care plutesc fire lungi şi încâlcite de 

coajă de portocală... Guşti din toate aceste felurite bunătăţi şi bei nu numai un 

păhărel de rachiu foarte tare, – ci un număr de păhărele, care mie mi s-a părut 

cam arbitrar. Interesant că toţi din juru-mi, de fiecare dată, au aerul că beau 

primul păhărel, aşa privesc licoarea c-un fel de mirare şi se firitisesc unul pe 

altul cu gravitate...” Aici masa nu se încheia, căci: „După o lungă şi copioasă 

zacuscă, – domnul cu ţigara în colţul gurii aduce sticle de vin alb şi negru, 

vase de gheaţă, alte tacâmuri de argint, farfurii de porţelan, şi anunţă meniul 

c-o voce mişcată... De la supa cu pateuri fine până la îngheţată, întregul prânz 

pare o protestare împotriva lipsei şi o revanşă împotriva bucătăriei democratice, 

în mare cinste după anii teribili 499 . 

La polul opus se situau localurile accesibile marii majorităţi a populaţiei 

oraşului: cârciumile, berăriile, terasele etc. Vizitatorii acestei categorii de local 

public erau de cele mai multe ori persoanele care căutau un refugiu din problemele 

cotidianului, veniţi aici pentru a se recrea şi a sta la bârfe. Ei se opreau de 

multe ori la o terasă sau cafenea pentru a servi prăjituri, cafea sau chiar mezeluri. 

La prânz, aceste localuri erau frecventate pentru a se consuma fripturi la 


499 M. Sadoveanu, Drumuri basarabene, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 41.


155 

grătar sau mici cu o halbă de bere. Aici puteau fi servite, de asemenea, diferite 

feluri de mâncare – de la friptură, pârjoale, mici, macaroane cu brânză, pilaf 

de pasăre la prăjituri cu fructe. Ambele genuri de local urmăreau crearea unui 

meniu alimentar cât mai variat, pentru menţinerea şi atragerea unui număr 

mai mare de clienţi, iar odată cu aceasta, pentru a-şi spori veniturile. 

Clientela numeroasă era întreţinută de spoturile publicitare din presa 

periodică a timpului. Drept argument serveşte anunţul făcut de inginerul A. 

Holban: „La restaurantul „Unirea”, situat sub hotelul Suisse, unde este angajat 

renumitul bucătar-şef Ionel Rădulescu, care a lucrat în Paris şi Bucureşti, a 

fost înfiinţat un grătar special de unde se poate servi la orice oră din zi şi 

noapte delicioasele-i fripturi. Pe lângă îmbunătăţirea bucatelor, clientela era 

distrată dimineaţa şi seara de orchestra renumitului maestru Ciolac.” 500 . 

Evident, localurile vizitate de elita oraşului aveau criterii mai exigente în 

selectarea şi angajarea personalului care deservea această categorie de clienţi. 

În plus, acestea pregăteau un meniu foarte variat, cu bucate ce reprezentau 

atât elemente autohtone, cât şi străine. 

Istoricul Nicolae Iorga menţionează, cu referinţă la varietatea bucatelor 

preparate în unele localuri ale oraşului: „Otelul (Hotelul, n.a.) de Sviţera sau 

Sviţerscaia gostiniţa. Înainte de a merge prin oraş, intrăm în restaurant. E aşa 

de bine ţinut în acest mare hotel, încât ne ruşinăm de biata noastră îmbrăcăminte 

de pe drum. La o masă iau prânzul un domn blond şi două domnişoare, 

care par armence. Şi numele proprietarului, Muracov, sună armeneşte. 

Armenii moldoveni şi alţii, veniţi pe urmă, au jucat şi joacă un mare rol în 

viaţa economică basarabeană. Moşii mari sunt ale lor, şi ei au milioane în 

mână. Cer „ham and eggs”, pronunţând cum se scrie ca să fiu înţeles mai 

bine, aceasta pune pe gânduri pe chelneri. Ca să ne dovedim creştini buni, 

cerem şi cotlete de porc...” 501 . Din fragmentul prezentat anterior, remarcăm, 

că bucătăria chişinăueană se caracterizează printr-o diversitate a bucatelor 

pregătite, dar şi o varietate a clientelei care vizitau localurile orăşeneşti, dintre 

care o bună parte nu este totuşi populaţia autohtonă, ci străinii, stabiliţi aici 

sau doar simpli călători. 

În ceea ce priveşte regimul de funcţionare al localurilor, acesta era foarte 

divers. Pentru a avea o mai bună organizare a activităţii, Duma Orăşenească a 

emis mai multe dispoziţii referitoare la programul şi la modul de activitate al 

localurilor publice. Astfel, prin decizia din septembrie 1915 se stabilea următorul 

program: restaurantele de categoria I erau deschise de la ora 12 până 

500 Răsăritul. Revistă pentru învăţători şi îndemnuri bune, anul I, nr. 7, Chişinău, 1 decembrie 1918. 

501 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1995, p. 77-92.

156 

Lucia Sava 

la ora 3 dimineaţa. În schimb, localurile de categorii inferioare, cum ar fi 

cârciumile, berăriile etc., care pregăteau pe loc bucate calde, puteau funcţiona 

în regimul prevăzut de conducerea oraşului, comerţul în aceste localuri nu 

trebuia să depăşească 15 ore pe zi. Acelaşi gen de localuri, care nu pregăteau 

bucate calde, aveau un alt regim de activitate, acestea funcţionau de la ora 10 

până la ora 22. În acelaşi timp, patiseriile, cafenelele, precum şi băile publice 

erau deschise de la ora 8 până la ora 23. Brutăriile aveau un regim de la ora 

7 dimineaţa până la 10 seara 502 . Prin regimul strict, stabilit de conducerea 

oraşului, se încerca menţinerea controlului financiar asupra acestor localuri, 

dar şi respectarea ordinii şi curăţeniei interioare. 

Aprovizionarea oraşului cu produse alimentare se făcea din localităţile 

rurale care se aflau în apropiere, prin intermediul târgurilor, băcăniilor sau 

al magazinelor alimentare existente în oraş. O parte din acestea erau aduse 

centralizat, de conducerea oraşului, o altă parte – prin intermediul populaţiei 

rurale, care comercializa pe piaţa oraşului alimente, ca: laptele şi alte produse 

lactate, carne, ouă, peşte, produse cerealiere, fructe şi legume etc. Majoritatea 

produselor alimentare realizate pe piaţa orăşenească se găseau la un preţ 

convenabil, accesibil chiar şi unei familii cu venituri modeste. La sfârşitul 

secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, în oraşul Chişinău erau 

concentrate 85% din produsele alimentare comercializate pe întregul judeţ 503 . 

Pentru confirmarea celor menţionate, prezentăm în continuare situaţia 

preţurilor medii ale produselor alimentare de primă necesitate extrase din 

Lista de preţuri... întocmită la 11 iulie 1915 de către Duma orăşenească (tabelul 

29) 504 Conform acestei liste de preţuri, printre produsele cele mai scumpe era 

zahărul, care costa între 5 ruble 40 copeici şi 7 ruble pentru un kilogram, fiind 

urmat de unt, care costa aproximativ 60 copeici, în timp ce produsele din 

carne şi din lapte, dar şi produsele de panificaţie puteau fi procurate la preţuri 

mult mai mici şi mai accesibile locuitorilor oraşului. 

Alt produs de bază care ţine de alimentaţia zilnică a locuitorilor oraşului 

Chişinău este carnea. Aceasta oscila ca preţ între 0,17 – 0, 15 ruble pentru 

un kilogram, în dependenţă de categorie. De obicei, era preferată carnea de 

pasăre, pregătită şi consumată în diferite feluri – de la ciorbe, la sosuri şi fripturi. 

Se consuma frecvent şi carnea de porc, îndeosebi ca friptură sau cotlet, ca 

mâncare obişnuită sau în zilele de sărbătoare. Carnea de capră sau cea de oaie, 

502 Обязательное постановление об обеспечении нормального отдыха сужающих в торговых 

заведениях, складах и конторах г. Кишинева // Ведомости Кишиневской Городской 

Думы, Nr. 57, сентябрь, 1915. 


504 Ведомости Кишиневской Городской Думы, Nr. 50, август 1915.


157 

mai accesibilă ca şi preţ, este frecvent utilizată de categoriile joase ale populaţiei. 

Peştele era pescuit cu mare măiestrie şi servit cu plăcere de către membrii 

categoriilor superioare ale societăţii basarabene. Laptele, în primul rând cel de 

vacă şi mai puţin cel de capră, ocupă un loc aparte în alimentaţie, atât datorită 

valorii nutritive, cât şi pentru faptul că se găsea la un preţ accesibil categoriilor 

mai nevoiaşe, iar din el se puteau produce mai multe produse lactate, cum ar 

fi brânza, caşcavalul, untul sau smântâna. Pentru închegarea laptelui proaspăt 

erau folosite diferite substanţe vegetale, ca scoarţa de smochin, florile de 

scaieţi sau seminţele de brânduşă. După ce se închega, laptele era introdus 

într-un coş împletit de trestie pe care se punea o greutate pentru scurgerea 

zerului, apoi se adăuga sare 505 . Ouăle de găină, mai rar de raţă, gâscă, curcă, 

etc., constituie un aliment valoros, bogat în proteine de calitate superioară şi 

grăsimi uşor de degerat. Erau folosite frecvent într-o varietate de bucate, dar 

şi în produsele de patiserie şi cofetărie. Mierea era, de asemenea, des utilizată, 

în primul rând, ca înlocuitor al zahărului, dar şi în prepararea produselor de 

cofetărie sau pentru vindecarea unor boli. Fructele erau utilizate din abundenţă, 

atât proaspete, cât şi uscate sau conservate. Dintre acestea, strugurii, 

piersicile, merele, caisele, cireşele etc., constituiau deliciul prăjiturilor făcute 

acasă sau în restaurantele de lux ale Chişinăului. Deşi erau servite doar de o 

categorie limitată a populaţiei, măslinele şi smochinele se întâlnesc frecvent în 

bucatele preparate cu măiestrie de bucătarii timpului. 

Conform unei alte Liste de preţuri..., publicată în septembrie 1914, unele 

din produsele alimentare menţionate mai sus, considerate complementare 

celor de bază, se vindeau la următoarele preţuri : nucile variau de la 4 ruble 

80 copeici la 6 ruble 90 copeici pe un pud, iar cele prăjite costau 6 ruble 

40 copeici; stafidele, folosite frecvent în produsele de patiserie şi cofetărie, 

aveau preţul care varia între 10-11,20 ruble pudul; un alt produs importat, 

utilizat îndeosebi pentru mesele de sărbătoare, măslinele se găseau la preţul de 

10,40 – 11,20 ruble/pud. Nu putem trece cu vederea mirodeniile, care datorită 

componentelor lor erau folosite zilnic în prepararea bucatelor. Ne referim 

la frunzele de dafin, care costau aproximativ 9, 20 ruble, în timp ce piperul 

negru ajungea ca preţ să varieze între 12-13,60 ruble pentru un kilogram 506 . 

Trebuie reţinut faptul că, dacă în perioada de la începutul secolului preţurile 

la produsele alimentare de primă necesitate erau relativ stabile, în perioada 

care include ajunul şi în cea care precede Primului Război Mondial, preţurile 

505 Cuvânt Moldovenesc. 1916. 


Basarabia economică, nr. 2-8, Chişinău, 1919, p. 48.

158 

Lucia Sava 

cunosc fluctuaţii majore. Dat fiind faptul că anume în această perioadă, datorită 

condiţiilor de război, preţurile produselor de primă necesitate variau mult 

de la o zi la alta, cu atât mai mult de la un an la altul, am considerat necesară 

evidenţierea evoluţiei preţurilor în perioada anilor 1913-1917. O simplă 

analiză a cifrelor prezentate în tabelul 30 poate fi convingătoare în acest sens: 

Tabelul, întocmit pentru perioada anilor 1913-1917, ne permite să 

comparăm evoluţia preţurilor la produsele de primă necesitate în această 

perioadă şi să evidenţiem următoarele particularităţi: dat fiind faptul că perioada 

include ajunul Primului Război Mondial, precum şi sfârşitul acestuia, 

observăm o creştere de trei-patru ori a preţurilor. Astfel, dacă pâinea, care 

reprezintă produsul cel mai utilizat în alimentaţie, a variat ca şi preţ de la 0,8 

– 1,2 ruble în anul 1913, ea putea fi cumpărată la preţul de 3,6 – 5,2 ruble 

în anul 1917. Spre deosebire de aceasta, uleiul şi zahărul (care în anul 1913 

aveau preţul de 3,6 – 4,2 ruble şi, respectiv, 5,2 – 7,8 ruble pentru un kilogram) 

înregistrează un preţ exagerat de mare al vânzărilor care oscilează până 

la 50 de ruble pentru un kilogram de ulei şi 56 de ruble pentru kilogramul de 

zahăr. Explicabil, dat fiind faptul că în condiţii de război importul de produse 

alimentare ca şi de alt gen de produse a scăzut considerabil, iar asigurarea 

pieţii interne rămânea deficitară. Pe măsura reluării activităţii de producţie şi a 

diminuării inflaţiei, preţurile la produsele alimentare s-au stabilizat. 

Luată în ansamblu, suma medie de bani, care trebuia achitată pentru 

produsele de primă necesitate evidenţiate în tabel, oscilează între 13,04-18,28 

ruble în anul 1913, deci, în ajunul Primului Război Mondial, şi 105,25-170,20 

ruble în perioada imediat următoare după încheierea acestuia. Cu alte cuvinte, 

în perioada anilor evidenţiaţi preţurile au crescut de aproximativ zece ori, 

timp de cinci ani. 

Pe de altă parte, raportată la veniturile pe care le obţineau locuitorii oraşului 

Chişinău în perioada dată, situaţia era următoarea: astfel, dacă, de exemplu, un 

muncitor simplu primea pentru o zi de muncă între 0,5-1 rublă în anul 1913 

şi 1,5-4 ruble în anul 1916, atunci salariul lunar primit îi ajungea să cumpere 

aproximativ de două-trei ori produsele de primă necesitate 507 . Un muncitor 

care dispunea de căruţă trasă de doi cai era remunerat pentru o zi de muncă 

cu 2-2,5 ruble în anul 1913 şi cu 5-25 ruble în anul 1916. Munca femeilor, 

a bătrânilor şi a copiilor, care constituiau păturile vulnerabile ale societăţii, 

era mult mai prost plătită, fiind redusă la jumătate din salariul achitat bărbaţilor 

508 . În comparaţie cu această categorie socială, munca intelectualilor şi a 


Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 69, decembrie, 1915, p. 64. 

508 Ibidem, p. 64.


159 

persoanelor angajate în sistemul administrativ era plătită mai bine. Astfel, în 

ajunul Marii Uniri a Basarabiei cu România, mărimea indemnizaţiei zilnice a 

deputaţilor basarabeni era de 15 ruble, adică 450 ruble/lunar, pe care aceştia 

o puteau ridica numai în cazul prezenţei lor la şedinţele în plen ale Sfatului 

Ţării 509 . 

După cum am menţionat la începutul acestui capitol, mesele locuitorilor 

oraşului Chişinău variau în funcţie de anotimp, dar şi de ocazie. O particularitate 

a alimentaţiei o constituie schimbarea meniurilor alimentare ale chişinăuenilor 

în perioada de post a marilor sărbători creştine, fie că este vorba despre 

Crăciun sau despre Paşti. 

În modelul cultural al alimentaţiei tradiţionale basarabene, remarcăm 

implicarea postului, a interdicţiilor alimentare, ca element care face trecerea 

din sfera profanului cotidian în sfera sacrului sărbătoresc, pătrunzând în viaţa 

de zi cu zi a oamenilor 510 . Sensul moral al practicării postului rezultă din interdicţiile 

impuse de autoritatea bisericii, care sunt completate, pe de altă parte, 

de interdicţiile suplimentare, ale tradiţiei populare, care percepe postul nu 

numai ca ritual purificator pregătind contrastul cu sacrul din timpul sărbătoririi, 

dar, mai ales, ca mod de viaţă, prin includerea lui în ritmul zilnic al 

existenţei umane. 

Ca toţi credincioşii, chişinăuenii concepeau actul alimentar ca un act profan, 

care satisface necesităţile biologice ale organismului, fiind prezent în viaţa de 

zi cu zi şi reglementat prin prescripţii şi interdicţii, el însuşi constituind unul 

dintre ritualurile cotidiene. De altfel, conform opiniei cercetătorilor, gestul 

abstinenţei alimentare este însoţit de rugăciune, de un comportament social 

adecvat, cât şi de interdicţii sexuale. Aceasta are ca scop purificarea interioară, 

în vederea detaşării de profan şi apropierii de sacru 511 . Prin urmare, remarcăm 

o atenţie sporită acordată de către chişinăueni postului, care reprezintă, pe 

de o parte, o revigorare fizică a organismului, iar pe de altă parte, o curăţenie 

509 V. Popovschi, Organizarea internă a Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918) // Destin 

românesc, nr. 3, 2001, p. 86-88. 

510 Numeroase scrieri de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, 

citate de autoare (O. Văduva, Viaţa cotidiană tradiţională (interdicţii rituale) // Anuarul Institutului 

de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, tom. 4, Bucureşti, 1993), consemnează 

severitatea normelor tradiţionale de respectare a postului. Acceptând principiul 

cultural al abstinenţei postului, omul apare într-o ipostază nouă, purificat, înnobilat, totodată 

fortificat în exerciţiul de voinţă impus de respectarea interdicţiilor. Iar sărbătoarea 

ce urmează este trăită mai intens, apare ca o eliberare de constrângeri, ca posibilitate de 

satisfacere a dorinţelor fireşti ale omului, o compensare a renunţărilor asumate în perioada 

postului. 

511 Ibidem, p. 30.

160 

Lucia Sava 

spirituală, fapt care ne determină să credem că în viaţa cotidiană a locuitorilor 

oraşului Chişinău exista o armonie între corp şi suflet. 

La polul opus mesei de post se situează mesele festive organizate cu ocazia 

anumitor evenimente (sărbători, vizite oficiale, ceremonii etc.). De menţionat, 

meniul în cadrul acestor genuri de ceremonii era mult mai variat decât 

cel obişnuit. Printre bucatele care ţin de atmosfera de sărbătoare evidenţiem: 

preparatele din caviar, fileurile din viţel sau curcan, şniţelul, pui şi muşchi la 

frigare sau cu ciuperci, salate variate din conopidă, sarmalele cu mămăligă. 

Acestei diversităţi alimentare îi succede o varietate a deserturilor, ca sufleurile 

de mere, coşuleţele cu fructe, tartele, parfait de ciocolată, dar şi băuturi ca 

şampania, vinurile albe şi roşii seci sau demi-dulci 512 . 

Un exemplu în acest sens este masa de festivitate organizată cu prilejul 

înfăptuirii Unirii Basarabiei cu România din anul 1918. Despre hotărârea din 

27 martie 1918 ziarul „Timpul” scria: „Şedinţa a fost emoţionantă, un adevărat 

act istoric... Pe străzi staţiona o lume imensă. Catedrala era ticsită. Serviciul 

divin a fost oficiat la opt ore de Arhimandritul Gurie. Astă seară mare banchet 

de 160 de tacâmuri...” 513 . 

In pofida celor menţionate, nu toţi locuitorii oraşului Chişinău îşi permiteau 

luxul de a servi bucatele prezentate anterior. Chiar şi atunci când ne 

referim la mesele de sărbătoare, cum ar fi cele de botez, de nuntă sau de 

înmormântare, o bună parte din bucatele preparate cu aceste ocazii rămân 

tradiţionale. Descriind rânduielile şi obiceiurile din Chişinău, Gh. Madan 

menţionează următoarele: „Masa de botez şi la bogat, şi la sărac este aceeaşi; 

ea constă din 5-6 feluri de mâncare: răcituri din carne de pasăre şi de porc, 

sarmale grase, orezoase, iahnie de pasăre sau de porc cu ceapă multă, unde 

puteau fi puse stafide sau smochine, plăcintă cu brânză sau macaroane cu 

brânză ori fidea cu zahăr, precum şi pilaf cu bucăţi de friptură de pasăre sau 

de porc de asupra... ” 514 . 

Autorul constată, că şi la masa de nuntă se servesc, în linii mari, cam 

aceleaşi bucate: „Masa de nuntă începe cu câte trei rânduri de pahare de 

rachiu de fiecare mesean, ... după care se servesc: răcituri din porc şi din 

pasăre, sarmale, iahnie de porc şi de pasăre cu praz sau ceapă, învârtită sau 

plăcintă cu brânză sau fidea, pilaf din orez cu bucăţele de carne de asupra... 

La urmă, în dar se dă o găină friptă naşilor...” 515 . 


513 I. Agrigoroaiei, Unirea Basarabiei cu România – relatări şi atitudini din presa de la Iaşi (1918) // 

Destin românesc, nr. 2, 1999, p. 30. 

514 Gh. Madan, Văzute şi trăite: Evocări, schiţe, povestiri, Chişinău, 1989, p. 208. 

515 Ibidem, p. 243.


161 

Mult mai săracă, poate şi din cauza semnificaţiei pe care o are, este descrisă 

de acelaşi autor masa de înmormântare, în cadrul căreia se serveau tradiţionalele 

sarmale, pilaful cu friptură şi se bea vin 516 . În acelaşi context, se menţionează 

că în zilele de post carnea era înlocuită cu peştele 517 . 

De altfel, o serie de articole ale perioadei confirmă, că ”viaţa s-a scumpit 

într-atât, încât nu e chip de trăit...” 518 . În condiţiile impuse de consecinţele 

războiului, în capitală, ca şi în celelalte localităţi, populaţia se ciocneşte cu o 

serie de probleme de ordinul asigurării cu produse agroalimentare, cum ar fi, 

de exemplu, pâinea. 

In unul din anunţurile presei periodice ale timpului se consemnează:„În 

Chişinău se făcea şi se mai face o speculă neruşinată cu pâinea. Ea se vinde 

foarte scump. Ca să vie (vină, n.a.) în ajutor locuitorilor, Ministerul român de 

război a venit în ajutorul Primăriei făcându-i cu putinţă să deschidă chitării 

(brutării, n.a.), care să deie pâine bună, dar neasemănat mai ieftină. De trei zile 

se vinde în Chişinău o pâine nouă de 2 funţi (echivalenţi cu aproximativ 800 

grame, n.a.) cu numai 80 de bani (40 copeici). Se coc peste 10 000 de pâini pe 

zi. Lumea este foarte mulţămită de aceasta...” 519 . 

Evoluţia tehnică a fabricării pâinii de la începutul secolului al XX-lea se 

caracterizează prin îmbunătăţirea metodelor de fermentaţie, frământat şi prin 

buna funcţionare a cuptoarelor. Totuşi, lipsa de reglementare a muncii în 

brutăriile din Chişinău a dus la apariţia unei crize artificiale de pregătire a 

pâinii încă la începutul perioadei studiate, fapt care a determinat creşterea 

speculei, care atingea, în primul rând, populaţia nevoiaşă. Conform articolului 

6 al Legii din 15 noiembrie 1906, Directoratul de Industrie a numit o comisie 

care a hotărât orele obligatorii de lucru ale personalului angajat, repaosul 

duminical, orele suplimentare din motivul aglomeraţiilor, numărul de echipe 

angajate în fabricarea pâinii, numărul de cuptoare necesare, precum şi greutatea 

pâinii 520 . Aceste măsuri, luate de conducerea statului, aveau menirea să 

reglementeze condiţiile de muncă ale angajaţilor în fabricarea pâinii, dar şi 

asigurarea populaţiei cu produsele agroalimentare necesare vieţii cotidiene. 

Existenţa unei diversităţi alimentare, ca şi varietate a bucatelor, dar şi din 

516 Ibidem, p. 259. 

517 Ibidem, p. 208. 

518 M. C. Arva, Cine poate ieftini traiul // Foia plugarilor, an. I, nr. 2, februarie 1921, p. 22-25. 

519 Luminătorul. Jurnal Bisericesc, 1909-1918, p. 78. Este vorba despre situaţia oraşului în 

primele luni de după Unire. 

520 Extras din Aviz, Nr. 178, al şedinţei Comisiei juridice a Basarabiei, din 9 decembrie 1919// Buletinul 

Cercului de Studii şi propagandă cooperatistă pentru Basarabia, nr. 2, august 1920, 

p. 210.

162 

Lucia Sava 

punctul de vedere al rafinamentului şi calităţii, sunt confirmate de apariţia şi 

funcţionarea în Chişinău a unui număr destul de mare de localuri specializate 

în pregătirea unui anume tip de produse alimentare. 

Potrivit presei periodice a timpului, la 16 august 1915 a fost înregistrată 

Casa comercială „N. Rozenberg”, care îi avea drept proprietari pe domnii Nuhem 

Moscov Rozenberg şi Smul Iheli Batiuşko, scopul căreia era producerea şi 

comercializarea produselor de cofetărie şi patiserie 521 . 

Locuitorii oraşului Chişinău aveau o predilecţie deosebită pentru cafea, 

dar şi pentru ceai. Ceaiurile se serveau dimineaţa în familie, dar puteau fi 

băute şi în momentele de relaxare la o discuţie cu un amic. Casa comercială 

„G.B. Puterman”, care se ocupa cu comercializarea ceaiului, avea scopul de a 

satisface necesităţile şi gusturile consumatorilor de ceai şi cafea 522 . 

Casa comercială „B. Bairih” a fost deschisă pentru comercializarea unor 

produse, cum ar fi: prune, nuci, făină şi alte produse făinoase, folosite frecvent 

în produsele de patiserie şi cofetărie, cât şi în alte feluri de bucate delicioase 523 . 

Vinurile selecte, şampania şi alte băuturi alcoolice, servite în restaurantele 

de lux ale Chişinăului, erau asigurate, printre altele, de Casa comercială 

„V.S. Zadzerskii”, întreprindere specializată în producerea vinurilor şi a 

produselor gastronomice 524 . 

Vesela era furnizată localurilor din oraş de către Casa comercială „Haikeli 

Pascari”, ai cărei proprietari, Haikeli Iosi-Saev Pascari şi Iosi-Kopelev Silkisi 

Vaisleb, erau specializaţi în producerea şi comercializarea produselor de 

veselă din porţelan, sticlă şi email 525 . 

În unele articole din presa timpului se menţionează frecvent despre problemele 

cu care se confrunta conducerea oraşului 526 , precum şi măsurile întreprinse 

pentru asigurarea populaţiei cu produse alimentare 527 . Totodată, unele 

anunţuri prezintă informaţii despre existenţa unor localuri foarte frecventate 

de locuitorii Chişinăului, dar şi unele date privind funcţionarea primei mori 

automate din Basarabia, fondată încă în 1883 de T. M. Kogani, situată pe 

strada Moghiliov, în Chişinău; despre funcţionarea Fabricii de macaroane, şi 

altele, care aveau scopul de a informa publicul orăşenesc 528 . 

521 Ведомости Кишиневской Городской Думы, Nr. 57, сентябрь 1915 

522 Idem, Nr. 63, сентябрь 1913. 

523 Idem, Nr. 81, ноябрь 1913. 

524 Idem, Nr. 91, декабрь 1913. 

525 Idem, Nr. 6, февраль 1914. 

526 Idem, Nr. 10, февраль 1914. 


Земства , часть III, 1904-1913 годы, Кишинев, 1914, c. 23-25. 

528 Răsăritul. Revistă pentru învăţători şi îndemnuri bune. Anul I, nr. 7, Chişinău, 1 decembrie 1918.


163 

Un martor al timpului, preotul Vasile Ţepordei, îşi aminteşte atunci când 

vorbeşte despre aprovizionarea locuitorilor oraşului cu produse alimentare: 

„Piaţa de pe strada Alexandru cel Bun era foarte bogat aprovizionată. Majoritatea 

negustorilor erau ruşi şi evrei. Cu timpul au început să pătrundă şi 

moldovenii... Printre negustori se aflau armeni şi greci. Fabrica de pâine era 

condusă de grecii Vaselatos...” 529 . 

Conducerea oraşului a intervenit de mai multe ori şi a întreprins mai multe 

măsuri, în sprijinul creării unui regim alimentar şi a menţinerii sănătăţii locuitorilor, 

printre care evidenţiem impunerea vânzătorilor de lapte şi de alte 

produse lactate, obligaţia de a trece controlul veterinar înainte de comercializarea 

produselor 530 . Conform acestei decizii, laptele şi celelalte produse 

lactate nu puteau fi comercializate fără a avea acordul medicului veterinar 

asupra bunei calităţi a produsului vândut. 

În aceeaşi ordine de idei, în anul 1913, dar şi în anii următori, Duma 

orăşenească a luat o serie de măsuri cu scopul de a preveni populaţia asupra 

posibilităţii îmbolnăvirii de holeră. Aceste măsuri, aduse la cunoştinţă publicului, 

prevedeau impunerea respectării mai multor reguli care ţin de igienă. 

În dispoziţia emisă se cerea: 1) a te păzi de tot ce poate afecta stomacul; 2) a 

nu bea apă nefiartă; 3) a respecta cu stricteţe curăţenia; 4) a păstra curăţenia 

corpului, îmbrăcămintei şi încălţămintei; 5) a întreţine curăţenia în locuinţe; 6) 

a te feri de răceală; 7) a te adresa medicului la primele simptome ale bolii 531 . 

Aceste măsuri generale erau aduse la cunoştinţă publicului prin intermediul 

ziarelor locale pentru a se evita cazurile frecvente de transmitere a acestei boli. 

În acelaşi scop, produsele alimentare erau supuse analizelor de laborator 

efectuate pe lângă Spitalul orăşenesc. În raportul privind sectorul comercial, 

realizat de conducerea oraşului în anul 1912, se menţionau rezultatele analizelor 

la produsele alimentare şi apă. Conform acestor date, pentru desfăşurarea 

analizelor chimice ale produselor alimentare în anul 1912, s-a cheltuit 

suma de 700 ruble. Au fost expuse analizelor următoarele produse: unt, 

caşcaval, salamuri, peşte, icre, gemuri, pâine şi făină, macaroane, bomboane şi 

ciocolate, marmeladă şi halva, dulceaţă, zahăr, ceai şi cafea, apă dulce, siropuri 

şi esenţe, bere, oţet de vin, cvas şi bragă, apă de fântână, îngheţată, struguri, 

portocale, mazăre, nuci etc. 532 . Cu alte cuvinte, erau testate toate produsele 


530 Сборник обязательных для жителей города Кишинева постановлений // Ведомости Кишиневской 

Городской Думы, Nr. 2, январь 1914, c. 4. 

531 Наставление, как уберечь себя от холеры // Ведомости Кишиневской Городской Думы, 

Nr. 57, август, 1913. 

532 Отчет по торговому отделению Кишиневской Городской Управы за 1912 год // Ведомости

164 

Lucia Sava 

utilizate în alimentaţia zilnică a populaţiei, fără a se face deosebire între calitatea 

produsului şi funcţionalitatea acestuia. 

În concluzie, în perioada anilor 1900-1918, alimentaţia locuitorilor oraşului 

Chişinău era foarte variată, atât din punctul de vedere al preparării bucatelor, 

cât şi în ceea ce priveşte localurile publice în care acestea erau servite. 

Regimul alimentar al chişinăuenilor era unul tradiţional, care includea, de 

regulă, trei mese pe zi, prânzul fiind de bază, deoarece la dejun şi la cină erau 

servite gustări uşoare. Acesta depindea de situaţia materială, dar şi de principiile 

morale ale fiecărei familii. 

Localurile publice variau de la restaurantele de lux, vizitate de elita 

oraşului, la simplele cafenele şi cârciume, unde populaţia majoritară a oraşului 

putea servi o cină obişnuită, bucate preparate cu anumite ocazii sau, pur şi 

simplu, pentru a discuta problemele vieţii cotidiene. În acelaşi timp, atestăm 

în Chişinău, în perioada studiată, funcţionarea unor case comerciale, ale căror 

proprietari, de cele mai multe ori evrei sau ruşi, se ocupă cu producerea şi 

comercializarea unui anume tip de produse alimentare (de exemplu, vinuri, 

produse de patiserie, paste făinoase, ceai, veselă etc.). 

Cât priveşte preţurile, acestea par destul de accesibile pentru buzunarul 

unei persoane cu venit mediu, cu excepţia perioadei care include anii din 

ajunul şi de după Primul Război Mondial, când, datorită condiţiilor socialeconomice 

şi politice cauzate de acest eveniment major, produsele de primă 

necesitate (pâinea, zahărul, uleiul etc.) puteau fi cumpărate de câteva ori mai 

scump. 

Autorităţile locale au fost nevoite să întreprindă anumite măsuri pentru a 

crea un regim sanitar adecvat şi a menţine starea sănătăţii locuitorilor oraşului, 

îndeosebi, în timpul războiului. Astfel, pentru a preveni răspândirea bolilor 

infecţioase (holeră, tifos, scarlatină etc.) în rândurile populaţiei, s-au realizat 

numeroase campanii de informare prin intermediul mass-media locală privind 

pericolele acestor boli, s-au luat o serie de decizii pentru a evita transmiterea 

lor. În acelaşi scop, majoritatea produselor alimentare folosite în consumul 

curent erau supuse analizelor la laboratorul deschis în cadrul Spitalului orăşenesc. 

Кишиневской Городской Думы, Nr. 63, сентябрь 1913.


165 

CAPITOLUL V 

TIMPUL LIBER. DIVERTISMENTELE 

Modul de viaţă al locuitorilor oraşului Chişinău în perioada anilor 1900- 

1918, cu toată complexitatea aspectelor lui, ar fi de neconceput fără perceperea 

modalităţilor de organizare a timpului liber şi, prin urmare, a divertismentelor. 

Indiferent dacă ne referim la timpul de la sfârşitul orelor de lucru sau 

chiar de la sfârşit de săptămână, chişinăuenii îşi organizau individual, dar şi în 

funcţie de mediul social, după bunul lor plac orele de odihnă şi de distracţie. 

Acestea includeau activităţi destul de variate – de la cititul cărţilor, vizitele 

la teatru sau cinema, a muzeelor şi a bibliotecilor, la plimbările prin parc, 

distracţiile în sălile de dans sau de muzică, servirea unei cafele într-un local cu 

prietenii sau o petrecere în toată regula la restaurant. 

Referindu-se la scriitorii basarabeni din perioada de la sfârşitul secolului 

al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, Ştefan Ciobanu remarca, pe bună 

dreptate, că în Basarabia n-a existat o tradiţie literară, cel puţin în perioada 

evidenţiată, iar încercările literare ale unor personalităţi ale epocii au introdus 

o notă nouă în literatura românească, cea specific basarabeană, influenţată de 

elementele literaturii ruseşti, care se regăseşte în operele lui C. Stamati şi A. 

Donici533 . Deşi câteva încercări modeste de traduceri şi de poezie românească 

au fost făcute încă la mijlocul secolului al XIX-lea prin Ioan Sârbu, Alexis 

Nacco, Gheorghe Păun, Matei Donici etc.; totuşi, chiar şi în jurul anului 

1870 aceste încercări literare par izolate la prima vedere, fără nici o legătură 

cu viaţa de atunci, dar oglindesc situaţia românilor basarabeni, mentalitatea 

lor, care, după expresia sa, „se zbătea între cele două culturi, acea naţională, 

veche, înăbuşită, şi cea străină, care încă nu reuşise să copleşească sufletele 

intelectualilor basarabeni” 534 . În acelaşi context, Şt. Ciobanu susţine că „de 

la această dată nu cunoaştem nici un poet basarabean până în timpurile revoluţiei 

din 1905 (...această mişcare a scos la iveală şi câţiva poeţi: P. Halippa, I. 

Buzdugan, T. Roman). Dar aceasta nu însemna că interesul faţă de literatură 

lipsea; drept dovadă ne serveşte apariţia în jurul anului 1900 a câtorva nuvele 

româneşti, cum ar fi cele ale lui Vlahuţă, traduse în limba rusă de către Paul 

Gore în revista Bessarabeţ. De asemenea, fiul lui Costachi Stamati, Nicolae, 

care locuia la Chişinău, avea un număr însemnat de poezii, pe care, însă, nu 

le-a publicat pe vremea ţarismului” 535 . O bună parte din operele autorilor 

evidenţiaţi rămân a fi puţin cunoscute publicului cititor al epocii; abia la înce- 

533 Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă, Chişinău, 1992, p. 153. 

534 Ibidem, p. 208. 

535 Ibidem, p. 208.

166 

Lucia Sava 

putul secolului al XX-lea, poetul A. Mateevici, printr-o serie de poezii, ca: 

Eu cânt, Mama, În zarea anilor, şi, îndeosebi, Limba noastră, aduce un nou suflu 

în poezia basarabeană, pătrunzând adânc în sufletul basarabenilor, dar şi al 

tuturor românilor. 

Printre metodele relaxante cele mai frecvente este, fără îndoială, lectura. 

Fie că ne referim la literatura artistică sau la simpla citire a ziarelor cotidiene, 

cititul rămâne o ocupaţie plăcută pentru momentele de după o zi istovitoare 

de muncă. Pe de altă parte, „cartea este un mijoc de depăşire”, deoarece, 

„... nici un om nu are suficiente experienţe personale pentru a se înţelege bine 

cu alţii, nici pentru a se înţelege bine cu el însuşi” 536 . 

Presa periodică a timpului conţine o problematică foarte variată, care 

nu avea cum să nu „alimenteze” setea de informaţie a locuitorilor oraşului 

Chişinău. O serie de ziare şi reviste, cum ar fi, Basarabia (1906), primul ziar 

de limbă românească apărut în Basarabia, Moldovanul (1907), coordonat de 

Gheorghe Madan, cunoscut gazetar şi folclorist cu o anumită experienţă de 

activitate de creaţie în România, Viaţa Basarabiei (1907), Luminătorul (1908), 

Glasul Basarabiei (1913) şi altele 537 , publică pe paginile lor multe poezii, povestiri, 

articole cu conţinut divers, de la ultimele evenimente politice până la 

momentele cele mai reprezentative ale vieţii cotidiene, dar şi operele lui 

D. Cantemir, C. Negruzzi, A. Donici, M. Kogălniceanu, G. Coşbuc, M. Sadoveanu 

şi mulţi alţi autori români, favorizând astfel familiarizarea lor de către 

cititorul basarabean. În paralel sunt editate mai multe ziare şi reviste de limbă 

rusă, comportând un caracter oficial, cum ar fi, Kişinevskie eparhialinîie vedomosti, 

Kişinevskie gubernskie vedomosti, sau periodice informative ca Bessarabskaia jizni, 

Bessarabeţ, Drug etc. Pe lângă articole cu caracter politic şi social, majoritatea 

ziarelor conţineau „ştiri din război”, „sfaturi de gospodărie sătească”, „ştiri 

locale fel de fel”, rubrici „de sănătate şi de literatură”, precum şi „frământări 

de minte” etc. 538 

Interesul manifestat de cetăţeni faţă de presa periodică a timpului este 

evident din corespondenţa timpului. Astfel, scrisoarea poetului Alexei Mateevici 

către Ioan Pelivan din 6 octombrie 1906 (din localitatea Zaim, Căuşeni) 

evidenţia unele aspecte ale situaţiei din ţară „...la noi în Basarabia te iau fiorii 

536 T. Nedelcea, Civilizaţia cărţii. Incursiune în istoria cărţii, presei şi a tiparului, Craiova, 1996, 

p. 13. 

537 Informaţii mai detaliate despre presa periodică de limbă română a se vedea în lucrările: 

D. Coval, Din istoria jurnalisticii româneşti (secolul XIX – începutul secolului XX), Chişinău, 

1992; C. Mâţu, O necesitate desconsiderată: Presa românească în Basarabia, Chişinău, 1930; P. 

Mihailovici, Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 până la 1918, Chişinău, 1992. 

538 Cuvânt Moldovenesc. 1913-1916.


167 

când începi povestea suferinţelor poporului nostru moldovean şi a acelor 

înjosiri, ce i-au fost scris să îndure... Însă poporul deja se deşteaptă, soarele 

renaşterii a început să arunce şi asupra românilor basarabeni razele sale strălucitoare 

a propăşirii...” 539 . 

În acelaşi context, al descrierii timpului liber (ne referim la reprezentanţii 

mediului intelectual chişinăuean), se încadrează scrisoarea lui Sergiu Cujbă 

către soţia sa Eliza din 27 octombrie 1906: „Seara fac recitaţii, explicări de 

literatură română. Duminica – lecţii de literatură. Am tradus un cântec din 

ruseşte şi acum îl cântă un rus cu vorbe româneşte. Să vezi ce frumos este. E 

o plăcere să ştii că ai făcut ca rusul să cânte româneşte şi apoi să-i şi placă...” 540 . 

Majoritatea informaţiilor sunt foarte convingătoare în ceea ce priveşte 

faptul că lectura reprezintă o delectare a locuitorilor oraşului Chişinău. De 

altfel, exista chiar pe paginile ziarelor şi revistelor un gen de reclamă reciprocă 

pentru a menţine la curent publicul cititor. De exemplu, revista Luminătorul 

din 1914 publica anunţul: „Cetiţi „Glasul Basarabiei” Gazeta naţională moldovenească 

nepărtinitoare, literară şi economică, cu tot felul de veşti din toată lumea, se 

tipăreşte o dată pe săptămână, plata pe un an 2 ruble 50 copeici, pe jumătate 

de an 1 rublă 50 copeici. Cu trimiterea prin poştă. Cei mai nevoieşti pot primi 

gazeta prin poştă pentru 1 rublă 85 copeici, fără a trimite prin poştă 1 rublă 

25 copeici, iar un număr costă 3 copeici. Toţi abonaţii pe anul 1914 la gazeta 

„Glasul Basarabiei” care trimit plata pe un an întreg vor primi în dar Calendariul 

Basarabiei pe anul 1915 (peste 100 de feţe, cu tot felul de vederi, scrieri alese şi 

de folos pentru toţi moldovenii ca: învăţături morale, povestiri, poezii, sfaturi 

folositoare despre sănătate, gospodărie sătească, vorbe înţelepte, zicători şi 

altele)” 541 . Din avizul citat este lesne de înţeles că majoritatea periodicelor 

ofereau anumite înlesniri abonaţilor, pentru a trezi interesul publicului larg, 

dar şi pentru a mări numărul cititorilor. 

În plus, preţul de vânzare al ziarelor era destul de acceptabil, dat fiind 

faptul că acestea conţineau informaţii foarte variate pentru a satisface setea de 

cunoaştere a cititorului. Un alt exemplu, abonamentul la revista Şcoala Moldovenească 

pentru un an costa 3 ruble, iar în străinătate 10 lei 542 ; preţ destul de 

atrăgător, pentru comparaţie, V. Stroiescu donează în 1917, 10 000 ruble şi un 

vagon de hârtie pentru tipărirea cotidianului „Cuvânt moldovenesc” 543 . 

539 Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru, an. IV, nr. 2, 

aprilie-iunie 1932, p. 114 

540 Gh. Negru, Intelectualii basarabeni (1906-1913) // Destin românesc, nr. 4, 2002, p. 15-38. 

541 Luminătorul. Jurnal Bisericesc, 1909-1918, p. 74. 

542 Şcoala Moldovenească. Revista Asociaţiei Învăţătorilor Moldoveni din Basarabia, 1917, p. 23. 

543 M. Iacobescu, Oameni de seamă dintre Prut şi Nistru: Vasile Stroescu (1845-1926) // Destin 

românesc, nr. 3-4, 1998, p. 27-33.

168 

Lucia Sava 

În perioada studiată atestăm cazuri când autorităţile se implică pentru a 

stimula munca intelectualilor, îndeosebi, scrisul. O asemenea situaţie este 

când zemstva judeţului a dat, la propunerea lui P. Gore, 20 000 ruble, câte un 

premiu de 1 000 ruble, pentru elaborarea unui Abecedar şi pentru cea mai bună 

carte moldovenească 544 . 

O bună parte din momentele de lectură aveau loc în sălile Bibliotecii Publice 

Guberniale din Chişinău, care îşi avea sediul în curtea Dumei chişinăuene, sau 

în Biblioteca municipală, care pe lângă sala de lectură şi de împrumut la domiciliu 

dispunea şi de o secţie specializată pentru copii 545 . 

Conform informaţiilor pe care le deţinem, rezultate din rapoartele perioadei, 

statul a făcut încercări pentru a asigura buna desfăşurare a activităţii 

personalului angajat în biblioteci, acordând, în acest scop, o serie de subvenţii. 

Astfel, pentru întreţinerea Bibliotecii orăşeneşti în anul 1912 a fost prevăzută 

suma de 8 192 ruble şi 55 copeici, din care s-au cheltuit 8 116 ruble şi 15 

copeici. Cheltuielile făcute erau repartizate după cum urmează: salarizarea 

personalului – 4 440 ruble, abonamente la reviste şi ziare – 724 ruble 95 

copeici, cumpărarea cărţilor – 842 ruble 32 copeici, copertare – 500 ruble, 

asigurarea contra incendiilor pe parcursul unui an, de la 4 februarie 1912 până 

la 4 februarie 1913 – 149 ruble 85 copeici 546 . 

Numărul cititorilor, cu sau fără abonament, precum şi listele de cărţi eliberate 

în conformitate cu solicitările făcute de locuitorii oraşului Chişinău în 

perioada anilor 1900-1902 pot fi urmărite din tabelul 31 547 . Conform datelor 

expuse, în anul 1900, din numărul total al cititorilor de 3 276, cei mai mulţi 

erau cei cu înscriere, circa 1 723 (52,59%); aceştia au solicitat aproximativ 

65 389 cărţi (33,15% din numărul total al cărţilor solicitate pe perioada celor 

trei ani), dintre care două treimi le-au luat la abonament. În anul următor, 

numărul cititorilor creşte cu câteva sute, fiind înregistrate 3 632 persoane, 

care au solicitat 73 930 cărţi, dintre care 45,43% la sala de lectură, iar 54,57% 

la abonament 548 . 

De reţinut, cifrele din anul 1902 reflectă situaţia parţială a cititorilor bibliotecii, 

dat fiind faptul că biblioteca a fost închisă în perioada 1 septembrie 

1902 – 27 ianuarie 1903 din motivul transferării sediului acesteia. Din aceste 

considerente, în acest an la bibliotecă au fost înscrişi 2 675 cititori, adică 

544 Şcoala Moldovenească. 1917, p. 23. 

545 Ведомости Кишиневской Городской Думы, Nr. 68, октябрь 1913, p. 4. 

546 Idem, nr. 68, octombrie 1913, p. 4. 

547 Отчет Кишиневской Городской Общественной Библиотеки за 1900-1902 годы, Кишинев, 

1904, c. 19-22. 

548 Ibidem, p. 19.


169 

27,91% din cei 9 583 cititori prezenţi la bibliotecă în decursul celor trei ani. 

De asemenea, trebuie să evidenţiem numărul mic al cititorilor femei, care ne 

determină să credem că printre acestea analfabetismul era mai mare. 

Studiaţi din punctul de vedere al apartenenţei la diferite categorii sociale, 

precum şi în funcţie de activitatea cotidiană desfăşurată, cititorii Bibliotecii 

publice orăşeneşti se divizau astfel, conform tabelului 32 549 . 

Din punctul de vedere al ocupaţiilor, numărul cel mai mare de cititori 

ai Bibliotecii publice orăşeneşti în perioada anilor 1900-1902 era reprezentat de 

muncitori (332 în anul 1900 (22,87% din numărul total şi 316 în anul 1901, 

care constituie 22,95%), fiind urmaţi de elevi (325 în anul 1900 (22,38%) şi 276 

cititori în anul următor, 20,04%), precum şi de negustori, învăţători, studenţi. 

Un număr mic de cititori se înregistrează printre agricultori şi meşteşugari 

(între 2,5-4%). În rândul cititoarelor, cele mai multe aparţin clasei intelectualilor, 

învăţătoarelor (în 1900 au fost înscrise 81 persoane (39,9%), iar în 1901- 

101 cititoare, adică 28,53% din numărul total al cititoarelor), medicilor (câte 

20 şi 26 pentru fiecare an menţionat), precum şi elevelor (26, 84). Remarcabil 

este faptul că începând cu anul 1901 creşte numărul femeilor încadrate în activităţi 

casnice, care sunt pasionate de lectură. Dacă în anul 1900 datele atestă 

14 cazuri (6,9%), în anul următor cifrele cresc până la 44 de femei casnice care 

frecventează Biblioteca orăşenească (12,43%). 

În mediu anual au fost înregistraţi 18 cititori bărbaţi şi 17 femei în anul 

1900; în anul 1901, numărul cititorilor creşte până la 30 bărbaţi şi 18 femei, 

sporind în anul următor la 41 bărbaţi şi 28 femei. Dacă ne referim la numărul 

mediu al persoanelor care frecventează zilnic biblioteca, acesta pare să fie, 

în anul 1900 – aproximativ de 91 de cititori, în 1901 – 130, iar în anul 1902, 

aproape se dublează la 242 cititori, conform datelor prezentate în tabelul 33. 

În total, pe parcursul celor trei ani, numărul mediu de cititori a fost de 30 – 

pentru bărbaţi şi 21 – pentru femei, media frecvenţei pe zi a constituit 154 

persoane, au fost eliberate zilnic în mediu câte 103 cărţi, iar în mediu anual 

– câte 18 cărţi pentru fiecare cititor 550 . 

Deşi biblioteca se găsea în centrul părţii de nord a oraşului, în anul 1902 

a crescut numărul vizitatorilor, care locuiau în sudul oraşului. Printre cititorii 

cel mai des întâlniţi din punctul de vedere al categoriilor sociale remarcăm 

nobilimea, iar din punctul de vedere al ocupaţiilor – angajaţii în sfera de stat 

şi individuală, în învăţământ şi în comerţ. 

Dacă ar fi să analizăm cererile de carte după conţinutul acestora, am 

549 Ibidem, p. 20. 

550 Ibidem, p. 20.

170 

Lucia Sava 

menţiona, că acestea depindeau de preferinţele cititorilor, dar şi de necesităţile 

de informare în domeniul în care activa orăşeanul. O bună parte a 

cărţilor solicitate ţineau, probabil, de specializarea cititorului (solicitările de 

carte ştiinţifică variază între 20,7-29,42%), dar cea mai mare parte o alcătuiesc 

cererile de literatură artistică (76,25%, 79,30%, 70,58%) pe parcursul celor 

trei ani studiaţi (tabelul 34) 551 . 

Cifrele prezentate în tabelul menţionat ne permit să conchidem că majoritatea 

cititorilor citeau literatură artistică, şi mai puţini citeau pentru a-şi 

îmbunătăţi cunoştinţele în domeniul de activitate, pe de altă parte, se pare, 

că lectura reprezenta mai mult o plăcere, un divertisment decât o necesitate. 

Majoritatea cititorilor preferau să-şi facă abonament pentru întregul an 

de zile. Astfel, conform rapoartelor bibliotecii, în anul 1902 numărul persoanelor 

abonate la aceeaşi bibliotecă era de 2 717, dintre care 2 093 bărbaţi şi 

625 femei, repartizate astfel după categoria socială (tabelul 35) 552 . Aşadar, în 

anul 1902, majoritatea cititorilor care dispuneau de abonament pentru Biblioteca 

publică orăşenească sunt reprezentaţi de mica burghezie (981 bărbaţi şi 

439 femei, în total 1 420 de persoane, adică 52,26% din numărul total al cititorilor). 

Aceştia sunt urmaţi de persoane ale căror categorie socială este nedeterminată 

(circa 442 bărbaţi şi 114 femei, în total 556 cititori, 20,46%), precum şi 

de reprezentanţii nobilimii (153 bărbaţi şi 21 femei, 6,4%). Cifrele prezentate 

în tabel ne oferă posibilitatea să remarcăm un număr foarte redus de cititori 

din rândurile clerului, preoţimii locale (doar 4 persoane înregistrate, 0,15%), 

precum şi printre militari (11 cititori, 0,4%); în ambele cazuri cititori de gen 

feminin nu sunt înregistraţi, fapt care ne permite să credem că, fie că în perioada 

cercetată foarte puţine femei făceau parte din aceste categorii sociale, fie 

că cititoarele acestor categorii sociale nu au fost înscrise în anul 1902. 

Cât priveşte repartizarea cititorilor Bibliotecii publice orăşeneşti după confesiune 

şi reşedinţă, conform raportului din anul 1911 (tabelul 36), aceştia erau 

divizaţi după cum urmează 553 : Cifrele extrase din Raportul anual al bibliotecii 

arată că, din punctul de vedere al confesiunii căreia aparţineau, cei mai mulţi 

cititori ai acesteia în anul 1 911 erau iudei, în total 1 661 persoane (adică 

61,13%), dintre care 1 138 bărbaţi şi 523 femei. Creştinii se situau pe locul al 

doilea, în număr total de 1056 cititori (38,87%), mai mulţi bărbaţi (954) decât 

femei (102) 554 . 

551 Ibidem, p. 21. 

552 Ibidem, p. 21. 

553 Отчет Кишиневской Городской Общественной Библиотеки за 1911 год, Кишинев, 1912, c. 12. 

554 Ibidem, p. 12.


171 

Acelaşi raport ne indică faptul că cei mai mulţi cititori ai Bibliotecii municipale 

îşi aveau reşedinţa în partea de jos a oraşului Chişinău, raportul instituţiei în 

anul 1911 înregistrează în total 1 465 de cititori (53,92%) din această parte a 

oraşului, dintre care 1041 bărbaţi şi 424 femei. În acelaşi timp, în partea de sus 

a oraşului au fost înregistraţi 1 149 cititori (42,29%), 960 bărbaţi şi 189 femei. 

Din datele statistice ale perioadei rezultă că la periferiile capitalei aproape că 

nu se citea, lucru explicabil, în condiţiile în care aici locuiau reprezentanţii 

categoriilor sociale cele mai joase ale societăţii chişinăuene (3,64% din cititorii 

înregistraţi) 555 . 

În anul 1911 s-au înregistrat, în mediu, 5 035 cititori, care în decursul 

anului au frecventat biblioteca de 98 069 ori, pe parcursul cărora au solicitat 

132 076 exemplare de cărţi, reviste şi ziare. Pe de altă parte, cititorilor bibliotecii 

le-au fost eliberate în mediu zilnic 489 cărţi, reviste şi ziare (tabelul 37) 556 . 

Remarcabil este interesul cititorilor chişinăueni pentru literatura pentru 

copii. Astfel, în acelaşi an, 1911, au fost înregistraţi 866 de cititori de acest gen 

(17,2%), care au efectuat pe parcursul anului aproximativ 21 274 de vizite, în 

decursul cărora au solicitat informaţii pentru copii din 22 789 surse 557 . 

Aşadar, la începutul secolului al XX-lea, în Biblioteca publică orăşenească din 

Chişinău atestăm un număr considerabil de vizitatori, dintre aceştia mulţi erau 

cititori activi, cu sau fără abonament, care au solicitat cărţi cu un conţinut 

foarte variat. Datele extrase din rapoartele anuale realizate de Biblioteca publică 

orăşenească din Chişinău ne permit să concluzionăm, că lectura era una dintre 

ocupaţiile cele mai pasionante ale locuitorilor oraşului. 

Printre preferinţele chişinăuenilor trebuie menţionat gustul rafinat al acestora 

pentru muzică şi dans. Conform informaţiilor timpului, „Chişinăul era 

un oraş cu coruri multe şi bune... Cel mai bun cor era al Catedralei, condus 

de Vladimir Berezovschi. Şcoala Eparhială avea un cor... Majoritatea bisericilor 

aveau corurile lor...” 558 . Aceste informaţii sunt completate de afirmaţiile 

martorilor perioadei, care relatează în amintirile lor despre activitatea corului 

lui Gavriil Musicescu şi cel al lui Mihail Berezovschi, prezente pe scenele din 

capitala provinciei 559 . Astfel, potrivit unui anunţ publicat în presa periodică a 

timpului, „La 21 noiembrie în Chişinău, în Sala Casei Eparhiale va avea loc 

concertul dat de S. G. Murafa, unde vor lua parte Anastasia Pavlovna Dicescu 

(soprano), Simion Gheorghevici Murafa (bariton), Ilie Ionescu-Sibianu 

555 Ibidem, p. 13. 

556 Ibidem, p. 35. 

557 Ibidem, p. 35. 


559 P. Mihail, Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1993, p. 109-112.

172 

Lucia Sava 

(pianist, compozitor, profesor la Conservatorul din Iaşi), Alexandru Teodorini 

(violonist) 560 . O bună parte a interpreţilor aparţineau muzicii autohtone, 

cum ar fi Anastasia Dicescu (1885-1945), care a fost cântăreaţă şi pedagog, 

vedetă a scenei lirice şi director al primului Conservator din Chişinău 561 . 

Descriind contextul apariţiei Operei din Chişinău, A. Dănilă menţionează că 

în ultimul an al secolului al XIX-lea, compozitorul V. Rebikov, venit curând 

în capitala Basarabiei, a organizat la Chişinău secţia Societăţii Muzicale Ruse, în 

cadrul căreia ia fiinţă „o serioasă Şcoală de muzică” 562 . Un rol important în 

dezvoltarea muzicală a Chişinăului l-a deţinut şi Şcoala muzicală particulară a 

lui V. Gutor, care a avut-o ca absolventă pe solista Operelor principale din 

Petersburg şi Moscova Eugenia Lucezaskaia, mai târziu solistă la teatrele din 

Cluj şi Bucureşti 563 . 

Aşadar, la răscrucea secolelor XIX-XX, Chişinăul, inclusiv şi datorită 

aşezării sale geografice favorabile, era considerat unul dintre cele mai muzicale 

centre din gubernie. În această perioadă se deschid clasele de canto ale 

surorilor C.M. Hrjanovski, iar în anul 1906, în şcoala lui V. Gutor a avut 

loc primul concert de muzică românească, precedat de o prelegere despre 

cântecul românesc. În această perioadă îşi desfăşoară activitatea Societatea 

Armonia, care se integra în Societatea Muzicală Rusă 564 . 

La înviorarea muzicală a Chişinăului au contribuit numeroasele turnee 

ale trupelor italiene (şi nu numai) de operă cu soliştii M. Batistini, Tina de 

Lorenzo, D. Tetreazzini, Marcela Sembrich. De asemenea, aici veneau un şir 

de cântăreţi din Rusia. Au fost prezentate mai multe spectacole de trupele 

conduse de Şein, Valentinov, ş.a.; au evoluat artiştii: G. Pirogov, L. Sobinov, 

A. Nejdanova, I. Alcevski, M. Petipa, M. Fokin, T. Karsavina, cărora li s-au 

adăugat spectacolele trupei ucraineşti de operă şi dramă 565 . În această perioadă, 

Chişinăul găzduieşte mai multe personalităţi marcante ale muzicii ruse – 

S. Rahmaninov, F. Şaleapin, A. Skreabin, A. Nejdanova, F. Kreisler, H. Vineavski 

ş.a. 

În paralel, la Chişinău evoluează diferite formaţii de lăutari, care cântau 

pe la nunţi şi cumătrii, având un repertoriu foarte variat din folclorul poporului 

român. La începutul secolului al XX-lea, în Chişinău se înregistrează 

560 Cuvânt Moldovenesc, 1913-1916, p. 8. 

561 G. Ceaicovschi-Mereşanu, Anastasia Dicescu // Făclia, 18 martie 1994. 

562 A. Dănilă, Opera din Chişinău, Chişinău, 2005, p. 11. 

563 A.N.R.M. Fond F-2121, V. Gutor (1891-1957), nr. inv. 1, fila 3. 

564 L. Noroc, Dezvoltarea învăţământului artistic în Basarabia interbelică // Destin românesc, nr. 3, 

2002, p. 56. 

565 A. Dănilă, Opera din Chişinău, Chişinău, 2005, p. 11.


173 

o întreagă pleiadă de lăutari, printre care: Costache Marin (1840-1911), 

Gheorghe Heraru (1853-1920). 

Manifestările culturale de acest gen erau susţinute de personalităţile şi 

autorităţile locale. Conform E. Istrati, de exemplu, Ion Pelivan susţine orice 

manifestare din viaţa naţională: „La Şcoala de muzică „Gutor” din Chişinău el 

organizează o serbare cu program de cântece româneşti, iar pe lângă redacţia 

gazetei Basarabia înfiinţează un cor românesc din elevii Seminarului Teologic, 

care au răspândit apoi melodiile naţionale în toată Basarabia 566 . 

De asemenea, Ion Pelivan era preocupat de răspândirea muzicii vechi 

moldoveneşti şi a muzicii naţionale pentru pian, coruri şi orchestre în Basarabia. 

El solicită ajutorul generalului Ştefan Stoica. În scrisoarea din 6 august 

1912 el scria: „Apoi ne trebuie foarte multe bucăţi serioase muzicale naţionale 

pentru piano, coruri şi orchestre. Sunt nişte bucăţi din Caudela, Enescu, Vidu, 

Porumbescu etc., care sunt în stare să trezească morţii din mormânturi... am 

ascultat la Slănic „Sârba Eforiei”, cântată de orchestra militară şi aş fi dat pe ea, 

cât ar fi cerut, dar... nu e „tipărită...” 567 . 

Concertele date la Chişinău se bucurau de un adevărat succes din partea 

publicului. Din raportul prezentat referitor la activitatea desfăşurată în anul 

1915 de Societatea Muzicală din Chişinău evidenţiem următoarele informaţii: ca 

rezultat al concertului dat la 22 octombrie a acelui an, această societate a 

acumulat venituri din: bilete – 701 ruble 75 copeici, programă – 27 ruble 50 

copeici, donaţii – F. Stanovici – 3 ruble, A. Gudevici -5 ruble, I. Klosovski – 3 

ruble şi alţii, în total – 31 ruble 25 copeici. Conform acestor date, suma totală 

a veniturilor se egala cu 760 ruble 50 copeici. Cheltuielile suportate de societate 

includeau, între altele, timbre pe bilete – 41 ruble 25 copeici, plus opt 

conturi, în total 108 ruble 50 copeici. Suma totală a cheltuielilor se echivala cu 

149 ruble 75 copeici. Restul de 610 ruble 75 copeici, care constituia venitul 

net al concertului, era donat după cum urmează: suma de 209 ruble 59 copeici 

era trimisă la Petrograd Comitetului de îngrijire a prizonierilor de război, iar 

407 ruble 16 copeici au fost date centrelor de caritate orăşeneşti. 568 Evident, la 

manifestaţiile muzicale de acest gen participa, de regulă, elita oraşului; pentru 

categoriile de jos ale populaţiei acestea erau mai puţin accesibile. 

Mulţi cântăreţi şi interpreţi vestiţi ai timpului sunt invitaţi la Chişinău 

din România sau din alte ţări europene. De exemplu, Pantelemon Halippa, 

566 E. Istrati, Ion Pelivan – un model de slujire a idealului naţional românesc // Destin românesc, 

nr. 4, 1995, p. 45-53. 


568 Отчет по концерту „Музыкального Общества” устроеного 22 октября 1915 года // Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, Nr. 63, октябрь, 1915.

174 

Lucia Sava 

membru al redacţiei ziarului Basarabia, Chişinău, în scrisoarea din 29 decembrie 

1906 adresată către Sergiu Cujbă, care între timp fusese expulzat de către 

autorităţile ruseşti din Basarabia şi se afla la Bucureşti, relatează despre manifestaţia 

studenţilor tehnologi ce urma să aibă loc la 8 ianuarie 1907 în capitala 

Basarabiei şi dorinţa acestora de a invita „un cântăreţ şi o cântăreaţă din 

România” 569 . 

Nu putem omite faptul că la începutul anului 1918, la Chişinău se află în 

turneu, pentru mai multe concerte, compozitorul George Enescu, venit la 

invitaţia lui O. Ghibu, „să vadă basarabenii, atât moldovenii, cât şi ruşii, că 

avem şi noi artă şi mari artişti” 570 . Cel de-al treilea concert al său urma să aibă 

loc chiar în ziua de 27 martie, ziua Unirii, însă O. Ghibu solicită amânarea 

acestuia întrucât sala avea să fie ocupată pentru banchetul dat de Sfatul Ţării 

în onoarea Actului Unirii 571 . Compozitorul român era prezentat astfel de 

presa timpului: „George Enescu, neîntrecutul artist, care va da zilele acestea 

trei concerte la Chişinău, este una dintre cele mai frumoase glorii pe care 

le-a dat până acum poporul român” 572 . Numeroasele panouri ale capitalei 

anunţau programele de concert. Primul, cel din 24 martie, a fost dat în folosul 

refugiaţilor transilvăneni. S-a cântat Uvertura Oberon de Weber, Concertul nr. 1 

pentru pian şi orchestră de Ceaicovski (solist Nicu Caravia), Simfonia nr. 7 de 

Beethoven şi o piesă de Saint-Saens. În al doilea concert al lui G. Enescu s-a 

cântat Carnavalul din Paris de Svendsen, Concertul în la-minor pentru violoncel şi 

orchestră de Klughardt (solist Flor Breviman), Dansul macabru de Saint-Saens 

(cu Socrate Barozzi la violină) şi Simfonia nr. 5 de Beethoven. Acest program 

a fost dat în folosul soldaţilor moldoveni morţi în Primul Război Mondial. 

Recitalul de vioară, care cuprindea Concertele de Ceaicovski şi Saint-Saens, 

precum şi Simfonia spaniolă de Lalo a fost amânat pentru seara de 28 martie 573 . 

Printre alte divertismente ale populaţiei oraşului Chişinău, în afara lecturii 

şi a muzicii la care am făcut referinţă, în presa periodică a perioadei studiate 

sunt evidenţiate spectacolele de teatru şi cinema. 

În noiembrie 1897, operatorul francez Felix Mesghis, reprezentant al 

firmei fraţilor Lumière, filmează la Chişinău primii metri de peliculă cinematografică 

574 . Au urmat apoi filme ale operatorilor firmei Pathé şi ale camera- 


570 A. Dănilă, Opera din Chişinău, p. 14. 

571 C. I. Stan, Activitatea lui O. Ghibu pentru unirea Basarabiei cu România // Destin românesc, 

nr. 1, 2003, p. 114-135. 

572 A. Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii şi în familie, Bucureşti, 1990, p. 192-203. 


574 Друг, июль 1910.


175 

manilor ruşi. În perioada de la începutul secolului al XX-lea, în Chişinău se 

deschid şi îşi desfăşoară activitatea primele cinematografe, care de multe ori 

erau numite de populaţie teatre. Cele mai cunoscute erau: „Odeon”, „Orfeum”, 

„Express”, „Colosseum”, „Clubul Polonez” ş.a., care în anul 1912 aveau în total 

peste 1000 de locuri. Izvoarele timpului atestă existenţa unui repertoriu destul 

de variat în ceea ce priveşte tematica prezentată, dar şi genurile abordate: de 

la drame, comedii, triller-uri, la filme cu caracter istoric etc. Să evidenţiem 

câteva titluri: „Crâşma sângeroasă”, „Contele de Monte Cristo”, „Arma răzbunării” 

şi altele 575 . De exemplu, ziarul Bessarabskaia jizni din iulie 1910 publica anunţul 

incitant potrivit căruia la cinematograful „Orfeu” chişinăuenii puteau viziona 

spectacolul „Simţul sclaviei” 576 . Filmele erau mute şi se rulau pe fundalul unei 

muzici executate la pian sau de fanfară. Proiectarea filmului se făcea în mai 

multe părţi, de obicei 3-4, între acestea fiind incluse deseori momente publicitare, 

de obicei se reclama un nou film. În ceea ce priveşte preţurile, acestea 

variau între 20 şi 50 de copeici, în funcţie de genul filmului, dar mai ales de 

durata acestuia 577 . 

Chiar dacă accesul şcolarilor la vizionarea filmelor era limitat de o comisie 

de cenzori, autorizată să stabilească dacă conţinutul filmului nu comportă 

anumite consecinţe negative asupra tinerei generaţii, acestea reprezentau o 

atracţie pentru spectatorii de toate vârstele. Tot în presa periodică a timpului 

apar primele reacţii ale conservatorilor împotriva răspândirii cinematografelor 

şi al conţinutului repertoriului acestora. Într-unul din articole se menţionează 

despre influenţa negativă a cinematografelor asupra tinerilor: „Cinematografele 

au cunoscut în ultimul timp o largă răspândire. Pe lângă acţiunile 

de dezvoltare culturală, au şi aspecte negative. Mergând pe străzile oraşelor 

mari, privind la grupurile de tineri şi adolescenţi, care urmăresc cu lăcomie 

reclamele cinematografelor, în care atributele esenţiale sunt otrava şi cuţitul, 

trebuie să vizionezi 2-3 spectacole, pentru a te convinge că acestea constituie 

un pericol pentru sufletul copilului de educaţiei morale a tinerei generaţii. 

Cinematografele ucid acele elemente ale binelui pe care încearcă să le 

dea copiilor familia şi şcoala...” 578 . În continuare, autorul articolului solicită 

accesul elevilor şi adolescenţilor la filme după un program special sau fiind 

însoţiţi de părinţi. 

În acelaşi context se înscriu şi spectacolele de teatru. Flacăra teatralităţii era 

575 Idem, август 1908. 

576 Бессарабская жизнь, июль 1910. 

577 Ibidem. 

578 Борьба с вредным влиянием кинематографов // Ведомости Кишиневской Городской 

Думы, Nr. 76, ноябрь 1913, c. 4.

176 

Lucia Sava 

întreţinută de numeroasele formaţiuni de amatori care pun în scenă piese în 

limba română. La Chişinău era cunoscut cercul de teatru al lui A. Mavrodiadi, 

care juca atât piese în limba română, originale, cât şi traduceri. Încă în 1884 

în capitala Basarabiei ia fiinţă Societatea Amatorilor de Artă Teatrală. 579 . Aceasta, 

cât şi Societatea Amatorilor de Artă dramatică din Chişinău, înfiinţată încă la finele 

secolului al XIX-lea, urmăreau scopul de a contribui la dezvoltarea tinerelor 

talente artistice şi cultivarea dragostei spectatorilor pentru arta scenică. 

Amatorii apelau la creaţia dramatică a clasicilor de origine rusă, cum ar fi: N. 

Gogol („Căsătoria”, „Revizorul”), A. Ostrovski („Pădurea”, „Ursuza”), L. Tolstoi 

(„Roadele învăţăturii”), A. Cehov („Ivanov”, „Ursul”), M. Gorki („Închisoarea”). 

Din dramaturgia românească au fost înscenate „Kir Zuliaridi” şi „Cinel-Cinel” 

de V. Alecsandri. Trupele româneşti care soseau în Basarabia din Vechiul 

Regat includeau în reprezentaţiile lor şi figuranţi locali. Au văzut lumina şi 

câteva piese ale autorilor basarabeni de limbă rusă, ca, de exemplu, V. Laşcov, 

„Foaia agronomică” 580 . 

După revoluţia rusă din 1905, la Chişinău şi în satele din împrejurimi se 

încearcă a se juca piese româneşti. Astfel, în 1906, în satul Băcioi, situat în 

apropierea capitalei, profesorul V. Hartia împreună cu câţiva intelectuali joacă 

în faţa ţăranilor piesa lui V. Alecsandri „Cinel-Cinel”, iar învăţătorul V. Graur 

joacă aceeaşi piesă şi „Baba Hârca” în satul Ialoveni 581 . 

În anul 1908 este organizată o trupă de amatori în frunte cu Gh. Madan 

şi cu sprijinul boierilor basarabeni P. Dicescu, Suruceanu, Cononovici şi al 

altora; se joacă piese din V. Alecsandri, C. Negruzzi la Chişinău şi Orhei 582 . 

În Neamul românesc din 15 februarie 1908 sub titlul „O serbare românească în 

Basarabia” găsim descrierea unei reprezentaţii organizate de această trupă de 

amatori: „În ziua de 4 februarie a fost în Chişinău o reprezentaţie şi un bal, 

aranjate de către Societatea de binefacere „Bessarabeţ”. De către d-re şi tineri 

s-a jucat frumosul vodevil al d-lui V. Alecsandri Cinel Cinel. Rolul lui Graur l-a 

jucat d. Madan, iar al Floricăi, d-ra Sârbu. Au mai luat parte în vodevil d-rele 

A. Dicescu, I. Dicescu, T. Suruceanu, N. Semigradov, Savoischi ş.a. şi tinerii 

Popa, Razu, Suruceanu, Popescu, Andronovici, Gumalica, ş.a. O mulţime 

de ofiţeri şi funcţionari ruşi, guvernatorul Basarabiei, generali, ş.a., au luat 

parte cu familiile lor. Când s-a ridicat cortina, lumea era parcă fermecată de 

priveliştea uimitoare: porturi naţionale, grai românesc, tablouri cam uitate, 

579 T. Burada, Teatrul în Moldova, Bucureşti, 1975, p. 89. 

580 Sincronism european şi cultura critică românească, Bucureşti, 1984, p. 184. 

581 Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie (Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului 

Bucureşti), Bucureşti, 1996, p. 152. 

582 Ibidem, p. 163.


177 

dar scumpe sufletului nostru. Artiştii amatori cu mult drag jucau rolurile lor. 

Mai cu deosebire d. Madan în Graur a arătat un adevărat talent de artist. 

S-au cântat mai multe cântece bine aranjate şi executate perfect... Aplauzele 

îndelungate ale publicului au fost cea mai dreaptă şi mai bună răsplată pentru 

tinerii artişti” 583 . 

În aceeaşi ordine de idei, în ziua de 31 ianuarie 1909 la Chişinău se dă o altă 

reprezentaţie teatrală, despre care ziarul ieşean Evenimentul scria: „O frumoasă 

prezentaţie teatrală şi un grandios bal au avut loc astăzi în teatrul „Blagorodnoe 

Sobranie” dat de boierii moldoveni din Chişinău. D-na Elena Cononovici şi 

comitetul organizator telegrafic a invitat pe d. P. S. Alexandrescu să binevoiască 

a lua parte la reprezentaţia teatrală în rolul lui Colivescu din „Florin şi 

Florica”. Sala era mai mult ca plină, că lumea era nevoită să stea şi prin sălile 

de intrare... 

D-ra Serbova-Sârbu în rolul Floricăi era încântătoare, interpretarea dată 

era uimitoare, gingăşia jocului a fost fascinantă, nenumărate aplauze şi rechemări 

au fost răsplata din partea publicului. D. Madan în Florin a fost adevărat 

actor schimbările ce impun rolul, au fost redate cu mult talent, despre d. P. S. 

Alexandrescu în rolul lui Colivescu e de prisos să vorbim, căci e prea cunoscut 

în Chişinău ca artist de valoare, aplauzele în tot timpul actului erau nesfârşite, 

ca şi chemările. La finele piesei s-au dansat hora, Frumuşica şi Mureşeanca de 

către toate domnişoarele şi domnii care luaseră parte...” 584 . 

La 9 februarie 1912 această trupă prezintă piesa lui C. Negruzzi „Doi ţărani 

şi cinci cârlani”în teatrul „Blagorodnoe Sobranie” din Chişinău. În ziarul Mişcarea, 

un oarecare Rinaldo sub titlul „Impresii”, scrie următoarele despre această 

serbare: „Se dădea o serbare moldovenească pentru mărirea averii orfelinatului 

din Chişinău. Lume multă – elită şi mare însufleţire. Se juca o piesă 

românească „Doi ţărani şi cinci cârlani” de C. Negruţi. Rolurile de femei au 

fost susţinute de două d-re din elita Chişinăului, iar rolurile bărbaţilor de d-l 

Madan, cunoscut ziarist, şi d-l Petre Alexandrescu – pensionar al teatrului 

din Iaşi – poftit pentru a le da concursul. Vodevilul lui Negruţi, departe de a 

avea vreo valoare dramatică, are totuşi vorbe de spirit şi unele situaţii nimerite. 

Publicul a râs mult şi a aplaudat des. Se juca „moldoveneşte” şi publicul 

român a fost entuziasmat” 585 . După ce descrie jocul actorilor, autorul adaugă: 

„Vodevilul Doi ţărani şi cinci cârlani a fost primit cu entuziastă bunăvoinţă, ceea 

ce nu se întâmplă acum pe scenele din Regat. Nimerit ar fi să se joace mai 

583 Neamul românesc, 15 februarie 1908. 

584 Evenimentul, 31 ianuarie 1909. 

585 Mişcarea, februarie 1912.

178 

Lucia Sava 

des piese româneşti, nevoia se simte şi va fi asigurată izbânda iniţiatorului. 

Aplauzele, ce ridicau cortina de atâtea ori, îmi trezeau în suflet o caldă, dar 

stânjenitoare înduioşare” 586 . 

Citatele de acest gen pot fi foarte numeroase. Astfel, de exemplu, „În seara 

zilei de 25 ianuarie/ 7 februarie 1918, locuitorii oraşului Chişinău au vizionat 

spectacolul „Răzvan şi Vidra” de B. P. Hasdeu în interpretarea actorilor ieşeni. 

La sfârşitul spectacolului, deputatul V. Ţanţu, preşedintele Societăţii culturale 

„Făclia”, a dat citire unei adrese de mulţumire, în care a arătat năzuinţa românilor 

basarabeni „de a fi şi ei cândva uniţi cu toţi românii şi de a alcătui cu toţii 

la un loc o Românie nouă...” 587 . 

Fragmentele prezentate mai sus ne demonstrează că, cu toată asprimea 

regimului ţarist în Basarabia, au existat şi începuturi de teatru românesc. 

Aceste reprezentaţii, deşi aveau uneori un caracter mai mult sau mai puţin 

accidental, erau primite cu căldură de publicul chişinăuean. 

Primele încercări de creare la Chişinău a unui teatru particular de operă au 

fost făcute în anul 1910. Ideea aparţinea Bojenei Victorovna Belousova, fiica 

nobilului basarabean Victor Antonovici Iacubovici. Aceasta era proprietara 

magazinelor de muzică din Chişinău, care serveau şi în calitate de centre de 

propagare a artei muzicale şi teatrale 588 . Pentru organizarea teatrului de operă, 

ea este ajutată de directorul şcolii de muzică G. I. Seidler, absolvent al Conservatorului 

din Paris (clasa vioară şi teoria muzicii), precum şi de V. S. Karmilov, 

absolvent al Conservatorului din Moscova, care în scurt timp reuşeşte să creeze 

nu numai o clasă serioasă de canto solistic, dar să organizeze din nou corul şi 

orchestra copiilor de la aceeaşi şcoală 589 . Deşi au fost făcute mai multe eforturi 

în această direcţie, primele montări de spectacole de operă apar în 1918, 

odată cu deschiderea Operei din Chişinău (primul spectacol de acest gen are loc 

la 6 august 1918). 

În pofida încercărilor de teatru înfăptuite, în perioada de la începutul 

secolului al XX-lea, trebuie remarcat, că adevăratul teatru din Chişinău, şi 

respectiv, din Basarabia, a fost înfiinţat mai târziu, după Marea Unire. Viaţa 

teatrală între Prut şi Nistru va cunoaşte un avânt în perioada imediat următoare 

după Marea Unire, şi anume, în anii 1918-1923. În această perioadă a 

făcut primii paşi teatrul naţional din Basarabia. O instituţie teatrală cunoscută 

în Basarabia era Teatrul Popular din Chişinău, activitatea căruia se va face 

586 Ibidem. 

587 Gh. Cojocaru, Consideraţii cu privire la unirea Basarabiei cu România // Destin românesc, 

nr. 4, 1996, p. 54-72. 


589 Ibidem, p. 17.


179 

cunoscută abia după anul 1920, când acesta, depăşind dificultăţile de ordin 

fracţionar, va reuşi să captiveze atenţia publicului chişinăuean 590 . 

Despre acelaşi Teatru Popular, ca şi despre funcţia teatrului în general, 

se menţiona într-un articol din presa timpului: „Raţiunea de a fi a teatrului 

este funcţia lui de culturalizare...Nu intrăm în analiza pricinilor pentru care 

publicul din Chişinău nu frecventează teatrul. Fapt e că teatrul din localitate 

nu-şi îndeplineşte rolul pe care îl are. Şi dacă publicul nu se înghesuie la teatru, 

atunci teatrul trebuie să caute publicul, adaptându-se la cerinţele şi condiţiile 

locale. Teatrul din localitate trebuie să aibă mai mult o funcţie culturală de 

educaţie a maselor...” 591 . Cadrul de dezvoltare a teatrului din Basarabia devine 

favorabil odată cu modificările legislative făcute în acest domeniu al culturii 

de guvernul României întregite. 

Printre alte modalităţi de petrecere a timpului liber pot fi evidenţiate vizitele 

la muzeu (imaginea 25). În perioada de la începutul secolului al XX-lea, 

în Chişinău, ca şi în alte mari oraşe ale Europei, existau persoane pasionate 

de obiecte de artă şi valoare, colecţiile cărora vor sta la baza fondării muzeelor 

private ale epocii. Descriind evoluţia muzeului basarabean din această 

perioadă, cercetătoarea E. Ploşniţă remarcă faptul că încă în ultimul deceniu 

al secolului al XIX-lea este organizat Muzeul Zemstvei, iniţial cu profil limitativ 

de muzeu agricol, apoi cu caracter zoologic, agricol şi de artă casnică, care 

îşi va lărgi treptat profilul, datorită donaţiilor, devenind un adevărat centru 

de cercetare locală. Acesta participă la mai multe expoziţii, cum ar fi cea din 

anul 1901, organizată la Sankt-Petersburg, unde sunt expuse preparate anatomice, 

biologice şi embriologice la congresul medicilor şi naturaliştilor ruşi, 

fiind apreciate de experţii ruşi; sau, cea din 1913, care are loc în acelaşi oraş, 

unde sunt prezentate prosoape şi covoare moldoveneşti 592 . Despre organizarea 

unor expoziţii periodice cu caracter agricol la Chişinău menţionează un 

martor al timpului, P. Mihail 593 . 

Dispunând de un program favorabil, deoarece „vizitatorii particulari din 

oraş puteau veni între orele 11 şi 14 în zilele de duminică, în timp ce pentru 

cei veniţi din alte localităţi şi pentru cei în grup vizitarea muzeului se făcea în 

orice zi la orice oră”, vizita la muzeu devine curând una dintre modalităţile 

frecvente de organizare a timpului liber a locuitorilor oraşului Chişinău, cât 

590 Gh. Cojocaru, Contribuţia Basarabiei la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc în primii ani 

după unire // Destin românesc, nr. 4, 1997, p. 92. 

591 A. Burlacu, Literatura interbelică din Basarabia între regionalism şi unitate spirituală românească // 


592 E. Ploşniţă, Muzeul Basarabean în fluxul istoriei, Chişinău, 1998, p. 47. 

593 P. Mihail, Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1993, p. 113.

180 

Lucia Sava 

şi a oaspeţilor capitalei. Acest fapt îl consemnează şi numărul în creştere al 

vizitatorilor muzeului menţionat. Astfel, dacă în primii ani ai existenţei muzeului 

numărul vizitatorilor, atât al adulţilor, cât şi al elevilor este notat printr-o 

cifră comună, începând cu anul 1900 înregistrarea acestora se face separat, 

motiv care ne permite să conchidem că numărul vizitatorilor creşte. De altfel, 

conform datelor prezentate de cercetătorii acestei probleme, dacă în anul 

1900 numărul vizitatorilor atinge cifra de 2 000, atunci în anul 1911 muzeul 

a fost vizitat de 14 562 de adulţi şi 11 463 elevi, ceea ce constituie, în total, 

26 025 vizitatori ai muzeului 594 . 

Conform afirmaţiilor aceleeaşi autoare, colecţiile din acea perioadă erau 

eterogene, acestea se găseau în casele bogate din Chişinău, precum şi în conacurile 

din provincie. Ele cuprindeau: picturi, sculpturi, piese de mobilier, 

numismatice, arme, obiecte de podoabă, bijuterii, medalii, obiecte din faianţă, 

porţelan sau argint 595 . 

Aceste colecţii erau completate cu obiecte aduse din străinătate, îndeosebi, 

din Franţa, Germania sau Rusia. Semnificative sunt, în acest sens, muzeele 

particulare, care concentrau pasiunea nobilimii de a acumula curiozităţi ale 

naturii şi obiecte rare (o colecţie de acest gen a alcătuit încă la mijlocul secolului 

al XIX-lea A. Ruppert, olandez de origine, fost guvernator al Siberiei de 

Est), care reprezintă primul tip de muzeu privat din Basarabia 596 . 

O altă colecţie de acelaşi fel a fost cea a lui I. Suruceanu, care în anii ’80 ai 

secolului al XIX-lea conţinea: „3 000 de antichităţi egiptene, un număr enorm 

de amfore antice, toarte de amfore ştampilate, vase greceşti şi romane, 75 

000 de obiecte de sticlă, bronz, argint şi aur, 202 unităţi de cercei şi inele din 

metale preţioase, 8 000 de monede vechi din aramă, aur şi argint şi o bibliotecă 

cu 3 500 volume”. Această colecţie va fi împărţită şi achiziţionată pe părţi 

de muzeele din Odessa, Herson, Moscova, astfel, încât în anul 1915 din ea 

rămăsese numai biblioteca, care cuprindea mai multe cărţi în limbile română, 

franceză, germană, latină şi greacă; încetând a mai exista după anul 1918 597 . 

Demn de evidenţiat este şi faptul că printre colecţionari erau reprezentanţi 

ai diferitor categorii sociale, ca urmare, conţinutul colecţiilor reflectă, pe 

de o parte, pasiunile personale ale titularului, iar pe de altă parte, realizările 

ştiinţifice ale perioadei în care acesta a trăit. 

Dezvoltarea domeniului muzeal, cât şi creşterea numărului de colecţii ale 

obiectelor de artă individuale a determinat participarea chişinăuenilor la dife- 

594 E. Ploşniţă, Muzeul Basarabean în fluxul istoriei, Chişinău, 1998, p. 50. 

595 Ibidem, p. 33. 

596 Ibidem, p. 33. 

597 Ibidem, p. 36-38.


181 

rite expoziţii de artă, cum ar fi cea din 1902 la Sankt-Petersburg sau organizarea 

unor expoziţii locale. În cadrul acestora sunt expuse publicului diferite 

obiecte de artă care reflectă modul de viaţă al perioadei. Ca urmare, acest gen 

de manifestaţii culturale se bucură de o atenţie sporită din partea locuitorilor 

oraşului, cât şi a vizitatorilor străini. Astfel, de exemplu, expoziţia agricolă 

şi industrială din anul 1903 a fost vizitată de 32 880 de vizitatori cu bilete şi 

7 832 de elevi care au asistat la ea gratuit, găsind un bogat material de documentare 

şi cercetare 598 . 

Faptul că oraşul Chişinău devine un adevărat centru muzeistic 599 este 

susţinut şi de apariţia Muzeului de Istorie (creat de Comisia Gubernială Ştiinţifică 

a Arhivelor din Basarabia, autor Ion Halippa) şi Muzeul Bisericesc (creat în 1906 

de Societatea Istorico-Arheologică Bisericească din Basarabia), care avea trei secţii: 

numismatică, carte veche şi veşminte bisericeşti. 

Aşadar, vizita la muzeu intră în viaţa cotidiană a locuitorilor oraşului 

Chişinău, devenind una dintre modalităţile de organizare a timpului liber, dar 

şi o posibilitate de a-şi îmbogăţi cunoştinţele despre tradiţiile locale, precum 

şi cultura generală a vizitatorului. 

Percepută mai mult ca o activitate de eliberare a spiritului, morală, decât 

un divertisment în sensul adevărat al cuvântului, vizita la biserică şi asistarea 

la slujbele religioase obişnuite sau de sărbătoare reprezintă o preocupare a 

cetăţeanului simplu, dar şi a elitei societăţii chişinăuene. 

În perioada cercetată, Chişinăul poseda o frumoasă catedrală, construită în 

centrul oraşului, în care se aflau sarcofagele arhiepiscopilor Dumitru Sulima, 

Antonie şi Mitrofan, precum şi numeroase biserici: Măzărachi, Sf. Arhanghel, 

Sf. Ilie, Buna Vestire, Sf. Gheorghe, Sf. Haralampie şi altele 600 . 

Potrivit martorilor perioadei, dar şi descrierilor istoricului român N. Iorga, 

„Chişinăul e un oraş bisericos. Prin toate părţile, pe jos în trăsuri, vezi preoţi 

chemaţi pentru deosebite pricini la mitropolitul-eshar al ţării, care e astăzi un 

rus. Ei se înfăţişează neobişnuit pentru noi: pălărie neagră, tare sau moale, 

fără margini mari, un lung anteriu de culoare cenuşie, pantaloni care se văd 

dedesubt. Poartă părul împletit în coadă sau răsfirat în viţe neunse care fâlfâie 

sălbatic. Pe piept le atârnă o cruce argintie prinsă cu un lanţ de grumaz. Merg 

rău, repede şi nu fac nici o impresie de demnitate cucernică în alergăturile 

acestea a lor...” 601 . Descriind în continuare instituţiile de cult basarabene, 

autorul menţionează: „Bisericile sunt multe, din toate stilurile. Una parcă a-şi 

598 Ibidem, p. 43. 

599 E. Ploşniţă, N. Răileanu, Pagini de muzeografie basarabeană, Chişinău, 1999, p. 33. 

600 Z. Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, p.61. 

601 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, p. 85.

182 

Lucia Sava 

aduce aminte de clădirile moldoveneşti, dar, dacă te uiţi bine, vezi că are în 

litere de aur, o inscripţie polonă. Altele au tot felul de umflături, turnuleţe, 

coperăminte verzi. Am văzut chiar un paraclis, la şcoala de fete, care era săpat 

în piatră, de o deosebită îngrijire. Cui îi place stilul muscălesc, poate să admire: 

oricum sunt mari, curate şi bine înconjurate...” 602 . 

Referindu-se la rolul religiei în viaţa poporului basarabean, N. Popovschi 

constată că „religia nu numai a păstrat nevătămate în sufletul lui aceste puteri 

sufleteşti ale neamului, ci şi a creat acea încordare care poate înlesni mult 

rezolvarea problemelor mari ale vieţii...” 603 . 

Fire religioasă, dar şi morală în acelaşi timp, basarabeanul îşi organiza 

timpul liber, fiind preocupat de purificarea sa spirituală, prin acţiuni directe 

(cum ar fi iertarea păcatelor la biserică), dar şi indirecte, prin activităţi caritabile, 

de ajutorare a aproapelui. În acest sens, la Chişinău apar la începutul 

secolului al XX-lea o serie de societăţi, având diferite scopuri, care contribuie 

la transformarea oraşului în centru urban şi cultural. Astfel, în anul 1911 

este înfiinţată Societatea Frăţimea profesorilor de religie din Basarabia, care avea 

scopul de a uni pe toţi profesorii de religie din şcolile secundare şi medii, de 

a se ajuta reciproc la realizarea datoriilor pe care le aveau faţă de biserică şi 

şcoală, de a colabora la predarea religiei şi a educaţiei morale şi religioase a 

elevilor etc. 604 . Această societate urmărea, pe de o parte, promovarea valorilor 

culturale şi ştiinţifice locale, iar pe de altă parte, şi scopuri caritabile, de a 

ajuta anumite categorii sociale vulnerabile ale societăţii. De exemplu, potrivit 

surselor timpului, „ca să ajute pe orfanii din Basarabia, s-a înfiinţat încă de 

curând un comitet la Chişinău, având în frunte pe Preacuvioşia sa părintele 

Arhimandrit Gurie şi pe domnul Pelivan. Pentru scopul atât de creştinesc, 

comitetul a primit din România un ajutor începător de 100 000 lei, iar Banca 

Naţională a României a dat 50 000 lei. Se va urma adunare de daruri şi aici în 

ţară şi suntem încredinţaţi că fiecare om de inimă va ţinea să fie scris, cu cât 

poate mai mult în şirul celor ce au dăruit pentru frumosul scop. 605 Donaţiile 

obţinute, atât cele obţinute de la populaţia locală, cât şi cele externe, urmau să 

fie transferate la orfelinatele din Chişinău şi din alte localităţi ale Basarabiei. 

Având acelaşi scop, al carităţii, Congresul eparhial din 1910 înfiinţează din 

mijloacele personale ale clerului basarabean, provenite din cotizaţiile anuale, 

două burse a câte 100 ruble fiecare, pe lângă şcoala de fete, pentru copilele 

învăţătorilor din şcolile bisericeşti, indiferent de clasa socială; de asemenea, 

602 Ibidem, p. 85. 

603 N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 2000, p. 15. 

604 Luminătorul. 1909-1918, p. 72. 

605 Ibidem, p. 76.


183 

fixează o sumă anuală în folosul casei de ajutor reciproc a învăţătorilor din 

şcolile bisericeşti pe calea reţinerii a câte 50 de copeici din cotizaţiile personale 

ale clericilor şi tot acest congres hotărăşte înfiinţarea, pe seama fabricii eparhiale 

de lumânări, mai multe burse pe lângă şcoala eparhială de fete, pentru 

copilele învăţătorilor din şcolile bisericeşti 606 . 

Timpul liber putea fi „omorât”, de asemenea, prin intermediul plimbărilor 

în parc. Prin grija autorităţilor locale, parcurile şi locurile de agrement 

erau întreţinute în bună ordine şi curăţenie. Este cunoscută, în acest sens, 

decizia conducerii oraşului Chişinău referitoare la reconstrucţia şi reamenajarea 

parcului central de odihnă, Grădina Publică, care este cel mai vechi parc 

din oraş, conceput şi amenajat în manieră clasică. Aici, locuitorii oraşului, 

istoviţi după o zi de muncă, puteau merge la plimbare sau să se aşeze pe o 

bancă, pentru a asculta muzica locală şi a pentru a da frâu liber imaginaţiei. 

De multe ori parcul reprezenta locul de întâlnire cu prietenii, pentru a 

discuta pe diferite teme sau pentru a juca cărţi. Această pasiune, foarte frecventă, 

a locuitorilor oraşului Chişinău va fi oarecum „legalizată” după Unire. 

Prin Legea 3843 din 22 decembrie 1918, preţurile la cărţile de joc de la 1 februarie 

1919 se fixează 40 lei pentru cărţile de joc pentru cercuri; 20 de lei – cărţile de 

joc calitatea I; 10 lei – cărţile de joc calitatea II 607 . De menţionat, prin aceeaşi 

lege se adăugau la cărţile pentru cercuri şi de calitatea I încă câte 4 lei, iar cele 

de calitatea II – câte 2 lei, sume care urmau să constituie fonduri de donaţie 

pentru „Familia luptătorilor”, Societatea invalizilor şi Societatea ortodoxă din 

Basarabia 608 . 

Prin urmare, concepute în sens larg, divertismentele atestate ca modalitate 

de petrecere a timpului liber de către locuitorii oraşului Chişinău în perioada 

de la începutul secolului al XX-lea sunt foarte complexe şi comportă un 

conţinut foarte divers. De la cele cu o tentă a dezvoltării intelectuale, cum ar 

fi spectacolele de teatru şi film sau cititul cărţilor, vizitele la muzeu ş.a., la cele 

care constituie o simplă relaxare, de tipul plimbărilor prin parc sau jocul de 

cărţi, toate modalităţile de divertisment descrise reprezintă, de fapt, atitudini, 

comportamente ale vieţii cotidiene şi ale mentalităţii chişinăuenilor în pragul 

unui nou secol. 

606 Şcoala Moldovenească. Revista Asociaţiei Învăţătorilor Moldoveni din Basarabia, 1917. 


Basarabia economică, nr. 2-8, Chişinău, 1919, p. 68. 

608 Ibidem, p. 68.

184 

CAPITOLUL VI 

MORAVURILE. LUMEA INTERLOPĂ 

Lucia Sava 

Nivelul de dezvoltare al unei societăţi este privit şi apreciat în strânsă 

legătură cu principiile morale ale acesteia, cu modul de viaţă stabilit de către 

membrii săi, cu regulile nescrise primite din strămoşi şi transmise ca moştenire 

din generaţie în generaţie. O societate nu poate fi apreciată la justa ei 

valoare, dacă nu-i sunt cunoscute şi apreciate valorile şi principiile morale 

după care se conduce; doar cunoscându-le, putem evidenţia particularităţile 

de evoluţie ale ei într-un anume cadru cronologic, numai astfel putem explica 

şi justifica anumite acţiuni ale reprezentanţilor ei. 

Studierea modului de viaţă cotidiană şi trasarea unor caracteristici ale 

mentalităţii locuitorilor oraşului Chişinău ar fi incompletă fără a face referinţă 

la concepţiile etice, fără a include principiile morale după care aceştia se 

conduceau în viaţa de zi cu zi. 

Ca şi oricare altă societate, cea chişinăueană îşi stabilise la începutul secolului 

al XX-lea regulile de viaţă, în mare parte moştenite de la generaţiile anterioare, 

dar în acelaşi timp completate cu noi trăsături, ca urmare a contextului 

social-politic şi cultural specific al perioadei. 

Centrul de gravitaţie al dezvoltării şi transmiterii moravurilor chişinăuenilor 

era concentrat, în primul rând, în sânul familiei, aici, de la naştere, copilul 

primea de la părinţi educaţia, pe care mai apoi avea să se bazeze pe parcursul 

întregii sale vieţi. Urmează şcoala, al cărei rol fundamental era de a consolida 

principiile morale de viaţă, obţinute în familie, precum şi de a-l ajuta pe 

individ să se încadrează în societate. 

Viaţa religioasă, economică, juridică, politică, morală, viaţa publică şi viaţa 

privată sunt toate încheiate în jurul familiei, formând un tot coerent, apărând 

oamenilor ca un fapt de „drept natural”, o creaţie a divinităţii, o necesitate 

organică de viaţă 609 . 

Pe de altă parte, familia este cea care formează o treaptă medie şi o instituţie 

de trecere între individ şi societate. În primul rând, prin creşterea individului 

ca pe un viitor membru al societăţii, socializându-l pedagogic, şi în al 

doilea rând, oferindu-i în tot decursul vieţii lui un sprijin şi un loc de refugiu 

în lupta pe care acesta o duce pentru viaţa socială. În al treilea rând, prin 

faptul că familia a fost întotdeauna cea mai directă şi cea mai firească dintre 

comunităţile umane impuse, în jurul ei s-au închegat o serie de activităţi care 

ţin de creşterea fizică şi morală a indivizilor. 

609 X. Costaforu, Cercetarea monografică a familiei. Contribuţie metodologică, Bucureşti, 2005, p. 10.


185 

Prin urmare, datorită importanţei pe care o deţine, familia a ajuns să 

formeze o unitate perfectă, o reproducere în mic a unei societăţi, cu toate 

aspectele şi problemele acesteia, dar având un spirit de corp şi o conştiinţă 

comună mult mai acută 610 . 

Datorită condiţiilor de trai diferite, dezvoltării inegale, sau pur şi simplu 

unei inegalităţi de interese între diverse grupuri familiale, s-a ajuns uneori la 

o autonomizare a fiecărui grup familial, ceea ce a dus la consolidarea caracterului 

lor de unitate socială distinctă. 

Spre deosebire de lumea rurală, în cadrul de viaţă urban, mediul de familie 

se schimbă: individul este mai izolat, el se prezintă ca unitate economică şi 

morală de sine stătătoare, iar aceste aspecte îşi lasă amprentele asupra dezvoltării 

sale psihosociale. 

În această ordine de idei, trebuie de menţionat că principala deosebire 

între familia vest-europeană şi cea din sud-estul Europei (sau din Balcani) 

nu rezidă atât în diferenţele cantitative 611 , cât în faptul că în Balcani tipul 

de familie extinsă sau multiplă reprezenta mai des şi pentru o perioadă mai 

lungă de timp un stadiu de dezvoltare a ciclului de viaţă individual al familiei. 

Aceasta însemna că, înainte să se separe, generaţiile trăiau împreună o perioadă 

mai îndelungată. 

Adepţii teoriei mentalităţilor, care au abordat detaliat aspectele psihosociale 

ale familiei, au considerat că cea de tip mai restrânsă încurajează 

legăturile afective între partenerii conjugali şi între părinţi şi copii. Astfel, 

de exemplu, ca şi Ariès, L. Stone acordă o mare importanţă schimbărilor în 

metodele de îngrijire a copiilor în cadrul familiilor engleze, despre care consideră 

că generează în rândul adulţilor un sentiment de încredere 612 . 

În acest context, relaţiile dintre generaţii s-au modificat în timp. Generaţia 

mai în vârstă nu mai are foarte mare autoritate în ceea ce priveşte căsătoria, 

610 Ibidem, p. 35. 

611 Aceste diferenţe sunt determinate de densitatea medie a populaţiei, care în a doua jumătate 

a secolului al XIX-lea era mai mare în Vest, circa 46 locuitori pe km², în timp ce sudestul 

Europei avea mai puţin de 15. J. Goody, Familia europeană. O încercare de antropologie 

istorică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 132. 

612 De menţionat, analiza istorică detaliată a familiei din epoca modernă, elaborată de L. 

Stone, este plasată în contextul mai larg al schimbărilor survenite în mentalitatea timpului. 

Astfel, vastele şi subtilele schimbări culturale se reflectau în schimbarea modului în care 

membrii familiei se raportau unul la celălalt în ceea ce priveşte aranjamentele legale, structura, 

cutuma, puterea, sentimentele şi sexul. Schimbările respective au debutat în Anglia 

şi cea mai radicală a fost trecerea „de la distanţare, consideraţie şi patriarhat” la „individualismul 

afectiv”, pe care autorul o consideră ca fiind cea mai importantă mutaţie în 

mentalitatea epocii moderne. Ibidem, p. 179-183.

186 

Lucia Sava 

munca sau rezidenţa care depind de decizia statului (dacă ne referim la şcolarizare) 

sau de cea a individului, pe măsură ce el îşi găseşte un loc de muncă 

şi pleacă de acasă. Sub acest aspect, relaţiile dintre generaţii devin mai puţin 

tensionate; ele sunt mai distante sub aspect fizic şi social, dar mai apropiat în 

alte privinţe. 

Totodată, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în condiţiile 

producţiei industriale, munca femeilor se deosebea mult de cea din perioadele 

anterioare, deoarece ea presupunea mult timp petrecut în afara casei. 

Pentru prima dată, cel puţin pentru majoritatea morală, munca femeii se afla 

în conflict cu obligaţiile sale casnice. Astfel apare conceptul de „maternitate 

morală”, care presupunea că îngrijirea copiilor şi administrarea gospodăriei 

formau cea mai meritorie misiune a unei soţii 613 . 

Revenind la situaţia din oraşul Chişinău în perioada cercetată, izvoarele 

timpului conţin o varietate foarte mare de articole cu caracter educativ, moral, 

prin intermediul cărora autorii acestora îşi propun să consolideze principiile 

unei educaţii sănătoase ce ar permite dezvoltarea unei societăţi armonioase 614 . 

Astfel, autorii unor articole, publicate în presa periodică a timpului încearcă 

să convingă cititorul despre sacralitatea căsătoriei: „Prin taina cununiei, bărbatul 

şi femeia se întorloacă pe toată viaţa până la moarte. Pentru aceasta mirele şi 

mireasa, dorind a se cununa, sunt datori să socoată dacă se plac unul pe altul. 

Aceasta trebuie să ştie şi părinţii lor. Dar la noi lucrurile se fac fără întrebarea 

copiilor...” 615 . În continuare, autorul argumentează necesitatea cunoaşterii 

celor doi viitori parteneri de viaţă, şi, mai ales, convingerea acestora, fără 

intervenţia părinţilor, de a lua decizia de căsătorie. 

Pe de altă parte, remarcăm în mentalitatea epocii importanţa care se 

acorda căsătoriei religioase, „căsătoria civilă fără solemnitatea religioasă era 

privită ca şi concubinajul...” 616 . Anume ceremonia de oficiere a ritualului religios 

îi conferea acesteia caracterul divin, îi asigura permanenţa şi armonia 

viitorului cuplu. În pofida încercărilor autorităţilor, dar şi a întregii societăţi, 

de a menţine numărul căsătoriilor încheiate, atestăm în presa periodică a 

timpului, o rată înaltă a divorţurilor printre chişinăueni. Conform unor date, 

doar în anul 1914, la consistoriul religios din oraşul Chişinău, care constituia 

organul abilitat pentru desfacerea căsătoriilor, erau depuse mai mult de 100 

613 Ibidem, p. 187. 


615 Luminătorul. Jurnal Bisericesc, 1909-1918, nr. 6, 1910, p. 27. 

616 Preot Gheorghian, P., Căsătoria ca act civil şi ca taină bisericească // Luminătorul, anul LVII, 

nr. 7, 1 martie 1924, p. 15-18.


187 

de cereri, printre care se găseau şi persoane cu vârsta ce depăşea 50 de ani 617 . 

În acelaşi context se înscrie cererea înaintată de soţia locotenentului-colonel 

I. Rutkovski organelor abilitate pentru desfacerea căsătoriei 618 . 

Printre cauzele frecvente ale deciziilor de divorţ sunt menţionate: infidelitatea, 

violenţa, beţia unuia dintre soţi etc. În unul din articolele presei 

timpului se evidenţia: „Cele mai importante motive pentru care căsnicia putea 

fi desfăcută din cauza bărbatului erau, ca şi în cazul femeii, condamnarea 

pentru o faptă penală, conspirarea împotriva stăpânirii, infidelitatea, violenţa, 

patima beţiei. Totuşi, infidelitatea masculină era până la un punct tolerată: 

căsătoria se desfăcea doar dacă soţul, căzând în dragostea altei femei, nu se va 

părăsi de aceasta niciodată. În timp ce infidelitatea masculină era privită mai 

mult ca o cădere în dragoste, cea feminină era privită aspru de societate.” 619 . 

Prin urmare, cauza primordială a divorţurilor rămânea a fi infidelitatea. Presa 

timpului scoate în evidenţă o serie de cazuri de infidelitate; de cele mai multe 

ori acestea veneau din rândurile bărbaţilor, însă există suficiente cazuri de 

înşelăciune din partea femeilor, cu toate că acestea erau ascunse de ochii lumii 

cu mai multă înţelepciune. 

Deşi putem vorbi despre existenţa unui cod al bunelor maniere, bazat pe 

principii ca: bunul-simţ, respectul reciproc, corectitudinea, cinstea, omenia, 

onestitatea etc., locuitorii oraşului Chişinău sunt puşi de multe ori în situaţia 

de a alege între aceste principii şi „plăcerile” vieţii. 

Una dintre problemele primordiale cu care s-a confruntat moralitatea societăţii 

chişinăuene la începutul secolului al XX-lea a fost beţia. Acest fenomen, 

apărut încă în secolul trecut, cunoaşte o amploare deosebită în perioada 

studiată de noi, fiind răspândit în întreaga Europă. Consecinţele sale asupra 

vieţii sociale sunt evidente: degradarea personală, dezonorarea familiei, demoralizarea 

societăţii. 

Chiar dacă autorităţile (statul, biserica) se implică de nenumărate ori pentru 

a stopa acest flagel negativ al societăţii, situaţia era cu greu ţinută sub control. 

Încă în Raportul Guvernatorului Basarabiei din 12 martie 1897 se menţiona, 

printre altele, că s-au realizat: „Fapte bazate pe articolul 5, conform căruia 

introducerea monopolului vânzării vinului a adus populaţiei progres în starea 

ei socială şi morală...”, ca urmare, „beţia a scăzut şi gălăgia şi bătăile s-au 

împuţinat. În centrele oraşelor, unde siguranţele erau pline cu beţivi asemenea 

cazuri sunt rare...” 620 . În continuare, în raport sunt evidenţiate consecinţele 

617 Cuvânt Moldovenesc, 1913-1916, p. 35. 


619 Cuvânt Moldovenesc, nr. 5, noiembrie 1913, p. 35. 

620 Raportul Arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului din 3 aprilie 1919 Cu privire la rezultatele aplicării

188 

Lucia Sava 

pe care le-au avut acţiunile întreprinse de autorităţi pentru a controla cazurile 

de beţie. Totodată, sunt propuse şi o serie de măsuri, cum ar fi: micşorarea 

numărului localurilor care comercializează vin şi alte băuturi alcoolice; deschiderea 

acestora la ore fixe; elaborarea unui regulament de eliberare a băuturilor 

acasă la consumatori numai cu bani numerar; toate aceste măsuri având 

ca scop final – micşorarea numărului de persoane consumatoare de băuturi 

alcoolice 621 . 

Aceste măsuri sunt completate prin altele, care au menirea de a pedepsi 

drastic persoanele implicate, sunt stabilite măsuri punitive, sunt organizate 

diferite campanii de informare a maselor, dar şi măsuri educative pentru a 

limita la maximum numărul persoanelor posedate de patima beţiei. 

Conform deciziei Dumei orăşeneşti din anul 1914, se interzicea deschiderea 

localurilor de comercializare a băuturilor alcoolice în piaţă, în apropiere 

de instituţiile şcolare, spitale, instituţii judiciare, Grădina Publică, cât şi de 

către particulari, care nu întruneau anumite condiţii 622 . 

Presa periodică a timpului a menţinut, de asemenea, această campanie 

împotriva alcoolismului. Într-un articol al timpului citim: „Împotriva alcoolismului 

şi înainte de război se ridicau glasuri domoale. Era şi nu era un 

pericol. Azi însă a devenit ameninţarea unei catastrofe. Împrejurările de după 

război au dat alcoolului intensitate, de distrugere în cârdăşia cu bolile legate 

de el.” 623 . Autorul descrie astfel stările provocate de alcool: „În căruţă stau 

femeile, cu ochii injectaţi, cu obrajii ca coaja de rac fiert, bolborosind cuvinte 

neînţelese...” 624 şi în continuare se întreabă: „Degradare morală? Nu mai e 

vorba de ea acum, în faţa otrăvirii permisă, constantă, susţinută... Pericolul 

cel mare e degenerarea fizică...Nu numai beţia prin sine este ameninţătoare, 

ea merge mână în mână cu sifilisul şi tuberculoza...” 625 . 

Aşadar, numărul considerabil de persoane aflate sub influenţa băuturilor 

alcoolice, cât şi consecinţele alcoolismului, cu toate încercările autorităţilor, 

rămâneau încă evidente asupra societăţii chişinăuene. 

În perioada cercetată au fost elaborate legi şi regulamente care stabileau 

noi restricţii pentru populaţie. Măsurile de prevenire şi combatere a acestui 

monopolului asupra alcoolului şi influenţa lui asupra populaţiei // Basarabia economică, nr. 3-4, 

1919, p. 44. 

621 Ibidem, p. 46. 

622 Сборник обязательных для жителей города Кишинева постановлений // Ведомости Кишиневской 

Городской Думы, Nr. 2, январь 1914. 

623 I. Simionescu, Beţia // Foaia plugarului, an. III, nr.8, august 1923, p. 265-268. 

624 Ibidem, p. 266. 

625 Ibidem, p. 266.


189 

viciu al societăţii chişinăuene vor fi aprofundate după Unirea Basarabiei cu 

România. În acest context, guvernul român a adoptat, între altele, Legea 3261 

din 5 octombrie 1918, care fixa taxa de 5 ruble pentru vadra cu vin; de menţionat, 

că această lege intrase în vigoare încă în anul 1917. O alta, Legea 611 

din 9 februarie 1919, fixează noi taxe: 10 lei/deca cu vin, 5 lei/ vin taxat, 6 lei 

vin netaxat 626 . Astfel, după Marea Unire, lupta autorităţilor şi a întregii societăţi 

române împotriva degradării morale a individului din cauza alcoolului 

continuă. 

În conformitate cu Raportul Arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului din 3 

aprilie 1919 „vânzarea alcoolului a trecut sub controlul statului, ceea ce a avut 

un efect bun asupra populaţiei...” 627 . În continuare se precizează că „după 

introducerea monopolului asupra alcoolului, vânzarea rachiului fabricat din 

pâine a scăzut şi s-au micşorat beţiile.” Ca rezultat al acestor măsuri, putem 

vorbi despre o îmbunătăţire materială, sanitară şi morală a oraşului Chişinău. 

În acest context, referindu-se la ameliorarea situaţiei, autorul raportului 

subliniază: „cârciuma rămâne a fi localul tuturor relelor, al hoţilor, al speculanţilor, 

care foloseau munca ţăranilor. Odată ce au fost luate toate măsurile 

necesare pentru combaterea situaţiilor cauzate de inspiraţiile lui Bachus, 

starea de spirit în oraş s-a mai îmbunătăţit. Oamenii vin mai des la biserică, îşi 

petrec serile unindu-se, iar unii dintre ei citesc...” 628 . 

În strânsă legătură cu beţia, şi fumatul constituie un viciu obişnuit. Această 

pasiune la modă în Europa nu întârzie să cunoască amploare şi în rândurile 

populaţiei oraşului. 

În unul din articolele perioadei, Ioan Savca, cetăţean de rând al societăţii 

chişinăuene, povesteşte: „...de la 12 ani am început să fumez..., de la 20 – am 

fumat în continuu. La 30 de ani aveam dureri de inimă, de cap...” 629 . Autorul 

nu uită să menţioneze cheltuielile imense suportate pentru acest deliciu: „Din 

cauza sărăciei fumam mahorcă, în toată luna fumam mai bine de un funt 

care ţine 30-35 copeici. Pe hârtie şi sârnici cheltuiam 20 copeici. Aşa în an pe 

fumare cheltuiam 6 ruble, iar în 30 de ani am fumat 180 de ruble, am fumat 

nouă puduri de mahorcă, iar în ele au fost vreo două funturi de iad, nicotină, 

626 Raportul Arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului din 3 aprilie 1919 Cu privire la rezultatele 

aplicării monopolului asupra alcoolului şi influenţa lui asupra populaţiei // Basarabia 

economică, nr. 3-4, 1919, p. 44. 

627 Ibidem, p. 46. 

628 Ibidem, p. 46. 

629 I. Savca, Pentru ce am lepădat eu fumarea tiutiunului // Luminătorul, an. VIII, nr. X, 1915, 

p. 45.

190 

Lucia Sava 

o picătură din care îi destul ca să otrăveşti pre cel mai vârtos câine...” 630 . În 

continuare, în convingerea de a fi ascultat de persoanele tentate să încerce 

fumatul, autorul evidenţiază consecinţele negative ale acestui obicei: „Fumatul 

dăunează inimii, minţii (creierului), ochilor, dinţilor. Dar câte pojare s-a întâmplat 

prin case din pricina tiutiunului... Fumarea tiutiunului mai în scurt aduce 

numai stricăciune, dar răutatea aceasta creşte şi creşte. Fumează şi săracul, şi 

bogatul, bărbaţii, femeile şi copiii. Nu fumaţi! Jeliţi-vă pe sine! ” 631 . În pofida 

acestor îndemnuri destul de convingătoare, numărul fumătorilor din oraşul 

Chişinău este în continuă creştere, de cele mai multe ori această pasiune se 

întâlneşte printre bărbaţi, dar sursele timpului ne relatează despre cazuri de 

fumători printre femei, şi chiar printre copii. 

Atestăm la sfârşitul perioadei studiate o serie de măsuri care au menirea 

de a stabili un cadru legislativ adecvat – de a trece sub monopolul statului 

rezervele de tutun, precum şi produsele fabricate din acesta. Acţiunile de 

acest gen sunt continuate şi după Unirea Basarabiei cu România. În perioada 

menţionată au fost promulgate câteva legi, destul de reprezentative în această 

direcţie. Astfel, potrivit Legii 1188 din 17 mai 1918, are loc rechiziţionarea 

tutunurilor din Basarabia 632 . De asemenea, prin Legea 2059 din 10 august 1918 

se stabilea preţul tutunurilor din Basarabia rechiziţionate pentru trebuinţele 

statului la 200-350 lei/pud. Trebuie evidenţiat faptul că fixarea preţurilor era 

făcută de către Regia Monopolului de Stat a României. În acelaşi context, prin 

intermediul Legii 3119 din 24 octombrie 1918 se autorizează menţinerea taxei de 

40 ruble/pud tutun din recolta anului 1918 633 . 

Criminalitatea a constituit una dintre problemele majore cu care s-au 

confruntat autorităţile, dar şi locuitorii de rând ai oraşului Chişinău la începutul 

secolului al XX-lea 634 . Cronicile timpului ofereau un spaţiu destul de 

important acestei teme, care reprezenta un interes aparte pentru rubricile 

ştirilor de senzaţie din oraş. Majoritatea cazurilor se încadrau în infracţiunile 

mai mărunte, care erau, de regulă, soluţionate de poliţia locală şi puteau fi 

date publicităţii. Zonele unde era concentrată mai mult lumea interlopă, erau 

Malina Mare şi Malina Mică, dar se întâlnesc informaţii despre reprezentanţii 

unor grupări criminale şi la periferiile oraşului. 

630 Ibidem, p. 46. 

631 Ibidem, p. 47. 


Basarabia economică, nr. 2-8, Chişinău, 1919, p. 68. 

633 Ibidem, p. 68. 


fila 1.


191 

Conform cifrelor oficiale oferite de zemstva oraşului, în Chişinău, timp 

de un an (august 1900 – august 1901), se găseau în arest: după proclamarea 

sentinţei, pentru a-şi executa sentinţa deja dată, 1 937 bărbaţi şi 302 femei, în 

total – 2 239 persoane. Numărul persoanelor aflate în reţinere pentru cercetare 

era mai mic, circa 402 bărbaţi, 54 femei, în total – 456 persoane. Aceste 

persoane urmau să fie cercetate penal pentru a li se stabili sentinţa definitivă, 

uneori timp de câteva luni 635 . 

Cele mai frecvente cazuri de infracţiuni ale perioadei înregistrate în oraşul 

Chişinău sunt furturile, jafurile la drumul mare, acte de agresare fizică, dar se 

întâlnesc şi violuri, omucideri. 

În unul dintre ziarele perioadei se menţionează că la data de 12 mai 1910 a 

fost emisă sentinţa în cazul cercetărilor penale a 32 de persoane, care, dânduse 

drept slujitori ai bisericii locale, au sustras, timp de 20 de ani, bunuri materiale 

(covoare, prosoape etc.), dar şi sume mari de bani de la locuitorii oraşului 

şi din alte localităţi ale Basarabiei. 31 de persoane au fost lipsite de avere, fiind 

private de libertate pentru o perioadă de 2 ani, iar unei persoane i s-a aplicat 

sentinţa privaţiunii de libertate timp de 1 an, în aceleaşi condiţii 636 . 

Într-un alt articol, preotul F. Petrovici evidenţiază trăsăturile acestor 

deprinderi ale unora dintre locuitorii oraşului Chişinău: „Furtişagul la noi 

atâta-i de răspândit, că adeseori el cu îndrăzneală şi fără ruşine se face în ziua 

amiaza mare. Este un păcat mare... la noi rădăcina patimii se sădeşte încă 

din copilărie prin nebăgarea de seamă a părinţilor...” 637 . Autorul încearcă să 

găsească câteva metode de soluţionare a acestor cazuri, subliniind, că „părinţii 

trebuie să le insufle copiilor că, e păcat mare, că furt este de acu şi acela care 

rupt numai o poamă din grădina străinului...” 638 . În acelaşi timp, el este de 

părere că „precum pentru lupta cu beţia se întocmesc deosebite obşti, cercuri 

de trezie, şi aduc mare folos norodului, aşa trebuie pentru lupta cu furtişagul” 

şi că „marele ajutor în această luptă trebuie să-l aibă şcoala, care trebuie să 

înveţe pe fiecare elev să fie om cinstit şi creştin adevărat, să nu ieie nimic fără 

ştirea stăpânului...” 639 . 



1901, c. 178. 


fila 1. A se vedea şi Extras din Aviz, Nr. 178, al şedinţei Comisiei juridice a Basarabiei din 9 

decembrie 1919// Buletinul Cercului de Studii şi propagandă cooperatistă pentru Basarabia, nr. 2, 

august 1920, p. 3. 

637 Preot F. Petrovici, Despre lupta cu furtişagul // Luminătorul, an. V, nr. VIII, august 1912, 

p. 74. 

638 Ibidem, p. 74. 

639 Ibidem, p. 75.

192 

Lucia Sava 

Despre faptul că infracţiunile erau destul de frecvente în oraşul Chişinău 

în perioada de la începutul secolului al XX-lea ne demonstrează încercările 

întreprinse de autorităţile oraşului de a stabili liniştea şi ordinea, de a calma 

spiritele printre locuitorii capitalei. 

Conform raportului din anul 1915 privind activitatea organelor de urmărire 

penală din oraşul Chişinău, reprezentanţii departamentui vizat au asistat pe 

parcursul acestui an la manifestările de ordin social din oraş, au supravegheat 

regiunile suprapopulate, cum ar fi pieţele, gările, teatrele etc., precum şi localurile 

comerciale (magazine, lombardul ş.a.), au patrulat pe străzile principale 

ale oraşului, pentru a reduce numărul infracţiunilor şi al furturilor 640 . Drept 

urmare, numărul acestora (619 infracţiuni cu caracter diferit) s-a micşorat, 

comparativ cu anul anterior, 1914, când în oraş au fost înregistrate cu 144 

cazuri de încălcare a legii mai mult (tabelul 38). Conform datelor extrase din 

acelaşi raport, în anii 1912-1915, în oraşul Chişinău cele mai multe infracţiuni 

le constituie furturile (cifra acestora variază de la 758 în 1912, 816 în 1913, 

671 în 1914 şi 566 în anul următor). Numărul agresiunilor fizice este diferit; 

astfel, în 1912 au fost înregistrate 65 de cazuri, iar în 1915 – doar 10. Cât 

priveşte jafurile, tâlhăriile, au fost cunoscute 39 de cazuri în 1912, numărul 

acestora reducându-se până la 19 în anul 1915. În acelaşi sens, escrocheriile, 

delapidările de bani şi alte infracţiuni de acest gen înregistrate în 30 situaţii 

în 1912 s-au micşorat ca număr, astfel încât în anul 1915 sunt cunoscute 

doar 2 cazuri. Comparativ cu infracţiunile, crimele, omuciderele ocupă un 

număr mai redus (până la 7 cazuri pentru fiecare din cei patru ani evidenţiaţi 

în acelaşi tabel). În total, în anul 1912 au fost comise 1080 de infracţiuni, în 

anul 1913 numărul acestora scade până la 986 şi 763 în 1914, în timp ce în 

anul 1915 au fost deschise dosare penale pentru 619 cazuri 641 . Şeful Secţiei 

de cercetare penală, I. Dobrovoliski, constată că cele mai multe infracţiuni 

au fost comise în sectorul 2 de poliţie al oraşului Chişinău, care era cel mai 

populat, urmează apoi celelalte sectoare – 3, 1, 4 şi 5. Situaţia furturilor, care 

reprezentau 94,8% din numărul total al infracţiunilor comise în anul 1915, era 

diferită de la o persoană la alta; astfel, 11,5% ocupau furturile până la 5 ruble; 

18,3% – cele până la 10 ruble, 25% – până la 25 ruble, 21,2% – până la 50 

ruble, 11% – până la 100 ruble, 7,7% – până la 300 ruble, 2,8% – până la 500 

ruble şi doar 2,5% constituiau persoanele care au comis furturi în sume mai 

mari de 500 ruble 642 . Aşadar, majoritatea furturilor înregistrate în capitală în 

640 Краткий исторический очерк противо-раскольнической миссии в Кишиневской Епархии с 1813 

до 1910 года, Кишинев, 1909, c. 5. 

641 Ibidem, p. 7. 

642 Ibidem, p. 8.


193 

anul 1915 sunt cele mărunte, fapt care ne permite să conchidem că acestea nu 

erau realizate de grupări criminale, ci de persoane individuale care urmăreau 

însuşirea unor bunuri pe căi mai uşoare. Pe de altă parte, această situaţie ne 

permite să rezumăm, că furturile mărunte frecvente din oraş ţin de mentalitatea 

de epocă a orăşeanului, potrivit căreia era mai simplu şi mai comod să 

extragi bunuri şi obiecte mărunte de la persoane individuale, decât să jefuieşti 

bănci. 

Problema criminalităţii existente în capitala Basarabiei a constituit subiectul 

de dezbateri în cadrul mai multor adunări ale zemstvei oraşului, care a încercat 

să determine cauzele acesteia şi a luat unele măsuri pentru combaterea ei 643 . 

Presa timpului evidenţiază unul dintre cazurile, când în urma unei operaţiuni 

reuşite poliţia a ucis pe unul dintre „autorităţile” lumii interlope, un oarecare 

Mihail Kudelikin, a cărui grupare era „specializată” în jafuri în suburbiile 


În majoritatea cazurilor, poliţia se confrunta cu o serie de probleme de 

natură birocratică, cum ar fi: tărăgănarea cazurilor din diferite motive, clasarea 

cazurilor din insuficienţă de probe etc. Trebuie menţionat faptul că o bună 

parte a cazurilor de cercetare penală vizau, în primul rând, populaţia de rând 

a oraşului. Din aceste considerente, de cele mai multe ori, cel care întâmpina 

cele mai multe piedici din partea justiţiei era tocmai cetăţeanul obişnuit. 

Inutilele şi interminabilele adresări către instanţele judiciare îl epuizau fizic şi 

moral pe cetăţeanul basarabean, el fiind nevoit să-şi cheltuie cele de pe urmă 

mijloace financiare: „jalea te cuprinde când vezi pe bietul moldovean rupt şi 

flămând, poate cu o bucăţică de mămăligă rece în traistă, umblând pe uliţele 

târgului şi căutând „advocaţii” sau „ablacaţii” şi judecătoriile unde el duce 

cea de pe urmă bucăţică, ruptă din gura copiilor lui flămânzi, lepădaţi acasă, 

poate cu mama lor bolnavă...” 644 . Aşadar, încă din perioada de la începutul 

secolului al XX-lea, întâlnim trăsăturile tipice ale justiţiei actuale, birocraţia, 

şi, pe de altă parte, corupţia şi mita sunt foarte frecvente, acestea fiind însoţite 

de incompetenţa specialiştilor în domeniu, precum şi de lipsa de scrupule a 

unora dintre ei. 

Cea mai veche meserie din lume, prostituţia, făcea parte, de asemenea, din 

viaţa cotidiană a locuitorilor oraşului Chişinău. Deşi reprezentau o categorie 

a marginalilor, fiind excluse din societatea propriu-zisă, din considerentul că 

acestea promovau valori şi principii de viaţă amorale, prostituatele îşi prac- 


Земства, часть III, 1904-1913 годы, Кишинев, 1914, c. 23-25. 

644 Glasul Basarabiei, 1913-1914.

194 

Lucia Sava 

ticau meseria în case de toleranţă sau în mod clandestin. Conform afirmaţiilor 

istoricului I. Scurtu, o bună parte din ele proveneau din mediul rural, care 

venite în lumea confuză a oraşului, care nu permitea la fel de bine controlul 

social al persoanei, şi, în plus, aducea mai uşor şi mai mulţi bani, se dedau 

acestor practici 645 . 

Pe lângă prostituatele de meserie existau doamne şi domnişoare care, exercitând 

diferite funcţii, cum ar fi cea de servitoare, chelneriţă, cameriste de 

hotel etc., îşi rotunjeau veniturile întreţinând relaţii sexuale cu clienţii 646 . În 

cazurile menţionate, prostituţia se practica în hoteluri, băile publice, cârciumi, 

precum şi acasă la fete. 

Dat fiind faptul că prostituţia era practicată mai mult la oraş, decât în 

mediul rural, se considera, că acesta constituie mediul favorabil dezvoltării 

imoralităţii, desfrâului, câştigului fără muncă, a unor activităţi care permiteau 

adunarea unei averi mai mari pe căi mai uşoare. Conform Recensământului de 

la 1897, în oraşul Chişinău erau înregistrate oficial 125 femei şi 2 bărbaţi care 

practicau legal propstituţia în oraş 647 . 

Pe de altă parte, consecinţele acestei plăceri, pe lângă remuşcările morale, 

certurile în familie şi divorţurile nenumărate erau, de asemenea, numărul de 

boli venerice aflat în creştere. Rapoartele autorităţilor locale ne permit să 

concluzionăm, că acestea din urmă reprezentau o problemă majoră atât din 

punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere sanitar, medical. 

Astfel, conform Raportului zemstvei orăşeneşti privind bolnavii de sifilis în 

anul 1900, în oraşul Chişinău situaţia era următoarea: bolnavi de această boală 

pentru prima dată erau 101 persoane; dintre care – 62 bărbaţi şi 39 femei. În 

raport se menţionează că numărul bolnavilor s-a aflat în scădere comparativ 

cu anul 1899, când au fost înregistrate 203 cazuri. Raportată la vârsta bolnavilor, 

situaţia era cel puţin uimitoare: bolnavi cu vârsta cuprinsă între 25-60 

ani au fost depistate 61 cazuri, iar de la 15-25 ani – 25 persoane 648 . 

Doi ani mai târziu, într-un alt raport, sunt evidenţiate o serie de alte boli 

infecţioase cu care se confrunta populaţia oraşului Chişinău. În raportul 

privind epidemiile şi sifilisul în judeţul Chişinău în perioada de la 1 ianuarie 

645 I. Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, 2001, p.257. 

646 Ibidem, p. 257-258. 



c. 152-153. 



1901, c. 19-20.


195 

la 1 mai 1902 sunt făcute publice următoarele date: din cele 413 cazuri de 

boli infecţioase depistate şi aflate la evidenţă, în 96 de cazuri bolnavii sufereau 

de variolă, dintre acestea s-au înregistrat 8 persoane decedate; din 69 de 

persoane bolnave de difterie, 8 au decedat; din 59 de persoane care suferă 

de tuse convulsivă, 2 decedate; iar din 50 de persoane bolnave de vărsat de 

vânt au decedat 8. Printre alte boli depistate în anul 1902 au fost: 36 de cazuri 

de dizenterie; 19 persoane bolnave de tifos, din acestea – 2 decedate şi 14 

persoane bolnave de scarlatină, 4 persoane decedate 649 . 

Pentru a preveni răspândirea unui număr şi mai mare de boli, precum şi 

a creşterii numărului de bolnavi, conducerea oraşului ia o serie de măsuri 

menite să amelioreze situaţia. Astfel, în ziarul oficial Ведомости Кишиневской 

Городской Думы era făcut public orarul termenilor de izolare în instituţiile 

de învăţământ, în caz de depistare a unor boli, după cum urmează: pentru 

bolnavii de scarlatină – 12-14 zile, pentru persoanele care sufereau de vărsat 

de vânt – 15 zile, pentru persoanele infectate cu rujeolă era fixat un termen de 

recuperare de 16 zile, pentru cele bolnave de tuse convulsivă – 15-20 zile, iar 

pentru bolnavii de parotidită – 22 zile 650 . Acest orar bine determinat trebuia 

să fie respectat pentru a reduce numărul persoanelor infectate cu cele mai 

răspândite maladii ale timpului în instituţiile de învăţământ ale oraşului. 

În pofida problemelor majore menţionate anterior, putem afirma că societatea 

rămâne a fi totuşi una morală, având la bază nişte principii şi valori 

umane sănătoase. Acestea erau dezvoltate prin reprezentaţii săi: familia, 

şcoala, biserica, statul şi, nu în ultimul rând, fiecare cetăţean în parte. 

Despre principiile de organizare a modului de viaţă a locuitorilor oraşului 

Chişinău la începutul secolului al XX-lea găsim informaţii numeroase şi 

diverse în presa periodică a timpului. 

Într-unul din aceste articole se menţionează: „Una dintre simţirile care a 

ajutat la desăvârşita creşterii morale a lumii este blândeţea. Pilda vieţii dovedeşte 

că omul blând este fericit în orice parte a pământului şi în mijlocul 

oricărui fel de oameni ar trăi. Prin caracterul său blând va şti să îndrepte 

asupra-şi nu numai iubirea şi bunăvoinţa prietenilor, ci şi a duşmanilor ” 651 . 

Totodată, acţiunile de binefacere şi faptele de milostenie, de ajutorare a 

aproapelui erau mult apreciate şi sprijinite de instituţiile de cult ale perioadei. 

În raportul Dumei orăşeneşti se menţionează despre ajutorul acordat săra- 

649 Ibidem, p. 23-25. 

650 Расписание сроков изоляции учащихся в учебных заведениях // Ведомости Кишиневской 

Городской Думы, Nr. 70, декабрь, 1915. 

651 F. Sârbu, Despre blândeţe // Luminătorul, an. II, carta 1, 1909, p. 51-55.

196 

Lucia Sava 

cilor în anul 1912 652 . Conform datelor prezentate în raport, au parvenit 469 

cereri (400 orale şi 69 scrise), dintre care au fost satisfăcute 420, acordând 

ajutor în asigurarea cu produse în sumă de 283 ruble 94 copeici, închirierea 

spaţiului locativ – 63 ruble, cumpărarea îmbrăcămintei – 18 ruble, indemnizaţii 

de studii – 2 ruble, şi altele. De asemenea, au fost oferite 437 puduri 

de cărbune şi 273 puduri de lemne şi în timpul sărbătorilor de Paşti au fost 

asigurate 131 porţii alimentare pentru persoanele sărace ale oraşului. 

De asemenea, în mai multe articole din presa timpului găsim o serie de 

remedii pentru curăţarea sufletului şi a corpului de păcate, şi eliberarea spirituală, 

cum ar fi, de exemplu, postul, despre care se specifică: „Postul cel 

adevărat este înstrăinarea de răutăţi, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de 

clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos...” 653 . 

Dacă ar fi să analizăm principiile şi valorile morale care guvernau modul de 

viaţă şi mentalitatea locuitorilor oraşului Chişinău în perioada de la începutul 

secolului al XX-lea, acestea sunt evidenţiate în mai multe schiţe şi articole ale 

presei periodice ale timpului. Potrivit unui articol, „sănătatea este darul cel 

mai preţios, dat omului de Dumnezeu odată cu viaţa, ca să-l păstreze şi să-l 

înmulţească odată cu viaţa...” 654 . În acelaşi articol, autorul evidenţiază vrăjmaşii 

ei, care sunt următorii: „Murdăria, ea aduce toate bolile; aerul stricat, 

închis: întunericul şi umezeala; frigul; lenea; osteneala; lăcomia; gogoleala, 

frica; hrana proastă şi neîndestulătoare; beţia. Grozavi sunt dinţii acestui 

vrăjmaş care rod încet-încet din sănătate, afară că te fac să-ţi risipeşti averea şi 

să aduci în casă sărăcia; neînfrânarea poftelor trupeşti, care-l scurg de puteri 

şi aduc boalele; răutatea cu toate surorile ei, mânia, pizma, ura, răzbunarea, 

care-l aţâţă pe om să-şi verse veninul în altul. Însă până a-l turna în altul, se 

înveninează singur. Oastea întreagă a bolilor care abia aşteaptă ca vrăjmaşii 

enumeraţi să le facă loc şi să sară asupra sănătăţii şi s-o dea jos. Mai presus 

de toate – împăratul lor, întunericul minţii, neştiinţa.” 655 . Remarcăm faptul 

că autorul consideră drept cauze primare ale deteriorării sănătăţii fizice şi 

morale ale omului condiţiile externe ale organismului, cum ar fi murdăria, 

aerul închis, întunericul, umezeala etc., ca mai apoi să descopere o serie de 

factori de natură umană, care împiedică dezvoltarea armonioasă a individului, 

ca: lăcomia, lenea, frica, beţia, neînfrânarea poftelor trupeşti, etc. Însă cauza 

tuturor relelor este lipsa de cunoştinţe, precum şi absenţa dorinţei de a vrea 

652 Отчет по 2-3 уч. Городского Попечительства о бедных за 1912 год // Ведомости Кишиневской 

Городской Думы, Nr. 78, ноябрь 1913. 

653 Diacon Z. Smochină, Despre post // Luminătorul, anul LVII, nr. 7, 1 martie 1924, p. 15-18. 

654 P.H. Cuvânt despre sănătate // Foia plugarului, an. III, nr. 2, februarie 1923, p. 97-100. 

655 Ibidem, p. 98.


197 

să urmezi o cale dreaptă. În continuare, autorul evidenţiază şi ceea ce se află 

la polul opus, adică prietenii sănătăţii: „curăţenia; aerul curat; lumina soarelui; 

căldura; munca; stăpânirea de sine; cumpătarea; hrana folositoare; înfrânarea; 

bunătatea, voioşia şi pacea; doftorii; lumina ştiinţei şi învăţătura. Mai presus 

de toate stă stăpânul a toată lumea, Dumnezeu, care ne va ajuta când ne vom 

ruga lui cu toată inima şi cu toată puterea sufletului nostru...” 656 . În finalul 

acestui articol autorul conchide: „Omul este dator să fie fericit, dacă omul 

este nefericit, înseamnă că el este de vină.” 657 . 

În acelaşi context al dezvoltării principiilor morale ale vieţii cităm un alt 

articol al perioadei: „A creşte este pentru viaţă, iar viaţa trebuie să fie corespunzătoare 

cu viitoarea menire a omului. Dar omul este zidit pentru desăvârşire 

în bine, pentru apropiere către veşnicul izvor al binelui, pentru unirea 

cu Dumnezeu... Prin urmare, viaţa omului trebuie să corespundă cu această 

menire...” 658 . 

Pe de altă parte, unii autori încearcă să stabilească în articolele lor un cod 

al regulilor morale, valabile pentru întreaga societate chişinăueană. În unul din 

aceste articole citim: „Datoriile oamenilor sunt: a) să cinstim averea altuia; b) 

să ajutăm pe cei nenorociţi; c) să nu vorbim de rău pe nimeni; d) să ne împrumutăm 

unii pe alţii; e) să sfătuim de bine pe cei nepricepuţi şi căzuţi în greşeli; 

f) să ne ţinem de tocmelile făcute cu alţii; g) să nu ne placă a înşela pe nimeni 

nici cu cel mai mic lucru; h) să fim curaţi la suflet cu prietenii noştri...” 659 . 

Principiile enumerate constituie, în viziunea autorului, regulile de bază după 

care ar trebui să se conducă fiecare societate în evoluţia ei. 

Există o serie de articole care constituie o completare a principiilor evidenţiate 

anterior. În acest sens, într-un alt articol, autorul evidenţiază: „Mijloacele 

pentru desăvârşirea sufletească sunt realizarea de fapte bune” 660 , după care, 

sunt scoase în evidenţă mai multe trăsături care ar trebui să fie caracteristice 

unui om cu o conduită morală impecabilă, cum ar fi: „cumpătarea; tăcerea; 

orânduiala; hotărârea; economia; munca; inima deschisă; dreptatea; înfrânarea; 

curăţenia; sângele rece; nevinovăţia trupească; umilinţa.” 661 . 

Majoritatea articolelor selectate din presa periodică a timpului se axează pe 

principalele trăsături şi principii de viaţă de care trebuie să se conducă fiinţa 

656 Ibidem, p. 100. 

657 Ibidem, p. 100. 

658 D. Gr., Educaţia creştinească a copiilor // Luminătorul, nr. 13, 1924, p. 46-51. 

659 C. M., Datoriile oamenilor între dânşii // Cuvânt Moldovenesc. nr. 5, noiembrie 1913, 

p. 38-42. 

660 G. Aslan, Mijloacele pentru desăvârşirea sufletească // Cuvânt Moldovenesc. nr. 2, ianuarie 

1914, p. 19-26. 

661 Ibidem.

198 

Lucia Sava 

umană pe parcursul întregii sale vieţi. Autorii acestor articole susţin importanţa 

cunoştinţelor, a ştiinţei de carte, pentru a avea un mod de viaţă moral 

şi sănătos. 

În unul din articole, pentru a convinge românul basarabean de necesitatea 

instruirii tinerei generaţii, autorul (anonim) menţiona: „...Omul cu 

mintea ascuţită şi înţeleaptă prin învăţătură altfel trăieşte: îşi cunoaşte ţara, 

cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, nu se lasă înşelat la vânzări, la cumpărături, 

îşi cunoaşte drepturile, datoriile, îi mai chibzuit la trai, îşi caută de muncă mai 

cu pricepere...” 662 . 

Conştientă de misiunea onorabilă, dar şi de responsabilitatea care îi revine, 

şcoala încearcă să-şi îndrepte atenţia în instruirea, formarea şi dezvoltarea 

morală a tinerei generaţii. Astfel, de exemplu, în activitatea didactică, şi în 

cea educativă a Şcolii Spirituale de băieţi din Chişinău, remarcăm trecerea 

la aplicarea noilor măsuri de educaţie contemporană. Ca măsuri educative 

se propun: a permite elevilor să viziteze teatrul, circul, sărbătorile culturale, 

când direcţia şcolii va găsi aceasta de cuviinţă 663 . În anul 1908 circulara de la 

2-29 iulie a decis înfiinţarea şi organizarea excursiilor în seminarii şi şcolile 

spirituale. Au fost luate măsuri de pedepsire a faptelor urâte, imorale. Corpul 

didactic, care cunoştea pe fiecare elev, trebuia să-l treacă sub strictă supraveghere, 

să discute cu diriginţii, cu părinţii sau rudele elevului. De asemenea, erau 

prevăzute şi o serie de pedepse: observaţii din partea personalului educativ, a 

dirigintelui, directorului, scăderea notei la purtare, eliminarea pentru un timp 

sau definitivă a elevului din şcoală 664 . 

În concluzie, la începutul secolului al XX-lea, oraşul Chişinău se confruntă 

cu o serie de probleme menite să-i afecteze moralitatea, cum ar fi: alcoolul, 

fumatul, acţiunile de huliganism ale lumii interlope, prostituţia şi altele, care 

contribuie la degradarea morală şi spirituală a locuitorilor săi. 

În pofida existenţei acestor probleme, precum şi a altora de acest gen, societatea 

chişinăueană în ansamblul ei dispune de principii şi valori morale sănătoase, 

drept dovadă ne servesc argumentele aduse de numeroasele articole din 

presa periodică a timpului. În plus, intervenţiile nenumărate ale statului, argumentele 

Bisericii, educaţia obţinută în familie şi în şcoli contribuie la formarea 

fizică şi morală sănătoasă a indivizilor săi. 

662 Glasul Basarabiei, nr. 43, 1914. 

663 Luminătorul. 1909-1918, p. 42-47. 

664 Ibidem, p. 42-47.


199 

ÎNCHEIERE 

Analiza izvoarelor şi studierea lucrărilor ştiinţifice accesibile, la care am 

făcut referinţă în paginile studiului nostru, ne permit să evidenţiem mai multe 

concluzii referitoare la evoluţia vieţii cotidiene a locuitorilor oraşului Chişinău 

la începutul secolului al XX-lea (1900-1918). 

În perioada menţionată, oraşul cunoaşte o multitudine de transformări 

de ordin social, economic, politic şi cultural de amploare, fapt care ne determină 

să afirmăm că Chişinăul era principalul centru urban al Basarabiei şi 

unul dintre cele mai importante ale Imperiului Rus. În pofida contextului 

istoric defavorabil, creat ca urmare a intensificării politicii de rusificare şi de 

deznaţionalizare urmărită de autorităţile ruse, care aveau interese evidente în 

Basarabia, evenimentele istorice ale perioadei, revoluţia din anii 1905-1907 şi 

cea din 1917, şi-au lăsat amprentele asupra poporului român din Basarabia. 

Condiţiile istorice complexe au influenţat, de asemenea, viaţa cotidiană a 

oraşului Chişinău, organizată şi condusă după modele şi principii complexe. 

Elementele de modernizare, înregistrate la începutul secolului al XX-lea, 

pătrund în întregul oraş şi se resimt în aspectul exterior, precum şi în îmbunătăţirea 

nivelului de trai al locuitorilor săi. 

Oraşul Chişinău era construit, în mare parte, după modelul celorlalte oraşe 

mari ale Imperiului Rus: clădirile erau despărţite între ele prin străzi, grupate 

în cartiere şi zone urbane. Centrul capitalei era mai aglomerat, deoarece 

aici erau concentrate majoritatea clădirilor publice reprezentative: primăria, 

şcoala, catedrala, tribunalul, teatrul, cinematograful, librăria, magazine, bănci, 

etc., precum şi localuri de agrement: cârciumi, cafenele etc. În această parte 

a oraşului ritmul vieţii cunoaşte un caracter mai palpitant; aici apar primele 

elemente ale modernizării şi ale transformării oraşului într-un adevărat centru 

urban (prin construcţia de noi străzi, clădiri, monumente, schimbarea stilurilor 

arhitectonice). Ca urmare a eforturilor depuse de cei doi arhitecţi principali, 

A. Bernardazzi şi A Şciusev, în vederea reconstrucţiei oraşului, acesta îşi 

schimbă aspectul arhitectonic: este reamenajat parcul central, Grădina Publică, 

sunt construite primele edificii de proporţii cu aspect modern: de la blocuri de 

locuit la instituţii publice. De asemenea, sunt pavate străzile şi pieţele principale, 

sunt amenajate parcurile şi scuarele, o parte sunt iluminate etc. 

Tehnica de construcţie era destul de migăloasă, accentul punându-se pe 

calitate, pe respectarea stilurilor şi a simetriilor, pe bunul gust al artisticului. 

Relatările unor martori ai timpului constituie o dovadă certă a existenţei unui 

amestec al diferitor tendinţe arhitectonice, în dependenţă de preferinţele 

proprietarului sau ale arhitectului. Luate în ansamblu, acestea au menirea de a 

schimba aspectul exterior al oraşului, dându-i o tentă de modernizare.

200 

Lucia Sava 

Însă, la periferii oraşul arăta altfel: cu ulicioare înguste şi întortocheate, cu 

case mici acoperite cu draniţă şi stuf, împrejmuite cu grădini şi livezi. Acestea 

erau locuite de păturile cu venit modest şi de cele sărace ale populaţiei orăşeneşti. 

În pofida nivelului de trai scăzut, trebuie să menţionăm, spiritul naţional 

s-a păstrat nealterat anume în zonele de mahala ale oraşului. 

În acelaşi context, viaţa cotidiană a locuitorilor oraşului Chişinău la începutul 

secolului al XX-lea cunoaşte deosebiri substanţiale în comparaţie cu 

cea din alte oraşe ale Basarabiei, cu atât mai mult, ea diferă de cea de la sat. 

Pe de altă parte, oraşul Chişinău s-a format într-un mediu dominant rusesc, 

ca urmare a contextului politic al perioadei, fapt care a contribuit la crearea 

specificului evoluţiei vieţii cotidiene din acea perioadă. Chiar dacă Chişinăul 

rămânea în urmă comparativ cu marile oraşe europene în ceea ce priveşte 

organizarea modului şi a nivelului de trai al locuitorilor săi, el rămâne la începutul 

secolului al XX-lea principalul centru urban al provinciei, precum şi 

unul dintre oraşele cele mai importante ale Imperiului Rus. 

Accelerarea procesului de urbanizare şi de modernizare a oraşului poate 

fi remarcată şi în îmbunătăţirea mediului şi a nivelului de trai al locuitorilor 

oraşului Chişinău. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, datorită eforturilor 

depuse de autorităţile locale, a fost îmbunătăţită activitatea sanitară în oraş, 

au fost abordate şi soluţionate mai multe probleme de sănătate cauzate de 

bolile infecţioase frecvente (scarlatina, tuberculoza etc.) şi au fost luate mai 

multe măsuri pentru prevenirea lor, dar şi pentru menţinerea igienei şi ordinii 

sanitare în oraş. 

De asemenea, o serie de decizii ale Dumei orăşeneşti prevedeau crearea şi 

funcţionarea serviciilor de salubritate în Chişinău, care se făcea aproape zilnic 

în centrul oraşului şi de câteva ori pe săptămână la periferiile sale. Ameliorarea 

activităţii acestor servicii era importantă, în condiţiile în care Chişinăul 

era unul dintre cele mai populate oraşe ale perioadei. 

În acelaşi context, a fost îmbunătăţită asigurarea locuitorilor oraşului cu 

apă potabilă. De la punerea în funcţiune a primului apeduct orăşenesc, în 

anul 1892, au fost construite mai multe fântâni arteziene, o staţie de pompare 

cu cazangerie, cu scopul de a asigura populaţia oraşului cu apă potabilă. Deşi 

canalizarea propriu-zisă a oraşului Chişinău datează din anul 1912, aceasta 

funcţiona doar în partea centrală a oraşului, în regiunile periferice ale capitalei, 

asigurarea populaţiei cu apă era făcută în mare parte de la fântâni sau izvoare. 

Ca urmare a abordării acestei probleme, în anul 1914 este luată Decizia 

Comisiei de expertiză privind problema proiectării sistemului de canalizare în 

oraşul Chişinău realizat de firma „Vindşild şi Langhelotti”, fiind, astfel, parţial 

soluţionată această problemă.


201 

Aceeaşi situaţie cunoaşte şi iluminarea capitalei. Odată cu construcţia 

primelor centrale electrice a devenit necesară şi iluminarea electrică. În perioada 

cercetată sunt întreprinse mai multe acţiuni, care urmăreau instalarea 

lămpilor electrice pe străzile principale ale oraşului, cât şi în cele mai importante 

case particulare, iar funcţionarea felinarelor avea loc după un grafic 

stabilit de autorităţile capitalei. 

Iluminarea străzilor era o problemă importantă pentru locuitori, dar şi 

pentru conducerea oraşului pentru asigurarea unei vieţi decente. Aceasta avea 

loc în conformitate cu graficul determinat de conducerea oraşului în dependenţă 

de anotimp şi de regiunea urbană. Pe lângă consecinţele pozitive, iluminarea 

oraşului are şi unele repercusiuni negative, cum ar fi, de exemplu, creşterea 

riscului şi a numărului de incendii, pentru prevenirea cărora sunt luate 

noi măsuri, apar societăţi cu caracter particular, care se ocupau nemijlocit de 

aceste probleme. 

Instalarea reţelelor de comunicare telefonică în Chişinău a reprezentat un 

alt factor al modernizării oraşului. Acesta a contribuit la facilitarea răspândirii 

informaţiilor în oraş şi în exteriorul acestuia. Însă, la acest capitol rămâneau 

o serie de probleme nerezolvate, care vor fi depăşite după unirea Basarabiei 

cu România. 

Cercetarea mediului de trai al locuitorilor oraşului Chişinău în cadrul 

gospodăriilor individuale ne permite să evidenţiem următoarele particularităţi: 

urmărit din punctul de vedere al numărului de persoane, al nivelului de 

aerisire şi de iluminare a caselor, acesta era de patru-cinci ori mai redus decât 

prevedeau standardele perioadei. 

Totodată, în anii 1900-1918, oraşul Chişinău se caracterizează prin existenţa 

unui număr mare a localurilor publice, foarte diverse, atât din punctul 

de vedere al aspectului exterior, al arhitecturii, dar şi în ceea ce priveşte destinaţia 

acestui tip de construcţii. Acestea pot fi divizate, convenţional, în mai 

multe categorii: de la cele cu caracter social-cultural, cum ar fi bănci, magazine, 

teatre, cinematografe, librării etc., la localurile de agrement. De reţinut, 

dacă primele comportă un caracter mai oficializat, acestea din urmă (saloane, 

cârciumi, cafenele, berării) variază în funcţie de venituri şi de clientelă. Totuşi, 

în asemenea tip de local, viaţa urbană era mai vie, mai palpitantă. Aici, fără 

deosebire, aristocratul sau cetăţeanul simplu putea să trăiască ritmul vieţii în 

adevăratul sens al cuvântului; el putea să-şi dea frâu liber trăirilor şi sentimentelor, 

fără a fi împiedicat de principii sau de prejudecăţi. 

Dat în folosinţă încă în 1889, tramvaiul cu cai „konka” a favorizat circulaţia 

în interiorul oraşului, fiind înlocuit, în perioada studiată, cu tramvaiul

202 

Lucia Sava 

electric. Pentru circulaţia externă, cel mai frecvent mijloc de transport utilizat 

rămânea trenul. Autorităţile chişinăuene au elaborat mai multor decizii şi 

regulamente, care aveau scopul de a asigura confortul şi siguranţa călătorilor 

pe străzile oraşului Chişinău şi în afara lui. Cu toate acestea, în anul 1918, 

după proclamarea Marii Uniri, în cadrul procesului de reintegrare a Basarabiei 

în spaţiul românesc, avea să se descopere, printre alte probleme, una destul de 

acută comparativ cu celelalte provincii româneşti – cea a transportului public. 

La începutul secolului al XX-lea, în oraşul Chişinău se intensifică activitatea 

comercială şi industrială, deşi mai există elemente ale ramurii agrare 

dominante. Lumea comerţului urban al Chişinăului era foarte variată, iar veniturile 

obţinute de locuitorii oraşului variau în funcţie de averea personală, de 

serviciu, de situaţia de familie, precum şi de conjunctura economică şi socială. 

În acest context, trebuie menţionat faptul că veniturile locuitorilor oraşului 

Chişinău erau mai mari decât cele obţinute în celelalte oraşe şi localităţi rurale 

ale Basarabiei. Lucru firesc, în condiţiile în care acesta reprezenta capitala 

guberniei. În plus, la oraş rentabilitatea muncii industriale este superioară 

celei agricole. Modificările legale înfăptuite de autorităţile orăşeneşti aveau 

scopul de a îmbunătăţi condiţiile de trai şi de muncă ale locuitorilor oraşului. 

Astfel, pentru a ţine sub control situaţia comerţului urban, a fost introdus în 

Basarabia de la data de 1 ianuarie 1917 impozitul progresiv al venitului, care 

totuşi, ocupa un loc modest în bugetul oraşului pentru anii 1917-1918. De 

asemenea, o caracteristică importantă a evoluţiei raportului dintre venituri 

şi cheltuieli ale populaţiei oraşului Chişinău o constituie scăderea puterii de 

cumpărare a salariilor. Această evoluţie se explică prin creşterea preţurilor la 

produsele de primă necesitate (drept consecinţă a războiului, cât şi alte cauze 

economice), dar şi a creşterii numărului populaţiei urbane. 

Concepută în strânsă legătură cu mentalitatea şi cu modul de viaţă, vestimentaţia 

locuitorilor oraşului Chişinău (feminină, dar şi masculină) în perioada 

de la începutul secolului al XX-lea a fost marcată de o varietate a gusturilor şi 

a tendinţelor de modă. De regulă, asociată bunului gust şi al manierelor, dar şi 

categoriei sociale, căreia îi aparţinea individul, îmbrăcămintea chişinăuenilor 

a cunoscut o evoluţie remarcabilă, fiind adaptată împrejurărilor zilnice; ea 

devine mai practică, mai simplă şi mai comodă. În acelaşi timp, vestimentaţia 

era strâns legată de personalitatea celui care o purta, fapt care a determinat 

o varietate a stilurilor, tendinţelor şi a culorilor caracteristice cu tentă individuală. 

Cercetările efectuate ne-au permis să rezumăm că locuitorii oraşului 

Chişinău cunoşteau şi se adaptau, în viaţa cotidiană, tendinţelor modei euro-


203 

pene, îndeosebi, a celei franceze, engleze şi ruse despre care ne relatează 

din abundenţă presa periodică a timpului. Însă, ei încearcă să introducă şi 

elemente noi, originale prin intermediul croitorilor şi al magazinelor şi saloanelor 

de modă autohtone, care preluau modelele europene şi le adaptau la 

condiţiile şi la cerinţele clienţilor locali, reprezentanţilor înaltei societăţi chişinăuene. 

La polul opus, vestimentaţia categoriilor modeste ale populaţiei, care 

locuiau la periferiile capitalei, este mult mai simplistă şi mai puţin permeabilă 

la capriciile modei. 

Cât priveşte alimentaţia locuitorilor oraşului Chişinău, aceasta este în perioada 

anilor 1900-1918, de asemenea, foarte variată, atât din punctul de vedere 

al preparării bucatelor, cât şi în ceea ce priveşte localurile publice în care 

acestea erau servite. Regimul alimentar al chişinăuenilor comportă un caracter 

tradiţional, incluzând, de regulă, trei mese pe zi. Complexitatea lui depindea 

de situaţia materială, dar şi de principiile morale ale fiecărei familii sau individ 

în parte. 

Localurile publice, unde chişinăuenii puteau servi masa, variau de la restaurantele 

de lux, accesibile elitei oraşului, la cafenele şi cârciume, frecventate 

mai des de populaţia majoritară a oraşului. Aici chişinăuenii puteau servi 

o cină obişnuită, bucate preparate cu anumite ocazii sau, pur şi simplu, se 

puteau întâlni pentru a discuta problemele vieţii cotidiene. Cât priveşte preţurile, 

acestea par destul de accesibile pentru buzunarul unei persoane cu venit 

mediu, cu excepţia perioadei care include anii din ajunul şi de după Primul 

Război Mondial, când datorită condiţiilor social-economice şi politice cauzate 

de acest eveniment produsele de primă necesitate (pâinea, zahărul, uleiul etc.) 

puteau fi cumpărate de câteva ori mai scump. 

Concepute în sens larg, divertismentele atestate ca modalitate de petrecere 

a timpului liber de către locuitorii oraşului Chişinău în perioada de la începutul 

secolului al XX-lea sunt foarte complexe şi comportă un conţinut foarte 

divers. De la cele cu o tentă a dezvoltării intelectuale, cum ar fi spectacolele 

de teatru şi film sau cititul cărţilor, vizitele la muzeu, la cele care constituie o 

simplă relaxare, de tipul plimbărilor prin parc sau jocul de cărţi. Toate modalităţile 

de divertisment descrise reprezintă, de fapt, atitudini, comportamente 

ale vieţii cotidiene şi ale mentalităţii chişinăuenilor în pragul unui nou secol. 

Acestea erau „alimentate” de deciziile şi de intervenţiile nenumărate ale autorităţilor 

de a îmbunătăţi modul de viaţă materială şi morală al locuitorilor 

oraşului Chişinău, ca şi al tuturor românilor basarabeni. 

La începutul secolului al XX-lea, oraşul Chişinău se confruntă cu o serie de 

probleme de ordin moral, cum ar fi: alcoolul, fumatul, acţiunile de huliganism

204 

Lucia Sava 

ale lumii interlope, prostituţia şi altele, care contribuie la degradarea morală şi 

spirituală a locuitorilor săi. În pofida existenţei acestor probleme, precum şi a 

altora de acest gen, societatea chişinăueană în ansamblul ei dispune de principii 

şi valori morale sănătoase, drept dovadă ne servesc argumentele aduse 

de numeroasele articole din presa periodică a timpului. În plus, intervenţiile 

nenumărate ale statului, argumentele bisericii, educaţia obţinută în familie şi 

în şcoli contribuie la formarea fizică şi morală sănătoasă a indivizilor săi. 

Aşadar, în perioada anilor 1900-1918, viaţa cotidiană a locuitorilor oraşului 

Chişinău cunoaşte modificări substanţiale sub toate aspectele sale primordiale: 

habitat, vestimentaţie, alimentaţie, venituri şi cheltuieli, modalităţi de divertisment, 

dar şi principii morale, care au avut implicaţii profunde în procesul de 

urbanizare şi de modernizare a oraşului, dar şi asupra întregii societăţi.


SUMMARY 

INTRODUCTION 

205 

What is the meaning of „Daily Life”? Making up the place above all the 

political thinking and the existence thinking,the direct meaning of the term 

„daily life” would be something which imperceptibly makes us perceive 

everything that models our glance and hearing without paying attention to 

it because it includes everything that happens every day; everything that is 

common, usual, of every day.The world where a problem of „daily life” may 

show up is the world characterized by an isolated symbolic organization 

governed by a certain number of figures or instances excessing,dominating 

and supervising the scene of normal existence. 

To emphasize the complexity of daily life content, and also to remove 

some confusions regarding modalities of its interpretation from scientific 

point of view, we consider it is necessary to highlight some approaches in 

terms of daily life from the perspective of social and humanity disciplines 

related to the history. 

The explanations of „daily life” are of historical, sociological, psychoanalytical, 

anthropological, philosophical nature, however each of these human 

or social sciences has its own specific difference in the method and finality of 

cutting up the world of everyday life, in rational division of the reality as such 

and in its interpretation from different points of view. 

From sociological point of view, for example, Norbert Elias estimates 

that the definition of „daily life” depends largely on what it is not, that is, 

we could learn more about it from what doesn’t exist and from the qualities 

that its opposite is getting than from what it should be itself. From this 

point of view, „daily life” is a relative and variable term: its definition always 

depends on its correspondent,which could be different each time, in function 

of ending up the defining process and the one establishing the classifying 

criteria. In terms of time to daily life are opposed the days of festivity, holidays 

and vacation, in this sense, it appoints our every day activity; whether it 

is the opposite of the bourgeois luxury life, then through daily life we understand 

the worker’s or peasant’s way of being, who is caught by the routine of 

his everyday programme; from political point of view to daily life is opposed 

the life of leaders (kings, princes, presidents, ministers, etc.). 

Also, the daily life is tantamounted to private life (family, children, intimacy), 

which is opposed to public or professional life. The distinction 

between public and private space is very complex; for example, the dwelling

206 

Lucia Sava 

(which means the place of intimacy, meditation or reflection) can occur at the 

same time as a place of the daily life (sleeping, meals). Also, the street (the 

routine track or, on the contrary, as a place of unforeseen situation or event) 

or the place of work (which can signify the routine, or on the contrary, selfsurpass, 

self-realization). 

Another sociologist, Alfred Schutz, considers that the reality of the daily 

life is given by: 1) a specific tension of the consciousness that comes out 

from a fully attention to life; 2) a specific epoch in the form of the exclusion 

of suspicion;3) a form where the spontaneity,shown by the work, prevails; 

4) a specific form of the ego-experience; 5) a specific form of sociality; 6) a 

specific temporal perspective. 

For Erving Goffman, the daily life is a performance, and the personalities 

are its actors. Because of it the author was concerned to understand the 

ways in which the individual is being presented (that is it plays the role of a 

character) in the daily life of the organizations or of the public world, but 

also in other social „frameworks”, more or less closed or ritualized and even 

abstracted from everyday normality. 

Privileged space of Goffman’s studies is that of „closed systems”, namely 

of those with well delimited borders, in which the great part of our daily life is 

running. However, not the space closing interested Goffman particularly, but 

more precisely the openings established in terms of our social interactions 

by the continuity of the daily life. And these take a form similar to theatrical 

performance. 

From the philosophic point of view the daily life means the labour time 

among the holidays or the time forgotton among the historical events; it also 

means the routine, the triviality we surprizingly get out of, eventfully and 

exceptionally. The philosophers describe it sometimes as being a „parody of 

eternity”, due to its proportionality, elasticity and recurrence qualities; it is an 

ongoing present, shapeless and disoriented, closing in itself those concerned 

with ensuring the upcoming moment, disdaining rememorization or planning 

in the future. 

The daily area also designates the places of everyday ( home, street, place 

of work, etc.), each of them with its own openings and closings. Being an area 

negotiated between the rulers and their subjects, Michel Foucault defines it 

namely as: „The space we live in and are attracted by out of ourselves, where 

the erosion of our life, time and history takes place; this space which bites and 

crosses us is in itself also a heterogeneous space. In other words, we don’t live 

in a kind of vacuum, inside of which individuals and things could be placed.


207 

We live inside of a vacuum which would be colored with various shades and 

lights, we live inside of a set of relations that define the irreducible locations 

to each other and are absolutely not super-posable”. 

From the historical point of view, we can talk about daily life when its 

historicity appears , being understood as the occurence of problems in human 

existence. History (in its multidimensional dimensions: economic, political, 

cultural) would not be possible without ensuring physical and biological 

maintenance of the individual and community through work. Thus the world 

of daily life has always existed througout history, since the man has achieved 

social dimension, each generation sends only a certain organization of the 

world, performed by others and not by someone in particular. 

The subject of daily life is identical, equal, homogeneous. Life defined by 

„daily life” is a repetitive, mechanical life, a life lived in absence, a life which 

is passing by itself, the life reason in daily life is given by the pleasure found 

by people in repetitiveness .People simply want to live their today’s life as it 

was yesterday , the habits should remain intact, and the safety of yesterday 

should be perpetuated today. 

Also, we cannot solitary talk about daily life.The daily life involves 

publicity, division of the people and self-belonging to it. Any daily experience 

is a common experience, in the sense that the opportunity, its realization or 

interpretation cannot be achieved without any social framework, in the full 

material and spiritual presence of others. 

Who lives in the daily life? No way the noble or aristocrat who owe their 

nobility to some events that are not of the daily life’s order. The noble gets 

his nobility by recognizing the exceptional nature of an action. He is ennobled 

by the ceremony and ritual that take him out of the average. The worker, 

on the contrary, extracts his professional determination and confirmation by 

carrying out daily one and the same operations. More precisely he is as such 

because his days are identic to each other, one day is similar to the other one, 

none of his days differ from the other day. 

From this perspective, the daily life emerges when the exeptional leaves 

the history to be hidden in the shady and gloomy rooms of the past. It occurs 

when its subject, the simple man takes the place of his opposite: the exceptional 

man, the hero, the king, the prince. 

From mentioned above results the complex and sometimes contradictory 

nature to approach the subjects of daily life, the hard assemblage of a parahistoric 

discourse, because in his approach, the historian must always appeal 

to some aspects of daily life to others’ detriment.

208 

Lucia Sava 

Models and methods of research. Nothing is more difficult while 

addressing the daily life’s subjects than establishing some methods or models 

of research. The difficulty of the study results from the fact that „we are on 

the untouched field” (Ariès, Ph., Duby, G.), on which there are few forerunners, 

who tried to explore in this domain, and the informations which seem 

to be numerous at first glance, are spread out in all directions, so that the 

priority offered to some of them could be done to others’ detriment. 

To the mentioned above could be added the aspects of variety and 

complexity related to the problems of daily life. Due to the fact that history 

is related to the group of human beings rather than to an individual, because 

it is the history of societies, nations, civilizations, even mankind (P. Veyne), 

therefore that what represents a comunity, the historian will not tell, for 

example meals, all lunches and dinners of all the people, but he will refer to 

these meals, which together make up the cookery customs of a civilization, or 

he will tell the history of some society’s cuisine lasting during centuries.The 

difficulty gets even greater, with the mutual articulation and determination of 

both private and public spheres,all these brings to fear to be slipped over the 

history of individualism. 

From the other hand, the history is written through its own personality, 

namely based on a stock of knowledge (sometimes maybe confusing) that the 

author has gathered during his life time. This experience is transferable and 

cumulative, however it is not a proper research method because everyone 

makes his experience taking into consideration his own powers and will. This 

fact determines the individual character of the historical writings, which limit 

the historic objectivity together with the documentation gaps and experiences’ 

diversity. 

Defining the historian’s mission, which consists of bringing to order and 

selection of the documents, of the researchers,being carried out on the level 

of the gross document, the historian 

Marc Bloch specifies that „these products of unequal efforts should be 

classified, ordered, compared to each other” and then out of this material 

should be built the Sixteen Chapels of the history.” 

The study of the subjects describing the daily life or mentalities could 

be realized from different perspectives. As by the general approach to the 

history and social science, in such kind of studies are equally important the 

comparison and usage of models, the quantitative method and usage of social 

”microscope”. 

The comparison represents one of the favourite methods by the histo-


209 

rians, sociologists, anthropologists and psychologists.Emile Durkheim 

distinguished two types of comparison pleading for both of them. Firstly the 

comparison of societies fundamentally similar by structure, and secondly, the 

comparison of the fundamentally different societies. From the other hand, 

some historians have tended to reject the comparison, having the principle to 

be interested only in the peculiar, unique unrepeatable element. In this respect 

is significant the answer given by the sociologist Max Weber in 1914 to the 

historian Georg von Below, in terms of some debate on the urban history: 

„We absolutely agree that the history should determine what is specific to say, 

to medieval town, but this is not possible unless we discover first the other 

cities’ lacks (the ancient, Chinese, Islamic).” 

In terms of historical approach, the specification and generalization are 

complementary and depend on the comparison either it is explicit or implicit. 

Jack Hexter, the American historian divided the intellectuals into „those who 

see things in ensemble” and „those who split the thread into four”, pleading 

in favour of those from behind. 

The problem of comparison becomes evident in The Study Over the History 

worked out by Arnold Toynbee. The measure of the comparison was civilization, 

whereby the author distinguished about twenty civilizations in the world 

history. To enable the comparisons among these civilizations, the author had 

to reduce each civilization to a small number of features, creating this way the 

artificial barriers among these civilizations. 

The quantitative methods which are used in the historical research, are based 

on the analysis of the statistics related to the censuses, the price data, which 

may be useful in studying certain types of the human behavior and even 

human attitude. „The serial history” (histoire sérielle), is significant in this way, it 

takes many forms, from an entire research to the research on samples. It is 

used to study the group, but is also suitable for the research or for the relatively 

small elite society where the information is not uniform. 

Since 70’s years of the twentieth century, as well as the social anthropologists, 

sociologists have paid more attention to the micro-social analysis, 

and the historians to the micro-history. The aim of the micro-history is to 

choose a personal example to be studied in depth, it can be determined in 

representing in the miniature a situation which the historian already knows 

that the history is prevalent. Excepting the politics, there are few important 

phenomens of social life, that are closely related to the daily life, which allow 

micro-relevant and clear analysis on new issues that are already known in 

another way.

210 

Lucia Sava 

The historiography of the problem (theoretical approach of daily 

life). The studies concerning the aspects of the daily life are in very close 

connection with those addressing the peculiarity of the mentality. Therefore, 

in our study we will make several references to this subject, resulting attitudes 

usually progress daily lives of individuals in a certain society of a certain 

historical period. 

This new and exciting field of history, occurred, in the early twentiethcentury, 

historiography in a stream with a strong impact on contemporary 

universal historiography (La nouvelle histoire) – which inaugurated a new global 

perspective on the past, showing how, or rather methods, manners of past 

societies in which people see, perceive and imagine the world around them, 

as they see themselves and each other, and value the systems according to 

their shape attitudes, behaviors, reactions toward each other, as challenges to 

the natural social or political environment. 

The new historiography current, oriented on the research of the mentality 

and the imagination of a various historical periods in different areas of the 

civilization, revalorificated and shared in this context the history of daily life, 

trying to be a multidisciplinary approach in the mind; and the researchers 

concerned with these problems, use their efforts, procurement of related 

human social sciences, such as: social psychology, human geography, demography, 

history, sociolinguistics, semiotics, etc. Meanwhile, in the center of 

historical inquiry is not situated the abstract and universal human being, but 

the contrete historical human being, even more the human groups, collectivities, 

with their peculiarities. 

The historical roots of such an approach, innovative and exciting on the 

one hand, complex and difficult on the other one, must be searched deeply in 

the history, yet in its nineteenth and early twentieth century. 

Some interpretations of this kind could be even earlier. Concerning to the 

concept of history seen as an indication modern concept, Reinhart Koselleck 

notes that since 1765, in Gottingen, Christian Kestner raises the question: 

„If the utility of new history extends to individuals”. Of course, the author 

mentions, „the historiography we must portray a human being in his integrity, 

not only in rare and special instances, by dominating other people or 

dominating and conquering peoples of other countries”. 

In the late nineteenth century, some German historians have shown neoranke 

unhappy history. Among the most active critics was Karl Lamprecht, 

who denounced German official historiography to focus on political history 

and historical figures. He called for a „collective history”, which should take


211 

the concepts from other disciplines such as the social psychology and the 

human geography. „The history, argued Lamprecht, is primarily a sociopsychological 

science”. 

His conception of the history was continued by another German scientist, 

Otto Hintze, follower of Max Weber, one of the few historians who have 

treated the kind of history as required by Lamprecht, evolving beyond Ranke. 

Obviously, that Lamprecht’s attempts to break the monopoly of the political 

history failed in Germany, but they had significant echoes in the United 

States and France. Around 1890, the American historian Frederick Jackson 

Turner launched attacks against the traditional history in the same manner: 

„It must be taken into the consideration all the spheres of the human activity 

... No sector of the social life can be understood in isolation.” 

His contemporary, James Harvey Robinson, called also for the new history, 

a history of dealing with all human activities and to take the ideas from the 

anthropology, the economics, the psychology and the sociology. 

In France, 20th years of last century represented a new kind of the historical 

period, movement started by two professors at the University of Strasbourg 

Marc Bloch and Lucien Febvre. Review initiated by them, Annales 

d’histoire économique et sociale, criticized the traditional historians. Like their 

Germans and Americans predecessors, the two French historians opposed to 

the prevalence of political history, which wanted to replace with „a broader 

and more human history”, a history that includes all human activities and be 

less concerned about the story events further „structural analysis”, commonly 

used within the School of Annales’s historians. 

As Febvre and Bloch, historians wanted to use their information in the 

work of neighboring disciplines: geography, sociology, psychology, anthropology, 

etc.., Encouraging the interdisciplinary cooperation and making this 

history a position of hegemony among the social sciences. 

Trying to define the new directions of the historical research, L. Febvre 

argues that each civilization, each level of culture and social categories correspond 

to each his own mental equipment, which includes in its structure 

both, the educational concepts and the behavior. defined as a „life style”. M. 

Bloch’s conception of history is the objective of human being, which must be 

studied both as individuals and as a social factor. 

Therefore, The Annals School, gathered around the magazine founded by 

Marc Bloch, opposes the traditional historiography, which study too deep 

the well known events: it was history-treated-and-battles, but was still clearing 

a huge expanse of non-occurrence, which limits are difficult to be seen: the 

regional history, the mentalities, the safety of insanity or search over time.

212 

Lucia Sava 

M. Bloch’s originality of the history approach must be sought in three 

features: the expansion of a very long time to study a phenomenon, a research 

carried out simultaneously for the comparison purposes in the different 

regions of the same cultural areas, a nine reading of narrative texts and use 

of the sources unwritten to identify the traces of a ritual and a mental image. 

In other words, the researcher’s studies specified above concerns the 

reconstitution of a total history, which includes print material life, the social 

and political dimension of the mental and daily life, without which wouldn’t 

be completed the first one, in this case the historian follows up, according 

to the expression of F . Braudel, „long term history” (l’histoire de longue durée). 

Total history is defined by R. Aron as a history of people, many activities 

and their worlds from their way of dress and to share their way of praying. 

Another researcher of the period, P. Veyne, records that: today the history 

has attached the demography, the economy, the society, the attitudes and 

aspires to become a full history, to reign over virtually all its field. In other 

words, reproducing a total history of track correlation involves deeper the 

structures of the human life with its material factors and processes of the 

transformation of the social imaginary components and how to reflect their 

social environment. 

Starting from the research of these authors, the new generations of 

historians will require the daily problems, with the attitudes in the field of 

contemporary historiography. At this stage, the studies of daily life concerns 

seem inseparable from those attitudes. Thus, R. Mandrou believes that the 

purpose of these studies is the reconstruction of the behavior, expressions 

and silences that shed light on the world views and collective sensibilities. In 

the same context, Jacques Le Goff maintains that the history of mentalities is 

automatically, daily and is as individual subjects beyond history, as they reveal 

the contents of impersonal thought. Another historian Annals School, G. 

Duby speaks about a mentality as about a ready-made set of the ideas which 

the people express them spontaneously, in a human environment and in a 

certain age. 

Daily issue is being studied in a more complex and deeply way by the 

French historian F. Braudel. The author sees the daily limit of possible and 

impossible structures, arguing that there should be a link between individual 

lives, from taking the required daily rhythms of slow movement of judder and 

thought to completion. 

The historian insists on the demographic issues related to food, dress, 

habitat, etc., which reported in the daily life, may explain the wages, the prices,


213 

the taxes, and their consequences on the livelihoods of individuals: avarice, 

hunger, misery, mortality, etc. 

In a similar context, the approach of historians Ph. Aries and G. Duby is 

to reconstruct how people organize their habitat and their whole existence, 

their behavior in the society and the inner circle of the family, the authors 

renounce to that „small” for a significant element, able to explain the change, 

transition from one society to another, the transformation that took place at 

all levels. 

The German historiography after the Second World War seems to have 

split, even it in two parts: a new generation of historians were imposed against 

the traditional history of the resistance against a national history, focusing on 

the individuals, groups dominating politics powers and parties, this generation 

has expressed willingness to return to the social history. „The Social 

History”, this concept is a program that extends the historical sociology of 

German society. 

The History becomes a dimension of consciousness, which includes 

„young people’s” participation in the formation of the „great history”. In 

parallel, the daily life history has expanded in some universities, which are 

considered a very serious area of research. It opposed the school social 

history, whose representatives noted that the traditional and conservative 

daily history is a phenomenon in fashion, our science, we thought, not theoretical, 

inconsistent and irrational. 

Alf Ludtke in the introduction to his work Histoire du Quotidien, indicates 

that the heart of the young people is the daily history. These studies square up 

to their work and their leisure. They are devoted to their manners of living or 

to live without shelter, to get dressed or stay naked, eating or being hungry. 

The History inquire about love and hate, about arguments and understandings 

about memories, anguish and hope for the future. 

Most referred historians to their work reffers to the aspects of daily life in 

close connection with the mentality of making reference to the Middle Ages 

or early modern era. Despite the chronological segment faraway from the 

period we are rearching in our work we study it, we take into account this 

factor not as chronologically important, enough to treat historical issues, but 

as methodology works issue and content presentation action. 

The daily problems, with the mindset that constitutes the last decades 

of the twentieth century is the subject of a large research space of Romanian 

historians. Romanian historians as: F. Constantiniu, A. Dutu, E. Papu, I 

Ţighiliu, A. F. Platon, L. Boia, T. Nicoara, I. Scurtu and others, by the theo-

214 

Lucia Sava 

retical concerns and by the creating appropriate tools circumscribes issues 

daily in parallel with that mentality, so that these concerns to conquer the new 

areas of research and established itself not only in the scholarly circles but 

also in the public consciousness, history reader and consumer. 

The research of I. Scurtu are among the most recent approach to daily life 

of Romanians in the interwar period, and the recital is very important from 

the chronological point of view but also in terms of content are very close to 

what we wanted to achieve in the pages of our work. 

Daily problem, complex and varied in terms of the content and coverage, 

is a relatively new topic, least researched in Romanian historiography. Much 

less the question of daily life in the Moldovan historiography, evidence is the 

fact that currently there are few studies that would address this problem. We 

can certainly say that this area remains not explored very much by the Prut- 

Dniester’s space historians. That’s why, it requires further studies on this 

subject. 

Several attempts historical approach in this respect were made by historians 

E. Dragnev, I. Casu and V. Pâslariuc, within the UNESCO Chair in 

Southeast European Studies. These authors have initiated under the heading 

„Adio, Secolul XX” in Capital magazine, the presentation of the development 

of the Kishinev society until 70 years of the twentieth century. Adopting 

the same principles of treating the history, set by the The Annals School, the 

authors highlight the features of the living environment of residents of 

Chisinau, emphasizing both the progress and the problems facing Chisinau’s 

society, now being modernized. 

Notwithstanding the foregoing, there are many works which address issues 

of the social history, economic, political and cultural space of the Romanian, 

in general, or of Bessarabia, in particular, make direct reference to its capital, 

Chisinau. They contain a variety of thematics and cover a wide chronological 

segment, and different views and approaches of the problems outlined. 

Some tangential issues addressed in the paper were taken from studies 

addressing the national liberation movement of Romanians from Bessarabia, 

under Tsarist rule, who knew a considerable momentum in the second half 

of the nineteenth century - early twentieth century. Most of these scholars, 

including Gh. Negru, V. Popovschi, D. Poştarencu, I. Varta, supported the 

idea that the national liberation movement which included Bessarabia in the 

late nineteenth century and experienced a great extent in the early twentieth 

century, was driven by intensifying the struggle for the national rights and 

the increasing number of periodicals of the time in the Romanian language,


215 

which by their content, contributed to revival the national consciousness in 

Bessarabia during the century of Russian occupation. 

The 1918, occupies a special place in the Romanian historiography, because 

the Union of Bessarabia with Romania, a major event in the history of the 

people and the Romanian nation. Most studies and monographs, touching 

with our work addresses the problem of the national history, highlighting 

the importance that the Romanian people had reunification as a result of 

the act of 1918. The scientists contend that with the implementation of the 

Union of Bessarabia with Romania, a new page in the history of evolution 

subscribe territory between the Prut and Dniester, which remains the ideal of 

the Romanians until now. 

Another chapter in the historiography of the researched period, tells us 

that they entered work and studies addressing the contribution figures in 

the history of Bessarabia, determining their place and role in the initiation 

and implementation of historical events. Most of these studies reflect the 

mood of the era of Bessarabia, the city’s historical context in which lived 

and worked basarabian personalities (I. Pelivan, V. Stroiescu, P. Halippa and 

others), whose contribution is undoubtedly significant to promote the moral 

and spiritual values of the Romanian nation. They are useful to our research 

due to the fact that they contain information (letters, testimonials, personal 

documents, etc..) and offer an ample vision about Bessarabia overall filling in 

our case, information covering the daily life of the capital. 

The specifically writings (dedicated writings) especially Chisinau are relatively 

few. Since P. Crusevan, referring to its period’s Chisinau (the early twentieth 

century), noted that it goes through significant changes: to expand territorially 

and aesthetic changes: appear new buildings and public institutions, are 

built larger streets, others are paved, the internal life of the city is increasing, 

decisive changes that make from Chisinau one of the key centers of the 

Russian Empire. 

One of the earliest writing about Chisinau’s history belongs to the Basarabian 

St. Ciobanu. Formed in 1925, this paper represents a fairly successful 

attempt to create an author’s broader vision of the capital of Bessarabia. The 

history deals with the geographical situation and history, people and culture 

of the city, considering that Chisinau is one of the largest cities of Europe, 

and a true town province. The descriptions of history gives us the opportunity 

to study much more detailed the specific of the inhabitant’s lifestyle and 

to highlight the existing contrast between downtown and suburbs, and polarization 

of social groups, whose income and living conditions were various.

216 

Lucia Sava 

Despite to the fact that now were found some inaccuracies in this paper, we 

consider that the work of St. Ciobanu remains a pioneer in elucidating the 

history of Chisinau. 

About Chisinau’s appearance, as well as the internal flow of its life, tells 

us more Gh. Bezviconi. In another work, the author examines the way of 

conferring noble titles in Bessarabia during the years 1812-1918, making a 

list of noble families, which contains ranks and positions they occupied in 

the administration of Bessarabia, including Chisinau. Among these figures, 

shows the author Panteleimon Sinadino, noble Greek origin, mayor of 

Chisinau (1905-1910) and the last three Duma deputy city. 

The world trade city of Chisinau has been reflected in the pages of the works 

of V. Zhukov and N. Babilunga. Thus, V. Zhukov claims that in the early 

twentieth century Chisinau was the most important trade and craft center of 

Bessarabia and one of the most representative of the Russian Empire, placing 

fourteenth place in terms of the population number in the entire empire. The 

paper examines a number of the particular aspects of of urban life’s organization, 

such as: prices for labor day, townspeople ratio of income and expenditure, 

the minimum consumption per capita, etc., issues which have enabled us 

to pursue more detailed level and living conditions of Kishinev. 

The same period, the years 1970 to 1980 of the last century, dates the 

work of V. Zelenciuc. These include more about clothes townspeople in the 

twentieth century, the author mainly focus on folk and on the Moldovan 

stage costume. However, the most recent data and arguments made by the 

researchers I. Palit-Palade and M. Batca on clothing items and fashion trends 

of the early twentieth century, are convincing to the fact that male and female 

costume disappeared the geographic area of Chisinau still in the mid-nineteenth 

century, some aspects of it are worn on holidays, only at the periphery. 

The appearance of the town was the subject of numerous research studies 

and articles published in the periodical press of Chisinau. Although bear 

prints style of publishing, such items are intended to inform the reader of 

today, largely residents of the capital, Chisinau history of monuments, such 

as: Cimitirul Central, Catedrala Schimbării la faţă, Complexul istorico-arhitectural 

from downtown and others. 

Study of urban population of Bessarabia during the late nineteenth century 

- early twentieth century history is the subject of recent D. Poştarencu’s 

concerns. The author addresses several aspects of this issue: the ethnic, 

social, and confessions by the urban population by sex from Bessarabia, its 

educational level, etc.


217 

N. Enciu’s works contain a deep analysis of Census data from 1897. The 

author studies the development of the rural population of Bessarabia in the 

years 1918-1940, constituted by gender, age, marital status, ethnicity, religion, 

occupation. Referring to commercial activities up to 1918, the author 

concludes that most merchants had a different ethnic origin than the Romanian 

one, fact pruved by the sources, in which (particularly in Chisinau) 

appear more traders Hebrew, Armenian, Russian and other ethnic groups 

others than Romanian. 

The above historiography’s analysis shows the absence of dedicated 

work in our particular research topic. Although this perspective approach to 

history, which includes daily issues and mentalities, is still in the early twentieth 

century European historiography, it remains practically uncharted in 

Moldova. The studies about Chisinau, in most cases contain the summary 

elements on that issue, dealing in a wider context and within broader chronological 

aspects of the evolution of Chisinau in the early twentieth century. 

These works reveal only the tangential moments of the problem, like daily 

life in Chisinau, in the years 1900-1918, the city entered a period of intense 

urbanization and modernization, requires a special study, which highlights 

the peculiarities of this process. 

The sources of the work. To achieve the objectives, which are the 

reconstitution of the daily lives of residents of Chisinau, we had available the 

archival documents from the early twentieth century, and the periodicals of 

the time. The complexity of the tasks proposed and the diversity of sources, 

we were determined to classify them in: 

a) The documentary sources (the documents and official documents of 

the period, published and unpublished archival documents); 

b) The narrative sources (descriptions of the witnesses, memories); 

c) The material sources (maps, drawings, pictures, portraits and vintage 

photos); 

d) The periodical press. 

On the basis of our research are available the official documents issued 

by the municipal authorities in the past century, preserved in the National 

Archives of Moldova, which gave us the opportunity to highlight key the 

moments in the evolution of daily life in the city of Chisinau. For us the 

special interest collections of documents held in the fund no. 2 Канцелярия 

Бессарабского губернатора, nr. inv. 1, as well the funds no. 5, Бессарабское 

областное правительство, nr. inv. 1 and no. 6, Бессарабское губернское правление, 

nr. inv. 1,2,3,4,5,6,7,8,10,11,17,18 of National Archives of Moldova, including

218 

Lucia Sava 

the key decisions and the actions of city leadership in the solving specific 

problems faced in the period studied. 

Among the official documents of importance to deepen our studies is the 

1897 Census. Although the chronological framework goes beyond the topic, it 

is the most comprehensive source more complex and city population composition 

by sex, age, social class, educational level and occupation, so that the 

data contained in our population structure facilitated the description of the 

town . 

Many of the sources studied have already been published. Thus, provisions, 

stipulations and orders issued by the Assemblies of zemstvo of Chisinau in 

the period of 1900-1918, were published in several volumes of documents. 

According to them, I could track changes in public transport, building new 

roads, bridges, paving others. 

Also, much of local decisions and judgments were published in that period 

the official journal of the City Duma, Ведомости Кишиневской Городской Думы. 

In its pages, I found information about the measures taken by health authorities 

to improve life in the city, since this is exactly the fight against tuberculosis, 

scarlet fever, conditions for maintenance of hairdressing, keeping clean 

the stalls in the market, and in places like bakeries, shops bread, sausage, etc. 

Also the information important for the research include the personal 

funds. I used background paper pages R-2987, A. Şciusev (1878-1956), which 

includes valuable information on plans for reconstruction and modernization 

of the city during studied, and a series of drawings (files 1-5), data about 

the activity of architect, the author selected different materials to achieve 

its drawings. At the private fund R-2983, Gh. Bezviconni (1861-1967, I made 

reference to describe the author’s memories of Chisinau in the early twentieth 

century, here we used the testimony of P. Sinadino about Chisinau years 

1904-1906, about the famous pogroms Hebrew (the largest taking place in 

April 1903) about the appearance of the city and about the pace of life in the 

city. Especially helpful to us was the work of P. Sinadino Creditul în Basarabia 

which gave us the opportunity to understand the deeper aspects of commercial 

activity in town, and vintage photographs allowed us to describe the 

clothing of the period studied. 

We were useful the private fund F-2121, V. Gutor (1891-1957), to assess 

how the organization of leisure and the entertainment in the capital, it contains 

data about the activity of the great musician in Chisinau. 

The private fund F-791 of the merchant P. Sinadino, including the commercial 

book Sinadino’s family, where are listed all commercial activities (sales and


219 

purchases of land, loans, exchanges, etc..) in the year 1910, we facilitated the 

understanding and reconstruction of world trade city of Chisinau. 

Undoubtedly, the periodical press of time is essential source for studying, 

understanding and reconstruction of thinking and lifestyle of the inhabitants 

of Chisinau in the period of 1900-1918. The coverage in the media age is 

very complex and varied publications contained the contradictory versions 

of some of the same events or issues and daily life, as is normal especially 

during large transformations (for ex., 1905-1907, 1917 - 1918). They oscillate 

between a social or political articles and information about cultural life of the 

city, referring to amateur theater troupes, film, poetry or music to „piquant 

moments” of everyday life of Chisinau, such as, for example, extramarital 

affairs, fashion and entertainment trends. 

In the period studied, in Chisinau life are appearing a lot of Romanianlanguage 

newspapers and magazines as: Basarabia, Luminătorul, Făclia ţării, 

Glasul Basarabiei, Cuvânt Moldovenesc etc., in pages which the reader could 

inform society’s current problems to which he belonged. In parallel, Chisinau 

occur several Russian-language publications, among which we mention : 

Бессарабец, Бессарабия, Бессарабский вестник, Бессарабская жизнь”, Голос Кишинева, 

Друг, Кишиневские новости, Новый голос Кишинева, Новый кишиневец, Спорт и 

общество and more. Most of them, although subject to political ideologies 

of the time, could not overlook the wishes and preferences of readers of 

Kishinev. 

Despite the fact that some articles in these publications carry a tendentious 

character as reflecting the views of the authors involved politically, they 

remain the most unmediated, direct, live information sources to elucidate 

some aspects of the problem investigated, since that currently there is no 

historical study of daily life in Chisinau during 1900-1918. 

Therefore, studying and analyzing historical sources that we have access, 

we have offered scope for further research and highlights a number of unpublished 

information, complex, which contributed to expanding the base of the 

historiographical problem.

220 

Lucia Sava 

CHAPTER I. 

THE URBAN HABITAT 

The Urban Habitat is a historical expression, according to M. Sorre that 

develops within a specific region, with vast implications in a well-defined 

urban network. The city allows the physical and material heritage conservation 

of a sum of values would otherwise be possible: identity of places where 

we live, respect and stability that gives relief different experiences of each 

generation, the permanent center is not changing as fast as the periphery, 

where we can store and put together some memories, too heavy to be carried 

of every individual. Thus, the physical city has an important impact on lifestyle, 

while opportunities for travel and leisure is growing. 

The new organization of city, urban, allowing transformation planning a 

rational combination of public and private interests, compatible with each 

other, the market rules and economic competition. Thus, taking account of 

all urban functions, the physical context in which human life can achieve its 

full value. These aspects of developments in Chisinau during the early twentieth 

century we will try to highlight them below. 

1.1. THE URBAN ENVIRONMENT 

1.1.1. The geographical environment 

Chisinau - political, administrative, economic and cultural center of 

Bessarabia is geographically located in the north, 28 47 2 50 east of the Greenwich 

meridian in the south-east of the Moldavian Plateau, steppe zone. In 

the period studied, as now, the territory of Chisinau and surroundings were 

numerous deposits of building materials: lime, limestone, building stone, 

crude, clay, sand, gravel. 

The municipality and its periphery was divided into two sections: the 

west and east, which keeps Codri Hill area, represented by the narrow waters 

cumpene slopes and slippery ground, also the eastern and northern sectors 

which Plain bordering the Dniester. The climate is temperate continental 

Chisinau. Winter is mild and brief, while summer is warm and enduring. 

Chisinau rivers are part of the Dniester basin. Bic river flows through 

Moldova and the south-western outskirts - Isnovat rivulet, a tributary of 

the right ferry. Riverbanks are wetlands, and with the removal of riverbed 

becomes higher and more sandy. 

Particularly significant for the geographical environment of the capital of 

Bessarabia forest areas were used as both a recreational and leisure centers, as


221 

well as providing food. Forests occupy the whole county Chisinau reaching 

Orhei and were placed on the chain of mountains Mehur. 

1.1.2. The Urban areas 

The advantage to be a capital. The creation of Tsarist era (St. Ciobanu), 

in terms of form and outside the city fully justifies the findings of A. Toynbee 

regarding how to choose the capital on the grounds of convenience: both in 

terms of conditions supply goods in connection with the provincial administration 

and in maintaining security but also on considerations in selecting 

capital strategy. Evolution as the capital was determined largely by the fact 

that Chisinau was formed in a context of economic and social, political, ideological 

and cultural specific environment due to Russian influence, issues that 

have left imprints on evolution of mentalities and everyday life. 

Streets and neighborhoods. Like most cities of the Russian Empire, 

Chisinau occupy a large territory, and the buildings were separated by streets, 

grouped in neighborhoods. In the early twentieth century Chisinau occupy 

an area of approximately 4 500 desetine of land, of which 770 were reserved 

for houses and yards, and 2 500 were occupied by gardens and vineyards. City 

area in 1900 increased further by 2 088 desetine by peripheral Visterniceni 

estate purchase, which will be built Rascani urban area. In the period studied, 

the city was divided conventionally into four sectors, according to the plan 

drawn up by architect Zauşkevici, Chisinau was divided in 102 streets, 20 

streets, 269 districts, which included 12 churches, 35 public buildings and 

state institutions, 11 markets 10 barriers, seven bridges and five suburbs. 

To the Union of Bessarabia with Romania were not recorded substantial 

changes in dividing the city, except change the names of streets, occurred in 

1912. After the Great Union, much of the streets have been renamed, so that 

in the interwar period they were 2-3 names. 

1.1.3. Population 

A wen. The population and the demografic situation was a current 

problem for the early twentieth century, it was provided that the Chisinau 

city with most inhabitants of the province of Bessarabia and one of the most 

populated cities of the Russian Empire. 

Like other capital, Chisinau played the crucible, attracting immigrants from 

different places with different mother tongues, different habits and manners 

and in different social classes. This one was apparently normal in terms of 

Russification and the denationalization policy pursued by the Tsarist authori-

222 

Lucia Sava 

ties. They have attracted recruits heterogeneous, primarily in the provinces 

which were under the rule of state government in the capital, but also in areas 

beyond state borders. 

According to statistics of the period from January 1, 1902 population 

consisted of 131 Chisinau, 3 000 persons of both genders, while the county 

was represented by 182,5 000 people. Most detailed data and more precise 

about the number and composition of the population census contained the 

imperial city in 1897, of these considerations, when we refer to this aspect of 

the problem, we refer to that document. At this time, Chisinau county occupies 

an area of 3 271.9 km², population density represent 85.47 inhabitants / 

km and the total county population was 279,657, of which 144,625 men and 

135,032 women. In Chisinau 108,483 people lived in total, 56,734 men and 

51,749 women, 1361 and 1813 as temporary residents - foreigners. 

A social and ethnic diversity. In this regard, Chisinau was quite heterogeneous. 

I said what conditions it is and crystallized the ethnic and social 

diversity usually in capital cities, and directly, in Kishinev. 

The Imperial census of 28 January 1897, examining national composition of 

the population of Chisinau, the mother tongue criterion, the situation was 

as follows: first lay Jews, representing about 45, 93% of the total number 

of inhabitants (the entire county Chisinau Jews represented only 19.48% of 

total population). They were followed by Russian speakers (30.16%, while the 

county Russians, Ukrainians and Belorussians constituted only 13.81% of total 

population) and only in third place stood the local population, Moldovans, 

which constituted 17.58% and 62.90% in the county town. Outside nationalities 

already listed, Poles living in Chisinau in May (2.99%), Germans (1.17%), 

Bulgaria (0.85%) and an insignificant number of Armenians (0.34%), Greece 

(0.28%), Roma (0.13%), Turks (0.03%), etc.. At the same time, structured 

according to the criterion of religious confession, Chisinau population was 

divided as follows: Orthodox Christians and Jewish (edinoverits, according 

to Census), representing 46.59% of the total number of inhabitants, while 

the confession was 76.84% in the entire district of Chisinau. Christians were 

followed by the Hebrew as a slight difference of 46.31% and 19.63% in 

the county town. Among other religions found in the city, appears more 

consistent Roman Catholics (3.54%), largely composed of ethnic Poles, but 

there are believers of the old (2.05%), Lutherans (.89 %), Armenian Gregorian 

(0.39%), Muslim (0.18%) and other Christian and non-Christian religions. 

The literacy. This aspect of social life was emphasized in tsarist times


223 

just in the same census of 1897, when it was found that the number of card 

ştiutorilor represent 15.6% of the total population of the province, while the 

entire Russian Empire was 21.1 % and the European province of Russia taken 

together, was slightly higher, 22.9%. Assessed in terms of literacy, Bessarabia 

is ranked 45 of the 50 governorates in the European part of Russia’s autocratic. 

Reader’s number of books in the urban population constituted 32.8% 

of Bessarabia, while they were in Chisinau 39.3% of total city population, 

49.1% were male and only 28.6% were the people females (only 20.4% in 

Chisinau county were literate). 

1.1.4. Mentality and national identity. Nationalism as a legitimate 

political doctrine and the concept of ethnic identity as one of its constituent 

elements occur as a result of the French Revolution and coincide with the 

period in which parts of Bessarabia by the Russian Empire, the Principality of 

Moldavia. Thus, Bessarabia was isolated from the rest of Europe even during 

the national idea, of ethnic identity and pride of belonging to a community 

with the same language, culture, traditions and rights of each such communities 

to create their own state gaining more and more land in Europe. This 

situation resulted essentially delay the emergence of national consciousness 

in Romanian Bessarabia, in the sense of political consciousness. There were 

also other factors, which according to historian Igor Casu contributed to that 

phenomenon: low rate of urbanization of the local population, mass illiteracy, 

lack of a standard language of communication, lack of Romanian language 

press, information considered by some authors essential to the emergence 

of imagined communities, and is the nation. Furthermore, a factor usually 

triggered ethnic differentiation processes in other regions - the colonization 

of foreign elements - had little impact on kin. Unlike other Romanian provinces 

disposed (eg, unknown), where there are clear religious differentiation 

in Russian Bessarabia most settlers - Russians, Ukrainians, Bulgarians - were 

the same religious denomination, Christian Church, which has resulted from 

local population an acute perception that the arrivals were clearly foreign, 

respectively, were not absolute otherness. 

There is still no systematic data on the crossroads Basarabians mentality 

XIX-XX centuries. However, foreigners who have known Bessarabia, shortly 

after 1812, "boasted simplicity, steadfastness in ancient faith, courage 

against death and obedience to authority. (P. Cazacu). 

According to witnesses period, the Moldovan national consciousness of 

Bessarabia was not able to express freely under the Russian tsars. Moldovan

224 

Lucia Sava 

organization was achieved only at the beginning of the twentieth century, 

when following the example of other nationalities in Russia, began to learn 

their methods and courage in regard to political claims, national, economic, 

cultural, social and administrative Bessarabia . 

As a result, the Bessarabia’n Union Act was written with golden letters in 

our nation’s history, the triumph of our justice, and world history as an act 

of general application field for the principle that people slaughtered in World 

War: the right of nations to have their fate. 

Therefore, due to subjective or objective factors, the Romanians from 

Basarabia mentality during the eve and after the Union, is still quite unwilling 

to literacy work of the Romanian state and we assume that progress in the 

process of awareness of national identity Bessarabia was difficult or understood 

differently, not too enthusiastic, how to assert membership of the 

Romanian nation, in any case not by too much love of books and national 

enlightenment. The vicissitudes of the period, the accumulated frustrations 

caused thereby preserving, if not increased regional identity: „We first of all 

Moldovan, Romanian and then, at the expense of pan-Romanian identity.” 

The political regime’s repercussions on daily life. The political regime 

change was not always idyllic received in daily life. With a normal psychological 

and social comfort in a rigid social and political system, individuals 

react negatively to any change spontaneously, even if seen in time, changing 

the political regime leaves its fingerprints on the mentality and everyday life. 

Thus, the attitude towards the political regime tsarist Moldovans, established 

following the annexation of Bessarabia to the Czarist Empire in 1812, 

was modeled largely under the impact of their actions and reflects the light of 

traditional attitudes. 

Thus found that the natives do not wear a response organized nature, 

but most spontaneously only premises that support the different strata were 

different: while the boyars argued customary land and local laws, farmers 

sought to preserve the material situation and Social achieved in the past. In 

fact, strengthening indigenous identity politics as a reaction to the Russian 

government itself was a process neconştientizat of his subjects. 

Similar findings are made, and L. Casso, who has a negative position 

towards the attitude of Moldovans: thus, it shows distrust of Russian authorities 

and officials tend to limit interference in Russian internal life of the province 

and to preserve local autonomy. 

The Bessarabian same conservative side will continue after the change of 

political regime Russia. Initially, the Union Act of 27 March is considered as


225 

the periodical press time as an inevitable triumph of the principle of nationalities, 

whose moral and political force could not defeat a hostile propaganda 

episodes of rising military and occupied or deceived,... as a triumphant manifestation 

of the power of life and origin of self-confidence in the future”, „a 

ray of light immortal soothes our souls and awakens hopes.” 

The transition from old to new structures Romanian administrative institutions, 

however, was accompanied by a certain social-psychological distress 

noted at the time. 

1.1.5. The living environment 

During its historical evolution, Chisinau has developed itself, there has 

been spontaneous, but is also the region where the product was born and has 

entered a process of interdependence, mutual exchanges. 

The Urbanization of Chisinau, which is experiencing a boost from the 

twentieth century, the city organization requires continuous increase from 

center to periphery. Over time, the city has stepped functional structure, and 

has expanded its areas of influence, gradually becoming the main information 

center, most dynamic engine of economic, social and cultural development 

of society which it belongs. In the period studied, the city is a complex 

system consisting of separate components connected by inter-relationships 

that define the organizational structure and composition of the urban environment. 

Regarded as one of the largest cities of Europe (Şt. Ciobanu), but a real 

city and „province”, Chisinau seems strikingly resembled much of Constantinople, 

„sleepy and apathetic city” (I. Caşu, E. Dragnev, V. Pâslariuc), where 

daily life is often subject to heavy testing, such as providing food, public 

transport, increased crime, etc. 

Like most cities of the Russian Empire, Chisinau occupy a large territory, 

and the buildings were separated by streets, grouped in neighborhoods. 

The pace of life known a more exciting in the city center, where they were 

concentrated most representative public buildings: City Hall, cathedral, court, 

theater, cinema, library, shops, banks, etc.. And places of entertainment: 

pubs, cafes, etc. In this part of the city appear elements of upgrading and 

transforming the city into a true urban center. At city limits look like this: the 

narrow and winding streets with small houses covered with shingle and reed, 

surrounded by gardens and orchards. They were inhabited by low-income 

strata and poor urban populations. 

Compared to major European cities, where even in the suburbs come

226 

Lucia Sava 

into the urban center in Chisinau situation was different. Chisinau note that 

feature is the fact that inside, you could track all forms of evolution of civilization, 

from the rudimentary to the most luxurious village, town. Appreciated 

in this regard, Chisinau is divided into three distinct parts: the new city, 

old town with some slums and suburbs. 

The pace of life known a more exciting in the city center, where they were 

concentrated most representative public buildings and recreational premises. 

At city limits look like this: the narrow and winding streets with small houses 

covered with shingle and reed, surrounded by gardens and orchards. They 

were inhabited by low-income social classes and urban poor population. 

By confirming the city as the main architect of A. Bernardazzi but through 

projects carried out by A. Sciusev V. Ţîganko, Chisinau is transformed into 

a European-style urban center. When the first large buildings with modern 

look: residential areas, public institutions. It paves the streets and main 

markets, parks and scuarele be arranged on the central arteries to install kerosene 

lanterns. 

The city is modernized and with regard to the living of its inhabitants. 

Unlike the rural world in which there was monotonous, the city was much 

more intense pace of life. This was caused by congestion, the continuous 

movement of people, but also the diversity of public events, more frequent 

in the capital, which they wrote, while a number of issues pertaining to health 

work, the sanitation of the city, providing residents with water supply, street 

lighting, and construction of telephone communication lines. However, 

evidence of background characteristics of people living in households 

Chisinau (lighting homes, airing the rooms), allows us to conclude that the 

overall standard of living of Kishinev was several times lower than required 

time standards. 

2.2. THE PUBLIC PLACES 

City’s public places and residential properties ranging from individual 

wealthy strata belonging to representatives of the city, public constructions: 

banks, shops, theaters, libraries, etc. Among the most impressive are: building 

the former Urban Bank, established urban Credit Society, Building No. 3 

Gymnasium, former Duma municipal building, museum building Zemstvo. 

Also included are individual houses, villas and urban mansions: Urban Villa 

Vladimir Hertza, Urban Villa Street A. Bernardazzi, 95, another House 

district, St. Toma Ciorba, 5, Urban Manor, 31 August str. etc. Among the


227 

premises of public access are listed and trade, concentrated in the central city 

where there is an urban agglomeration and a market for goods. 

The entertainment premises (pubs, lounges, cafes) varies according to 

income and clientele. Here people gather to enjoy a drink and discuss various 

problems of everyday life and latest news sensation. Between them, taverns 

were places without access restrictions, communication centers for all walks 

of life and thus attractive for those who wanted to give a performance there 

to win money. Here they were craftsmen and merchants reserve table for 

lunch or to rest after a day’s work. More passionate than the cafes, pubs were 

a favorite place of confessions, but the injuries. For these reasons, public 

policy was made, often to the pressure. 

2.3 INTERNAL AND EXTERNAL CIRCULATION 

The internal and external movements of the city known also changes. 

Since 1889 the town’s main street was put into service horse tram (konka), 

replaced later by electric tram. Following the agreement signed on April 2, 

1911 between the city and the anonymous Belgian company, new networks 

are built for movement of trams in the city are set direction and chart their 

operation. For intercity transport most commonly used means of movement 

was the train, which extends from early last century. The city already has a 

railway network and modern locomotives for the period. Although measures 

have been taken to improve management Chisinau public transport, there are 

still many unresolved issues. 

CHAPTER II. 

URBAN WORLD TRADE. REVENUE AND EXPENSES 

The world trade was very diverse city of Chisinau and revenue vary by 

city residents personal property, service, family situation and the economic 

and social situation. Industry and trade remain the most dynamic economic 

sectors of the city, boosting local incomes. 

Analyzing population distribution by field occupations Chisinau, 

according to the same census (Table 19), noting that much of it was engaged 

in the clothing industry (9.20%, persons holding permanent occupation and 

their families), construction and repairs were drilled 3.60% from 3.16% dealt 

woodworking and metalworking industry - 1.56% of total number of people 

registered. Less developed were: the fibres processing (0.40%), the chemicals 

(0.24%), the mineral processing (0.10%).

228 

Lucia Sava 

At the beginning, in Chisinau, the largest industrial center of Bessarabia, 

70-80% of artisans were small independent entrepreneurs. Craftsmen situation 

in Chisinau, registered under the 1897 Census, was as follows: in total 

10,150 people were present, including permanent residents of the city without 

a visa for residence - 8100 individuals, and temporary record for the period of 

validity of passports – 2 983 people. 

Among craftsmen were recorded over 100 specializations: male and 

female clothing tailors, shoemakers, carpenters, sobari, builders, blacksmiths, 

butchers, bakers, furs, etc. Basarabian cities (including in Chisinau), about 

half of artisans sewed clothing, while only 10% sewed shoes, while in villages 

the situation was exactly reversed. 

Their most assured presence on account of its commercial activities and 

crafts. According to historian V. Zhukov, small entrepreneurs can be divided, 

in terms of their relationship to market in three categories. The first type is 

most craftsmen (tailors, shoemakers, millers, leather, bakers, butchers, etc..), 

Whose activity was mostly related to specific market on the grounds that 

they performed their goods here. The second category fell artisans working 

in the command (masons, builders, plasterers, roofers, etc.).. Less numerous 

were the third category, which fell craftsmen serving a narrow band of users, 

enabling also to control (lathe, engravers, painters, giuvaergii, painters of 

icons). 

The trade is one of priority branches of city economy. According to 

testimony historian Nicolae Iorga, merchants are especially Hebrew and 

Greek, second Bulgarian, Russian. Complete their representatives among the 

merchants of the petty bourgeoisie, nobles, peasants. 

The number, increasing the middle class, ethnically diverse, is determined 

by strengthening industrial and commercial activities in town. It can be 

divided conventionally into four categories: 

a) The economic bourgeoisie - industrial, commercial, manufacturing, etc. 

(which included merchants, manufacturers, bankers, business owners); 

b) The intellectual bourgeoisie, represented by a fairly wide range of professions 

(doctors, lawyers, engineers, architects, teachers of all grades, etc.); 

c) The officials - persons employed in state service; 

d) The lower middle class - called the lower stratum of the bourgeoisie, which as 

employed, practiced crafts and retail trade. 

Chisinau revenues were higher than those obtained in other cities and 

rural areas of Bessarabia. Raportuui variations between revenue and expenditure 

have been pursued in the official city leadership, but also the different 

social categories such as deputies or employees of the administrative system,


229 

intellectuals or ordinary day laborers employed to perform certain everyday 

activities. 

Low income and fixed expenses and results of official activities, coordinated 

by the State or individuals lay down between the individual, resulting 

from activities of daily life of the inhabitants of Chisinau: taxes on alcoholic 

beverages (wine, beer), tobacco, oil , matches, or the bread oven, those 

related to water supply, etc. To control the situation on urban Bessarabia was 

introduced on January 1, 1917 progressive income tax, which still occupies a 

modest place in the city budget for the years 1917-1918. 

Also an important feature of the development relationship between 

revenue and expenditure of the population of Chisinau is to decrease the 

purchasing power of wages. This trend is explained by the increased prices of 

basic necessities (as a consequence of war and other economic reasons), but 

the increasing urban population. 

CHAPTER III. 

THE CLOTHING 

The clothing study of the individuals in a given society in a distinct historical 

period gives us an unique perspective that allows us to observe all the 

social realities, material environment and symbols, collective practices or 

personal calculations of these individuals during the researched period. 

The clothing should be considered as a total social fact, because it is a 

total social phenomenon, involving both technical feasibility, economic and 

cultural group and its aspirations, which determines individual gestures and 

practices: Faces, exchanges, and dreams. 

The men’s and the women’s clothes were marked by a variety of tastes 

and trends. Being associated with good taste and manners, but also social 

class he belonged to the individual, clothing Kishinev experienced a remarkable 

evolution, being adapted to everyday lifestyle, it becomes more practical, 

easier and more convenient. The Chisinau’s fashion during the researched 

period, have been under the influence of French fashion items, English or 

Russian. Kishinev clothing changed depending on financial situation, the 

mentality of the individual or community which he belonged to and where 

it operated daily. Traditional costumes are abandoned in everyday life, being 

replaced with European clothes, bearing fingerprints spirit that lent them. 

The fashion picture restoration of the inhabitants of Chisinau, in the 

period of 1900-1918 is made possible by advertising periodical press time.

230 

Lucia Sava 

It is proven the existance in Chisinau of a large variety of clothing stores 

that imported clothing and footwear from European cities such as the shoe 

stores „Vivodţov”, „M.M.Zelyţman”, the clothing stores „N.I.Şciuki”, 

„K.M.Iacovenco”, „I.A.Lapuhin”; the fashionable salons „A.E.Şestopolov”, 

„Klara Şkolinik Nikolaeva”, „Excellence”, the fur shops „B.M.Şpetner”, 

„I.A.Bloterkovki”, etc. The advertisements selected from periodicals of the 

time, confirm business house „F. Berkovici”, who make leather goods, the 

trade house „Ostrovskii”, specialized in the manufacture and sale of hosiery, 

and jewelry of salons or manufacture of furniture and mirrors. 

Supplemented by a variety of accessories, as: hats, gloves, socks, underwear, 

fans, umbrellas, etc. Giving special significance and charm, vintage 

clothing is very diverse and in terms of propensity chromatic supplemented 

by a variety of products for cosmetics and perfumery, which related to the 

clothing, underlined the sense of beauty and sophistication. 

CHAPTER IV. 

THE FOOD 

The nutrition have always played an important role in human life, both as 

individuals and as social being. With the qualities and its defects decisively 

influenced the health of the population, it is clear that daily life in any historical 

period, is inconceivable without food on which deppends the human 

existence. 

The preferences for good nutrition, product quality and sophistication are 

the defining features of the inhabitants of Moldova since the beginning of 

last century and dominated until now. As proof, there is a culinary variety, the 

quantity of food consumed, and the quality of local cuisine. 

The population’s feed of Chisinau is based on income, traditions, environment 

and specific seasonal housing, but also on the mentality of the era. The 

food has a special place in the life of the inhabitants of Chisinau, it represents 

a physiological need and an opportunity to meet a small circle of friends. 

The diet of Kishinev was a traditional, which included three meals per 

day, lunch was basic, at the breakfast and dinner were served light snacks. 

It depended on the financial situation, but also the moral principles of each 

family in part. Meals were served at home or in public places of the capital. 

These diversify from luxury restaurants visited by the city elite, from the 

simple cafes and pubs; here were served regular dinners, dishes prepared with 

certain occasions or were discussed everyday life problems. Both types of


231 

local food intended to create a menu as varied as possible, to attract more 

customers and increase their revenues. 

The city food supply was made from nearby rural areas, through fairs, 

grocery stores or food stores available in the town. A part of the supply 

was centralized by the municipal government, a part-through people who 

sell food on the town square. A peculiarity of food is the changing of the 

Kishinev’s food menu during fasting, and during certain ceremonials, such as 

weddings, baptisms, funerals. 

The existence of a large food variety is confirmed by the large number of 

specialized places: Commercial House „N. Rozenberg” (confectionery and bakery products); 

Trading House „B. Puterman” (tea, coffee), Commercial House „B. Bairih” (plums, 

nuts, flour), Commercial House „S.V. Zadzerskii” (wines and gastronomic products), etc. 

The Local authorities were forced to take certain decisions to ensure a 

healthy system for the residents, especially during the war. Also, most food 

used in current consumption of the population were subjected to laboratory 

analysis, made at the Municipal Hospital. 

CHAPTER V. 

THE FREE TIME. THE ENTERTAINMENTS 

The lifestyles of the inhabitants of Chisinau in the period of 1900-1918, 

despite the complexity of issues, would be unthinkable without charging 

arrangements for organizing leisure time and therefore the entertainment. 

When we talk about the end of the working hours or weekends, 

chişinău-ens organize their leisure individualy, as they wanted and according 

to their social background. These included different activities, from reading 

books, visits to the theaters and cinemas, museums and libraries to walks in 

the park, dancing or entertainment in music halls, serving a coffee in a local 

or a real good party with friends at the restaurant. One of the most common 

methods of relaxation is reading. From literature to art simply reading the 

daily newspapers, reading remains a pleasant occupation for the moments 

after a day of exhausting work. According to statistics, urban public library in 

Chisinau, have a considerable number of readers, many of whom were active 

readers, with or without subscription, who requested books with a very varied 

content. On the other hand, there is in the regular press a very large range 

of problems, which could not leave „thirsty” of information the inhabitants. 

Among the preferences of the Kishinev-ns is refined their taste for music 

and dance classes open at the singing sisters Hrjanovski C.M. and in 1906 the

232 

Lucia Sava 

School of V. Gutor held first Romanian music concert, which was preceded 

by a lecture about Romanian song. During this period worked the Harmony 

Society who join the Russian Musical Society. 

Many famous singers and performers of the time are invited to Moldova 

from Romania or other European countries. Also, the musical revival of 

Chisinau have contributed troops to numerous tours such as Italian, Russian, 

Romanian, Ukrainian. In parallel, different groups of musicians performed 

in Chisinau, who sang at weddings and cumătrii with a varied repertoire of 

Romanian folk. In the early twentieth century in Chisinau is an entire host 

of musicians, such as: Costache Marin (1840-1911), Gheorghe Heraru (1853- 

1920) etc. 

As the population of Chisinau entertainment, outside reading and music, 

are the theater and cinema. Sources of time prove the existence of a very 

varied repertoire in terms of topics presented, but Genres: drama, comedy, 

triller, movies historical data, etc. 

In Chisinau, like in other cities of Europe, people were passionate by art and 

their valuable collections which will form later the basis of private museums. 

Visiting the museum enters into the daily lives of inhabitants, becoming 

one of the ways to organize leisure time, but also an opportunity to enrich 

their knowledge about the local traditions. This is proved by the increasing 

number of visitors. The fact that Chisinau is a true museum is supported 

by the existence of Zemstvo Museum, Museum of History (created by the 

province of Bessarabia Scientific Archives, author Ion Halippa) Church and 

Museum (founded in 1906 by the History and Archaeological Society Church 

of Bessarabia) , which had three departments: coins, old books and vestments. 

CHAPTER VI. 

THE MORES (THE VICES). THE UNDERWORLD 

The Chisinau’s society established in its early twentieth century, life rules, 

inherited from previous generations and filled with new features, as a result 

of socio-political and cultural context specific to the period. 

Kishinev mores were grounded in family, child education received from 

parents, which then had to rely on throughout his life. Attending the school, 

whose fundamental role is the knowledge accumulation outside, was to 

strengthen the moral principles of life, achieved family and help the individual 

to fit into society. The press time includes a variety of articles, educational, 

through which, the authors aim to strengthen the principles of sound


233 

education, which would allow the development of the society. When we talk 

about the existence of a code of good manners, based on principles that: 

common sense, mutual respect, honesty, kindness, honesty, etc.., Chisinau 

residents are often placed in a position to choose between these principles 

and „pleasures” of life earth. 

One of the problems which Kishinev morality society faced to, was 

drunkenness. This phenomenon occurred in the last century, knew a great 

extent during the study, being spread throughout Europe. Its consequences 

on social life are clear: personal degradation, dishonor the family, demoralize 

the society. As a result, punitive measures are established, were organized 

various mass information campaigns to limit the number of people possessed 

by addict. 

In close connection with drunkenness, smoking is a common defect in 

the early twentieth century, this fashionable hobby in Europe, took not long 

time to expand among the population of Chisinau. Authorities are trying to 

establish an adequate legislative framework, which aims to shift under state 

monopoly for tobacco stocks, and products made from it. 

The crime was one of the major problems faced by the authorities but also 

ordinary residents of the capital. Chronicles have given a large attention for 

this important issues, which represented a particular interest for news boxes 

in the city life. Most cases presented formed part of the lesser offenses, which 

were handled by local police and could be released. The more concentrated 

areas underworld were Malina and Malina Mica High, but there are indications 

of criminal groups and representatives on the outskirts of town. The 

most common crimes in the period recorded in Chisinau are thefts, robberies 

on the highway, acts of physical aggression, but also rape, homicide. 

The world’s oldest profession, prostitution was also a part of everyday 

life. While representing a class of marginalized, excluded from the society, on 

the grounds that they promoted amoral values and principles of life, prostitutes 

practicated their trade in the houses of tolerance or clandestinely. The 

consequences of this pleasure, besides moral remorse, family quarrels and 

divorce countless, number of sexually transmitted diseases were also growing. 

Reports of local authorities allow us to conclude that the latter were a major 

problem both morally and in terms of health / medicine. 

Despite those major problems, the society remains a moral one, based on 

some important principles and human values. They were developed by its 

representatives: family, school, church, state, and not least, every citizen in 

part.

234 

CONCLUSIONS 

Lucia Sava 

The analysis and the study of scientific works accessible sources, we made 

reference to in our study, allows us to highlight several conclusions regarding 

the evolution of the daily life of inhabitants of Chisinau in the early twentieth 

century (1900-1918). 

In that period, the city is facing a multitude of transformations of social, 

economic, political and cultural scale, which leads me to say, that Chisinau was 

the main urban center of Bessarabia and one of the most important centre of 

the Russian Empire. Despite unfavorable historical context, created following 

the intensification of Russification and the denationalization policies pursued 

by the Russian authorities, who had obvious interest in Bessarabia, historical 

events of the period 1905-1907 and the Revolution of 1917 years, have left 

fingerprints for the Romanian people of Moldova. 

The complex historical conditions have influenced also the daily lives of 

Chisinau, organized and led by models and complex principles. Elements of 

modernization at the beginning of the twentieth century, enter the entire city 

and are felt in appearance and in improving living standards of its inhabitants. 

Chisinau was built largely on the model of other cities of the Russian 

Empire: the buildings were separated by streets, grouped in neighborhoods 

and urban areas. Downtown was crowded, as there were concentrated most 

representative public buildings: City Hall, cathedral, court, theatres, cinema, 

library, stores, banks, leisure places: pubs, cafes, etc. In this part of the town 

life’s rhythm is more exciting, here appear the first elements of modernization 

and transformation of the city into a true urban center (through construction 

of new roads, buildings, monuments, architectural styles change, etc.).. 

Following the efforts of the two main architects, A. Bernardazzi and A 

Sciusev, to rebuild the city, it changed its architectural appearance: Central 

Park is renovated, public gardens, huge buildings are built first, with modern 

look: from residential areas to public institutions. They also paved streets and 

main markets, parks and squares are arranged, some are lighted, etc. 

The construction’s technique was very precise, with the emphasis on 

quality, style and respect the symmetry, on the artistic taste. Reports of 

witnesses time is definitive proof of the existence of a mixture of different 

architectural trends, depending on the preferences of the owner or architect. 

All together, they meant to change the appearance of the city, giving it a 

touch of modernization. 

But the city suburbs show otherwise: the ulicioare narrow and winding, 

with small houses covered with shingle and reed, surrounded by gardens and


235 

orchards. They were inhabited by low-income strata and poor urban populations. 

Despite the low living standards, should be mentioned that the national 

spirit was kept unaltered in certain suburban areas of the city. 

In the same context, we note that the life of the inhabitants of Chisinau in 

the early twentieth century knows substantial differences compared with other 

cities of Bessarabia, it differs from that of the village. Furthermore, Chisinau 

was formed under the Russian domination due to the political context of the 

period, which helped to create specific development of everyday life in that 

period. Even Chisinau fall behind other major European cities in terms of 

organization and living standards of the people, he remains in the early twentieth 

century the province’s main urban center and one of the most important 

cities Russian Empire. 

Acceleration of urbanization and modernization of the city can be 

observed by the improved environmental and living standards of inhabitants 

of Chisinau. Thus, the early twentieth century through the efforts of 

local authorities, health has improved activity in the city, have been addressed 

and resolved several health problems caused by common infectious diseases, 

scarlet fever, tuberculosis, etc. and several measures were taken to prevent 

them, but also for maintaining hygiene and sanitation policy in the city. 

Also, a number of decisions of municipal Duma provides the establishment 

and operation of health services in Chisinau, which was almost daily 

in the city center and several times per week in its suburbs. Improving the 

activity of these services was important, due to the fact that Chisinau was one 

of the most populated cities in the period. 

In the same context, was important the improvement of the drinkable 

water supply. Starting with the first urban water supply in 1892, were built 

several fountains, a pumping station boiler, in order to ensure the city’s population 

with drinkable water. Although proper sanitation Chisinau dates 1912, 

it only worked in the central part of the city, in the peripheral regions of 

the city, supplying people with water was done from wells or springs. Due 

to address the problem, in 1914 Commission decision is taken on the issue 

of design expertise in Chisinau city sewer system ensured by Langhelotti 

Vindşild and, partially solved this problem. 

The same situation is with the enlightenment of the capital. With the first 

power plant construction was a big necessityvof the electric lighting. In the 

researched period, more actions are taken, which sought to install electric 

lamps on the main streets of the city and the most important private homes 

and lights functioning occur after a fixed schedule of city authorities.

236 

Lucia Sava 

The street lighting was an important issue for residents, but also for 

municipal government to ensure a decent life. This take place in accordance 

with the schedule determined by municipal government depending on the 

season and on the urban region. In addition to positive consequences, illuminating 

the city has some negative repercussions, such as the increase of the 

number of fire risk and to prevent this further steps are taken that leads the 

appearence of more specific companies, which are directly involved in these 

issues. 

Installing telephone communication networks in Moldova was another 

factor in modernizing the city. This helped to the dissemination of information 

in town and outside it. But in this way a number of issues remained unresolved, 

which will be overcome by the union of Bessarabia with Romania. 

The research of the environment of the residents, living in Chisinau within 

households, allows us to highlight the following features: the terms of the 

number of people, the level of ventilation and lighting of houses, it was four 

to five times lower than forecast standard period. 

However, in the years 1900-1918, Chisinau is characterized by a large 

number of public places, very different, both in terms of appearance, architecture, 

but also in terms of destination of such building. These can be 

divided conventionally into several categories: from the social-cultural, such 

as banks, shops, theaters, cinemas, libraries, etc. at the premises of entertainment. 

Note, if the first involves a more formalized character, the last one 

(lounges, pubs, cafes, pubs, etc..) varies pursuant to the income and clientele. 

However, this type of local urban life was more vivid, more exciting. Here, 

without distinction, aristocrat or simple citizen, could live the rhythm of life 

in the true sense of the word, he was able to unleash their emotions and feelings, 

without being hindered by principles or prejudices. 

Still placed in 1889, horse tram „konka” favored the movement within 

the city, being replaced in the researched period by the electric tram. For 

external traffic, the most common means of transport remained the train. 

Kishinev authorities have issued several decisions and regulations which were 

intended to ensure passenger comfort and safety on the streets and outside. 

However, in 1918, after the proclamation of the Great Union, the reintegration 

of the Romanian territory of Bessarabia, was to discover, among other 

issues, a fairly severe problem compared to other Romanian provinces – the 

public transport. 

In the early twentieth century, in Chisinau, commercial and industrial 

activity intensifies, though elements of the dominant agricultural industry.


237 

World trade was very diverse in the city of Chisinau and townspeople’s 

revenue vary by personal property, service, family situation and the economic 

and social situation. In this context, it should be noted that the revenues 

of Chisinau residents were higher than those obtained in other cities and 

rural areas of Bessarabia. Something normal, it represents the capital of the 

province. In addition, the efficacy of the city labor is still higher than in the 

agricultural industry. Legal changes were performed by city authorities to 

improve living and working conditions of the inhabitants. Thus, to control 

the situation on urban Bessarabia was introduced on January 1, 1917 progressive 

income tax, which still occupies a modest place in the city budget for the 

years 1917-1918. Also an important feature of the development relationship 

between revenue and expenditure of the population of Chisinau is the low 

purchasing power of wages. This trend is explained by the increased prices of 

basic necessities (as a consequence of war and other economic reasons), but 

the increasing urban population. 

Designed in conjunction with the mentality and lifestyle, inhabitant’s 

clothes of Chisinau (female and male) during the early twentieth century 

was marked by a variety of tastes and fashion trends. Usually associated with 

good tastes and manners, also with social class, he belonged to the individual. 

Kishinev fashion witnessed a remarkable evolution, being adapted to everyday 

circumstances, it becomes more practical, easier and more comfortanble. At 

the same time, clothing was closely linked to the personality, which resulted 

in a variety of styles, trends and colors characteristic of the individual touch. 

The research conducted allowed us to conclude that the inhabitants of 

Chisinau know and adapt to daily life, European fashion trends, especially 

of the French, English and Russian, tells us about the abundance, periodical 

press time. But they try to introduce new elements, original by tailors, local 

shops and fashion shops, which took over European models and adapt them 

to local conditions and customer demands, customers which were part of the 

high Kishinev society. Conversely, modest clothing categories of the population 

living in the outskirts of the capital, is more simplistic and less permeable 

to the whims of fashion. 

As for feeding the inhabitants of Chisinau, during the years 1900-1918 

it was very varied, both in terms of preparing meals, and in terms of public 

places where they were served. Kishinev involves a diet of traditional character, 

including, usually, three meals a day. Complexity depends on the situation 

materially, but also moral principles of each family or individual. 

The public places where people could dine in Chisinau, ranging from

238 

Lucia Sava 

luxury restaurants, accessible just for the elite of the city, cafes and pubs, 

often frequented by the city’s majority population. Here chişinăuenii could 

serve a regular dinner, dishes prepared with certain occasions or simply could 

meet to discuss the problems of everyday life. As for prices, they seem quite 

affordable for the pocket of middle-income people, except the period before 

and after the First World War, when due to socio-economic and political 

conditions caused by this event, the essentials of (bread, sugar, oil, etc.) could 

be bought several times more expensive. 

Designed broadly endorsed as a way of leisure by the inhabitants of 

Chisinau in the period from the early twentieth century, are very complex 

and involve a very diverse content. From those with a tinge of intellectual 

development, such as the theater and film, or reading books, museum visits, 

etc., to those which are merely relaxing, like walk in the park or playing cards. 

All entertainment arrangements described are, in fact, attitudes and behaviors 

of everyday life in Kishinev mentality threshold of a new century. They were 

„fed” by countless decisions and interventions of the authorities to improve 

the material and moral life of the inhabitants of Chisinau, as all Romanians 

from Bessarabia. 

In the early twentieth century Chisinau faces a number of moral problems, 

such as alcohol, smoking, underworld action of hooliganism, prostitution 

involving a growing number of diseases, and others, contribute to the degradation 

of the morality, spirituality of the people. Despite these problems and 

other ones, Chisinau society as a whole, have sound moral principles and 

values, as an argument in this way are the numerous articles in the periodical 

press time. In addition, many state interventions, church arguments, family 

and education acquired in schools, contributed to the healthy physical and 

moral training of its individuals. 

Therefore, during the years 1900-1918, the people’s everyday live in 

Chisinau changed substantial in all its aspects: habitat, clothing, food, income 

and expenses, entertainment arrangements, but also moral principles, which 

have profound implications in the urbanization and modernization not just 

of the city, but also of the entire society.


BIBLIOGRAFIE 

239 

IZVOARE 

Documente de arhivă 

A. N. R. M., fond. nr. 2, Канцелярия Бессарабского губернатора, nr. inv. 1, 

p. V, dosarele 8913, 8920, 8954, 8972, 8977, 8988, 9162, 9224, 9245, 9247, 

9248, 9249, 9256, 9261, 9267, 9271, 9325, 9339, 9340, 9344, 9428, 9437, 

9496, 9515, 9667, 9754, 9943. 

A. N. R. M., fond. nr. 5, Бессарабское областное правительство, nr. inv. 1; 

A.N.R.M., fond. nr. 6, Бессарабское губернское правление, nr. inv. 1, dosarele 

2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 17, 18. 

A.N.R.M. Fond R-2983, Gh. Bezviconi (1861-1967), nr. inv. 1. 

A.N.R.M. Fond R-2987, A. V. Şciusev (1873-1949), nr. inv. 1, dosare 1-4, 

5, 27, 34. 

A.N.R.M. Fond F-2121, V. Gutor (1891-1957), nr. inv. 1. 

A.N.R.M. Fond 791, Главная книга торгового дома П. и А. Синадино за 

1910 год, nr. inv. 1. 

Documente publicate 

Andronache, Gh., Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, 

Chişinău, 1933. 

Basarabia şi basarabenii, Chişinău, 1991. 

Bugetul Directoratelor din Basarabia, aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 2197 

din 7 iunie 1919 // Basarabia economică, nr. 2-8, Chişinău, 1919. 

Cartea neamului: Marea Unire din 1918: Documente istorice (Alcătuitor Arimia 

V.), Bucureşti, 1993. 

Ciobanu, Şt., Unirea Basarabiei. Studii şi documente cu privire la mişcarea naţională 

din Basarabia din anii 1917-1918, Chişinău, 1993. 

Extras din Aviz. Nr. 163, al şedinţei de la 25 noiembrie 1919 privind Legea 

pentru organizarea Ministerului muncii şi ocrotirilor sociale; referatul domnului 

ministru al muncii şi ocrotirilor sociale Vespian Verbiceanu, către consiliul de 

miniştri // Buletinul Cercului de Studii şi propagandă cooperatistă pentru Basarabia, 

nr. 2, august 1920. 

Extras din Aviz. Nr. 178, al şedinţei Comisiei juridice a Basarabiei, din 

9 decembrie 1919// Buletinul Cercului de Studii şi propagandă cooperatistă pentru 

Basarabia, nr. 2, august 1920. 

Raportul Arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului din 3 aprilie 1919, Cu privire la 

rezultatele aplicării monopolului asupra alcoolului şi influenţa lui asupra populaţiei // 

Basarabia economică, nr. 3-4, 1919.

240 

Lucia Sava 

Борьба с вредным влиянием кинематографов // Ведомости Кишиневской 

Городской Думы, nr. 76, noiembrie 1913. 

Ведомость о расходах уездных земских сумм по смете 1901 года (1 января – 1 

августа 1901), Кишинев, 1901. 

Доклад о народном образовании. Бессарабская земская управа, Кишинев, 1904. 

Доклады Управы и журналы заседания Кишиневского Уездного Земского 

Собрания Кишинев, 1904-1906. 

Доклад о народном образовании Бессарабской губернской земской управы, 

Кишинев, 1905. 

Доклады Бессарабской губернской земской кассы мелкого кредита очередного 

собрания за 1911 год, Кишинев, 1912. 

Докладная записка Бессарабскому Губернскому Земскому Собранию по вопросу 

железных дорогах в Бессарабии, Ведомости Кишиневской Городской Думы, 

nr. 73, octombrie 1913. 

Доклад Кишиневского Городского Головы Ю. Левинского об исправлении сметы 

1915 года по замечаниям Губернского по земским и городским делам Присутствия, 

Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 60 octombrie, 1915. 

Журналы Съезда депутатов духовенства Кишиневской епархии, Кишинев, 

1903. 

Кишиневское земство. Отчеты, доклады, сметы, раскладки Уездной Земской 

Управы и постановления Уездного Земского Собрания XXXIII очередного созыва 

1901 года, Кишинев, 1901. 

Кишиневское земство. Сборник докладов управы и журналов заседаний за 1903- 

1908 годы, Кишинев, 1908. 

Кишиневское Уездное земство. Сборник постановлений Уездных Собраний 

Кишиневского Земства , часть III, 1904-1913 годы, Кишинев, 1914. 

Концессионный договор заключен 2 апреля 1911 году между Кишиневским Городским 

Самоуправлением и Бельгийским Анонимным Обществом Кишиневских 

конно-железных дорог на переустройство электрических железных дорог в городе 

Кишиневе, Кишинев, 1911. 

Краткий исторический очерк противо-раскольнической миссии в Кишиневской 

Епархии с 1813 до 1910 года, Кишинев, 1909. 

Краткий отчет о деятельности Кишиневского Сыскного Отделения за 1915 

год, Кишинев, 1916. 

Инструкция для вагоно-вожатых Кишиневского трамвая утверждена Думою 

20 января 1914 года // Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 5, 

ianuarie 1914. 

Наставление, как уберечь себя от холеры // Ведомости Кишиневской 

Городской Думы, nr. 57, august, 1913.


241 

Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 г. III. Бессарабская 

губерния, Издание Центрального Статистического Комитета Министерства 

Внутренних Дел, 1905. 

О мерах безoпасности порядки движения по улицам. О езде на велосипедах, 

Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 10, februarie 1914. 

Обзоры Бессарабской губернии за 1903 год. Издание Бессарабского статистического 

комитета, Кишинев, 1905. 

Обьяснительная записка к отчету за 1914 год. Кишиневская Уездная Управа, 

Кишинев, 1914. Описание празнования столетия Кишиневской духовной семинарии, 

под ред. В. Г. Курдиновского, Кишинев, 1913. 

Обязательные постановления о порядке движения вагонов электрического 

трамвая и пользования таковыми в г. Кишиневе, Сборник обязательных для 

жителей города Кишинева постановлений // Ведомости Кишиневской 

Городской Думы, nr. 2, ianuarie 1914. 

Обязательное постановление об обеспечении нормального отдыха сужающих в 

торговых заведениях, складах и конторах г. Кишинева // Ведомости Кишиневской 

Городской Думы, nr. 57, septembrie, 1915. 

Отчет Кишиневской Городской Общественной Библиотеки за 1900-1902 годы, 


Отчет Кишиневской Городской Общественной Библиотеки за 1911 год, 


Отчет по торговому отделению Кишиневской Городской Управы за 1912 год, 

Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 63, septembrie 1913. 

Отчет эксплуатации Кишиневской Городской электрической стации за 1912 

год, Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 64, septembrie 1913. 

Отчет по 2-3 уч. Городского Попечительства о бедных за 1912 год, Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, nr. 78, noiembrie 1913. 

Отчет по концерту „Музыкального Общества” устроеного 22 октября 1915 

года // Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 63, octombrie, 

1915. 

Празнование столетнего юбилея Бессарабии к России (1812-1912), Кишинев, 

1914. 

Расписание сроков изоляции учащихся в учебных заведениях // Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, nr. 70, decembrie, 1915. 

Расходы воды город. водопр. учтенной по водомерам за июль 1915 г. // Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, nr. 53, septembrie, 1915. 

Санитарное Бюро Бессарабской губернской земстве. Врачебная Хроника Бессарабской 

губернии за 1913 год, Кишинев, 1914.

242 

Lucia Sava 

Сборник обязательных для жителей города Кишинева постановлений // Ведомости 

Кишиневской Городской Думы, nr. 2, ianuarie 1914. 

Сметные предположения о доходах и расходах Уездной и Губернских Земств 

Бессарабской губернии за 1870-1910 годы, Кишинев, 1913. 

Список личного состава служащих, учителей, инспекторов и директоров Кишиневской 

I-й гимназии со времен его основания (1833-1908). 

Счет прибылей и убытков за июль 1915 г. Кишиневской Городской Хлебопекарнии 

// Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 51, august, 1915. 

Такса на дрова, утвержденная Г. Бессарабским Губернатором 28 ноября 1915 

года // Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 69, decembrie, 1915. 

PUBLICAŢII PERIODICE 

Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru, 

1932-1934. 

Basarabia, 1906-1907, 1996. 

Basarabia agricolă. Organul Societăţii Agronomilor, filiala Basarabia, 1920-1921. 

Basarabia economică, 1919-1920. 

Cuvânt Moldovenesc. Revistă de literatură şi ştiinţă practică, 1913-1916. 

Evenimentul, 31 ianuarie, 1909. 

Foaia plugarilor, 1921-1923. 

Gazeta Capitalei,10 iunie 1926. 

Gândul neamului. Revistă literaro-ştiinţifică, socială, bilunară de propagandă culturalnaţională 

a unui comitet studenţesc creştin, fondată în 1920. 

Glasul Basarabiei, 1913-1914. 

L’image de la Bessarabie, 1920. 

Luminătorul. Jurnal Bisericesc, 1909-1918, 1924. 

Mişcarea, februarie 1912. 

Neamul românesc, 15 februarie 1908. 

Răsăritul. Revistă pentru învăţători şi îndemnuri bune, anul I, nr. 7, Chişinău, 1 

decembrie 1918. 

Şcoala Basarabiei, 1918. 

Şcoala Moldovenească. Revista Asociaţiei Învăţătorilor Moldoveni din Basarabia, 1917. 

Viaţa Basarabiei, 1907. 

Бессарабец, 1897-1903, 1910-1911, 1914. 

Бессарабия, 1903, 1911-1913, 1914-1916. 

Бессарабский вестник, 1911-1912. 

Бессарабская жизнь, 1904-1917.


Бессарабская губернские ведомoсти, 1901-1917. 

Бессарабская губернская земская управа, 1900-1914. 

Бессарабские Кишиневские Ведомости, 1905. 

Ведомости Кишиневской Городской Думы, 1912-1915. 

Весь Кишинев на 1914 год, 1914. 

Голос Кишинева, 1913-1916. 

Друг, 1905-1914. 

Дружок, 1912. 

Кишиневские новости, 1909. 

Кишиневские епархиальные ведомости, 1900-1916. 

Кишиневец, 1909-1910. 

Кишиневский листок, 1914. 

Кишиневские новости, 1909. 

Колокол, 1906. 

Народный учитель, 1906-1908. 

Наше Обьединение, 1910. 

Новости Кишинева, 1913-1914. 

Новый голос Кишинева, 1914-1916. 

Новый кишиневец, 1909-1910. 

Спорт и общество, 1910. 

Юбилейный сборник города Кишинева (1812-1912), 1914. 

STUDII ŞI ARTICOLE 

243 

Agrigoroaiei, I., Unirea Basarabiei cu România – relatări şi atitudini din presa de 

la Iaşi (1918) // Destin românesc, nr. 2, 1999, p. 26-34. 

Andrieş -Tabac, S., Simbolurile Chişinăului // Cugetul, nr. 3, Chişinău, 2000, 

p. 18-22. 

Anikin, V., Primul Munte de Pietate la Chişinău // Curierul de seară, 6 octombrie, 

1994. 

Aslan, G., Mijloacele pentru desăvârşirea sufletească // Cuvânt Moldovenesc. 

Revistă de literatură şi ştiinţă practică, nr. 2, ianuarie 1914, p. 19-26. 

Arabagiu, R., O figură marcantă a muzicii noastre: compozitorul Gavriil Musicescu 

(1847-1903) // Glasul naţiunii, nr. 15, 1994. 

Argint, L., Pagini din istoria Gimnaziului nr. 1 de Fete din Chişinău // Destin 

românesc, nr. 3-4, 2006, p. 123-134. 

Arva, M. C., Cine poate ieftini traiul // Foia plugarilor, an. I, nr. 2, februarie 

1921.

244 

Lucia Sava 

Balamace, Ep., Din trecutul şi prezentul cooperaţiei în Basarabia // Basarabia 

economică, nr. 2-3, Chişinău, 1919. 

Balmuş, P., Întâlniri de neuitat: N. Iorga – A. Mateevici // Cugetul, nr. 2, 2001, 

p. 35-39. 

Băluţă O., Femeia idilică din interbelic // România literară, nr. 29, Bucureşti, 

2003, p. 25. 

Bâtcă, M., Funcţia ceremonială a costumului // Datini, nr. 3-4, Bucureşti, 1994, 

p. 18-20. 

Bâtcă, M., Podoabe şi bijuterii populare româneşti // Datini, nr. 2, Bucureşti, 

1995, p. 24-25. 

Bâtcă, M., Marca identitară a costumului popular // Datini, nr. 4, Bucureşti, 

1998, p. 20-21. 

Bâtcă, M., Costumul popular femeiesc din Basarabia // Curierul românesc, nr. 

5, Bucureşti, 2000, p. 8-9. 

Bâtcă, M., Costumul popular bărbătesc din Basarabia // Curierul românesc, nr. 

5, Bucureşti, 2000, p. 9-10. 

Bâtcă, M., Tipologia acoperitorilor poalelor cămăşii femeieşti în spaţiul cuprins între 

Prut şi Nistru // Revista de Etnografie şi folclor, nr. 1, Bucureşti, 2000, p. 

39-54. 

Bâtcă, V., Ortodoxism şi spiritualitate românească în Basarabia interbelică // 

Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură, nr. 1-2, Chişinău, 1999, p. 16-20. 

Berindei, D., Locul unirii Basarabiei în procesul de desăvârşire a statului unitar 

român // Destin românesc, nr. 2, 1998, p. 3-7. 

Berindei, D., 1918 – un an al miracolului naţional // Destin românesc, nr. 1, 

1999, p. 3-6. 

Bezviconi, Gh., Istoricul Basarabiei – Ion Halippa // Viaţa Basarabiei, an. XI, 

nr. 2-3, 1942, p. 73-82. 

Bezviconi, Gh., Reflecţii asupra regionalismului basarabean // Viaţa Basarabiei, 

an. VII, nr. 1-7. 

Boia, L., Istoria mentalităţilor (cu privire specială asupra Şcolii de la „Annales”) // 

Revista de Istorie, tom 33, nr. 5, Bucureşti, 1980, p. 937-953. 

Bonvalet, C., Lelièvre, E., Nuptialité et mobilité // La nuptialité: Evolution 

récente en France et dans les pays développés, Paris, INED, Congrès et 

Colloques, nr. 7, 1991, p. 54-60. 

Buga, I., Unirea Basarabiei cu România – o realizare a dreptului naţiunilor la autodeterminare 

// Destin românesc, nr. 3-4, 1998, p. 33-36. 

Bulimaga, L., Mentalitatea maselor: constituiri, constatări, sugestii // Revista de 

Istorie a Moldovei, nr. 3-4, 2006, p. 48-53.


245 

Burlacu, A., Literatura interbelică din Basarabia între regionalism şi unitate spirituală 

românească // Destin românesc, nr. 4, 1999, p. 67-80. 

Burlacu, A., Viaţa literară în Basarabia interbelică // Destin românesc, nr. 1, 

2000, p. 74-88. 

Burke, P., The French Historical Revolution: The Annales School 1929-1989, 

Cambridge, 1990. 

Buzatu, Gh., N. Iorga – apostol al unirii tuturor românilor // Destin românesc, 

nr. 4, 1997, p. 19-38. 

Caşu, I., Dragnev, E., Pâslariuc, V., Chişinăul „de altă dată”. O succintă cronică 

a vieţii cotidiene (1900-1940) pe marginea presei periodice de epocă // Semne identitare, 


Ceaicovschi-Mereşanu, G., Anastasia Dicescu // Făclia, 18 martie, 1994. 

Chiriţescu, M., Cooperaţia şi scumpirea traiului // Basarabia economică, nr. 

2-3, Chişinău, 1919. 

Cimpoi, M., Fenomenul basarabean sub semnul Păsării Phoenix // Destin românesc, 

nr. 4, 1995, p. 54-67. 

Cimpoi, M., Intelectualitatea basarabeană şi Marea Unire // Destin românesc, 

nr. 1, 1999, p. 6-8. 

Ciocanu, V., Ziarul „Basarabia” (90 de ani de la apariţie) // Luceafărul, 23 

mai, 1996. 

Ciurea, D., Noi date pentru istoricul oraşelor din Moldova în secolele XVIII-XIX // 

Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie. Anul VIII, fasc. 1, Iaşi, 1957, p. 223-226. 

Cojocaru, Gh., Consideraţii cu privire la unirea Basarabiei cu România // Destin 

românesc, nr. 4, 1996, p. 54-72. 

Cojocaru, Gh., Contribuţia Basarabiei la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc 

în primii ani după unire // Destin românesc, nr. 4, 1997, p. 80-102. 

Colesnic, I., Vladimir Cristi: Omul care a salvat Basarabia de a fi o gubernie a 

Ucrainei // Capitala magazin, nr. 12, Chişinău, 2001, p. 8-9. 

Colesnic, I., C. Stamati-Ciurea: vânător, scriitor, duelant, arhitect, botanist, pictor şi 

soţ supus // Capitala magazin, nr. 13, Chişinău, 2001, p. 22-23. 

Colesnic, I., Inima lui Grigore Cazacliu // Capitala magazin, nr. 15, Chişinău, 

2002, p. 16-17. 

Colesnic, I., Gherman Pântea. Primar de Chişinău şi primar de Odessa // Capitala 

magazin, nr. 28, Chişinău, 2003, p. 17-19. 

Constantiniu, F., Aspecte ale mentalului colectiv sătesc în societatea medievală românească 

// Studii şi materiale de istorie medie, VII, Bucureşti, 1974, p. 69-100. 

Constantiniu, F., Sensibilităţi şi mentalităţi în societatea românească a secolului al 

XVII-lea // Revista de Istorie, nr. 1, Bucureşti, 1980, p. 147-157.

246 

Lucia Sava 

Courson, J.P., Saboulin, M., Ménages et familles, vers de nouveaux modes de vie 

// Economie et Statistique, nr. 175, Paris, 1985, p. 14-30. 

C. M., Datoriile oamenilor între dânşii // Cuvânt Moldovenesc. Revistă de 

literatură şi ştiinţă practică, nr. 5, noiembrie 1913. 

C. P., Naţionalizarea Basarabiei // Mişcarea, 8 septembrie 1918. 

Danilov, M., Cărţi româneşti în colecţiile Comisiunii ştiinţifice a Arhivelor din Basarabia 

// Destin românesc, nr. 1, 1999, p. 66-73. 

Danilov, M., Cărţi de la Bucureşti pentru Basarabia (1918-1920) // Destin 

românesc, nr. 4, 2002, p. 79-88. 

Danilov, M., Bibliotecile parohiale şi protopopeşti din Basarabia secolului al XIX-lea: 

între tradiţia românească şi politica ţaristă // Destin românesc, nr. 3-4, 2006, p. 

108-122. 

Danu, E., Problema autonomiei în contextul vieţii politice din Basarabia în anul 

1917 // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3-4, Chişinău, 1997, p. 5-13. 

Danu, E., Activitatea Partidului Progresist Moldovenesc (1917) // Revista de 

Istorie a Moldovei, nr. 1-2, 1998, p. 5-17. 

Danu, E., Consideraţii cu privire la legăturile între români în anii primului război 

mondial // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3-4, 1998, p. 5-9. 

Danu, E., Rolul studenţilor în mişcarea naţională românească din Basarabia în anii 

1917-1918 // Destin românesc, nr. 2, 1998, p. 14-22. 

Danu, E., Date noi despre activitatea politică a lui Şt. Ciobanu în 1917 // Revista 

de Istorie a Moldovei, nr. 1-2, 2000, p. 114-118. 

Danu, E., Rolul ostaşilor basarabeni de pe frontul român în mişcarea naţională din 

1917 // Destin românesc, nr. 4, 2002, p. 67-78. 

Datcu, I., Obiceiuri de nuntă basarabene. Un studiu necunoscut datorat istoricului 

Ion Halippa // Datini. Revistă de cultură, nr. 3-4 (8-9), Bucureşti, 1994, p. 43 

David, A., Teatrul Naţional din Chişinău // Viaţa Basarabiei, nr. 1, 1934. 

Denize, E., România, Rusia bolşevică şi problema Basarabiei (1917-1919), (III) 

// Destin românesc, nr. 3-4, 2006, p. 48-62. 

Diacon Z. Smochină, Despre post // Luminătorul, anul LVII, nr. 7, 1 martie 

1924. 

Dicusar, N., G. Enescu în slujba muzicii // Cugetul, nr. 4, 2004, p. 53-57. 

Dovganiuc, I., Castelul de pe strada Bernardazzi (casa nr. 52) // Curierul de 

seară, 12 ianuarie, 1994. 

Dragnev, E., Pâslariuc, V., Caşu, I., Adio secolul XX // Capitala magazin, 

nr. 2, iulie, 2000. 

Duby, G., Histoire des sciences et histoire des mentalités // Revue de Synthèse, 

3-ème série, nr. 111-112, Paris, 1983.


247 

Dumbravă, V., Cultura populară românească în Basarabia (1918-1940) // 


Duţu, A., Ce aduce nou istoria mentalităţilor? // România Literară, XIII, nr. 14 

(3 aprilie), 1980, p. 20-21. 

Duţu, A., Imagologia, Herder şi descoperirea culturii populare // România Literară, 

XIV, nr. 28, 1981. 

D. Gr., Educaţia creştinească a copiilor // Luminătorul, nr. 13, 1924. 

Enciu, N., Populaţia rurală a Basarabiei interbelice în istoriografia sovietică (1918- 

1940) // Destin românesc, nr. 1, 2000, p. 64-73. 

Eremia, A., Chişinău. Străzile oraşului // Sport-Turism 1992-1995; Curierul 

de seară, 1992-1996. 

Eremia, A., Chişinăul în vâltoarea secolelor // Cugetul ,nr. 3, Chişinău, 2000, 

p. 23-32. 

Eşanu, A., Eşanu, V., Chişinăul – vatră de cultură şi civilizaţie românească (secolul 

XV – începutul secolului XIX) // Destin românesc, nr. 3, 1997, p. 21-39; 

Eţco, D., Introducerea limbii române în şcoala spirituală de băieţi din Chişinău în 

anul 1917 // Cugetul, nr. 2, 2001, p. 32-35. 

Florov, N., Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Chişinău. Trecutul şi starea 

lui actuală // Buletinul Istorie Naturală din Chişinău, nr. 1, Chişinău, 1926, p. 

3-15. 

Gavriliuk, E., Arhitectul Alexei Şciusev // Curierul de seară, 8 octombrie, 

1994. 

Giurgea, E., Problemele industriei viitoare a Basarabiei // Basarabia economică, 

nr. 2-3, 1919. 

Goff, J., Histoire des sciences et histoire des mentalités // Revue de Synthèse, 

3-ème série, nr. 111-112, Paris, 1983. 

Grati, T., Al. V. Boldur (1886-1982). Contribuţii la întregirea unui portret // 


Grosu, V., Calea anevoioasă spre întregire (80 de ani de la crearea României Mari) 


Iacobescu, M., Oameni de seamă dintre Prut şi Nistru: Vasile Stroescu (1845- 

1926) // Destin românesc, nr. 3-4, 1998, p. 27-33. 

Ioncu, T., Reforma financiară // Basarabia economică, nr.3, iulie 1919. 

Iosa, M., Marea Unire // Destin românesc, nr. 4, 1997, p. 3-18. 

Istrati, E., Ion Pelivan – un model de slujire a idealului naţional românesc // Destin 

românesc, nr. 4, 1995, p. 45-53. 

Istrati, E., Iustin Frăţiman – un promotor al culturii româneşti din Basarabia // 

Destin românesc, nr. 1, Chişinău, 1996, p. 84-90.

248 

Lucia Sava 

Istrati, E., Ion Nistor (1876-1962) // Destin românesc, nr. 1, 1997, p. 77 

Jitaru, V., Aspecte arhitectonice ale Cimitirului „Central” cu Biserica „Tuturor sfinţilor” 

din Chişinău // Literatura şi arta, 25 martie, 1993. 

Liiceanu, A., Privat-public în construcţia identitară feminină (Rolul femeii în societate) 

// Revista de psihologie, nr. 3-4, Bucureşti, 1998, p. 239-252. 

Lisnic, A., Tipurile mentalităţilor: interpretări istorice şi istoriografice // Revista de 

Istorie a Moldovei, nr. 3-4, 2006, p. 66-69. 

Mandrou, R., L’histoire des mentalités// Encyclopedia Universalis, vol.8, 

Paris, 1968. 

Micu, G., Basarabia între obiect şi subiect al geopoliticii ruseşti // Destin românesc, 

nr. 3-4, 2006, p. 31-48. 

Moşanu, A., Autodeterminarea Basarabiei reflectată în documente, 1917-1918 // 


Mureşan, M., Mureşan, D., Marea Unire şi dezvoltarea economiei româneşti // 


Năstase, L., Arhitectul A.I.Bernardazzi (Pagini de biografie şi creaţie) // Destin 

românesc, nr. 1, 1998, p. 98-105. 

Negrei, I., Biserica din Basarabia pe calea unirii cu Biserica Ortodoxă Românească 

(1918-1920) // Cugetul, nr. 1, 2000, p. 21-25. 

Negrei, I., 1 decembrie 1918. Chişinăul salută Alba-Iulia // Cugetul, nr. 3, 

2000, p. 57-60. 

Negrei, I., Mişcarea de emancipare a românilor aflaţi sub stăpânire străină (a doua 

jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX) // Cugetul, nr. 2, 2001, p. 39-41. 

Negru, Gh., Conştiinţa naţională a românilor basarabeni în perioada ocupaţiei 

ţariste // Destin românesc, nr. 3, 1995, p. 26-36. 

Negru, Gh., Mişcarea naţională în Basarabia în a doua jumătate a secolului al 

XIX-lea – începutul secolului XX // Destin românesc, nr. 4, 1996, p. 45-50. 

Negru, Gh., „Curentul românofil” în Basarabia sub ocupaţia ţaristă // Revista de 

Istorie a Moldovei, nr. 2 (26), an VII, p. 35-67. 

Negru, Gh., Crearea şi începutul activităţii Sfatului Ţării în lumina unor documente 

// Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3-4, 1997, p. 18-31. 

Negru, Gh., O scrisoare inedită a lui A. Mateevici către I. Pelivan // Destin 

românesc, nr. 4, 1999, p. 93-96. 

Negru, Gh., O preistorie necunoscută a ziarului „Basarabia” // Limba română. 

Revistă de ştiinţă şi cultură, nr. 9-12, Chişinău, 2001, p. 174-178. 

Negru, Gh., Ziarul „Basarabia” (1905-1907) : informaţii inedite // Destin 

românesc, nr. 3, 2001, p. 63-76. 

Negru, Gh., Intelectualii basarabeni (1906-1913) // Destin românesc, nr. 4, 

2002, p. 15-38.


249 

Negru, N., Raporturile jurisdicţionale şi culturale dintre Episcopia Huşilor şi Arhiepiscopia 

Chişinăului între anii 1917-1928 // Destin românesc, nr. 1, 1999, p. 

74-81. 

Negruzzi, C., Drumurile Basarabiei // Foaia plugarilor, an. I, nr. 6, 1 iunie 

1921. 

Norbert, E., Sur le concept de vie quotidienne // Cahiers Internationaux de 

Sociologie, vol. 99, Paris, 1995, p. 243. 

Noroc, L., Dezvoltarea învăţământului artistic în Basarabia interbelică // Destin 

românesc, nr. 3, 2002, p. 54-69. 

Palade, Gh., Alexandru Boldur – istoric credincios al Basarabiei // Cugetul, nr. 

1, 1991. 

Palade Gh., Din activitatea intelectualilor din Vechiul Regat, Ardeal şi Bucovina în 

Basarabia anilor unirii (1918-1920) // Destin românesc, nr. 1, 1997, p. 86-100. 

Palade, Gh., Factori de realizare a propagandei culturale în Basarabia (1918-1928) 

// Cugetul, nr. 4, 1999, p. 6-12. 

Palade, Gh., Dimensiuni ale dezvoltării vieţii spirituale în Basarabia interbelică // 

Cugetul, nr. 1, 2003, p. 24-31. 

Popovschi, V., Însemnări despre viaţa şi activitatea lui Ştefan Ciobanu // Destin 

românesc, nr. 3, 1995, p. 80-85. 

Popovschi, V., Rolul ziarului „Cuvânt Moldovenesc” în trezirea conştiinţei naţionale 

a românilor basarabeni în 1917 // Destin românesc, nr. 4, 1995, p. 76-85. 

Popovschi, V., Acţiuni ale populaţiei basarabene în favoarea unirii cu România în 

anul 1918 // Destin românesc, nr. 1, Chişinău, 1996, p. 91-98. 

Popovschi, V., Declaraţia Sfatului Ţării de la 2 decembrie 1917 şi proclamarea 

Republicii Democratice Moldoveneşti // Destin românesc, nr. 1, 1998, p. 106-114. 

Popovschi, V., Proiecte de constituţie ale Republicii Democratice Moldoveneşti 

(1918) // Destin românesc, nr. 2, 1999, p. 18-25. 

Popovschi, V., Organizarea internă a Republicii Democratice Moldoveneşti (1917- 


Popovschi, V., O. Ghibu şi Universitatea Populară din Chişinău // Cugetul, nr. 

1, 2002, p. 44-46. 

Poştarencu, D., Desemnarea târgului Chişinău, la 1812, în calitate de centru administrativ 

al Basarabiei //Cugetul nr. 3, Chişinău, 2000, p. 33- 

Poştarencu, D., Emanuil Gavriliţă: 90 de ani de la moarte (Contribuţii biografice) 


Poştarencu, D., Populaţia urbană a Basarabiei în recensământul din 1897 // 


Poştarencu, D., Componenţa etnică şi nivelul de instruire al populaţiei urbane din 

Basarabia // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3, Chişinău, 2004, p. 44-58.

250 

Lucia Sava 

Poştarencu, D., Componenţa socială, confesională şi după sex a populaţiei urbane a 

Basarabiei (1850-1917) // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 4, Chişinău, 2005, 

p. 5-25. 

Poştarencu, D., Vladimir Gusti // Destin românesc, nr. 3-4, 2006, p. 

211-219. 

Preot Gheorghian, P., Căsătoria ca act civil şi ca taină bisericească // Luminătorul, 

anul LVII, nr. 7, 1 martie 1924. 

Preot Petrovici, F., Despre lupta cu furtişagul // Luminătorul, an. V, nr. VIII, 

august, 1912. 

P.H. Cuvânt despre sănătate // Foia plugarului, an. III, nr. 2, februarie 1923. 

Rotaru, T., Interferenţa de stiluri în arhitectura casei moldoveneşti // 

Literatura şi arta, 25 martie, 1993. 

Rus, I.-A., The roots and Early Development of „Moldovan”-Romanian 

Nationalism in Bessarabia (1900-1917) // Anuarul Institutului de istorie 

„A.D.Xenopol” din Iaşi, tom. XXXIII, 1996, p. 287-302. 

Sava, A.V., Trei case din Chişinăul vechi // Arhivele Basarabiei, nr. 3, 1934. 

Savca, I., Pentru ce am lepădat eu fumarea tiutiunului // Luminătorul, an. VIII, 

nr. X, 1915. 

Sârbu, F., Despre blândeţe // Luminătorul, Jurnal Bisericesc, an. II, carta 1, 1909. 

Seftiuc, I., Basarabia în arhivele ruseşti // Destin românesc, nr. 2, 1995. 

Simionescu, I., Beţia // Foaia plugarului, an. III, nr.8, august 1923. 

Simionescu, P., Particularităţi ale habitatului urban în Ţara Românească şi 

Moldova (secolul XVIII – primele decenii ale secolului al XIX-lea) // Revista de 

Etnografie şi Folclor, nr. 1, 1982, p. 14-30. 

Simionescu, P., Pitoresc rural şi extravaganţă orientală în vestimentaţia din târgurile 

Moldovei // Revista de Etnografie şi Folclor, nr. 2, 1983, p. 132-148. 

Stan, A., Unirea Basarabiei cu România ca proces de recuperare a identităţii // 


Stan, C. I., Centenarul răpirii Basarabiei // Destin românesc, nr. 2, 1997, p. 

52-64. 

Stan, C. I., România şi Rusia bolşevică (1917-1918) // Destin românesc, nr. 

1, 1998, p. 115-126. 

Stan, C. I., Activitatea lui Vasile Harea în sprijinul înfăptuirii Unirii Basarabiei cu 

România // Destin românesc, nr. 1, 1999, p. 15-27. 

Stan, C. I., V. Stroescu – sursa financiară pentru românii din Transilvania (1910- 


Stan, C. I., Revoluţia rusă din februarie-martie 1917 şi România // Destin românesc, 

nr. 2, 2002, p. 42-61.


251 

Stan, C. I., Activitatea lui O. Ghibu pentru unirea Basarabiei cu România // 


Starostenco, P., Complexul istorico-arhitectural din Centrul Chişinăului // 

Cugetul, nr. 2, 2003, p. 25-32. 

Şarov, I., Cuşco, A., Identitatea naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din 

secolul XIX //Basarabia: dilemele identităţii, Iaşi, 2002. 

Şpac, I., Pagini de istorie a bisericii basarabene. Din revista Arhivele Basarabiei // 

Destin românesc, nr. 3-4, 1998, p. 37-48. 

Troianovschi, L., Problema specificului naţional în publicistica lui C. Stere // 

Cugetul, nr. 1, 2002, p. 12-16. 

Ţepordei, V., Chişinăul tinereţii noastre // Literatura şi arta, 3 aprilie, 1997. 

Varta, I., Presa românească din Basarabia la începuturile sale // Destin românesc, 

nr. 2, 1995, p. 34-47. 

Varta, I., Problema limbii române şi cea a autonomiei în ziarul „Basarabia” // 

Destin românesc, nr. 1, Chişinău, 1996, p. 53-67. 

Varta, I., Documente inedite. Marele stat major al armatei ruse şi România // 

Destin românesc, nr. 2, Chişinău, 1996, p. 73-79. 

Varta, I., Ziarul „Basarabia” – apărător al demnităţii naţionale a românilor basarabeni 

(90 de ani de la apariţie) // Literatura şi arta, 13 iunie, 1996. 

Varta, I., Ziarul „Moldovanul” (1907-1908) – o veritabilă publicaţie de limbă 

română din Basarabia // Literatura şi arta, 27 martie, 1997. 

Varta, I., „Glasul Basarabiei” în apărarea limbii naţionale // Destin românesc, 

nr. 1, 1998, p. 87-97. 

Văcăruş, V., Curente ideologice din Basarabia (secolul XIX – începutul secolului 

XX) // Destin românesc, nr. 3, 2002, p. 25-40. 

Văduva, O., Viaţa cotidiană tradiţională. Interdicţii rituale // Anuarul Institutului 

de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, tom. 4, Bucureşti, 1993, 

p. 27-37. 

Veranje, J., Catedrala Schimbării la faţă // Curierul de seară, 21 aprilie, 1994. 

Veranje, J., Elemente clasice pe străzile Chişinăului // Curierul de seară, 28 

aprilie, 1994. 

Yvert-Jalu, H., L’histoire du divorce en Russie Soviétique. Ses rapports avec la politique 

familiale et les réalités sociales // Population, nr. 1, Paris, 1981, p. 41-62. 

Брук, С. И., Кабузан, В. М. Динамика и этнический состав населения России 

в эпоху империализма (конец XIX в – 1917 г.) // История СССР, nr. 3, 1980. 

Гурошева, Н. А., Традиционные девичьи и женские головные уборы и их роль 

в свадебной обрядности (середина XIX – начало XX века) // Советская этнография, 

nr. 5,1990, р. 114-126.

252 

LUCRĂRI SPECIALE 

Lucia Sava 

Abraham, D., Introducere în sociologia urbană, Bucureşti, 1994. 

Academicieni din Basarabia şi Transnistria (a doua jumătate a secolului al XIX-lea 

– prima jumătate a secolului al XX-lea), Chişinău, 1996. 

Adauge, M., (red.), Basarabia sub drapelul Sfatului Ţării: Ghid cronologic, 


Adauge, M., Popovschi, V., Mişcarea naţională din Basarabia: Cronica evenimentelor 

din anii 1917-1918, Chişinău, 1998. 

Aderov, V., Mentalităţi şi instituţii de cultură în Basarabia în primul deceniu al 

regimului sovietic, Bucureşti, 1996. 

Agrigoroaiei, I., Palade Gh., Basarabia în cadrul României întregite (1918- 

1940), Chişinău, 1993. 

Aldea, C., Pagini dintr-o istorie zbuciumată. Basarabia până în anul 1920, Bucureşti, 

1993. 

Alexianu, A., Mode şi veşminte din trecut, vol. I-II, Bucureşti, 1971. 

Anestin, I., Schiţă pentru istoria teatrului românesc, Iaşi, 1938. 

Antip, C., Istoria presei româneşti, Bucureşti, 1979. 

Arbore, Z., Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898. 

Arbore, Z., Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, 2001. 

Ariès, Ph., Duby, G., Istoria vieţii private, vol. I-II, Bucureşti, 1995. 

Ariès, Ph., Omul în faţa morţii, vol. I-II, Bucureşti, 1996. 

Ariès, Ph., Timpul istoriei, Bucureşti, 1997. 

Aron, J. P., Le mangeur au XIX-ème siècle, Paris, 1989. 

Aron, R., Introducere în filosofia istoriei, Bucureşti, 1997. 

Bacci, M. L., Populaţia în istoria Europei, Bucureşti, 2003. 

Badinter, E., L’amour en plus: histoire de l’amour maternel – XVII-e – XX-e 

siècles, Paris, 1980. 

Bairoch, P., Cities and Economic Development, Chicago, 1988. 

Barthes, R., Le système de la mode. Essaye de la sémiologie de la culture, Seul, 1976. 

Bastié, J., Dézerit, B., La ville, Paris, 1991. 

281. Bădescu, I., Sincronismul european şi cultura critică românească, Bucureşti, 

1984. 

Beaton, C., Cinquante ans d’élégance et d’art de vivre, Paris, 1988. 

Belador, M., Istoria teatrului român, Craiova, 1996. 

Benevolo, Leonardo, Oraşul în istoria Europei, Ed. Polirom, Iaşi, 2003. 

Berindei, D., Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură (secolele XVIII-XIX), 

vol. I-II, Bucureşti, 1991. 

Besson, J., La mode à travers les siècles, Paris, 1994.


253 

Besson, J., Les costumes traditionnels, Paris, 1994. 

Bezviconi, Gh., Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1940. 

Bezviconi, Gh., Profiluri de ieri şi de azi, Chişinău, 1992. 

Bezviconi, Gh., Semimileniul Chişinăului, Chişinău, 1996. 

Bilciurescu, V., Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Bucureşti, 2003. 

Bloch, M., Appologie pour l’histoire ou métier d’historien, Paris, 1964. 

Bloch, M., Regii taumaturgi: Studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii 

regale, în special în Franţa şi Anglia, Iaşi, 1997. 

Bobeica, A., Sfatul Ţării: Stindard al renaşterii naţionale, Chişinău, 1993. 

Boga, L., Lupta pentru limba românească şi ideea unirii, Chişinău, 1993. 

Boia, L., Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997. 

Boldur, A., Unirea: Analiza psihologică a evenimentelor, 1918-1928, Chişinău, 

1928. 

Boldur, A., Muzica în Basarabia. Schiţă istorică. Extras din volumul Muzica românească 

de azi, Bucureşti, 1940. 

Boldur, A., Istoria Basarabiei, Chişinău, 1990. 

Boldur, A., Basarabia românească, Chişinău, 1992. 

Bon, Gustave, Le., Psihologia maselor, Bucureşti, 1991. 

Bordet, J.-P., Dupaquier, J., Histoire des populations de l’Europe, vol. I. Des 

Origines aux prémices de la révolution démographique, Paris, 1997. 

Boucher, F., Histoire des costumes de l’antiquité à nos jours, Paris, 1995. 

Blum, A., Histoire du costume, les modes aux XVII et XVIII-ème siècles, Paris, 

1988. 

Braudel, F., Civilisation matérielle et capitalisme, tom. I, Paris, 1967. 

Braudel, F., Ecrits sur l’histoire, Paris, 1988. 

Braudel, F., Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, 1994. 

Braudel, F., Structurile cotidianului, Bucureşti, 1995. 

Bruhis, M., Rusia, România şi Basarabia (1812, 1918, 1924, 1940), Chişinău, 

1992. 

Budac, I., Revoluţia din anii 1905-1907 în Moldova, Chişinău, 1955. 

Burada, T., Teatrul în Moldova, Bucureşti, 1975. 

Burke, P., Istorie şi teorie socială, Bucuresti, 1999. 

Burckhardt, J., Artă şi istorie, Bucureşti, 1996. 

Burckhardt, J., Consideraţii privind istoria universală, Bucureşti, 1997. 

Butură, V., Etnografia poporului român: cultură materială, Cluj-Napoca, 1978. 

Butură, V., Cultura spirituală românească, Bucureşti, 1992. 

Buzilă, B., Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Bucureşti, 1996. 

Castellan, G., L’influence de Constantinople sur la vie quotidienne des villes balka-

254 

Lucia Sava 

niques (fin du XVIII-e – début du XIX-e siècle): confrontation des models culturels, 


Caşu, I., “Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Chişinău, 2000. 

Caragea C., Istoria vestimentaţiei europene, Bucureşti, 1999. 

Cazacu, P., Zece ani de Unire. Moldova dintre Prut şi Nistru, Chişinău, 1928. 

Cernovodeanu, P., Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în contextul 

politic internaţional, 1806-1920, Bucureşti, 1993. 

Chabot, G., Les Villes, Paris, 1958. 

Ciobanu, Şt., Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă, Chişinău, 

1992. 

Ciobanu, Şt., Din istoria mişcării naţionale în Basarabia, Chişinău, 1991. 

Ciobanu, Şt., Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Bucureşti-Chişinău, 1992. 

Ciobanu, Şt., Chişinăul, Editura Comisiunii Monumentelor Istorice, Secţia 

din Basarabia, 1925, reeditată, Chişinău, 1996. 

Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, Cluj-Napoca, 1985. 

Chicu, A., Moda, Chişinău, 1995. 

Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1997. 

Claudian, I., Alimentaţia poporului român în cadrul antropogeografiei şi istoriei 

economice, Bucureşti, 1939. 

Claval, P., Régions, nations, grandes éspaces, Paris, 1968. 

Cojocaru, Gh., Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Bucureşti, 

1997. 

Colesnic, I., Basarabia necunoscută, Chişinău, 1993. 

Colesnic, I., Sfatul Ţării: Enciclopedie, Chişinău, 1998. 

Colesnic, L., Funcţionarea limbii române în instituţiile de învăţământ laic din Basarabia 

(1812-1918), Chişinău, 2001. 

Constantinescu-Iaşi, P., Buiucanii Chişinăului. Istoricul. Biserica. Cimitirul, 


Convergenţe europene: Istorie şi societate în epoca modernă, Cluj-Napoca, 1993. 

Cosmovici, Alexandru, George Enescu în lumea muzicii şi în familie, Bucureşti, 

1990. 

Costaforu, X., Cercetarea monografică a familiei. Contribuţie metodologică, Bucureşti, 

2005. 

Coval, D., Din istoria jurnalisticii româneşti (secolul XIX – începutul secolului 

XX), Chişinău, 1992. 

Cucu, V., Oraşele României, Bucureşti, 1970. 

Cucu, V., România: Geografia umană, Iaşi, 1995. 

Curinski, Gh., Centrele istorice ale oraşelor, Bucureşti, 1967.


255 

Curticăpeanu, V., Mişcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Bucureşti, 

1968. 

David, A., Tipăriturile româneşti în Basarabia sub stăpânirea rusă (1812-1918), 


Dănilă, A., Opera din Chişinău, Chişinău, 2005. 

Dăscălescu, N., Revoluţia de la 1917 în Basarabia: Lupta moldovenilor pentru 

Limba, şcoala şi cultura naţională: Extras din omagiul lui Constantin Kiriţescu, 


Deslandres, Y., Le costume, image de l’homme, Paris, 1976. 

Din istoria gândirii social-politice şi filosofice în Moldova, Chişinău, 1970. 

Dickinson, R.E., The City Region in Western Europe, Londra, 1967. 

Djuvara, N., Între Orient şi Occident, Bucureşti, 1995. 

Djuvara, N., Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Bucureşti, 

2006. 

Donici, L., Revoluţia rusă: Amintiri, schiţe şi impresii, Chişinău, 1992. 

Duby, G., Histoire des mentalités, Paris, 1961. 

Duby, G. (coord.), Histoire de la France urbaine, 4 vol., Paris, 1980-1983. 

Duby, G., Arta şi societatea (980-1420), vol. I-II, Bucureşti, 1987. 

Duby, G., Cavalerul, femeia şi preotul (Căsătoria în Franţa feudală), Bucureşti, 

1987. 

Duby, G., Evul mediu masculin: Despre dragoste şi alte eseuri, Bucureşti, 1992. 

Duţu, A., Modele, imagini, privelişti. Incursiuni în cultura europeană modernă, Cluj- 

Napoca, 1979. 

Duţu, A., Dimensiunea umană a istoriei. Direcţii în istoria mentalităţilor, Bucureşti, 

1986. 

Ecouri dintr-un secol: pagini din presa periodică moldovenească, Chişinău, 1991. 

Enăchescu, A., Portul popular românesc, Bucureşti, 1971. 

Enciu, N., Basarabia în anii 1918-1940: Evoluţie demografică şi economică, 


Enciu, N., Populaţia rurală a Basarabiei în anii 1918-1940, Chişinău, 2002. 

Eremia, A., Nomenclatorul străzilor din oraşul Chişinău, Chişinău, 1992. 

Eremia, A., Străzile oraşului nostru, Chişinău, 1993. 

Eremia, A., Chişinău. Oraşul vechi şi nou, Chişinău, 1998. 

Ermandi, E., Habitatul urban şi cultura spaţiului: Studii de geografie istorică. 

Suceava în secoleleXIV-XX, Iaşi, 1996. 

Eşanu, A., Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998. 

Febvre, L., Religia lui Rabelais: Problema necredinţei în secolul al XVI-lea, Cluj- 

Napoca, 1996.

256 

Lucia Sava 

Filipescu, C., Giurea, C., Basarabia: Consideraţiuni generale, agricole, economice şi 

statistice, Chişinău, 1919. 

Flandrin, J.-F., Families in Former Times: kinship, household and sexuality, 

Cambridge, 1979. 

Florea, A., Muzică şi imagine, Bucureşti, 1997. 

Florea, M., Scurtă istorie a teatrului românesc, Bucureşti, 1970. 

Foucault, M., Dits et écrits, vol. IV, Paris, 1994. 

Foucault, M., Cuvintele şi lucrurile, Bucureşti, 1996. 

George, P., La ville, Paris, 1952. 

Ghibu, O., Călătorind prin Basarabia, Chişinău, 1923. 

Ghibu, O., De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Bucureşti, 1926. 

Ghibu, O., Pe baricadele vieţii, Chişinău, 1992. 

Ghibu, O., În vâltoarea revoluţiei ruseşti: Însemnări din Basarabia anului 1917, 


Ghibu, O., Uniunea românească şi chestiunea Basarabiei, Bucureşti, 1995. 

Ghibu, O., Gânduri despre Basarabia, Chişinău, 1997. 

Gianini, H., La réflexion quotidienne. Vers une archéologie de l’expérience, Aix-en- 

Provence, 1992. 

Girard, L., Mayol, P., L’invention du quotidien. Habiter, cuisiner, Paris, 1980. 

Goff, J. le, Les mentalités: une histoire ambigue, Paris, 1983. 

Goff, J. le, Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura şi civilizaţia Evului 

Mediu, Bucureşti, 1986. 

Goffman, E., Viaţa cotidiană ca spectacol, Bucureşti, Ed. Comunicare. Ro, 

2003. 

Goody, J., Familia europeană. O încercare de antropologie istorică, Ed. Polirom, 

Iaşi, 2003. 

Gore, P., Anexarea Basarabiei: Schiţă istorică, Chişinău, 1992. 

Gorincioi, G., La izvoarele presei de partid şi sovietice din Moldova (1901-1924), 


Greceanu, E., Ansamblul urban medieval Botoşani, Bucureşti, 1981. 

Grieger, P. P., Caractérologie éthnique. Approche et compréhension des peuples, 

Paris, 1961. 

Gullestad, M., Segalen, M., La Famille en Europe: parenté et perpétuation familiale, 

Paris, 1995. 

Habermas, J., Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, 1998. 

Halippa, P., Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991. 

Harea, V., Basarabia pe drumul Unirii. Amintiri şi comentarii, Bucureşti, 1995. 

Harea, V., Amintiri din primăvara reîntregirii, Iaşi, 1998.


257 

Heitmann, K., Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, 1775-1918. Un 

studiu imagologic, Bucureşti,1995. 

Hexter, J.H., On Historians, Cambridge, 1979. 

Histoire du quotidien (sous la direction d’Alf Ludtke), Paris, 1994. 

Hlihor, C., Istoria secolului XX, Bucureşti, 1999. 

Holban, E. Contribuţia Basarabiei la cultura românească. Toponime şi identitate 

naţională, Chişinău, 1997. 

Huizinga, J., Amurgul Evului mediu, Bucureşti, 1994. 

Inculeţ, I., O revoluţie trăită, Chişinău, 1994. 

Ionescu, Gh., Istoria arhitecturii româneşti. Arhitectura pe teritoriul României de-a 

lungul veacurilor, Bucureşti, 1982. 

Iorga, N., Femeile în viaţa neamului nostru, Bucureşti, 1911. 

Iorga, N., Basarabia noastră (scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi), 


Iorga, N., Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918. 

Iorga, N., Istoria presei româneşti de la începuturi până la 1916, Bucureşti, 1922. 

Iorga, N., Istoria comerţului românesc. Epoca nouă (1700-1923), Bucureşti, 1937. 

Iorga, N., Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, Bucureşti, 1940. 

Iorga, N., Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1995. 

Istoria oraşului Iaşi, sub coordonarea lui C. Cihodaru, Gh. Platon, Iaşi, 1980. 

Istoria teatrului în România (1849-1918), vol. II, Bucureşti, 1971. 

King, C., Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, 2002. 

Koselleck, R., Conceptul de istorie, ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005. 

Ladurie, Emmanuel le Roy, Montaillou, sat occitan, Bucureşti, 1992. 

Laşcov, N., O sută de ani de la trecerea Basarabiei către Rusia (1812-1912), 


Lavedan, P., Histoire de l’urbanisme, 3 vol., Paris, 1952. 

Lebrun, F., Essais sur l’histoire de la mort en Occident du Moyen Age à nos jours, 

Paris, 1975. 

Lebrun, F., Istoria Europei, Bucureşti, 2006. 

Livezeanu, I., Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930), Bucureşti,1998. 

Madan, Gh., De la noi din Basarabia, Bucureşti, 1938. 

Madan, Gh., Văzute şi trăite: Evocări, schiţe, povestiri, Chişinău, 1989. 

Marcu, D., Estetica oraşelor şi înfrumuseţarea lor din punct de vedere urbanistic, 


Marian, L., Cultura şi şcoala în Basarabia, Chişinău, 1926. 

Marinescu, C., Epopeea Marii Uniri, Galaţi, 1993.

258 

Lucia Sava 

Marghiloman, A., Note politice, vol. III, Bucureşti, 1995. 

Massoff, I., Teatrul românesc, vol. I-V, Bucureşti, 1961-1970. 

Massoff, I., Între viaţă şi teatru, Bucureşti, 1985. 

Martonne de, E., What I have seen in Bessarabia, Paris, Imprimérie des Arts 

et des Sports, 1919. 

Maurois, A., Biblioteca publică şi misiunea ei, UNESCO, 1972. 

Mâţu, C., O necesitate desconsiderată: Presa românească în Basarabia, Chişinău, 

1930. 

Meurs, W., Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Chişinău, 1996. 

Mihail, P., Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1993. 

Mihailovici, P., Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 până la 1918, 


Mihăilescu, N., Amintiri şi învăţăminte din războiul pentru întregirea neamului 

(1916-1919), Bucureşti, 1936. 

Mihăilescu, V., Oraşul ca fenomen antropogeografic, Bucureşti, 1941. 

Mihali, C., Sensus communis. Pentru o hermeneutică a cotidianului, Cluj-Napoca, 

2001. 

Mihali, C., Anarhia sensului. O fenomenologie a timpului cotidian, Cluj-Napoca, 

2001. 

Militaru, Ion, Filosofia vieţii cotidiene, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005. 

Mitterauer, M., Seider, R., The European Family: patriarchy to partnership from 

Middle Ages to the present, Oxford, 1982. 

Moraru, A., Istoria românilor în Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, 

1995. 

Mumford, L., The City in History, New York, 1961. 

Nanu, A., Artă, stil, costum, Bucureşti, 1976. 

Nedelcea, T., Vocaţia spiritualităţii, Craiova, 1995. 

Nedelcea, T., Civilizaţia cărţii. Incursiune în istoria cărţii, presei şi a tiparului, 

Craiova, 1996. 

Negrescu, I., Universitatea Populară din Chişinău, Chişinău, 1992. 

Negru, Gh., Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Chişinău, 

2000. 

Nicoară, T., Introducere în istoria mentalităţilor colective, Cluj-Napoca, 1995. 

Nicoară, T., Nicoară, S., Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile 

paradigme ale cunoaşterii, Cluj-Napoca, 1996. 

Nicoară, T., Clio în orizontul mileniului trei. Explorări în istoriografia contemporană, 

Cluj-Napoca, 2002. 

Niculiţă-Voronca, E., Datinile şi credinţele poporului român, Bucureşti, 1993.


259 

Nistor, I., Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1991. 

Paliţ-Palade, I., Portul popular din Republica Moldova, Chişinău, 2003. 

Papu, E., Barocul ca tip de existenţă, vol.I-II, Bucureşti, 1977. 

Patrulius, R., Locuinţa în timp şi spaţiu, Bucureşti, 1975. 

Păltănea, P., Istoria oraşului Galaţi: de la origini până în 1918, vol. I-II, Galaţi, 1994. 

Pélivan, I., La Bessarabie sous le régime russe (1812-1918), Paris, 1919. 

Pélivan, I., Le mouvement et l’acroissement de la population en Bessarabie de 1812 

à 1918, Paris, 1919. 

Pélivan, I., Les droits des Roumains sur la Bessarabie: Au point de vue historique, 

éthnique, et de l’autodétérmination, Paris, 1920. 

Pélivan, I., L’état économique de la Bessarabie, Paris, 1920. 

Perrot, Ph., Les dessus et les dessous de la bourgeoisie. Une histoire du vêtement au 

XIX-ème siècle, Paris, 1981. 

Piponnier, F., Costumes et vie sociale. La Cour d’Anjou XIV-XV-ème siècles, 

Paris, 1970. 

Pirenne, H., Oraşele medievale, Cluj-Napoca, 2000. 

Platon, A. F., Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere în antropologia 

istorică, Iaşi, 2000. 

Ploşniţă, E., Muzeul Basarabean în fluxul istoriei, Chişinău, 1998. 

Ploşniţă, E., Răileanu, N., Pagini de muzeografie basarabeană, Chişinău, 1999. 

Pop, M., Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976. 

Popescu-Sireteanu, I., Siretul – vatră de istorie şi cultură românească, Iaşi, 1994. 

Popovschi, N., Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, 


Popovschi, V., Republica Democratică Moldovenească. 1917-1918: (Formarea, 

organizarea internă, simbolurile oficiale), Chişinău, 2002. 

Poştarencu, D., O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812-1940), Chişinău, 

1998. 

Poştarencu, D., Străzile Chişinăului: denumiri vechi şi actuale, Chişinău, 1998. 

Poştarencu, D., Poşta Moldovei (File de istorie), Chişinău, 2000. 

Poştarencu, D., Biserica Sfântul Ierarh Nicolae din Chişinău, Chişinău, 2002. 

Poştarencu, D., Contribuţii la istoria modernă a Basarabiei, vol. I, Chişinău, 

2005. 

Racinet, A.C.A., Le costume historique, Paris, 1988. 

Rezuş, P., Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi, Bucureşti, 1975. 

Robinson, J. H., The New History, New York, 1912. 

Roche, D., La culture des apparences. Une histoire du vêtement XVII-XVIII-ème 

siècles, Paris, 1989.

260 

Lucia Sava 

Ruppert, J., Le costume, Paris, 1996. 

Rusnac, E., Teatrul românesc în Basarabia (secolul XIX – secolul XX), Teza de 

doctor în studiul artelor 17.00.01./ A.Ş.R.M., Chişinău, 1996. 

Sadoveanu, M., Drumuri basarabene, Bucureşti-Chişinău, 1992. 

Segalen, M., Sociologie de la famille, Paris, 1981. 

Schutz, A., Le chercheur et le quotidien. Phénomenologie des sciences sociales, Paris, 

1987. 

Scurtu, I., Viaţa politică din România 1918-1944, Bucureşti, 1982. 

Scurtu, I., Almaş, D., Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1918, Bucureşti, 

1998. 

Scurtu, I., Buzat, Gh., Istoria românilor din secolul al XX-lea, Bucureşti, 1999. 

Scurtu, I., Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, 2001. 

Simionescu, P., Etnoistoria: Convergenţă interdisciplinară, Bucureşti, 1983. 

Sinadino, P., Creditul în Basarabia, Chişinău, 1929. 

Sincronism european şi cultura critică românească, Bucureşti, 1984. 

Solé, J., L’amour en Occident à l’époque moderne, Paris, 1976. 

Sorre, M., Les fondements de la géographie humaine, Paris, 1952. 

Stăvilă, T., Arta plastică din Basarabia de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul 

secolului al XX-lea, Chişinău, 1990. 

Stoica, G., Interiorul locuinţei româneşti, Bucureşti, 1973. 

Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti: Antologie, (Inspectoratul pentru Cultură al 

Municipiului Bucureşti), Bucureşti, 1996. 

Ştefănescu, Şt., Demografia, dimensiune a istoriei, Timişoara, 1974. 

Tezaur etnofolcloric din Moldova, Chişinău-Iaşi, 1992. 

Toynbee, A., Oraşele în mişcare, Bucureşti, 1979. 

Toynbee, A., Studiu asupra istoriei, Bucureşti, 1997. 

Ţighiliu, I., Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova, secolele 

XV-XVII, Bucureşti, 1998. 

Tomuleţ, V., Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei 

asupra burgheziei comerciale (1812-1868), Chişinău, 2002. 

Ţurcanu I., Relaţiile agrare în Basarabia în anii 1918-1940, Chişinău, 1991. 

Ţurcanu I., Unirea Basarabiei cu România, 1918: Preludii, premise, realizări, 


Ţurcanu I., Bibliografia Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 2005. 

Ungureanu, A., Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Bucureşti, 

1980. 

Urusov, S. D., Memoriile unui guvernator, Chişinău, 1903-1904, Moscova, 

1907.


261 

Vaussard, M., La vie quotidienne en Italie au XVIII-e siècle, Paris, 1959. 

Veyne, P., Cum se scrie istoria, Bucureşti, 1999. 

Vlăduţiu, I., Etnografie românească: istorie, cultura materială, obiceiuri, Bucureşti, 

1973. 

Voinea, A., Prostituţia şi bolile venerice din România, Bucureşti, 1930. 

Voinea, M., Familia şi evoluţia sa istorică, Bucureşti, 1978. 

Vovelle, M., Visions de la mort et l’au-delà en Provence du XV au XX-ème siècle 

d’après les autels des âmes du Purgatoire, Paris, 1970. 

Vovelle, M., Idéologies et mentalités, Paris 1985. 

Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 1993. 

Zelenciuc, V., Dimitriu, M., Costumul naţional moldovenesc, Chişinău, 1975. 

Zelenciuc, V., Costumul scenic moldovenesc, Chişinău, 1988. 

Zelenciuc, V., Kalaşnikova, N., Vestimentaţia populaţiei orăşeneşti din Moldova 

(secolele XV-XIX), Chişinău, 1992. 

Zub, A., A scrie şi a face istorie, Iaşi, 1981. 

Андрус О., Очерки по истории школы Бессарабии и МССР первой половины 

XX-века, Кишинев, 1952. 

Бабий, А., Формирование молдавской интеллигенции во второй половине XIX 

начало XX века, Кишинев, 1971. 

Бабилунга, Н. В., Промышленность Бессарабии в конце XIX – начале 

XX-века. Очерк капиталистической эволюции, Кишинев, 1985. 

Батюшков П. Н., Бессарабия. Историческое описание, Санкт Петербург, 

1892. 

Бессарабия: географический, исторический, статический, экономический, литературный 

сборник (под ред. Крушевана П.), Москва, 1903. 

Блок, М., Апология истории, Москва, 1986. 

Бутович, В. Н., Материалы для этнографической карты Бессарабской 

губернии, Киев, 1916. 

Брысягин С. К., Культура Бессарабии (1918-1940), Кишинев, 1986. 

Весь Кишинев с Уездами Бессарабии, Кишинев, 1924. 

Гольцов, Д., Зевина, А., Исскуство Молдавии, Кишинев, 1967. 

Дзвконька-Козловска, А., Женская мода XX века, Москва, 1977. 

Жуков, В. И., Города Бессарабии (1861-1900 г.г.), Кишинев, 1975. 

Жуков, В. И., Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии 

(1812-1900), Кишинев, 1982. 

Завтур, А. А., Социальная структура Молдавии, Кишинев, 1977. 

Захаров, А., Народная архитектура Молдавии, Москва, 1960. 

Защук А., Материалы для географии и статистики России. Бессарабская 

область. Санкт- Петербург, 1892.

262 

Lucia Sava 

История Кишиневa, Кишинев, 1966. 

История и современность Кишиневa, Кишинев, 1974. 

История Молдавии, том I, Кишинев, 1951. 

История Р.С.С. Молдовенешть, vol. I, Chişinău, 1967. 

История народного хозяйства Молдавской СССР (1812-1917). Под ред. 

Гросул С., Будак И., Кишинев, 1961. 

Лукьянец, О., Яровая, В., Из истории изучения традиционной пищи молдаван 

конец 40-х – 80-х и вв. //Материалы и исследования по археологии и 

этнографии Молдовы, Кишинев, 1992. 

Калашникова Н.М., Молдаване: вторая половина XIX – начало XX-вв. 

Ленинград, 1980. 

Кишинев. Энциклопедия. Кишинев, 1984. 

Котляров, Б., Музыкальная жизнь дореволюционного Кишинева, Кишинев, 

1967. 

Крамаренко К., Элементарный курс географии. Родинeведение. Бессарабская 

губерния и Кишиневский уезд, Кишинев, 1913. 

Крэчун Г., Очерки по истории развития школы и педагогической мысли в 

Молдавии, Кишинев, 1969. 

Крупенский, А. Н., Краткий очерк о бессарабском дворянстве:1812-1912, 

Санкт- Петербург, 1912. 

Крупенский, А. Н., Полный список лиц избранных бессарабским дворянством 

на областные губернские должности со времени присоединения Бессарабии к Российской 

империи по 1912 года, Санкт-Петербург, 1912. 

Кустрябова С. Ф., Города Бессарабии (1918-1940), Кишинев, 1986. 

Лашков Н. В., Бессарабия. К столетию присоединения к России, Кишинев, 

1912. 

Лашков Н. В., Юбилейный сборник г. Кишинева, Кишинев, 1913. 

Лившиц, М., Декор в народной архитектуре Молдавии, Кишинев, 1971. 

Мартынов, Ф., Очерки о зарубежной музыке (I-ая половина XX века), Москва, 

1970. 

Могилянский, Н. К., Материалы для географии и статистики Бессарабии, 


Рашин, А. Г., Население России за 100 лет (1811-1913 гг.), Москва, 1956. 

Рожковская, Н., Театральная жизнь Кишинева XIX – начало XX века, 


Сабадырев, И., Большевистская печать о революционных событиях в 

Молдавии (1901-1917 годы), Кишинев, 1964. 

Синадино, П., Наш Кишинев (1904-1906 гг.). Воспоминания, Кишинев, 

1911.


263 

Тарас, Я.М., Памятники архитектуры Молдавии (XIV – начало XX века), 


Топилина, В. М., Легальная печать Молдавии 1905-1907, Кишинев, 1987. 

Трубецкой, Б. А., Из истории периодической печати Бессарабии (1854-1916), 


Хачатурян, В., История мировых цивилизаций с древних времен до начало 

XX века, Москва, 1998. 

SURSE ON-LINE: 

chisinaul.blogspot.com/2009/07/istoria-chisinaului-sec-xx-anii-1900. 

html 

www.kishinev.info 

www.basarabiaveche.com 

www.bcub.ro 

www.bibnat.ro 

www.bnrm.md 

www.hasdeu.md 

www.istoria.md 

www.library.nec.ro 

www.monument.md 

ro.wikisource.org 

www.sit.md

264 

Lucia Sava 

LISTA TABELELOR 

Tabelul 1. Populaţia Basarabiei (inclusiv, populaţia urbană), densitatea şi 

numărul ştiutorilor de carte, conform Recensământului de la 1897 

Tabelul 2. Repartizarea populaţiei Chişinăului după criteriul de vârstă, 

conform Recensământului de la 1897 

Tabelul 3. Repartizarea populaţiei oraşulului Chişinău după criteriul de 

vârstă şi al situaţiei de familie, conform Recensământului de la 1897 

Tabelul 4. Numărul naşterilor, deceselor şi căsătoriilor înregistrate în 

oraşul Chişinău, anii 1909-1912 

Tabelul 5. Repartizarea populaţiei Chişinăului după limba maternă, 


Tabelul 6. Repartizarea populaţiei Chişinăului după confesiunea religioasă, 


Tabelul 7. Mişcarea mecanicistă a populaţiei Chişinăului, conform Recensământului 

de la 1897 

Tabelul 8. Repartizarea populaţiei Chişinăului după apartenenţa la categoria 

socială, conform Recensământului de la 1897 

Tabelul 9. Repartizarea populaţiei Chişinăului după locul de naştere şi al 

categoriei sociale, conform Recensământului de la 1897 

Tabelul 10. Repartizarea populaţiei oraşului Chişinău după categoria 

socială şi starea civilă, conform Recensământului de la 1897 

Tabelul 11. Repartizarea populaţiei Chişinăului după criteriul de gen, vârstă 

şi cel al ştiinţei de carte, conform Recensământului de la 1897 

Tabelul 12. Repartizarea populaţiei oraşului Chişinău după vârstă, nivelul 

de studii şi apartenenţa la categoria socială, conform Recensământului de la 

1897 

Tabelul 13. Mişcarea mecanicistă a populaţiei Chişinăului după gen şi 

domiciliu, conform Recensământului de la 1897 

Tabelul 14. Modul de funcţionare a felinarelor în oraşul Chişinău, anul 

1912 

Tabelul 15. Repartizarea populaţiei Chişinăului după gospodăriile individuale, 


Tabelul 16. Repartizarea populaţiei după structura gospodăriilor private, 

conform recensământului de la 1897 

Tabelul 17. Mediul de trai al locuitorilor oraşului Chişinău în cadrul gospodăriilor 

individuale, anul 1913 

Tabelul 18. Date privind aerisirea odăilor în oraşul Chişinău, anul 1912 

Tabelul 19. Repartizarea populaţiei oraşului Chişinău după domeniul 

ocupaţiilor, conform Recensământului de la 1897


265 

Tabelul 20. Venituri ale judeţului Chişinău din activităţi comerciale, anul 

1897 

Tabelul 21. Circulaţia mărfurilor în oraşul Chişinău, anul 1899 

Tabelul 22. Venituri şi pierderi ale Băncii Statului în anii 1901-1914 (în mii 

ruble) 

Tabelul 23. Tablou de evaluare a moşiilor nobilimii din Chişinău, întocmit 

de Banca Ipotecară, anii 1910-1915 (în ruble/desetină) 

Tabelul 24. Preţurile medii de vânzare a moşiilor în oraşul Chişinău, anii 

1910-1916 (în ruble/desetină) 

Tabelul 25. Preţul mediu de evaluare a pământului pus în gaj în oraşul 

Chişinău, anii 1910-1912 (în ruble/desetină) 

Tabelul 26. Preţul mediu de arendă în Chişinău, anii 1913-1916 (ruble/ 

desetină) 

Tabelul 27. Venituri şi cheltuieli ale Cuptorului de pâine din oraşul Chişinău 

în luna iulie 1915 

Tabelul 28. Tablou de preţuri pe ziua de lucru în oraşul Chişinău, anii 

1913-1916 (în ruble) 

Tabelul 29. Preţurile produselor de primă necesitate în oraşul Chişinău, 

anul 1915 

Tabelul 30. Preţurile medii ale produselor de primă necesitate în oraşul 

Chişinău, anii 1913-1917 

Tabelul 31. Situaţia prezentării cititorilor şi abonaţilor la Biblioteca publică 

orăşenească din Chişinău, anii 1900-1902 

Tabelul 32. Repartizarea cititorilor Bibliotecii publice orăşeneşti în funcţie 

de categoria socială şi de activitatea cotidiană, anii 1900-1902 

Tabelul 33. Numărul mediu de cititori, cifra medie anuală şi cifra medie 

zilnică a cărţilor eliberate de Biblioteca publică orăşenească, anii 1900-1902 

Tabelul 34. Conţinutul cărţilor solicitate de cititorii Bibliotecii publice 

orăşeneşti, anii 1900-1902 

Tabelul 35. Repartizarea cititorilor cu abonament ai Bibliotecii publice 

orăşeneşti după categoria socială, anul 1902 

Tabelul 36. Repartizarea cititorilor Bibliotecii publice orăşeneşti după 

confesiunea religioasă şi după reşedinţă, anul 1911 

Tabelul 37. Numărul de cititori înregistraţi la Biblioteca publică orăşenească 

în anul 1911 

Tabelul 38. Numărul infracţiunilor înregistrate în oraşul Chişinău în perioada 

anilor 1912-1915 

Tabelul 39. Denumiri ale principalelor străzi ale oraşului Chişinău

266 

LISTA SCHIŢELOR 

Lucia Sava 

Schiţa nr. 1. Planul oraşului Chişinău la începutul secolului al XX-lea 

Schiţa nr. 2. Societatea Orăşenească de Credite 

Schiţa nr. 3. Vilă urbană (situată pe strada Gospital’naia, 5) 

Schiţa nr. 4. Vila urbană (situată pe strada Gospital’naia, 7) 

Schiţa nr. 5. Complex dintr-o vilă urbană (situată pe str. Kuznecinaia, 95-97) 

Schiţa nr. 6. Casă individuală (situată pe strada Bulgară, 23) 

Schiţa nr. 7. Conac urban (situat pe strada Kiev, 43 A) 

LISTA IMAGINILOR 

Imaginea 1. STRADA ALEXANDROVSKAIA (începutul secolului al XX-lea) 

Imaginea 2. STRADA ARMENEASCĂ (începutul secolului al XX-lea) 

Imaginea 3. BANCA URBANĂ (începutul secolului al XX-lea) 

Imaginea 4. CASA EPARHIALĂ 

Imaginea 5. GIMNAZIUL NR. 1 DE BĂIEŢI 

Imaginea 6. GIMNAZIUL „N. DADIANI” 

Imaginea 7. GIMNAZIUL NR. 3 DE BĂIEŢI 

Imaginea 8. PARTEA DE NORD A ORAŞULUI CHIŞINĂU (începutul secolului 

al XX-lea) 

Imaginea 9. PARTEA DE SUD A ORAŞULUI CHIŞINĂU (începutul secolului al 

XX-lea) 

Imaginea 10. PERIFERIA ORAŞULUI CHIŞINĂU (începutul secolului al XX-lea) 

Imaginea 11. ARCUL DE TRIUMF 

Imaginea 12. CIZMAR 

Imaginea 13. OLARI 

Imaginea 14. VÂNZĂTOR DE BRAGĂ 

Imaginea 15. VÂNZĂTOR DE USTUROI 

Imaginea 16. VÂNZĂTOR DE COVRIGI 

Imaginea 17. FIERAR 

Imaginea 18. TIPUL EVREULUI CHIŞINĂUEAN 

Imaginea 19. TIPUL MOLDOVEAN 

Imaginile 20-21. MODELE DE VESTIMENTAŢIE (începutul secolului al XX-lea) 

Imaginile 22-23. MODELE DE VESTIMENTAŢIE (începutul secolului al XX-lea) 

Imaginea 24. Modele de coafură, începutul secolului al XX-lea 

Imaginea 25. Modele de încălţăminte feminină 

Imaginea 26. Accesorii şi elemente de podoabă 

Imaginea 27. ARCA TEATRULUI BLAGORODNOE SOBRANIE 

Imaginea 28. MUZEUL ZEMSTVEI 

Imaginea 29. TRIBUNALUL DE DISTRICT CHIŞINĂU 

Imaginea 30. STRADA ALEXANDROVSKAIA (DUMA ORĂŞENEASCĂ) pe coperta


ANEXE 

Tabelul 1 

Populaţia Basarabiei (inclusiv, populaţia urbană), densitatea şi numărul ştiutorilor de carte, 

conform Recensământului de la 1897 * 

Populaţia 

Locuitori tem- 

Regiunea Suprafaţa 

Total Densitatea Străini Ştiutori de carte 

B F 

porari 

Judeţul Chişinău 

144 625 135 032 279657 

2371 2780 20,4% 

3271,9 

85,47 

Oraşul Chişinău 56 734 51 749 108483 1361 1813 39,3% 

Basarabia 40096,6 991 239 944 173 1935412 48,27 17295 23157 15,6% 

În oraşe ? 151 232 142 100 293332 ? 4010 5198 32,8% 

* Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 год, III Бессарабская губерния, 1905, p. 1. 

267

268 

Tabelul 2 

Repartizarea populaţiei Chişinăului după criteriul de vârstă, conform Recensământului de la 1897 * 

Total 

Nu se 

ştie 

110 

şi mai 

mulţi 

ani 

100-109 

ani 

90-99 

ani 

80-89 

ani 

70-79 

ani 

60-69 

ani 

50-59 

ani 

40-49 

ani 

30 -39 

ani 

20-29 

ani 

10-19 

ani 

1-9 ani 

Copii 

mai mici 

de 1 an 

Nr. populaţiei 

B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F Amb 

gen. 

Vârsta 

279 

667 

135 

032 

144625 

52 

43 

- 

- 

28 

30 

131 

158 

559 

728 

2097 

2557 

5202 

6085 

9234 

9917 

12725 

14083 

17364 

18455 

20885 

26688 

30410 

29787 

32134 

31881 

4211 

4213 

Nr. total 

100% 

48,28 

51,72 

0,04 

0,03 

0,02 

0,02 

0,09 

0,10 

0,41 

0,50 

1,55 

1,76 

3,85 

4,20 

6,83 

6,85 

9,42 

9,73 

12,85 

12,76 

15,46 

18,45 

22,52 

20,59 

23,79 

22,04 

3,11 

2,91 

% 

Judeţul Chişinău 

- 

- 

108 

483 

51749 

56734 

21 

26 

- 

- 

9 

11 

65 

49 

269 

247 

863 

924 

2089 

2183 

3811 

3705 

5144 

5417 

6871 

6997 

8591 

14479 

12260 

11058 

10326 

10222 

1440 

1416 

Nr. total 

100% 

47,70 

52,30 

0,04 

0,05 

- 

- 

0,02 

0,02 

0,13 

0,09 

0,51 

0,43 

1,66 

1,62 

4,04 

3,84 

7,36 

6,53 

9,94 

9,54 

13,27 

12,33 

16,60 

25,52 

23,69 

19,49 

19,95 

18,01 

2,78 

2,49 

% 

Oraşul Chişinău 

38,79 

38,32 

39,22 

40,38 

60,46 

- 

- 

32,14 

36,66 

49,61 

31,01 

48,12 

33,92 

41,15 

36,13 

40,15 

35,87 

41,27 

37,36 

40,42 

38,46 

39,57 

37,91 

41,13 

54,25 

40,31 

37,14 

32,13 

32,06 

34,19 

33,61 

Coraport 

oraş-judeţ 

(în %) 

* Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 год, III Бессарабская губерния, 1905, p. 10-11. 

Lucia Sava


Tabelul 3 

Repartizarea populaţiei oraşulului Chişinău după criteriul de vârstă şi al situaţiei de familie, 


% 

Total 

Bărbaţi 

Femei 

% 

Nu se ştie 

Bărbaţi 

Femei 

% 

Celibatari 

Căsătoriţi 

Văduvi 

Divorţaţi 

% 

% 

% 

Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei 

Vârsta 

Mai mici 

11638 11766 38,14 - - - - - - - - - - - - 11638 11766 38,14 

de 10 ani 

10-12 ani 3469 3718 11,71 - - - - - - - - - - - - 3469 3718 11,71 

13-14 ani 2215 2310 7,37 - - - - - - - - - - - - 2215 2310 7,37 

15-16 ani 2221 2509 7,71 - 24 0,06 - 1 0,01 - - - - - - 2221 2310 43,83 

17-19 ani 3134 3253 10,41 18 432 1,14 - 8 0,11 1 3 1,72 - 2 0,48 3153 3698 6,32 

20-29 ani 9660 2614 20,00 4703 5643 26,30 60 216 3,87 28 85 48,50 28 33 14,63 14479 8591 21,27 

30-39 ani 1131 425 2,54 5684 5662 28,84 121 637 10,64 16 11 11,59 45 126 41,00 6997 6861 12,77 

40-49 ani 471 189 1,08 4663 3836 21,60 238 1040 17,93 9 11 8,58 36 68 24,94 5417 5144 9,74 

50-59 ani 262 105 0,60 3087 2201 13,44 328 1463 25,13 6 18 10,30 22 24 11,03 3705 3811 6,93 

+ 60 ani 200 60 0,42 2445 930 8,58 745 2264 42,23 10 28 16,31 14 13 6,47 3414 3295 6,18 

Nu se ştie 8 2 0,02 9 9 0,05 2 4 0,08 7 - 3,00 - 6 1,45 26 21 0,04 

34409 26951 20609 18737 1494 5633 

77 156 145 272 56734 51749 

60,65% 52,08% 36,33% 36,21% 2,63% 10,86% 0,14% 0,30% 0,25% 0,55% 100% 100% 

Total % 

100% 

100% 

100% 

100% 

100% 

100% 

61360 39346 7127 233 417 108843 

56,56% 36,27% 6,57% 0,215% 0,38% 100% 


269

270 

Tabelul 4 

Numărul naşterilor, deceselor şi căsătoriilor înregistrate în oraşul Chişinău, anii 1909-1912 * 

Nr. de naşteri Nr. de decese Nr. de căsătorii 

Bărbaţi Femei 


Anul 

Total % 

Total % Total % 

Nr. total % Nr. total % Nr. total % Nr. total % 

1909 6965 51,89 6458 48,11 13423 24,48 5286 53,20 4650 46,80 9936 22,62 3029 26,96 

1910 6968 51,31 6611 48,69 13579 24,76 5813 52,98 5159 47,02 10972 24,98 2846 25,33 

1911 7040 50,56 6883 49,44 13923 25,39 6656 56,18 5192 43,82 11848 26,97 2665 23,72 

1912 7234 52,0 6678 48,0 13912 25,37 5925 53,04 5246 46,96 11171 25,43 2696 23,99 

TOTAL 28207 51,44 26630 48,56 54837 100,0 23680 53,91 20247 46,09 43927 100,0 11236 100,0 

* Доклад о распространенности эпидемий, эпидемиологий и постоянной медицинской организации и о мерах борьбы с эпидемиями в Бессарабской губернии 

с 1909-1912 гг. Санитарное Бюро Бессарабского Губернского Земства. Врачебная хроника Бессарабской губернии за 1913 год. Кишинев, 1914, 

p. 81-115. 

Tabelul 5 

Repartizarea populaţiei Chişinăului după limba maternă, conform Recensământului de la 1897 * 

Bulgari Moldoveni Nemţi Greci Albanezi Armeni Ţigani Evrei Turci Alte 

categorii 

Polonezi 

Ruşi, ucraineni, 

bieloruşi 

Numărul total al populaţiei, 

inclusiv, în % 

279657 38621 3666 1095 175926 2352 386 10 607 1826 54486 69 614 

100% 13,81% 1,31% 0,39% 62,90% 0,84% 0,13% 0,004% 0,21% 0,65% 19,48% 0,02% 0,21% 

108483 32722 3247 925 19081 1270 306 10 369 146 49829 38 540 

100% 30,16% 2,99% 0,85% 17,58% 1,17% 0,28% 0,01% 0,34% 0,13% 45,93% 0,03% 0,49% 

Judeţul 

Chişinău 

Oraşul 


* În Basarabia, evreii constituiau 228.168 persoane, dintre care 109 065 locuiau în oraşe 


Lucia Sava


Tabelul 6 

Repartizarea populaţiei Chişinăului după confesiunea religioasă, conform Recensământului de la 1897 * 

Total 

Alte credinţe necre 

Musulmani 

Evrei 

Karoimi 

Alte credinţcreştin 

Anglicani 

Baptişti 

Reformanţi 

Luterani 

Romanocatolici 

Armeni catolici 

Armeni gregor. 

Cred. de rit 

vech convertiţi 

de la religia 

ortodoxă 

Creştini ortodocşi 

şi coreligionari 

Numărul total al 

populaţiei, inclusiv, 

în % 

B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B, F B F 

843 7 - 6 - 2 1 3 6 12 9 26909 28001 194 8 - 144625 135032 

11 

33 

12 

11 

349 354 5 - 3159 

12 

65 

12 

85 

103330 

111 

561 

Judeţul 


76,84 0,91 0,25 0,002 1,56 0,71 0,003 0,002 0,001 0,003 0,008 19,63 0,007 - 100% 

51 

749 

23 11 11 

10 3 

56 

213 214 1 - 2822 588 7 - 6 - 2 1 3 6 12 8 24630 25607 190 5 - 

408 24 04 

19 73 

734 

46,59 2,05 0,39 0 3,54 0,89 0,006 0,006 0,003 0,008 0,02 46,31 0,18 - 100% 

27 

136 

Oraşul 



Tabelul 7 

Mişcarea mecanicistă a populaţiei Chişinăului, conform Recensământului de la 1897 * 

Din alte Din alte 

După apartenenţa la categoria socială 

Nr. total al populaţiei, Cu domiciliu 

Din alte 

judeţe ale gubernii ale 

inclusiv, în % permanent 

state 

Mica 

Supuşii Alte 

Basarab. Imp. Rus 

Nobili Clerul Negustorii 

Ţăranii 

burghezie 

străini categ. 

Judeţul 279657 222198 24711 30774 1974 8110 2742 1708 97132 161873 2780 5312 

Chişinău 100% 79,45% 8,83% 11,0% 0,7% 2,89% 0,98% 0,61% 34,73% 57,88% 0,99% 1,89% 

Oraşul 108483 65425 14118 27789 1151 6903 1681 1670 78940 15494 1813 1982 

Chişinău 100% 60,30% 13,01% 25,61% 1,06% 6,36% 1,54% 1,53% 72,76% 14,28% 1,67% 1,82% 

271 

* Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 год, III Бессарабская губерния, 1905, p. 2-3.

272 

Tabelul 8 

Repartizarea populaţiei Chişinăului după apartenenţa la categoria socială, 


Total ruşi şi supuşi 

străini 

Supuşi străini 

Total 

Persoa ne care n-au 

indicat categoria 

socială 

Persoane care nu 

aparţineau categ. 

soc. evidenţ. 

Finland. Fără 

apart. categ. socială 

Străini 

Militari 

Total 

Mica burghe 

zie 

Negustorii (inclusiv, 

membrii 

familiilor lor) 

Nobili de viţă 

person. cetăţenii de 

onoare 

Clerul, reprez. 

Bisericii 

Nobili personali, 

funcţionari 

Nobili de viţă 

(inclusiv, familiile 

lor) 

Categoria socială 

B+F 

F 

B 

B 

F 

B 

F 

B 

F 

B 

F 

B 

F 

F 

B 

F 

B 

F 

B 

F 

B 

F 

B 

F 

B 

F 

B 

F 

B 

279 

657 

135032 

144625 

1234 

1546 

133798 

143079 

137 

132 

307 

368 

2 

2 

2 

- 

18 

20 

15 

762 

86 

111 

48 

894 

48 

238 

854 

854 

21 

40 

21 

84 

13 

78 

13 

64 

2101 

1929 

2203 

1877 

100 

48,28 

51,72 

0,91 

1,07 

99,09 

98,93 

0,10 

0,09 

0,23 

0,25 

0,001 

0,001 

0,001 

- 

0,01 

0,01 

11, 

67 

59, 

54 

3621 

3335 

0,63 

0,59 

1,58 

1,51 

1,02 

0,94 

1,56 

1,34 

1,63 

1,30 

Nr. pop. judeţ, 

inclusiv % 

108 

483 

51749 

56734 

829 

984 

50920 

55750 

104 

93 

221 

234 

2 

2 

2 

- 

13 

18 

4620 

10874 

40022 

38 

918 

843 

827 

592 

701 

837 

844 

1872 

1707 

1792 

1532 

100 

47,70 

52,30 

1,60 

1,73 

98,40 

98,27 

0,20 

0,16 

0,43 

0,41 

0,003 

0,003 

0,003 

- 

0,03 

0,03 

8,93 

19, 

17 

7734 

6870 

1,63 

1,46 

1,14 

1,24 

1,62 

1,49 

3,62 

3,01 

3,46 

2,70 

Nr. po. oraş, 

inclusiv % 

Total 3324 3579 1681 1293 1670 78940 15494 31 2 4 455 197 106670 1813 108483 

% 3,06 3,30 1,55 1,19 1,54 72,77 14,28 0,03 0,002 0,004 0,42 0,18 98,33 1,67 100% 


Lucia Sava


Tabelul 9 

Repartizarea populaţiei Chişinăului după locul de naştere şi al categoriei sociale, 


Toate categoriile sociale Persoanele gospodăriilor săteşti, ţărani, străini etc. 

Născuţi în alte Născuţi în alte 

Născuţi în Născuţi în alte 

Născuţi în judeţul 

Născuţi în alte 

Născuţi în jude- 

Născuţi în 

judeţe ale Basa- provincii ale 

Total 

alte judeţe ale provincii ale 

Total 


state 

ţul Chişinău 

alte state 

rabiei Imperiului Rus 

Basarabiei Imperiului Rus 

B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F 

Judeţ 111546 110652 12067 12649 19833 10941 1179 795 144625 135032 73487 69572 3891 4448 8683 1706 70 56 86131 75782 

% 77,13 81,95 8,34 9,37 13,71 8,10 0,82 0,59 100% 100% 50,81 51,52 2,69 3,29 6,00 1,26 0,05 0,04 59,55 56,12 

Oraş 31120 34305 7052 7066 17891 9898 671 480 56734 51749 1577 1871 1713 1445 7591 1302 11 17 10892 4635 

% 54,85 66,30 12,43 13,73 31,53 19,13 1,18 0,93 100% 100% 2,78 3,62 3,02 2,79 13,38 2,52 0,02 0,03 19,20 8,96 

Nobili de viţă Nobili personali, funcţionari, inclusiv, familiile lor 


Născuţi în Născuţi în 

Născuţi în ju- Născuţi în 


alte provincii Născuţi în 

alte judeţe alte provincii Născuţi în 

deţul în care alte judeţe ale 

Total judeţul în care 

Total 

ale Imperiului alte state 

ale Basara- ale Imperiului alte state 

locuiesc Basarabiei 

locuiesc 

Rus 

biei Rus 


Judeţ 780 1045 377 423 706 714 14 21 1877 2203 805 981 449 486 667 595 8 39 1929 2101 

% 0,54 0,77 0,26 0,31 0,49 0,53 0,01 0,02 1,30 1,63 0,56 0,73 0,31 0,36 0,46 0,44 0,01 0,03 1,33 1,56 

Oraş 558 786 299 329 662 657 13 20 1532 1792 689 854 390 425 621 557 7 36 1707 1872 

% 0,98 1,52 0,53 0,64 1,17 1,23 0,02 0,01 2,70 3,46 1,21 1,65 0,69 0,82 1,09 1,08 0,01 0,07 3,01 3,62 

Alte categorii sociale Inclusiv, supuşi străini 


Născuţi în Născuţi în 



Născuţi în jude- 

alte provincii Născuţi în 

alte judeţe alte provincii Născuţi în 

alte judeţe ale 

Total judeţul Chi- 

Total 

ţul Chişinău 

ale Imperiului alte state 

ale Basara- ale Imperiului alte state 

Basarabiei 

şinău 

Rus 

biei Rus 


Judeţ 36474 39054 7350 7287 9777 7926 1087 679 54688 54946 425 502 167 156 111 138 843 438 1546 1234 

% 25,22 28,92 5,08 5,40 6,76 5,87 0,75 0,50 37,81 40,69 0,29 0,37 0,12 0,12 0,08 0,10 0,58 0,32 1,07 0,91 

Oraş 28296 30794 4650 4867 9017 7382 640 407 42603 43450 304 384 78 77 92 120 510 248 984 829 

% 49,87 59,51 8,20 9,41 15,89 14,27 1,13 0,79 75,09 83,96 0,54 0,74 0,14 0,15 0,16 0,23 0,90 0,48 1,73 1,60 

273 

* Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 год, III Бессарабская губерния, 1905, p. 32-33-34-35.

274 

Tabelul 10 

Repartizarea populaţiei oraşului Chişinău după categoria socială şi starea civilă, 


Nobili de viţă şi personali Clerul, reprezentanţii instituţiilor religioase 

Celibatari Căsătoriţi Văduvi Divorţaţi Nu se ştie Celibatari Căsătoriţi Văduvi Divorţaţi Nu se ştie 


2011 1806 1120 1194 96 642 4 13 8 9 738 689 88 86 18 61 - 1 - - 

3, 52 % 2, 13 % 0, 68 % 0, 02 % 0, 02 % 1, 32 % 0, 16 % 0, 07 % 0, 01 % 0 % 

Cetăţenii de onoare, negustorii, ţărani şi alte categorii sociale 

ÎN TOTAL ÎN ORAŞ: 

Celibatari Căsătoriţi Văduvi Divorţaţi Nu se ştie Celibatari Căsătoriţi Văduvi Divorţaţi Nu se ştie 

232 21647 14981 15108 1065 4332 51 125 117 245 34409 26951 20609 18737 1494 5633 77 156 145 272 

20, 17 % 27, 74 % 4, 97 % 0, 16 % 0, 33 % 56, 56 % 36, 27 % 6, 57 % 0, 21 % 0, 38 % 


Lucia Sava


Tabelul 11 

Repartizarea populaţiei Chişinăului după criteriul de gen, vârstă şi cel al ştiinţei de carte, 


Judeţ Oraş 

Judeţ Oraş 

Judeţ Oraş 

Ştiutori 

Ştiutori 

Ştiutori 

Ştiutori 

Vârsta Total Ştiutori de carte Total 

Vârsta Total 

Total 

Vârsta Total 

de carte 

de carte 

de carte 

de carte Total 

Ştiutori 

de carte 

B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F 

Mai mici 

4213 4211 - - 1416 1440 - - 40 ani 2687 3792 700 297 1072 1402 512 247 80 ani 416 366 26 9 113 159 20 7 

de 1 an 

1an 3404 3435 - - 1053 1055 - - 41 ani 956 608 306 100 338 228 184 92 81 ani 26 22 5 2 10 14 3 2 

2 ani 4000 4176 - - 1127 1161 - - 42 ani 1591 1232 482 173 597 557 325 152 82 ani 43 16 13 3 17 10 10 3 

3 ani 4163 4080 - - 1323 1269 - - 43 ani 1417 855 411 129 527 359 299 113 83 ani 23 14 6 4 12 8 5 4 

4 ani 3716 3746 - - 1222 1169 - - 44 ani 1083 659 381 122 462 310 274 101 84 ani 29 13 7 2 13 8 5 1 

5 ani 3355 3147 102 11 1118 1011 89 - 45 ani 2139 2432 474 206 785 926 355 169 85 ani 114 78 16 5 46 37 14 5 

6 ani 3266 3428 180 100 1107 1192 151 90 46 ani 1239 885 388 112 456 346 295 92 86 ani 24 20 2 2 12 13 2 2 

7 ani 3426 3579 383 276 1089 1183 279 236 47 ani 917 645 303 95 386 281 230 85 87 ani 26 10 5 2 11 4 5 2 

8 ani 3635 3658 689 415 1190 1269 437 344 48 ani 1420 1193 360 141 486 528 248 119 88 ani 17 13 3 2 5 10 2 2 

9 ani 2916 2885 826 452 993 1017 504 376 49 ani 634 424 243 71 308 207 187 65 89 ani 10 7 3 1 8 6 3 1 

40-49 

1-9 ani 31881 32134 2180 1254 10222 10326 1460 1046 14083 12725 4048 1446 5417 5144 2909 1235 

ani 

80-89 

728 559 86 32 247 269 69 29 

ani 

10 ani 3642 3646 1112 676 1139 1284 637 586 50 ani 2800 3263 453 236 848 1211 327 197 90 ani 101 81 3 2 32 41 2 2 

11 ani 2824 2694 1173 587 1049 1010 707 497 51 ani 541 416 172 51 226 163 126 47 91 ani 1 3 - - - 1 - - 

12 ani 3661 3558 1415 767 1281 1424 823 668 52 ani 1048 777 330 95 447 342 241 80 92 ani 6 3 - 1 3 3 - 1 

13 ani 2808 2875 1123 625 1070 1142 664 548 53 ani 724 628 217 76 313 352 159 66 93 ani 7 1 - - 2 1 - - 

14 ani 3036 3158 1184 679 1145 1168 742 584 54 ani 582 469 196 72 246 221 139 66 94 ani 6 1 - - 1 1 - - 

15 ani 2885 2916 1087 599 1089 1128 681 513 55 ani 1675 1794 308 127 541 671 226 105 95 ani 22 19 1 1 7 7 - 1 

16 ani 2901 3404 1131 934 1137 1406 745 637 56 ani 861 664 246 88 356 302 186 80 96 ani 4 6 - - - 2 - - 

17 ani 2679 2810 1092 603 1080 1228 745 538 57 ani 599 366 205 58 282 163 150 43 97 ani 5 6 1 - 3 2 1 - 

18 ani 3170 3273 1098 720 1185 1489 741 605 58 ani 787 637 201 71 311 286 153 58 98 ani 5 9 - - 1 5 - - 

19 ani 2181 2077 841 550 888 981 575 487 59 ani 302 220 99 35 135 100 80 32 99 ani 1 2 - - - 2 - - 

50-59 

90-99 

10-19 ani 29787 30410 11256 6540 11058 12260 7060 5661 9917 9234 2437 909 3705 3811 1787 774 158 131 5 4 49 65 3 4 

ani 

ani 

20 ani 2792 3159 1020 631 1046 1328 672 539 60 ani 2370 2560 331 137 737 1016 250 113 100 ani 12 22 - - 5 8 - - 

275

276 

21 ani 3255 1877 1457 372 2750 687 1277 316 61 ani 2305 171 110 22 128 61 90 20 101 ani 3 - - - - - - 

22 ani 3421 2289 1620 529 2304 997 1420 450 62 ani 517 318 168 41 211 120 122 35 102 ani 3 1 - - - - - - 

23 ani 3308 1894 1623 414 2271 800 1454 346 63 ani 421 267 121 30 161 125 83 28 103 ani 3 - - - - - - - 

24 ani 2950 1859 1501 436 2124 822 1352 368 64 ani 305 193 99 38 135 93 70 32 104 ani 2 2 1 - - - - - 

25 ani 2356 2650 940 406 1113 996 711 350 65 ani 1070 1001 164 53 328 356 117 50 105 ani 3 3 - - 1 1 - - 

26 ani 2191 1998 861 361 929 824 607 308 66 ani 342 194 104 31 158 108 77 29 106 ani - - - - - - - - 

27 ani 2257 1742 835 309 884 659 553 253 67 ani 295 174 84 26 134 83 61 25 107 ani 2 - - - 1 - - - 

28 ani 2472 2275 889 413 911 965 568 333 68 ani 325 241 84 16 133 95 64 14 108 ani 1 - - - 1 - - - 

29 ani 1686 1142 685 248 647 513 424 212 69 ani 135 83 44 13 58 32 29 11 109 ani 3 - - - 2 - - - 

60-69 

100- 

20-29 ani 26688 20885 11431 4119 4479 8591 9038 3475 6085 5202 1309 407 2183 2089 963 357 30 28 1 - 11 9 - - 

ani 

109 ani 

30 ani 2915 3682 1043 423 1164 1132 688 367 70 ani 1189 1191 141 42 384 464 107 35 109 ani - - - - - - - - 

31 ani 1489 953 601 169 572 361 358 134 71 ani 110 69 36 11 57 25 32 9 

32 ani 1944 1699 795 277 764 674 492 229 72 ani 182 121 48 13 89 63 38 13 

TOTAL GENERAL 

33 ani 1667 1367 634 252 627 591 492 229 73 ani 168 80 44 12 74 44 34 12 

34 ani 1350 1086 530 216 512 474 379 205 74 ani 95 42 24 7 37 25 19 6 

35 ani 1986 2764 677 291 782 981 461 246 75 ani 466 393 72 20 149 152 51 17 JUDEŢ ORAŞ 

Ştiutori de 

Ştiutori de 

36 ani 1895 1798 613 248 671 722 392 206 76 ani 101 66 30 10 39 29 19 7 Total 

Total 

carte 

carte 

37 ani 1846 1362 622 209 657 561 407 182 77 ani 81 42 21 7 36 26 11 6 B F B F B F B F 

144 135 39 17 56 51 27 14 

38 ani 2087 1845 609 247 774 790 413 216 78 ani 132 77 23 5 49 27 15 2 

625 032 782 337 734 749 868 803 

39 ani 1276 808 455 158 474 355 308 134 79 ani 35 16 5 2 10 8 3 2 51,71 48,29 27,50 12,84 52,30 47,70 49,12 28,60 


Lucia Sava


Tabelul 12 

Repartizarea populaţiei oraşului Chişinău după vârstă, nivelul de studii şi apartenenţa la categoria socială, 


Categoria 

socială 

instit. 

med. 

milit. 

Nobili de viţă şi personali, funcţionari şi familiile lor Clerul, reprezentanţii instituţiilor ecleziastice şi familiile lor 

Inclusiv, care studiază în: 

Inclusiv, care studiază în: 

Fără studii Cu studii 

instit. instit. 

inst. sup. spec. 

Fără studii Cu studii 

inst. sup. 

in- 

inst. spec. de inst. de învăţ. 

inst. inst. de 

universităţi 

sup. medii 

universităţi spec. 

stits. 

şi tehnice înv. medii medii 

spec. med învăţ. med. 

milit. milit. 

tehnice 

mil. 

Vârsta B F B F B F B F B F B F B B B F B F B F B F B F B F B B 

Mai mici de 

449 446 215 229 - - - - - - 30 31 - - 50 37 29 23 - - - - - - 9 8 - - 

10 ani 

10-19 ani 9 16 718 655 1 - - - 2 3 523 423 - 4 2 2 524 580 - - - - - - 491 564 - - 

20-29 ani 16 27 445 637 59 4 5 - 11 19 136 373 - 79 1 1 128 62 5 - - - - 1 113 47 - - 

30-39 ani 6 24 508 550 106 11 20 1 22 7 148 244 1 95 - 8 39 38 4 - - - 2 1 18 26 - - 

40-49 ani 7 35 371 388 85 4 10 1 9 3 108 97 3 60 - 11 24 20 4 - - - - - 14 9 - 1 

50-59 ani 4 43 272 302 59 1 6 - 6 - 67 29 - 20 2 13 19 19 3 - - - - - 12 3 - - 

Peste 60 ani 2 65 217 246 34 - 1 - - 1 75 26 1 15 1 11 25 1 5 - - - - - 13 1 - - 

Nu se ştie - - - 1 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 

Total oraş 493 656 2746 3008 344 20 42 2 50 33 1087 1223 5 273 56 83 788 754 21 - - - 2 2 670 658 - 1 

-- - 

1, 

27 

1, 

18 

- - - 0 0 

0, 

04 

1, 

46 

0,04 0,07 0,004 0,09 0,06 1,92 2,36 0,009 0,48 0,10 0,16 1,39 

0, 

61 

% 0,87 1,27 4,84 5,81 

- - - - - - 62 78 - - 

10 

46 

14 

60 

10 

720 

10 

178 

769 - - - - - - 16 34 - - 

10 

99 

91 

15 

85 

80 

Mai mici de 

10 ani 

1 - - - 10 18 1527 1488 - 4 

56 

61 

70 

60 

65 

99 

39 

98 

- - - - 5 11 395 419 - - 

39 

82 

51 

25 

58 

25 

35 

75 

10-19 ani 

20-29 ani 2466 4297 4769 2453 35 4 3 1 16 12 244 233 - 2 5441 5116 9038 3475 102 8 8 1 31 38 540 691 - 86 

132 19 23 2 49 19 281 368 1 95 

21 

09 

42 

39 

47 

52 

27 

58 

18 6 3 1 18 12 101 80 - - 

11 

31 

30 

19 

39 

70 

21 

05 

30-39 ani 

277

278 

40-49 ani 1975 3304 2143 720 18 1 4 - 8 2 65 23 - 1 2508 3909 2909 1235 109 5 14 1 18 6 200 133 3 62 

50-59 ani 1561 2629 1302 403 3 - 1 - 2 - 36 4 - - 1918 3037 1787 774 65 1 8 - 12 - 125 38 - 20 

Peste 60 ani 1741 2451 981 200 3 - - - 3 - 23 8 - 1 2050 2796 1364 499 43 - 1 - 5 1 118 35 1 17 

Nu se ştie 8 7 9 1 - - - - - - - - - - 15 17 11 4 - - - 1 - - - - - - 

Total oraş 22008 31598 18438 9859 77 11 11 2 52 37 880 801 - 4 28866 36946 27868 14803 452 33 54 5 125 82 2853 2831 5 284 

0 0,50 

5, 

47 

0, 

16 5,03 

0,06 0 0 0,22 

0, 

80 

28,61 

49, 

12 

71, 

39 

50, 

88 

0,09 0,07 1,55 1,55 - 0,007 

0,0 

04 

0,02 0,02 

0, 

14 

19, 

05 

32, 

50 

61, 

06 

38, 

79 

% 


Tabelul 13 

Mişcarea mecanicistă a populaţiei Chişinăului după gen şi domiciliu, conform Recensământului de la 1897 * 

Inclusiv 

absenţi temporar 

Total populaţie permanentă 

Ruşi Supuşi străini Ruşi şi supuşi străini împreună Total 

Cu do- 

Cu do- 

Cu domiciliu 

Cu domici- 

Cu domiciliu Cu domiciliu 

miciliumiciliu 

perm. 

liu perm. 

perm- temporar B F 

temporar 

temporar 

Ambele 

B F 

sexe 

Ambele 

B F 

sexe 

B F B F B F B F B F B F 

Judeţul 

141578 132977 1504 821 1507 1227 39 7 143082 134204 134204 828 144625 135032 279657 144700 134830 279530 821 626 


Oraşul 

54898 50438 852 482 958 828 26 1 55856 51266 878 483 56734 51749 108483 56677 51549 108226 618 283 


Coraport 

oraş-judeţ 38, 77% 37, 92% 


56, 58, 63, 67, 66, 14, 39, 

58, 

75, 45, 

38, 20% 56, 90% 39,22% 38,32% 38,79% 39,16% 38,23% 38, 71% 

64% 70% 57% 48% 66% 28% 03% 33% 27% 20% 


Categorii ale 

populaţiei 

Lucia Sava


Tabelul 14 

Modul de funcţionare a felinarelor în oraşul Chişinău, anul 1912 * 

LUNA 

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Total 

Nr. 270 298 232 169 171 148 169 230 237 244 316 310 2794 

% 61,64 63,27 63,04 60,14 60,0 60,66 60,36 62,33 63,54 67,59 70,54 65,96 63,67 

Nr. 168 173 136 112 114 96 111 139 136 117 132 160 1594 

% 38,36 36,73 36,96 39,86 40,0 39,34 39,64 37,67 36,46 32,41 29,46 34,04 36,33 

Nr. 438 471 368 281 285 244 280 369 373 361 448 470 4388 

% 9,98 10,73 8,39 6,40 6,49 5,56 6,38 8,41 8,50 8,23 10,21 10,71 100,0 

Tipul felinarelor 

Care ardeau 

toată noaptea 

Care ardeau până 

la ora 1 noaptea 

TOTAL 

* Отчет эксплуатации Кишиневской Городской электрической стации за 1912 год // Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 64, septembrie 

1913. 

Tabelul 15 

Repartizarea populaţiei Chişinăului după gospodăriile individuale, conform Recensământului de la 1897 * 

Dintre acestea persoane 

Gospodării care deţin angajaţi sau 

Care trăiesc în 

Care trăiesc în familii Total 

servitori în număr de: 

afara familiei 

Băr- 

2-3 4-5 6-10 11 + 

Femei Bărbaţi Femei 1 pers 

baţi pers pers pers pers 

83 72 131 130 

2779 1127 196 86 17 

44 38 332 950 

În ele locuiau Numărul gospodăriilor alcătuite din: 

Nr. total 

gospod. 

publice 

private 

Nr. total 

Tipul gospodăriei 

11+ 

Total Bărbaţi Femei 

pers. 

255 55198 122988 123712 

6-10 

pers 

Bărbaţi Femei 2 pers. 3 pers. 4 pers 5 pers 

15 

640 

26, 

74 

90 

51 

15, 

47 

10 

346 

17, 

69 

10 

389 

Total judeţ 58470 144625 135032 9517 

4,75 1,92 0,33 0,14 0,02 

96, 

97 

90, 

80 

5,76 5,36 

91, 

61 

42 

85, 

03 

39 

0,43 94,40 

16,27 17,76 

2, 

31 

51 

749 

% 100% 2,47 

2062 944 160 67 12 

60 

11 

11, 

61 

61 

71 

871 

828 

3253 3247 2755 5375 164 18217 

34 

23 

56 

734 

Total oraş 19962 

10,32 4,72 0,80 0,33 0,06 

48 

882 

94, 

45 

45 

999 

81, 

07 

10, 

87 

82, 

84 

34, 

65 

70, 

20 

32, 

38 

0,82 91,25 

26, 

92 

34, 

36 

13, 

80 

30, 

43 

16, 

26 

31, 

38 

% 100% 2,84 2,59 17,14 16,28 

279 

83,04 35,02 37,32 74,19 83,76 81,63 77,90 70,58 

73, 

95 

33,00 

64, 

31 

38,32 35,96 31,31 

39, 

22 

34,14 

Oraş-judeţ 


* Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 год, III Бессарабская губерния, 1905, p. 6-7.

280 

Tabelul 16 

Repartizarea populaţiei după structura gospodăriilor private, conform recensământului de la 1897 * 

Întreprinderi publice, 

instituţii de stat 

Gospodării individuale 

Inclusiv 

Inclusiv 

Care dispun de servitori sau angajaţi în număr de: Numărul gospodăriilor private alcătuite din: 

Care nu dispun 

de servitori 

Nr. 

total 

Nr. 

total 

Total 

Bărbaţi 

Femei 


Femei 

Băr- 

Total 

baţi 

< 50 

pers. 

21-50 

pers. 

11-20 

pers. 

6-10 

pers. 

2-5 

pers. 

11+ 

pers. 

6-10 

pers. 

4-5 

pers. 

2-3 

pers. 

1 

pers. 

Femei 

B F 

Bărbaţi 

136487 133873 107 8138 1159 

58 

363 

509 

22 

58 

113 69 37 21 7 247 

24 

14 

Judeţ 1411 1122 252 96 22 13 2 2897 

83 7746 1002 

50 

747 

48 

988 

19 

879 

304 

13 

91 

63 48 22 15 4 152 

15 

61 

Oraş 665 603 165 59 13 4 1 1598 

86, 

45 

95, 

18 

77, 

57 

37, 

90 

35, 

89 

34, 

06 

59, 

72 

61, 

60 

61, 

53 

57, 

14 

71, 

42 

59, 45 

69, 

56 

55, 

75 

64, 

66 

55, 

16 

50, 

00 

30, 

76 

59, 

09 

61, 

45 

65, 

47 

53, 

74 

47, 12 

Oraşjudeţ 

(%) 


Tabelul 17 

Mediul de trai al locuitorilor oraşului Chişinău în cadrul gospodăriilor individuale, anul 1913 * 

Nr. de persoane care locuiesc în ele 

Nr. de case 

1 pers. 2 pers. 3 pers. 4 pers. 5 pers. 6 pers. 7 pers. 8 pers. 9 pers. 10 pers. 

247 2 0,81 19 7,69 30 12,15 65 26,32 43 17,41 34 13,77 224 9,72 13 5,26 17 6,88 - 0,0 

Lucia Sava 


с 1909-1912 гг. Санитарное Бюро Бессарабского Губернского Земства. Врачебная хроника Бессарабской губернии за 1913 год. Кишинев, 1914.


Tabelul 18 

Date privind aerisirea odăilor în oraşul Chişinău, anul 1912 * 

Numărul de case Numărul de persoane care locuiesc în ele 

Aerul calculat care revine fi ecărei persoane (m. cubi) 

Nr. % Nr. % 

41 15,41 268 20,46 0,1 - 0,3 

143 53,76 752 57,40 0,4 

82 30,83 290 22,14 0,8 – 5,0 

266 100,0 1310 100,0 0,1-5,0 

TOTAL 


с 1909-1912 гг. Санитарное Бюро Бессарабского Губернского Земства. Врачебная хроника Бессарабской губернии за 1913 год. Кишинев, 1914. 

Tabelul 19 

Repartizarea populaţiei oraşului Chişinău după domeniul ocupaţiilor, conform Recensământului de la 1897 * 

% 

Persoane care deţin 

Persoane care deţin 

Membrii familiei 

Membrii familiei 

ocupaţie permanentă 

% Domeniul ocupaţie permanentă 

Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei 

Nr. Domeniul 

83 2 53 89 0,21 

Chirurgie, fi zică, 

optică 

1017 10 582 1312 2,69 34. 

Administraţie, poliţie, 

instanţe judecătoreşti 

1. 

184 3 96 179 0,43 

2. Deservire socială 150 12 120 252 0,49 35. 

2771 1418 1918 3870 9,20 

281 

Bijuterii, jucării pt. 

copii 

Industria vestimentară 

Construcţii şi reparaţii 

Construcţii de corăbii 

116 - 81 182 0,35 36. 

Activităţi private cu 

caracter temporar 

3. 

1384 10 828 1681 3,60 

4. Forţele militare 7307 - 178 420 7,29 37. 

75 - 34 78 0,17 

128 1 244 157 0,49 38. 

Instituţii ecleziastice 

ortodoxe 

5.

282 

Lucia Sava 


Neincluse în ac. 

6. 

10 - 7 11 0,03 39. 

106 1 79 161 0,32 

creştine neortodoxe 

categorii 


7. 

71 - 52 103 0,21 40. Transport maritim 6 - 2 - 0,007 

necreştine 

Slujitori ai bisericilor, 

8. 

184 2 142 345 0,62 41. Transport feroviar 265 56 203 487 0,93 

cimitirelor 

Educaţie şi învăţă- 

Transport de cără- 

9. 

650 274 435 824 2,01 42. 

825 6 669 1357 2,63 

mântuşie 

Ştiinţă, literatură, 

Alte tipuri de trans- 

10. 

57 11 19 55 0,13 43. 

117 - 70 126 0,29 

artă 

port 

Serviciul de poştă, 

11. Medicină şi sanitărie 325 219 171 348 0,98 44. 

181 7 91 177 0,42 

telegraful 

Societăţi de credit şi 

12. Instituţii de caritate 4 4 3 5 0,01 45. 

107 7 104 147 0,34 

comerciale 

13. Servicii casnice 3976 4824 1646 3349 12,72 46. Comerţ intermediar 440 22 431 985 1,73 

Profi turi din capita- 

14. 

1188 1284 1171 2205 5,39 47. Comerţ general 364 36 299 626 1,22 

luri şi proprietăţi 

Tezaur public, insti- 

15. 

956 1112 10 22 1,94 48. Comerţ cu animale 133 2 122 249 0,47 

tuţii obşteşti 

Persoane private de 

16. 

280 37 - 1 0,29 49. Comerţ cu cereale 475 35 536 1016 1,90 

libertate 

Comerţ de prod. 

17. Agricultură 2587 284 2870 495 5,75 50. 

1971 470 1855 3771 7,44 

Gospod. 

Comerţ de materiale 

18. Apicultură 3 - - 1 0,004 51. 

236 21 276 548 1,00 

de construcţii 

Comerţ de obiecte 

19. Zootehnie 21 1 10 25 0,05 52. 

140 12 112 238 0,46 

de uz casnic 


20. Silvicultură 130 3 33 102 0,25 53. 

102 5 91 181 0,35 

metal 

Comerţ cu stofe, 

21. Pescuit şi vânătoare 5 - 6 7 0,02 54. 

1028 42 805 1472 3,09 

ţesături


Extragerea minera- 


22. 

22 3 29 57 0,10 55. 

178 9 173 306 0,61 

lelor 

din piele, blănuri 

Prelucrarea ţesături- 

Comerţ obiecte de 

23. 

86 116 86 143 0,40 56. 

77 6 40 72 0,18 

lor fi broase 

artă, ştiinţă 

Prelucrarea produse- 

Comerţ cu alte pro- 

24. 

223 1 177 357 0,70 57. 

207 7 194 338 0,69 

lor animaliere 

duse 

Alte activităţi co- 

25. Prelucrarea lemnului 1240 7 735 1445 3,16 58. 

238 46 185 397 0,80 

merciale 

Prelucrarea meta- 

Hoteluri, moteluri, 

26. 

727 1 334 634 1,56 59. 

514 124 305 567 1,39 

lelor 

cluburi 

Prelucrarea mine- 

Comerţ cu băuturi 

27. 

49 6 30 63 0,14 60. 

528 38 511 945 1,86 

ralelor 

spirtoase 

Curăţenie şi igiena 

28. Industria chimică 82 3 59 118 0,24 61. 

149 728 252 371 1,38 

corpului 

Industria vinurilor, 

Persoane neincluse 

29. 

103 5 68 118 0,27 62. 

355 126 123 307 0,84 

berii 

în act. menţionate 

Fabricarea băuturilor 

30. 

38 5 34 80 0,14 63. Prostituţie 2 125 5 11 0,13 

răcoritoare 

Alte activităţi 

31. Fabricarea uleiului 70 43 425 819 1,25 64. 

160 229 128 187 0,65 

nemenţionate 

32. Fabricarea tutunului 130 12 80 236 0,42 

36242 11882 20492 39867 

Întreprinderi poli- 

TOTAL 

100% 

33. 

275 9 65 181 0,49 33,41% 10,95% 18,89% 36,75% 

grafi ce 


283

284 

Tabelul 20 

Venituri ale judeţului Chişinău din activităţi comerciale, anul 1897 * 

Lucia Sava 

De ghildă În afara ghildei 

Activităţi comerciale 

Mii, ruble % Mii, ruble % 

Activităţi bancare 950 2 - - 

Comerţ intermediar 149 15 - - 

Acţiuni de transport - - 5 15 

Hoteluri, restaurante 628 17 407 21 

Cârciumi, prăvălii - - 6 15 

Beciuri - - 399 27 

Manufactură, galanterie 5986 8 77 17 

Rochii 240 14 135 15 

Blănuri 30 12 - - 

Piele, încălţăminte 545 13 108 15 

Lână 50 10 13 15 

In - - 30 10 

Pâine 850 5 213 9 

Sare 4 10 - - 

Carne, produse animaliere - - 393 12 

Produse din peşte 60 10 - 

Băcănie 1364 10 537 18 

Depozite en gros de băuturi spirtoase 254 15 - - 

Tutun 296 6 62 10 

Săpun, chibrituri 340 6 49 10 

Farmacii 219 28 - - 

Maşini 96 16 24 10 

Produse din metal 1123 6 - - 

Sticlă - - 44 15 

Articole de bijuterie 198 17 - -


Marmoră, faianţă 195 15 - - 

Mobilă 105 15 34 15 

Lemne şi cărbune 673 11 571 13 

Hârtie, papetărie 102 21 11 15 

Transportarea produselor 40 10 - - 

Alte activităţi 318 11 2 - 

TOTAL 14800 12 3100 14 

* Жуков, В.И., Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии (1812-1900), Кишинев, 1982, p. 138-140. 

Tabelul 21 

Circulaţia mărfurilor în oraşul Chişinău, anul 1899 * 

Exportul de mărfuri, mln. puduri Importul de mărfuri, mln. puduri 

I II III IV V VI VII Total I II III IV V VI VII Total 

Judeţul Chişinău 5,3 0,2 2,4 0,3 0,1 1,2 0,6 10,1 2,4 0,3 3,0 2,8 0,3 0,2 0,4 9,5 

Oraşul Chişinău 1,6 0,1 0,2 0,3 0,1 0,7 0,1 3,0 2,0 0,2 2,7 2,3 0,3 0,2 0,2 8 

* I – produse agricole, II – produse animaliere, III – lemne, IV – bogăţii subterane , V- obiecte meşteşugăreşti, VI – vinuri şi alte băuturi alcoolice, 

VI – alte mărfuri. Жуков, В.И., Города Бессарабии (1861-1900), Кишинев, 1975, p. 194. 

285

286 

Tabelul 22 

Venituri şi pierderi ale Băncii Statului în anii 1901-1914 (în mii ruble) * 

Capitalul 

A N I I 

Total 

Băncii 1901 1902 1903 1904 1905 1906 1907 1908 1909 1910 1911 1912 1913 1914 

Capital activ 3710 2955 2938 2962 4810 3300 3362 3889 4371 6051 8257 12420 14401 14528 87954 

Capital pasiv 5618 5418 3069 5389 5647 6192 5756 4751 5173 4965 4626 4129 4723 5182 70638 

Total venit brut ? ? ? 144 226 272 225 215 279 296 317 488 832 902 4196 

Total pierderi ? ? ? 107 115 130 117 88 97 82 85 122 268 294 1505 

Total venit net ? ? ? 37 111 142 108 127 182 214 232 366 564 608 2691 

* Tabelul a fost întocmit de autoare în baza datelor extrase din revista Basarabia economică, nr. 4, august 1919, p. 21. 

Tabelul 23 

Tablou de evaluare a moşiilor nobilimii din Chişinău întocmit de Banca Ipotecară, 

anii 1910-1915 (în ruble/desetină) * 

ANII 

1910 1911 1912 1913 1914 1915 

Preţ 

Preţ Nr. moşii Preţ Nr. moşii Preţ Nr. moşii Preţ Nr. moşii Preţ 

Maxim 

Minim 

Maxim 

Minim 

Maxim 

Minim 

Maxim 

Minim 

Maxim 

Minim 

Nr. moşii 

Maxim 

Minim 

Nr. moşii 

263,09 

239,45 

2 

424,85 

258,36 

8 

412,74 

218,23 

7 

388,61 

242,85 

9 

352,50 

227,01 

7 

286,76 

205,52 

4 

Lucia Sava 

* Tabelul a fost elaborat în baza datelor selectate şi sintetizate de autoare din revista Basarabia economică, nr. 4, august 1919, p. 68-69.


Tabelul 24 

Preţurile medii de vânzare a moşiilor în oraşul Chişinău, anii 1910-1916 (în ruble/desetină) * 

Preţurile de vânzare a moşiilor între Preţurile de vânzare a moşiilor Băncii Preţurile de vânzare a moşiilor cu intervenţia 

Anii 

particulari 

Ţărăneşti 

creditului Băncii Ţărăneşti 

1910 209 274 257 

1911 228 270 294 

1912 333 289 296 

1913 264 296 348 

1914 384 288 383 

1915 295 274 329 

1916 248 229 317 

Preţ mediu anual 280, 14 274,28 317,71 

* Tabelul a fost elaborat în baza datelor selectate şi sintetizate de autoare din revista Basarabia economică, nr. 4, august 1919, p. 57-59. 

Tabelul 25 

Preţul mediu de evaluare a pământului pus în gaj în oraşul Chişinău, anii 1910-1912 (în ruble/desetină) * 

Anii Banca Ţărănească Banca Zemstvei din Cherson Banca Tavrida-Basarabia 

1910 241 257 200 

1911 253 250 220 

1912 296 370 230 

Preţul mediu anual 263,33 292,33 216,66 

* Tabelul a fost elaborat în baza datelor selectate şi sintetizate de autoare din revista Basarabia economică, nr. 4, august 1919, p. 60-61. 

287

288 

Tabelul 26 

Preţul mediu de arendă în Chişinău, anii 1913-1916 (ruble/desetină) * 

Anii Nr. cazuri Arenda pe termen îndelungat Arenda pe termen scurt, în baza contractelor Arenda moşiilor proprietarilor 

1911 ? 13,35 16,42 17,88 

1912 ? 13,73 16,24 19,54 

1913 69 14,19 17,47 21,89 

1914 85 15,10 19,32 22,05 

1915 70 13,93 17,04 20,84 

1916 117 12,16 14,90 15,50 

Total 341 13,74 16,90 19,62 

* Tabelul a fost elaborat în baza datelor selectate şi sintetizate de autoare din revista Basarabia economică, nr. 4, august 1919, p. 62. 

Tabelul 27 

Venituri şi cheltuieli ale Cuptorului de pâine din oraşul Chişinău în luna iulie 1915 * 

Tipuri de cheltuieli Suma (în ruble) Natura veniturilor Suma (în ruble) 

Cheltuieli pentru coacerea pâinii 12362, 19 Venituri din vânzarea pâinii 13340, 38 

Cheltuieli pentru lucru 1249, 28 Restul produselor 835, 59 

Cheltuieli de conducere 384, 27 Cheltuieli pentru coaserea sacilor 572, 50 

Închirieri local 23,00 - - 

Total 14018, 74 Total 14748, 47 

Venit net: 729 ruble 73 copeici 

* Счет прибылей и убытков за июль 1915 г. Кишиневской Городской Хлебопекарнии // Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 51, august 

1915. 

Lucia Sava


Tabelul 28 

Tablou de preţuri pe ziua de lucru în oraşul Chişinău, anii 1913-1916 (în ruble) * 

A N I I 

Categorii de muncitori 

1913 1914 1915 1916 

Bărbaţi 0,5 1,0 0,6 1,0 1,0 1,5 1,5 4,0 

Femei 0,4 0,71 0,4 0,8 0,6 1,0 1,0 3,5 

Copii 0,25 0,61 0,35 0,6 0,4 0,75 0,6 2,5 

Bătrâni 0,35 0,61 0,35 0,6 0,4 0,7 0,6 3,0 

Căruţe cu doi cai şi conducător 2,0 2,51 2,51 3,5 4,0 5,0 5,0 25,0 

Preţul mediu 0,70 1,08 0,84 1,30 1,28 1,79 1,74 7,60 

* Такса на дрова, утвержденная Г. Бессарабским Губернатором 28 ноября 1915 года // Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 69, 

decembrie 1915. 

Tabelul 29 

Preţurile produselor de primă necesitate în oraşul Chişinău, anul 1915 * 

289 

Produsul Unitatea de măsură Preţul mediu (în ruble) 

Carne – cat. I 1 kg 0, 17 

Carne – cat. II 1 kg 0, 15 

Carne de oaie 1 kg 0, 12 

Fileu 1 kg 0, 22 

Ulei 1 litru 0, 17 

Unt 1 kg 0, 60 

Slănină 1 kg 0,20 – 0,24 

Caşcaval 1 kg 0,8 – 0,12 

Orez 1 kg 0,13 – 0,20 

Lapte 1 litru 0,12 

Crupe 1 kg 0,8 – 0,14 

Macaroane 1 kg 0,8 – 0,12 

Zahăr 1 kg 5,4 – 7,0 

Lumânări 1 buc. 0,40 

Chibrituri 1 buc. 0,20 

Pâine (5 categorii) 1 buc. 0,2 – 0,3 

* Ведомости Кишиневской Городской Думы, nr. 50, august 1915.

290 

Tabelul 30 

Preţurile medii ale produselor de primă necesitate în oraşul Chişinău, anii 1913-1917 * 

ANII 

1913 1914 1915 1916 1917 

Minim Maxim Minim Maxim Minim Maxim Minim Maxim Minim Maxim 

Produsul 

Preţul (în ruble) 

Pâine 0,8 1,2 1,0 1,2 2,0 2,8 2,8 4,8 3,6 5,2 

Ulei 3,6 4,2 4,2 4,6 5,0 10,0 10,4 32,0 10,4 50,0 

Zahăr 5,2 7,8 8,0 8,4 10,0 16,0 40,0 52,0 52,8 56,0 

Sare 0,2 0,4 0,5 0,8 0,8 1,6 2,0 5,2 5,2 6,0 

Petrol 1,2 1,4 1,5 1,6 2 ,0 3,2 5,4 12,0 6,4 8,0 

Săpun 2,0 3,2 3,6 5,6 7,2 18,0 20,0 40,0 26,0 44,0 

Chibrituri 0,04 0,08 0,08 0,08 0,25 0,45 0,45 0,90 0,85 1,0 

TOTAL (în ruble) 13,04 18,28 18,88 22,28 27,25 52,05 81,05 146,90 105,25 170,20 

* Bugetul Directoratelor din Basarabia, aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 2197 din 7 iunie 1919. Această informaţie a fost realizată de T. Ioncu, publicată 

în revista Basarabia economică, nr. 2-8, Chişinău, 1919, p. 64. 

Tabelul 31 

Situaţia prezentării cititorilor şi abonaţilor la Biblioteca publică orăşenească din Chişinău, anii 1900-1902 * 

Cititori Necesitate de cărţi 

Anii 

Bărbaţi % Femei % Înscrişi % Total % Sala de lectură % Abonament % Total % 

1900 1346 41,09 207 6,32 1723 52,59 3276 34,19 24902 38,08 40487 61,92 65389 33,15 

1901 1397 38,46 354 9,75 1881 51,79 3632 37,90 33589 45,43 40341 54,57 73930 37,47 

1902 1109 41,58 248 9,30 1318 49,42 2675 27,91 28414 49,02 29551 50,98 57965 29,38 

Total 3852 40,20 809 8,44 4922 51,36 9583 100,0 86905 44,05 110379 55,95 197284 100,0 

Lucia Sava 

* Отчет Кишиневской Городской Общественной Библиотеки за 1900-1902 гг, Кишинев, 1904, p. 19-22.


Tabelul 32 

Repartizarea cititorilor Bibliotecii publice orăşeneşti în funcţie de categoria socială şi de activitatea cotidiană, 

anii 1900-1902 * 


Total 

Neatest. 

Profesii libere 

Meşteşug. 

Activităţi casnice 

Negust. 

Muncit. 

Medici 

Învăţători 

Studente 

Eleve 

Total 

Neatestaţi 

Prof. libere 

Meşteş. 

Agricult. 

Negust. 

Muncit. 

Medici 

Învăţător 

Studenţi 

Elevi 

Anii 

325 117 122 94 332 230 45 48 68 71 1452 26 3 81 20 3 4 14 15 1 36 203 

22,38 8,06 8,40 6,47 22,87 15,84 3,10 3,31 4,68 4,89 37,06 12,81 1,48 39,90 9,85 1,48 1,97 6,90 7,39 0,49 17,73 25,22 

276 130 134 89 316 152 34 59 123 64 1377 84 8 101 26 19 - 44 12 - 60 354 

20,04 9,44 9,73 6,46 22,95 11,04 2,47 4,28 8,93 4,65 35,15 23,73 2,26 28,53 7,34 5,37 - 12,43 3,39 - 16,95 43,98 

202 114 94 44 271 157 23 34 74 76 1089 56 7 61 13 7 7 30 24 - 43 248 

18,55 10,47 8,63 4,04 24,89 14,42 2,11 3,12 6,80 6,98 27,79 22,58 2,82 24,60 5,24 2,82 2,82 12,10 9,68 - 17,34 30,80 

803 361 350 227 919 539 102 141 265 211 3918 166 18 243 59 29 11 88 51 1 139 805 

20,50 9,21 8,93 5,79 23,46 13,76 2,60 3,60 6,76 5,39 100,0 20,62 2,24 30,19 7,33 3,60 1,37 10,93 6,34 0,12 17,26 100,0 

1900 

% 

1901 

% 

1902 

% 

Total 

% 

* Отчет Кишиневской Городской Общественной Библиотеки за 1900-1902 гг., Кишинев, 1904, p. 20. 

291

292 

Tabelul 33 

Numărul mediu de cititori, cifra medie anuală şi cifra medie zilnică a cărţilor eliberate 

de Biblioteca publică orăşenească, anii 1900-1902* 

Cifra medie anuală a cărţilor Cifra medie zilnică a cărţilor 

Anii Bărbaţi Femei Ambele genuri Media frecvenţei / zi 

eliberate pentru fi ecare cititor eliberate pentru fi ecare cititor 

1900 18 17 35 91 16 76 

1901 30 18 48 130 19 102 

1902 41 28 69 242 20 131 

În mediu, anii 

30 21 51 154 18 103 

1900-1902 


Tabelul 34 

Conţinutul cărţilor solicitate de cititorii Bibliotecii publice orăşeneşti, anii 1900-1902 * 

Anii Solicitări de literatură artistică Inclusiv, în % Solicitări de literatură ştiinţifi că (de specialitate) Inclusiv, în % Total Inclusiv, în % 

1900 18329 76,25 5709 23,75 24 038 30,85 

1901 26659 79,30 6961 20,70 33620 43,15 

1902 14297 70,58 5959 29,42 20256 26,00 

Total 59285 76,09 18629 23,91 77914 100,0 

* Отчет Кишиневской Городской Общественной Библиотеки за 1900-1902 гг., Кишинев, 1904. 

Lucia Sava


Tabelul 35 

Repartizarea cititorilor cu abonament ai Bibliotecii publice orăşeneşti după categoria socială, anul 1902 * 

Bărbaţi Femei Total 

Categoria socială 

Nr. % Nr. % Nr. % 

Preoţi 4 0,19 - - 4 0,15 

Nobili 153 7,31 21 3,36 174 6,40 

Mica burghezie 981 46,89 439 70,24 1420 52,26 

Cetăţeni de onoare 367 17,54 24 3,84 391 14,39 

Militari 11 0,53 - - 11 0,40 

Negustori 40 1,91 22 3,52 62 2,28 

Ţărani 94 4,49 5 0,80 99 3,64 

Alte categorii (neindicate) 442 21,13 114 18,24 556 20,46 

Total 2092 77,00 625 23,00 2717 100,0 


Tabelul 36 

Repartizarea cititorilor Bibliotecii publice orăşeneşti după confesiunea religioasă şi după reşedinţă, 

anul 1911* 

Creştini Iudei Reşedinţa 

Total 

Bărbaţi Femei Total Bărbaţi Femei Total Partea de sus a oraşului Partea de jos a oraşului Periferie Nu este prezentat 

954 102 1056 1138 523 1661 960 189 1041 424 87 12 4 - 

2717 

1056 1661 1149 1465 99 4 

38,87% 61,13% 42,29% 53,92% 3,64% 0,15% 100,0 


293

294 

Tabelul 37 

Numărul de cititori înregistraţi la Biblioteca publică orăşenească în anul 1911 * 

Anul 

Abonaţi de 

Biblioteca pentru 

Cititori % 

% 

% Total 

1911 

cat. I şi II 

copii „A. Puşkin” 

Cititori înregistraţi 2717 53,96 1452 28,84 866 17,20 5035 

Vizite 44608 45,49 32187 32,82 21274 21,69 98069 

Solicitări de carte 73343 55,53 35944 27,22 22789 17,25 132076 

* Отчет Кишиневской Городской Общественной Библиотеки за 1911 год, Кишинев, 1912, p. 35. 

Tabelul 38 

Numărul infracţiunilor înregistrate în oraşul Chişinău în perioada anilor 1912-1915 * 

A N I I 

Tipul infracţiunilor 

1912 1913 1914 1915 

Nr. cazuri % Nr. cazuri % Nr. cazuri % Nr. cazuri % 

Omoruri, crime 5 0,4 7 0,7 4 0,5 6 0,9 

Jafuri, tâlhării 39 3,6 29 2,9 16 2,1 19 3,2 

Agresiuni fi zice, cazuri de vătămare corporală 65 6,0 48 4,9 18 2,3 10 0,2 

Escrocherii, delapidări de bani etc. 30 2,8 34 3,5 8 1,1 2 0,3 

Furturi 758 70,2 816 72,6 671 87,9 566 94,8 

Alte infracţiuni 183 17,0 52 5,2 46 6,1 16 0,6 

TOTAL/AN 1080 100,0 986 100,0 763 100,0 619 100,0 

* Краткий отчет о деятельности Кишиневского Сыскного Отделения за 1915 год, Кишинев, 1916, p. 7. 

Lucia Sava


Tabelul 39 

Denumiri ale principalelor străzi ale oraşului Chişinău * 

Nr. Denumirea străzii în perioada anilor 1900-1918 Denumirea actuală 

1. Str. Aleksandrovskaia Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt 

2. Str. Gogol (sf. sec. al XIX-lea - Seminarskaia) Str. Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni 

3. Str. Kuznecinaia (1918-1924 – str. B. P. Hasdeu) Str. A. Bernardazzi 

4. Str. Botezatovskaia Str. A. Botezatu 

5. Str. Podoliskaia, Imperatora Nikolaia II Str. Bucureşti 

6. Str. Bolgarskaia Str. Bulgară 

7. Str. Buiukanskaia (1918-1924 – str. Haruzin) Str. Maria Cebotari 

8. Str. Gospitalinaia Str. Toma Ciorbă 

9. Str. Nikolaevskaia Str. Columna 

10. Str. Kolodeznaia Str. A. Corobceanu 

11. Str. Schmidtovskaia Str. Mitropolit Dosoftei 

12. Str. Mihailovskaia Str. M. Eminescu 

13. Str. Kiev Str. 31 August 1989 

14. Str. Haralampievskaia, Zolotaia Str. Alexandru cel Bun 

15. Str-la Andreevskaia Str. Sf. Andrei 

16. Str. Salovschi Str. Zamfi r Arbore 

17. Str. Armenească (1918-1924 – str. Cetatea Albă) Str. Armenească 

18. Str. Sadovaia Str. A. Mateevici 

19. Str. Puşkin Str. Puşkin 

20. Str. Irinopolskaia Str. O. Goga 

21. Str. Iakovlevskaia, Petropavlovskaia Str. A. Hâjdău 

22. Str. Ostapovskaia Str. Avram Iancu 

23. Str. Iliiskaia Str. Sf. Ilie 

24. Str. Jukovskogo Str. N. Iorga 

25. Str. Pirogov Str. M. Kogălniceanu 

295

296 

26. Str. Inzovskaia Str. S. Lazo 

27. Str-la Mariinski Str. Petru Maior 

28. Str-la Fontanîi Str. V. Micle 

29. Str. Ekaterinskaia Str. Arhanghelul Mihail 

30. Str. Moghiliovskaia Str. Petru Movilă 

31. Str. Antonovskaia Str. Anton Pann 

32. Str. Sinadino Str. Vlaicu Pârcălab 

33. Str-la Inzov Str. Colina Puşkin 

34. Str. Pavlovskaia Str. Petru Rareş 

35. Str. Golenişceva-Kutuzova Str. Sf. Ţării 

36. Str-la Sţibikov Str. C. Stere 

37. Str. Leovskaia Str. A. Şciusev 

38. Str. Stavrievskaia Str. Şipotelor 

39. Str-la Varfolomeevski Str. Teatrului 

40. Str. Kiliiskaia Str. L. Tolstoi 

41. Str. Voznesenskaia Str. Gr. Ureche 

42. Str. Schidtovskaia Str. Mitropolit Varlaam 

43. Teobaşevskaia Str. A. Vlăhuţă 

44. Str. Kamenolomnaia Str. I. Zaikin 

* Tabelul a fost întocmit în baza informaţiilor selectate de pe site-ul: www.sit.md 

Lucia Sava


297 

PLANUL ORAŞULUI CHIŞINĂU (reconstituit). Sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea

298 

SCHIŢĂ A UNEI VILE URBAN, str. T. Ciorbă, 5 

SCHIŢĂ A UNUI CONAC URBAN, str. 31 august 1989, 43A 

Lucia Sava 

SOCIETATEA ORĂŞENEASCĂ DE CREDITE (schiţă), str. B.P. Hasdeu, 4


COMPLEX DINTR-O VILĂ URBANĂ (schiţă), str. Bernardazzi, 95-97 

299

300 

SCHIŢĂ A UNEI CASE INDIVIDUALE, str. Bulgară, 23 

SCHIŢĂ A UNEI VILE URBANE, str. T. Ciorbă, 7 

Lucia Sava


STRADA ALEXANDROVSKAIA 

(începutul sec. XX) 

STRADA ARMENEASCĂ 


301

302 

BANCA URBANĂ 


CASA EPARHIALĂ 

Lucia Sava


GIMNAZIUL NR. 1 DE BĂIEŢI DIN ORAŞUL CHIŞINĂU 


GIMNAZIUL DE FETE „N. DADIANI” 


303

304 

GIMNAZIUL NR. 3 DE BĂIEŢI DIN ORAŞUL CHIŞINĂU 

PARTEA DE NORD A ORAŞULUI CHIŞINĂU 


Lucia Sava


PARTEA DE SUD A ORAŞULUI CHIŞINĂU 


PERIFERIA ORAŞULUI CHIŞINĂU 


305

306 

OLARI 

CIZMAR 

Lucia Sava


VÂNZĂTOR DE BRAGĂ 

VÂNZĂTOR DE USTUROI 

VÂNZĂTOR DE COVRIGI 

FIERAR 

307

308 

Lucia Sava 

TIPUL MOLDOVEAN TIPUL EVREULUI CHIŞINĂUEAN 

MODELE DE VESTIMENTAŢIE (începutul sec. XX)


MODELE DE VESTIMENTAŢIE (începutul sec. XX) 

MODELE DE COAFURĂ (începutul sec. XX) 

309

310 

ACCESORII 

ŞI ELEMENTE 

DE PODOABĂ 

Lucia Sava 

MODELE DE ÎNCĂLŢĂMINTE 

FEMININĂ


ARCUL DE TRIUMF 

ARCA TEATRULUI BLAGORODNOE SOBRANIE 


311

312 

MUZEUL ZEMSTVEI 

TRIBUNALUL DE DISTRICT CHIŞINĂU 


Lucia Sava


A 

Adauge M., 255 

Aderov V., 255 

Agrigoroaiei I., 39, 163, 246, 255 

Akkerman, 119 

Aldea C., 255 

Alecsandri V., 179 

Alexandri N., 76, 100 

Alexandrovskaia, 37, 57, 86, 102 

Alexianu A., 255 

Alistar El., 100 

Andrieş -Tabac S., 43, 246 

Anikin, V., 102 

Arbore, Z., 37, 56, 102, 184 

Ariès Ph., 23, 31, 32, 46, 84, 85, 255 

Aron J.-P., 34, 255 

Aron R., 30, 255 

B 

Bacci M. L., 71, 72, 255 

Babilunga N. V., 41, 42, 114, 129, 

132-134, 264 

Badinter E., 255 

Bakova E., 129 

Bairoch P., 165, 255 

Balamace Ep., 125, 247 

Balmuş P., 247 

Balş, 97 

Barthes R., 255 

Basarabia, 15, 17, 35, 37, 39, 41, 72, 

111, 114, 121, 134, 137, 143, 152 

Bastié J., 255 

Batistini M., 175 

Batiuşkov P. N., 81, 264 

Bâc, 15, 54, 55, 88, 109 

Bâtcă M., 42, 148, 151, 247 

Beaton C., 141, 142, 154 

INDICE DE NUME 

313 

Beethoven Ludwig van, 175 

Belador M., 175 

Bellah R., 25 

Belousova, Bojena Victorovna, 174 

Below Georg von, 24 

Benevolo L., 25 

Berezovschi M., 45, 174 

Berindei D., 39, 247, 255 

Berlin, 94, 141 

Bernardazzi Al., 43, 89-91, 98, 99, 

202 

Berr H., 31 

Besson J., 139, 141, 152-154, 256 

Bezviconi Gh., 39, 41, 50, 67, 77, 87, 

88, 156, 256 

Bilciurescu V., 256 

Bloch M., 23, 24, 27-29, 256, 264 

Blum A., 138 

Boia L., 34, 247, 256 

Boldur A., 37, 256 

Bon, G., 256 

Bonvalet C., 256 

Botanica, 88 

Bouchet Fr., 138, 152, 256 

Braudel F., 23, 30, 31, 46, 256 

Braunştein I., 118 

Bruk S., 65 

Bucureşti, 158, 175 

Buiucani, 15, 88 

Bukşup, 109 

Burada T., 179, 256 

Bujaker M., 119 

Burckhardt J., 46, 256 

Burlacu A., 248 

Burke P., 24, 26-28 

Butovici V. N., 64, 264 

Buzdugan I., 168

314 

C 

Cantemir D., 169 

Caragea C., 139-141, 143, 146, 150, 

153, 257 

Caravia N., 177 

Casso L., 73, 89 

Caşu, I., 36, 72, 75, 85, 248, 257 

Cazacu P., 73, 257 

Ceaicovschi-Mereşanu G., 177, 248 

Ceaikovski P. I., 177 

Cehov A. P., 179 

Cernovodeanu P., 257 

Chabot G., 257 

Chicu A., 257 

Chiriţescu M., 122 

Chişinău, 15-18, 35, 36, 40, 41, 53, 

56, 83, 85, 87, 90, 94-97, 99, 100, 

106, 107, 140, 143, 144, 154, 168, 

179, 189, 190, 197, 202, 204 

Ciobanu Şt., 37, 41, 56, 65, 72, 85-88, 

100, 168 

Cimpoi M., 248 

Claudian I., 257 

Claval P., 52, 257 

Coşbuc G., 169 

Cojocaru Gh., 39, 82, 181, 182, 248, 

257 

Colesnic I., 40, 248, 257 

Cononovici El., 179, 180 

Constantiniu Fl., 34, 248 

Constantinopol, 36 

Cosmovici A., 177 

Costaforu X., 62, 187, 257 

Costenco N. F., 78 

Coval D., 38, 169 

Cucu V., 36 

Cujbă S., 170 

Cuşco A., 72, 80 

Cruşevan P., 40, 53, 100, 116 

Lucia Sava 

D 

Danilov M., 249 

Danu E., 249 

David A., 38, 249, 258 

Deslandres Y., 138, 258 

Diacon Z., 198, 199, 249 

Dicescu A., 45, 174, 179 

Dicusar N., 40, 249 

Djuvara N., 258 

Doncev N., 116 

Donici M., 116, 168, 169 

Donici L., 89, 258 

Dragnev E., 16, 36, 85, 249 

Duby G., 23, 30-32, 46, 84, 85, 249 

Dumbravă V., 39, 250 

Durkheim E., 24, 26 

Duţu A., 34, 250, 258 

Dzvkonika-Коzlovка А., 150, 151, 

264 

E 

Elias N., 19, 28 

Enăchescu A., 152, 258 

Enciu N., 44, 114, 123, 250, 258 

Enescu G., 45, 177 

Eremia, A., 258 

Erhan P., 100 

Ermandi E., 36, 52, 83, 258 

Eşanu A., 45, 258 

Eşanu V., 45 

F 

Febvre L., 27, 28, 30, 31, 258 

Felidman S., 116, 118 

Filipescu C., 66, 259 

Finkeliştein N., 116 

Fiodorov P., 57 

Florov N., 250


Foucault M., 21, 259 

Frazer J., 24 

Frăţiman I., 100 

Frumuşica, 88 

G 

Gavriliuk E., 40, 90 

George P., 259 

Ghendrih I., 129 

Ghibu O., 37, 75, 100, 177, 259 

Gianini H., 259 

Girard L., 83, 259 

Giurgea E., 120, 250 

Goff J., 30, 31, 250, 259 

Goffman E., 20, 21, 259 

Gogol N., 179 

Goody J., 188, 259 

Gore P., 168, 171 

Gorki M., 179 

Grati T., 39 

Graur V., 179 

Grinberg A., 116 

Gutor V., 50, 175, 176 

H 

Habermas J., 84, 85 

Halbwachs M., 28 

Halippa P., 39, 74, 100, 168, 176, 184 

Harea V., 179 

Harkov, 74, 120 

Hânceşti, 107, 109, 110 

Heraru Gh., 176 

Herson, 120, 125 

Hertza Vl., 98 

Hexter, J. H., 24, 260 

Hintze O., 260 

Holban A., 158 

Hrjanovski C.M., 175 

Hruşca, 15 

Huizinga J., 260 

315 

I 

Iacobescu M., 40, 170 

Iaşi, 94 

Inculeţ I., 130, 260 

Iorga N., 37, 38, 69, 77, 79, 97, 103, 

106, 115-117, 158, 184, 260 

Ioncu T., 250 

Istrati E., 39, 40, 101, 176, 251 

J 

Jitaru V., 254 

Jukov V. I., 41, 58, 68, 94, 95, 113, 

115, 117-119, 129, 133, 135, 159 

K 

Кabuzan V. М. 65 

Kiev, 74 

Kocka J., 32 

Klosovskii I., 176 

Kogani T. M., 113, 116, 129, 165 

Kogălniceanu M., 169 

Koselleck R., 27, 260 

Kreisler F. 175 

Krupenskii D., 116 

Кustreabova S. F., 59, 71 

L 

Ladurie, E., 260 

Lamprecht K., 27, 260 

Laşcov N., 260 

Laşcov V., 179 

Lebrun F., 260 

Leonard P., 116 

Liiceanu A., 251, 260 

Livezeanu I., 77, 260

316 

Lorenzo T., 175 

Lucezaskaia E., 175 

Ludtke A., 32, 260 

M 

Madan Gh., 163, 169, 179, 180 

Mahu V., 110 

Malina (Mare şi Mică), 88, 193 

Mandrou R., 30, 251 

Marghiloman A., 76 

Marin Costache, 176 

Martonne E., 76, 260 

Massoff I., 260 

Mateevici A., 169 

Maurois A., 260 

Mâţu C., 38, 169, 260 

Micu G., 251 

Mihail P., 38, 174, 182, 261 

Mihali C., 19-21, 84, 261 

Militaru I., 261 

Moscova, 69, 74, 118 

Moşanu A., 39, 251 

Munceşti, 15 

Murafa S. Gh., 174 

Mureşan M., 39, 251 

Mureşan D., 251 

N 

Nacco A., 168 

Nanu A., 139, 140, 146, 261 

Năstase L., 40, 89 

Nedelcea T., 169, 261 

Negrei I., 37, 39, 251 

Negru Gh., 38-40, 110, 170, 176, 

251, 261 

Negruzzi C., 111, 112, 169, 179, 181 

Nejdanova A. 175 

Nicoară T., 26, 34, 261 

Nicoară S., 261 

Niculiţă-Voronca E., 261 

Nirenberg Solomon, 165 

Nistor I., 37, 262 

Norbert E., 20, 252 

Noroc L., 175, 252 

Nour A., 82 

O 

Odesa, 69, 86, 121 

Ostrovski A., 179 

Lucia Sava 

P 

Palade Gh., 39, 252 

Paliţ-Palade I., 42, 145, 147, 148, 262 

Papu E., 34, 262 

Paris, 140, 158 

Pascari Haikeli Iosi-Saev, 165 

Păun Gh., 168 

Pâslariuc V., 36, 85 

Pelivan I., 39, 100, 110, 111, 169, 

176, 262 

Perrot Ph., 138, 262 

Petersburg, 69, 74, 94, 120, 184 

Petrovici F., 194 

Piponnier Fr., 138 

Pirenne H., 262 

Pirogov G., 175 

Platon A.-F., 34, 262 

Ploşniţă E., 45, 182-184, 262 

Popovschi N., 185, 252, 262 

Popovschi V., 38, 39, 95, 100, 131, 

162, 252, 262 

Poştarencu D., 38, 44, 57, 65-67, 69, 

70, 107, 252, 253, 262 

Praga, 141


R 

Racinet A.C.A., 138, 262 

Ranke L., 27 

Rahmaninov S., 175 

Rădulescu Ionel, 158 

Rebikov V., 175 

Robinson J. H., 27, 262 

Roche D., 138, 262 

Roman T., 168 

Rozenberg Nuhem Moscov, 165 

Ruppert J., 262 

S 

Sadoveanu M., 82, 157, 262 

Sava A.V., 101, 253 

Savca I., 192, 193, 253 

Sârbu I., 168 

Sârbu F., 198 

Schinoasa, 88 

Schumpeter J. A., 28 

Schutz A., 20 

Sculeni, 88 

Scurtu I., 34, 35, 46, 52, 59, 74, 105, 

143, 147, 157, 197 

Segalen M., 263 

Semigradov N., 179 

Simionescu I., 191, 253 

Simionescu, P., 103, 253 

Sinadino P., 50, 116 

Sorre M. J., 52 

Stamati C., 101, 168 

Stamati T., 101 

Stan C. I., 38, 39, 177, 253, 254 

Starostenco P., 91, 254 

Stere C., 74, 79 

Stroiescu V., 39, 170 

Stone L., 188 

Sulima D., 184 

Surucean F., 116, 179, 183 

Ş 

Şaleapin F., 175 

Şarov I., 72, 80, 254 

Şciusev A., 43, 90, 91, 202 

Şilikrut A., 116 

Şustov N. I., 114, 116 

T 

Taras I., 43 

Teodorini Al., 175 

Tereşatov I., 91 

Tolstoi L. N., 179 

Toynbee, A., 25, 56, 59, 71, 263 

Transilvania, 35, 73 

Troianovschi L., 94, 254 

Turner F. J., 27 

Ţ 

Ţepordei V., 105, 166, 174, 254 

Ţighiliu I., 34, 263 

Ţîganko V., 91, 98 

Ţurcanu I., 29, 76, 263 

U 

Ungureanu A., 263 

Urusov S. D., 116, 117, 263 

V 

Vaisleb Iosi-Kopelev Silkisi, 165 

Varşovia, 118, 141 

Varta I., 38, 254 

Văcăruş V., 38, 254 

Văduva O., 162, 254 

Veranje J., 43, 254 

Veyne P., 23, 29, 30, 264 

Viena, 94, 141 

317

318 

Vighel F., 73 

Vineavski H., 175 

Visterniceni, 15 

Vlăduţiu I., 264 

Vovelle M., 264 

W 

Weber M., 24, 26, 27 

Wehler H.-U., 32 

X 

Xenopol A. D., 73, 264 

Y 

Yvert-Jalu H., 61, 254 

Z 

Zaharin A., 129 

Zamfir C., 84 

Zaşciuk A., 80, 81 

Zauşchevici, 57 

Zelenciuc V., 42, 145, 146, 264 

Zub A., 72 

Lucia Sava

Editura „Pontos” 

Str. 31 august 1989, nr. 98 

MD-2004, Chişinău 

tel.: (+37322)23 22 18 

editura.pontos@gmail.com

Tiparul executat la F.E.-P. „Tipografia Centrală” 

Str. Florilor, 1 

MD-2068, Chişinău 

Comanda nr.

LUCIA SAVA, Viaţa cotidiană în oraşul Chişinău la - Asociatia ...

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?