LUCIA SAVA, Viaţa cotidiană în oraşul Chişinău la - Asociatia ...

Viaţa cotidiană în oraşul Chişinău la începutul secoului al XX-lea (1900-1918)
de a reconstitui modul în care oamenii îşi organizează habitatul şi întreaga
lor existenţă, comportamentul lor în societate şi în cercul restrâns al familiei;
autorii „renunţă la faptul mărunt în favoarea elementului semnificativ, apt
să explice schimbările, trecerea de la o societate la alta, transformarea, care a
avut loc la toate nivelurile 46 .
Astfel, cercetarea vieţii private capătă contur şi începe să concureze cu
istoria socială şi politică. Importanţa cunoaşterii vieţii private a fost formulată
de G. Duby în felul următor: „În aria privată, omul păstrează ce are el mai
de preţ, ceea ce nu este decât al lui, ceea ce nu-l priveşte pe altul, ceea ce nu
are voie să divulge, să arate, deoarece este prea deosebit de aparenţele pe care
onoarea cere să le salvgardeze în public...” 47 .
Totodată, în concepţia autorilor menţionaţi, aria privată cunoaşte o diversificare:
de la casă, la domeniul de activitate (atelierul, prăvălia, biroul, uzina),
şi, inclusiv, la locurile închise, prielnice complicităţilor şi relaxării, cum ar fi
cafeneaua sau clubul 48 .
Istoriografia germană de după cel de-al Doilea Război Mondial pare să
se fi scindat, şi ea, în două: o nouă generaţie de istorici s-au impus împotriva
rezistenţei istoriei tradiţionale, împotriva unei istorii naţionale, concentrată pe
persoane, grupuri dominante, politica marilor puteri şi partide; această generaţie
şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce spre istoria socială. Conceptul
„istoria societăţii” devine un program care se extinde asupra sociologiei istorice
a societăţii germane.
Istoria devine o dimensiune a conştiinţei, care include participarea „oamenilor
mici” la constituirea „marii istorii”. În paralel, istoria cotidianului s-a
extins în unele universităţi, fiind considerată ca un domeniu de cercetare
foarte serios. Acesteia i s-a opus şcoala de istorie socială, ai cărei reprezentanţi
tradiţionali şi conservatori menţionau că istoria cotidianului este un fenomen
la modă, ne-ştiinţific, ne-gândit, fără fundamente teoretice, incoerent şi iraţional.
Astfel, în timpul celui de-al 35lea Congres al Istoricilor de la Berlin,
din 1984, Hans-Ulrich Wehler a apreciat că istoria cotidianului nu constituie
o completare a marilor structuri ale istoriei sociale decât în unele sectoare
separate. Un alt istoric, Jurgen Kocka, l-a susţinut, primind cu scepticism şi
rezerve ideea reluării unei problematici etnologice şi sociologice de către istoriografie,
pe care Wehler a respins-o viguros 49 .
Alf Ludtke, în introducere la lucrarea Histoire du quotidien, menţionează că în
46 Ph. Ariès, G. Duby, Istoria vieţii private, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 13.
47 Ibidem, p. 7.
48 Ibidem, p. 8.
49 Histoire du quotidien (sous la direction d’Alf Ludtke), Paris, 1994, p. IX.
29