steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne,
a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos
îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.
Camera 18
De ce-l sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din Fraţii
Karamazov?
Îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-l
treacă de la avidya 3 la vidya 4 ca să spulbere maya 5 , adică să împrăştie
fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat,
marele inchizitor, în sfârşit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acţionează ca
un şoc, zguduie, trezeşte.
Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte.
Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.
De unde rezultă ca realitatea — realitatea cea necoruptă — e frumoasă
şi că rezonanţa e o lege fundamentală. Efectul Mössbauer generalizat.
— După arestarea lui Paul Dim., la începutul lui 1955, Yolanda St. —
din familia lui Eminescu, nepoată de fiu a căpitanului Matei Eminovici
(până prin 54, înainte de a se remărita, iscălea şi ea Eminovici) — i-a spus
lui T.: „Bine i-au făcut. Sper să le deie măcar zece ani, şi lui şi celorlalţi."
(Vorba vine, dar se vedea că-i supărată.) „Şi Nicu al tău, crede că-i stă
frumos s-o facă pe legionarul?"
Am fost dojeniţi şi atunci şi mai târziu că am trăncănit prea mult, că
n-am ştiut să ne ţinem gura. La care am putea răspunde: „Crezut-am,
pentru aceea am şi grăit — şi noi credem, pentru aceea şi grăim." (II Cor. 4,
13) ori „Crezut-am, pentru aceea am grăit (Ps. CXV). Sau l-am putea cita pe
un autor mai nou, pe Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea e tot una
cu să trăieşti ori să mori.
Ne-a osândit şi un tânăr la a cărui părere ţin mult. Acesta (Toma Pavel)
1-a invocat pe Wilhelm Tell, în stilul noii generaţii; Tell s-a priceput să tacă,
şi-a ţinut îndelung moaca şi ca să evite orice provocare nici nu trecea prin
piaţa unde sta găina lui Gessler. Dar când i-a venit la îndemână, n-a mai
stat pe gânduri, a trecut la fapte, fulgerător. Arde-l! (Pe Gessler, nu
simbolul: pălăria.)
Aşa e. Argumentul e valabil şi-n fond rezumă istoria Românilor.
Mărturisesc că vorbele înţelepte ale tânărului m-au usturat. Nu avem însă
dreptul să ne apărăm şi noi trecutul, isprava? Poate că, în lipsă de altceva,
nu-i nici vorbirea de lepădat. În orice caz, face cât o spovedanie, e
liniştitoare. Sărmană apologie; dar dacă-i singura?
În legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4.
Exemplul lui Tudor Vianu şi altora ca el, care ţineau cursuri serioase
şi conferinţe instructive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate,
ne era mereu dat — dat, de nu chiar azvârlit în faţă. Dar nu vorbesc oare în
deşert? întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor
veşnice este oricând bine venită, e întotdeauna sănătos şi util să arăţi că
doi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului
simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.)
Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de
mult. Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă când cei
care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la
Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci obârşie a
morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o