steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

de sclivisit înveşmântat ca şi avocaţii; se mişcă, în timp ce vorbeşte, ca un
profesor la catedră, cu gesturi ample şi studiate cum se zice că erau ale lui
Maiorescu, îl beşteleşte pe Noica întocmai ca cel mai straşnic gradat pe cel
mai netrebnic recrut, îşi recită fără oprire tirada întreagă. La sfârşit se
şterge şi el cu o băsmăluţă scoasă din buzunarul de la spate al
pantalonilor: pe frunte, pe faţă, pe mâini.
Apare la un moment dat o bătrânică în negru, cu o pelerină — aduce
cu Barbara Ulbrich ori mai degrabă cu directoarea pensionului din Crima lui
Sylvestre Bonnard, aceea care s-a transfigurat aflând că modestul ei
vizitator e membru al Institutului Franţei. Bătrânica răspunde la numele de
Popescu-Voineşti, e văduva geografului, e pensionară şi execută lucrări de
dactilografie. Ea a bătut Aşteptând ceasul de apoi, romanul cu subiect
legionar al lui Pillat. Somată să se explice pentru care motiv, văzând despre
ce e vorba, nu a sesizat autorităţile, menţionează cu voce calmă şi joasă
următoarele: mai întâi, când bate la maşină, atenţia i se îndreaptă numai
asupra cuvintelor, nu asupra frazelor, şi cu atât mai puţin asupra sensului
lucrării; în al doilea rând, a înţeles şi ea că este vorba de legionari, dar i s-a
părut că lucrarea-i net antilegionară, fiindcă pe tinerii care aparţineau
mişcării autorul îi înfăţişa sub o lumină defavorabilă. Defavorabilă? Da,
desigur, de vreme ce arăta că lipseau de la cursuri, că nu-şi dădeau regulat
examenele, că veneau acasă seara târziu, că-şi supărau bieţii părinţi care
se speteau să le plătească taxele şi să le cumpere cărţi.
Încântător e un prieten al lui Păstorel; tuciuriu, scund şi îndesat. Se
numără şi el printre comesenii de la restaurantul din Icoană. Retrăgându-şi
declaraţia dată la anchetă, nu vrea să recunoască aspectul duşmănos al
rostirilor acuzatului. Preşedintele stăruie mult, în sală se produce (în fund)
un fel de vagă rumoare, însoţită de o nespusă uimire. S-ar zice că în
derularea filmului s-a produs o pană; nu că ar avea vreo importanţă, dar
nu şade frumos. Martorul, cred, e macedonean, îl cheamă Arsenie Taşcu-
Dumba, şi trebuie că aparţine acelor familii de Aromâni care prin Ragusa,
Viena şi Ardeal au ajuns în regat. (Altele, ca Şaguna, Stârcea, Capri,
Hurmuzachi, Grigorcea, Flondor se vor fi oprit în cadrul statului habsburgic
tot pe pământ românesc.) Există o ramură Dumba înnobilată de împărat,
trăită la Curte, rămasă fidelă dinastiei şi oraşului imperial al valsului. (Iosif
Roth a descris în Radetzky Marsch cazul — ciudat — al acestor exponenţi ai
„naţiunilor conlocuitoare" care au fost şi au rămas până la urmă slujitori
devotaţi ai împărăţiei. La ei s-a referit şi Rebreanu cu David Popp din
Catastrofa. Şi nu de ei ţine şi Avram Iancu?)
Mai târziu, în puşcărie, aveam să aflu cât de sigure sunt prieteniile
stabilite de macedoneni, cât de credincioşi, de statornici pot fi — deşi cu
mare greu se dăruiesc. Ameninţările preşedintelui, din ce în ce mai
enervate, dau greş. Preşedintele propune organului procuraturii să ceară în
instanţă arestarea martorului vădit mincinos. (Scena riscă să ia un caracter
cu totul ionescian: dacă Păstorel, întrebat de preşedinte, îşi menţine
declaraţia de vinovăţie de la anchetă — şi cum să n-o menţie? — înseamnă
că martorul, susţinându-i nevinovăţia, minte şi urmează să fie trimis în
boxă ca sperjur în temeiul cuvintelor celui pe care a vrut să-l apere.)
Procurorul reflectează, dar nu cere arestarea. I se acordă martorului două
minute de gândire. Martorul se face feţe-feţe, se încruntă, o roşeaţă difuză îi
acoperă negreala obrajilor, îşi încordează trupul mărunţel. După trecerea
celor două minute martorul declară că acuzatul nu a vorbit duşmănos.
Preşedintele, procurorul şi judecătorii dau a înţelege cu umerii, capetele şi
mâinile că martorul e un idiot — şi-l trimit la loc cu mocoşite ameninţări. A