steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

potrivit cu starea lui, când bogaţii calmi şi neroşi de îndoieli distribuiau
domol pomenile, iar obidiţii, cunoscându-şi rostul, le primeau covârşiţi;
când domnii purtau seara numai frac (poezie dedicată Anettei: deseori când
plouă / mă gândesc la ce frumos era / în anul o mie nouă sute nouă); când
osândiţii la biciuire, din Rusia, îi spuneau gâdelui, neapărat, blagorodnicia
voastră.
Blagorodnice, blagocestive locotenent-major pare Dinu a-i spune lui
Onea (care şi el a luat pe scaunul lui un aer virtuos), iar eu nu-s mai bun
decât şeful; tac chitic, conform poruncii nu strig: Dinule, sunt aici, Dinule,
nu te lăsa voinice, Dinule, am hotărât să mă port bine. Nu strig pentru că
mi-e teamă şi mie şi pentru că mi-este şi silă şi sunt supărat ca un copil
căruia i s-a sustras jucăria: bosumflat, clocotind de revoltă, zgribulit în
dezamăgire, fript de înşelăciune, mă uit la D. şi la anchetator cum s-ar uita
ţâncul la oamenii mari care nu-s ei buni decât să făgăduiască şi apoi să nu
se ţină de cuvânt, să te piardă din vedere, să-ţi plimbe prăjitura pe sub nas
şi să te trimită, zâmbitori şi cruzi, la culcare.
Al doilea moment, şi mai cumplit: din nou confruntat cu T., aceasta
mult mai târziu, când am fost adus înapoi de la Gherla, mai întâi la Jilava,
apoi iarăşi la Securitate, spre a fi martor într-un proces. T. are acum un fel
de statut de martor de profesie: n-a fost trimisă la penitenciarul de
executare a pedepsei, o ţin la Malmaison (Cum îl chema dom 'le pe generalul
inginer belgian care a construit forturile, începe cu B? Aş, de unde, Bartholdy
e ăl care a sculptat statuia Libertăţii de la New York...) şi o scot la tot felul de
procese din partea acuzării.
De data aceasta — şi mi-o aruncă anchetatorul din primele clipe -nu
mai sunt cel ce am fost.
M-am înţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaş
vechi, frecat în anchete, nu mai merge atât de uşor cu mine, ştiu să mă
apăr, am învăţat. Le-am prins din trucuri, i-am auzit râzând. (Asta e
dealtfel marea deosebire dintre noi şi cei din occident, neştiutorii: noi i-am
auzit râzând şi, vrând nevrând, greu de tot, încet, împotriva noastră înşine,
luptând, rezistând, a trebuit până la urmă să ne trezim şi noi, să dobândim
acces la condiţia atât de anevoie de înţeles şi de realizat — a şmecherului.)
În procesul lui Nego n-au scos nimic de la mine, declaraţii anodine (Ce,
mă, îii dai certificate de democratism, ştii c-ai haz! Şi zici că au fost
conversaţii banale?) şi nu m-au putut folosi ca martor. Am plătit din gros
pentru aceasta şi mi s-a pus mai târziu problema dacă merita s-o fac. Sunt
şi unii care susţin că nu e necesar să rezişti: semnezi orice, iar la proces,
oral, declari ce vrei, acolo spui adevărul şi-ţi împaci conştiinţa.
Greşită socoteală. La proces poţi spune ce vrei, aşa e. Dar şi-au pus
abilii întrebarea de ce? De ce poţi spune tot ce vrei şi poţi afirma că
retractezi şi că nu ştii şi că n-ai făcut şi că n-ai auzit şi că e om de treabă şi
vechi progresist şi că şi zi-i şi descarcă-te şi linişteşte-ţi cugetul şi încheie
pace cu tine însuţi şi turuie şi dă-i — cât te-o lăsa. De ce? Pentru că tot ce
spui în public (dacă nu-s şedinţele secrete, ca la noi) nu are nici o valoare şi
nu se consemnează, ori dacă se consemnează, se consemnează numai de
ochii lumii (când e), acolo; declaraţiile date în faţa tribunalului nu sunt
trecute la dosar decât dacă se mărginesc la a confirma şi menţine cele
declarate la anchetă. Hotărârea se dă numai pe baza actelor aflătoare la
dosar, unde sunt şi declaraţiile voastre scrise şi iscălite, deştepţilor. Ce
spuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un post radiofonic emiţător care
nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film
mut.