steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

ce, înţelegându-se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte.
Alphonse de Châteaubriant în La reponse du Seigneur: devenirea e
regula generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice altceva.
Pasărea poate deveni trandafir, omul: sfânt, erou.
După ce închid prăvălia şi trag oblonul, tinerii tejghetari japonezi nu
pleacă zoriţi acasă; se strâng laolaltă să asculte, plini de simţăminte
reverenţioase şi până târziu, povestiri cu nobili samurai călăuziţi de
principiile buşido.
(De mirare că în Mitul veacului al XX-lea, Alfred Rosenberg a desluşit
numai puterea sancţionatorie a sângelui, sângele ca statică pecete a
neschimbării. În vreme ce sângele, elixir irezistibil, poate preface şi spăla
totul şi pe oricine.)
Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricând,
samurai!
Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului.
Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu
înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere,
slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului
văduvei din Nain şi al lui Lazăr — toate semne bune pentru prea puţin
credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să se arate
slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă îmi este de
mulţime: Şi văzând-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale
divinităţii -, ci transformarea făpturii.
Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru,
care se lepădase.
31 decembrie 1959
Am cu mine valijoara, în buzunar câteva tablete de vitamina C şi de
piramidon şi o carte groasă.
La Securitate sunt deîndată primit cu foarte multă politeţă, poftit întro
cameră mare şi frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în faţa unei
măsuţe. La o masă lungă, de cealaltă parte a încăperii, se instalează o
întreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un interogatoriu, începând cu
identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici furia
nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă ţin destul de calm. Cartea
groasă am pus-o pe masă în faţa mea şi în pauze citesc. Din când în când
fumez o ţigară (dar fireşte că aveţi voie, cât doriţi, sunteţi doar NU învinuit, ci
martor) ori sug câte o vitamină.
Interogatoriul durează până la ora trei precis. Oricum, constatarea că
n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă
rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri numi
plac deloc: întrebarea „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?" şi
zâmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întâlnire la
gârlă. (Aşa mă înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la
Câmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele
de Crăifaleanu.) Vasăzică răspunsul meu era dinainte ştiut, scontat.
Întrebările iau un ritm mai rapid, tonul devine mai rece. De cedat însă nu
cedez. Nu recunosc caracterul infracţional. Şi spre imensa mea surprindere,
stărui destul de hotărât în refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată ca fiind
cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră.