steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

Poate că e, cel puţin acum, singurul cu adevărat fericit din toţi câţi sunt
aici, toţi robi, toţi actori în diferite roluri, într-o nevoită şi obositoare piesă.
Oare nu cumva întreaga mascaradă îşi află punctul de congruenţă în
această cum nu se poate mai trecătoare şi tâmpă fericire a buzatului
printre strămoşii căruia nu-i cu putinţă să nu se fi numărat şi un gâde?
Tribunalul reintră: sentinţa se va pronunţa după trei zile.
Suntem scoşi la repezeală. Între uşa de ieşire şi dubă desluşim un cer
plumburiu, o seară de lapoviţă, împunsături de aer curat.
Interlaken, vara 1938
Nimeresc o zi rece şi hotelurile sunt toate pline. Mi se explică motivul:
are loc congresul unei asociaţii religioase internaţionale, The Oxford Group.
De care auzisem. E condusă de un orator şi propagandist foarte energic,
Frank Buchman. Titlul unei cărţi scrisă de un discipol al său: Numai pentru
păcătoşi. Reputaţia cam mondenă a mişcării nu mă atrage; greşesc poate,
ca şi în cazul şcolii de înţelepciune de la Dannstadt.
În hotelul unde am fost până la urmă primit nu locuiesc decât membri
ai Grupului; de voie de nevoie şed la toate mesele alături de ei, care mă iau
drept unul de-al lor. Cei mai mulţi sunt englezi. Se pare că la un alt hotel,
mai luxos, se află şi o doamnă din România.
Munţii sunt ceţoşi, umezeala are drept consecinţă consumarea unui
număr sporit — adică astronomic — de ceşti de ceai. Contactul cu englezii
aceştia — sinceri, mereu bine dispuşi (lumea pentru ei reîncepe în fiecare zi
proaspătă ca-n prima — mai bine zis a şasea), preocupaţi de stabilirea şi
respectarea unor programe cât mai precise şi pline, gata la orice oră să
discute problemele cele mai delicate şi mai intime cu o degajare totală;
manieraţi cu simplitate, prevenitori, absorbiţi fără pic de făţărnicie de tot ce
se leagă de spiritual şi sufletesc — este plăcut, amuzant şi chiar desfătător.
Toată lumea vorbeşte, se mărturiseşte, pune întrebări indiscrete urmate de
adânci tăceri, manipulează ceşti de ceai şi farfurioare cu biscuiţi, scoţând
de prin buzunare carnetele în care se notează sute de adrese, titluri de
cărţi, nume de asociaţii religioase. Mă simt cucerit.
La început o senzaţie de a nu fi la locul meu. Apoi însă mă duc la toate
conferinţele lui Buchman (niţel declamatoriu şi accentul pus pe orarii şi
organizare), iau parte la şedinţele şi conciliabulele asociaţiei, într-atâta sunt
de prins încât renunţ la o excursie pe Jungfrau de dragul participării la o
şedinţă a Grupului. Se ocupă în special de mine un tânăr funcţionar din
Bedford, îl cheamă Manning şi-i un băiat tare bun; şi-un irlandez, mai
vârstic, înalt şi chel, sunt piloţii mei, stăruitori şi niciodată stânjeniţi.
Nu mă interesează ce anume urmăreşte Grupul, ce-l desparte de
numeroase alte secte şi uniuni protestante. Dar e primul meu contact zilnic
şi susţinut cu oameni a căror principală preocupare e credinţa în
Dumnezeu şi grija de mântuire, care au făcut sacrificii băneşti pentru a
veni aici, la Interlaken, care iau în serios tot ce fac şi tot ce discută. Oricât
de mundan să fii şi nu se poate să nu te simţi atras de oamenii aceştia toţi
curaţi. Naivitate multă, teologie sumară, la cei mai mulţi o cultură generală
redusă, concepţii adesea candide. Dar şi frăgezime, farmec, o impresie de
camere bine aerisite, nici umbră de tertipuri, vicleşug, blazare, dospire.
Numele irlandezului mi-a plecat din minte, ori s-a pitit în ascunzişuri
de materie cenuşie care-mi sunt inaccesibile. Mă văd astfel silit să-l
pomenesc drept Irlandezul când mă rog pentru el în fiecare zi, ca şi pentru
Grupul de la Oxford. În dimineaţa dinainte de plecarea lor păşeşte grăbit
spre mine: te căutam, îmi spune, voiam să ştii ce am visat: mi-a apărut
Domnul şi mi-a încredinţat că te va chema la El. Se vede că-l privesc