steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

puşcăriaş... Îl întreb pe avocat, aşa într-o doară (cu toate că acesta era
motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am lăsat pe tata singur), ce părere
are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac:
condamnarea e sigură, şi foarte mare...
3-4 ianuarie 1960
Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ţi dea probabil opt ani. Am eu
grijă să-ţi las la Gică sau la altă rudă banii pe care-i voi realiza din vânzarea
aparatului de radio, a maşinii de gătit, a buteliei de aragaz, a cărţilor — să
găseşti ceva când ieşi. (Despre confiscarea totală a averii condamnaţilor
politici habar nu are.)
Luni dimineaţă mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verific
geamantănaşul (plin de gioarse). Nu mi-a fost îngăduit să plâng nici măcar
o singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicţie, nici
gând.
Mă întâlnesc pe stradă în ajun cu profesorul Al. EL, fost spirist, căruia
mă apuc să-i spun — atât de emoţionat încât îi ghicesc mirarea înduioşată
— că există şi evrei care iubesc cu adevărat România. Nu încape nici o
îndoială, răspunde el politicos, nu numai politicos. I-am vorbit foarte
declamatoriu. Se uită lung la mine.
Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit
rău. Tata însă — în pijama, mititel, grăsun, voios — e numai zâmbete şi-mi
dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul la
gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului până-n clipa finală:
— Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba
aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu
fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.
Mă sărută apăsat, mă duce până la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă
salută milităreşte.
— Du-te, îmi spune.
Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. Ies pe poarta blocului.
Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe strada mai întâi cu
desăvârşire deşartă, cu toate că nu-i devreme, îşi face brusc apariţia de
după colţ o singură persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă înfior.
— Cele mai rele clipe din timpul perioadelor petrecute la Securitate.
Două:
Într-o noapte, şi-i foarte târziu, încăpăţânându-mă în negaţie —
asupra unui punct dealtfel secundar, cine a venit de la Paris cu ultimul
roman al lui Mircea Eliade şi piesele lui Eugen Ionescu, Marietta Sadova?
(constat că pentru un fricos ca mine încăpăţânarea este singurul liman) —
sunt ameninţat: o confruntare cu şeful lotului.
Mai întâi nu înţeleg de ce confruntarea este prezentată ca o
ameninţare. (Sunt încă boboc.) Dimpotrivă, mă alină gândul de a-l revedea
pe Dinu. Perspectiva întâlnirii în toiul nopţii, în birourile Securităţii cu un
fost reprezentant de vază al intelectualităţii „prolegionare" m-a şi purtat pe
aripile zglobii şi tâmpe ale imaginaţiei adolescentine, ale imaginaţiei aceleia
candide şi dezarmante pe care bătrânii cei mai hârşiţi în banalitate, tăvăliţi
în mediocru şi spălăciţi de renunţări tot o mai poartă în ungherele pitulate
ale sufletului, acolo unde prostia se cuibăreşte şi se fortifică definitiv, ca