steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat."
Să ni se topească inimile la gândul pozelor populare unde Domnul cu
traistă şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră
liberă.
Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul: Cine
luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.
Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu.
— Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui
Dumnezeu.
Sunt în Balzac două momente care mi se par supreme şi care arătă cât
de reale erau pentru el personagiile meşterite de condeiul său. Care mai
arată că de la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de ţinută) în sus
nobleţea e subînţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici
gogoriţa egalităţii absolute n-o pot înghiţi şi îndura (ce-a şi ajuns să fie:
toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale) şi mă fulgeră fracţiuni
de viaţă când nu-mi vine, zău, a râde gândind la Gobineau ori la Houston
Stewart Chamberlain.
În Ursule Mirouet, scrisorile lui Francois Minoret — personaj necinstit
şi odios — Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate greşelile lor de
ortografie, căci individul e şi prost şi incult. (Şi se vede că exerciţiul îl
distrează pe autor, după cum îi şi place a imita vorbirea francezei cu accent
teuton.) Când însă la sfârşitul cărţii, Minoret e nefericit, descoperă căinţa şi
se mărturiseşte, scrisoarea pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie
corectă. Şi Balzac explică de ce: i-am îndreptat ortografia, zice, pentru că nu
şade bine să râdem pe seama unui om lovit de nenorocire.
Cuvintele acestea extraordinare dovedesc:
a) Că Balzac a fost un creator în sensul precis al termenului, de vreme
ce este în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni reali — şi să
le respecte;
b) Că avea sentimentul cosmic al unităţii noosferei şi al comunităţii
prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni;
c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru că a renunţat (fie şi
în închipuire) la a-şi dispreţui aproapele şi n-a înţeles să-şi bată joc de o
făptură omenească — adică de ceea ce i se impunea ca o făptură
omenească — atunci când aceasta trecea prin suferinţe şi dovedea că-i pare
rău de ce făcuse;
d) Că a fost de aceea nobil şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine
putere particula de la numele său;
e) Că şi pentru el, ca şi pentru Dostoievski, spectacolul suferinţei e
sfânt. (Suferinţa nu este întotdeauna folositoare patinatorului — vezi
tâlharul cel rău — dar pentru cine o priveşte nu are contingenţe morale. Ca
spectacol, e mereu sfântă. Pe cel ce suferă sunt dator să-l compătimesc, să-l
ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se
ocupă rănitul — nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i
se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză — fiindcă nu ştie, sancta
simplicitas, iată un exemplu grăitor — să dea de pomană beţivului.
Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i 1-a dăruit,
măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la cârciumă. Paltonul îl poartă
Hristos.
Natura nu e capabilă de o delicateţă ca aceea din Ursule Mirouet. Nici
istoria. Nici inteligenţa. Ea vine de la har.
Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. Acela când, în Colonelul
Chabert, eroul renunţă la toate drepturile şi pretenţiile sale în favoarea